Grain delivery penalties upheld: 510,851 RON plus costs affirmed against supplier.

Şedinţa publică din data de 10 octombrie 2024

Asupra recursului de faţă, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ialomiţa sub nr. x/2022, din 29.07.2022, reclamanta A. S.A. a chemat-o în judecată pe pârâta B. S.R.L., solicitând să se dispună obligarea acesteia la plata sumei de 510.851,04 RON, reprezentând penalizarea de 30% pentru cantitatea nelivrată conform contractelor nr. x/12.06.2019, y/01.07.2019, z/10.07.2019 şi B592/23.07.2019.

În motivare reclamanta a arătat că suma de 510.851,04 RON este alocată astfel:

- 202.676,04 RON aferentă mărfii nelivrate din contractul nr. x/12.06.2019;

- 74.550 RON aferentă mărfii nelivrate din contractul nr. x/01.07.2019;

- 26.625 RON aferentă mărfii nelivrate din contractul nr. x/10.07.2019;

- 207.000 RON aferentă mărfii nelivrate din contractul nr. x/23.07.2019.

De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată generate de soluţionarea prezentei cereri.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1530, art. 1531, art. 1350, art. 1547 şi art. 1548 C. civ.

Pârâta a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia prematurităţii introducerii acţiunii, iar pe fond, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca netemeinică.

Prin sentinţa civilă nr. 213 din 23 februarie 2023, Tribunalul Ialomiţa, secţia Civilă a respins excepţia prematurităţii, invocată prin întâmpinare. A admis acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 510.851,04 RON, reprezentând penalizare contractuală şi suma de 8.713,51 RON, cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, a formulat apel pârâta B. S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 1857 din 24 noiembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă, a fost respins apelul, ca nefondat. A fost obligată apelanta la plata către intimată a cheltuielilor de judecată în cuantum de 10.000 RON.

Împotriva acestei decizii, a formulat recurs pârâta B. S.R.L., prin care a solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi acordarea cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-pârâtă învederează, sub un prim aspect, faptul că, în mod greşit instanţa de apel a apreciat că poziţia intimatei-reclamante faţă de apărările pârâtei-recurente, invocate în faţa primei instanţe, ar reprezenta o veritabilă cerere modificatoare a cererii de chemare în judecată.

Astfel, arată că principiul disponibilităţii se manifestă procedural în limitele de învestire a instanţei de judecată.

În fapt, prima instanţă a fost învestită cu o acţiune ex contractu, ce avea ca obiect pretenţii rezultate din neexecutarea a 4 contracte de furnizare/vânzare cereale. Recurenta susţine că a arătat şi dovedit că a livrat o foarte mare parte din cantităţile respective de cereale aferente contractelor invocate în cererea introductivă.

Arată că intimata-reclamantă a arătat, cu titlu de apărare nedovedită, că o parte din cantităţile livrate de pârâtă ar fi fost aferente contractelor x/15.05.2019 şi y/05.06.2019, nefiind administrată nicio probă în acest sens, deşi ca motiv de apel (nr. 1), pârâta a invocat această împrejurare.

Susţine deci că, în mod greşit, instanţa de apel a confirmat raţiunile primei instanţe, care a reţinut că, în temeiul art. 9 şi art. 22 C. proc. civ., în scopul aflării adevărului în cauză, se poate stabili dacă şi în ce cantitate a fost executată obligaţia de livrare porumb prevăzută în cele două contracte anterior menţionate, sub aspectul izvorului obligaţiilor pretinse, deşi nu a fost învestită cu o cerere expresă, iar afirmaţia reclamantei nu a fost dovedită.

În raport de aceste aspecte şi de cele invocate în motivul 1 de apel, învederează că instanţa de apel nu a aplicat corect prevederile art. 249 C. proc. civ., pentru că intimata-reclamantă nu a făcut dovada contabilizării livrărilor de cereale din partea recurentei-pârâte pentru contractele respective.

Susţine că proba livrărilor de cereale a fost făcută de recurentă, însă intimata-reclamantă nu a demonstrat, deşi i s-a oferit această posibilitate de către instanţa de judecată, că marfa primită de la pârâta-recurentă ar fi fost contabilizată pe contracte anterioare celor ce formează obiectul acţiunii, adică nu a făcut dovada că marfa livrată nu era cea în discuţie.

Susţine că prima instanţă, în raport de susţinerile reclamantei, a prezumat în mod greşit că pârâta a livrat cantităţi de cereale în contul unor contracte pentru care reclamanta nu a solicitat executarea, respectiv contractele nr. x/15.05.2019 şi y/05.06.2019. În acest sens, reiterează faptul că instanţa nu a fost învestită cu modul de executare a contractelor respective şi nici cu analiza evidenţelor reclamantei, expuse numai prin declaraţii nesusţinute de vreo probă.

În concret, pe de o parte, instanţa de apel a interpretat în mod greşit limita învestirii sale şi, pe de altă parte, în mod greşit a apreciat coroborarea prevederilor art. 9 cu art. 22 C. proc. civ. ca fiind suficiente pentru a legitima aprecierea ca fiind fondate susţinerile privind modul de înregistrare a cantităţilor livrate de recurentă, trecând peste susţinerile speculative ale intimatei-reclamante.

Menţionează recurenta că aceste critici sunt subscrise motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

O altă critică a recurentei-pârâte priveşte faptul că instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 1270 C. civ. atunci când a reţinut, în esenţă, faptul că, în cadrul răspunderii civile contractuale, sarcina probei este inversată, fiind nevoie ca pârâtul să dovedească îndeplinirea obligaţiei.

În acest sens, recurenta arată că a dovedit faptul că a livrat direct către intimata-reclamantă cantitatea de 1984, 08 tone porumb şi indirect încă 555,32 tone, iar intimata nu a dovedit că nu erau aferente contractelor reclamate.

În concret, apreciază că "cererea" înregistrată la 25.01.2023 la dosarul primei instanţe, comunicată de reclamantă ca şi răspuns la dispoziţia instanţei prin care i s-a pus în vedere să precizeze dacă există în contabilitate vreun înscris care să facă dovada faptului că aceste cantităţi au fost alocate către anumite contracte şi, în caz afirmativ, să depună aceste înscrisuri, reprezintă un răspuns nu numai neconcludent, dar chiar pretabil a fi interpretat în conformitate cu prevederile sancţionatorii ale art. 295 C. proc. civ.. Precizează că, deşi reclamanta a susţinut că s-au alocat pe contractele pe care aceasta însăşi le-a ales, totuşi nu a făcut dovada că respectivele cantităţi (1500 tone de porumb) au fost înregistrate în contabilitatea sa pe cele două contracte invocate de reclamantă - B171 şi B254.

În ceea ce priveşte invocarea şi citarea de către instanţa de apel a Legii nr. 82/1991 şi greşita aplicare a pct. 10 din Ordinul nr. 2634/2015 din 05.11.2015 privind documentele financiar-contabile, arată că, nu poate fi primită de la reclamantă, ca probă utilă şi concludentă, documentul auto-intitulat "anexă" la documentul din 25.01.2023 - Procedura contabilă internă, nesemnat, neştampilat şi nedatat, întrucât este un document neasumat, ce nu îndeplineşte nici măcar dovada datării în concordanţă cu momentele livrărilor. Susţine că, pentru a răspunde cerinţelor instanţei, reclamanta putea prezenta Notele de intrare recepţie sau alt document echivalent prin care să ateste veridicitatea sub aspect temporal a înscrierilor.

Cum intimata-reclamantă nu a reuşit să facă dovada alocării pe anumite contracte a respectivelor cantităţi de marfă, arată recurenta-pârâtă ca a solicitat instanţei să aplice sancţiunea reglementată de teza finală a art. 295 C. proc. civ., şi să stabilească faptul că cele 1500 tone de porumb nu au fost contabilizate ca fiind livrate pe contractele invocate B171 şi B254.

După ce redă o serie de considerente ale instanţei de apel, referitoare la aprecierea probei cu înscrisuri, recurenta susţine că, după ce instanţa citează un text general din Legea nr. 82/1991, ulterior subliniază necesitatea raportării la legalitatea înregistrărilor contabile, însă fără a indica de ce pârâta s-a comportat în mod nelegal, iar intimata-reclamantă în mod legal.

Consideră că aceste considerente ale instanţei de apel sunt şi contradictorii (incidenţa tezei a II-a a pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.), întrucât se invocă şi se reţine necesitatea respectării prevederilor imperative şi restrictive ale legislaţiei contabile deşi, sintetizând probele administrate la dosar în cele 2 etape procesuale: recurenta a depus facturi şi situaţie cantităţi livrate, intimata-reclamantă nu a depus dovezi ale alocării livrărilor pe contracte, imputarea plăţilor (livrărilor) a fost făcută de către intimata-reclamantă atunci când a fost pusă în faţa probelor administrate de către pârâta-recurentă.

La toate aceste argumente se adaugă şi cele conţinute în înscrisurile existente între părţi, constând în avize de însoţire a mărfii, din cuprinsul cărora rezultă faptul că o mare parte din livrări au fost făcute la cele 2 puncte livrare ale recurentei, sub condiţiile C. şi D. - respectiv cu transportul de colectare al intimatei reclamante. Precizează că aceste condiţii de livrare sunt stipulate în contractele nr. x/01.07.2019 şi nr. y/10.07.2019, contracte ulterioare contractului nr. x/12.06.2019, astfel că alocarea cronologică declarată de intimata-reclamantă rămâne fără susţinere.

În concluzie, apreciază că, în privinţa acestor critici, este incident şi motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte respingerea motivului de apel privind emiterea şi comunicarea cu tardivitate a facturilor privind penalitatea de 30% solicitată cu titlu de pretenţii în dosar, respectiv în timpul unei şedinţe de judecată, apreciază că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că părţile nu ar fi prevăzut nicio sancţiune pentru nerespectarea termenului de 5 zile pentru emiterea facturilor.

Susţine recurenta că, nici emiterea facturilor, nici comunicarea acestora cu prilejul termenului de judecată nu a asigurat repunerea în termenul de formulare a cererii de chemare în judecată.

Astfel, arată că, în cadrul contractului, părţile nu au prevăzut termenul de "oricând" ulterior, pentru că ar fi fost în vădită contradicţie cu pretinderea de către recurentă a plăţii, respectiv cu solicitarea reclamantei de a se executa prestaţia la termenele indicate. Totodată, arată că recurentei i s-a pretins penalitatea din neexecutarea unor contracte de tip "futures" în condiţiile în care porumbul trebuia să fie din recolta anului 2018, respectiv cu parametri specifici descrişi pentru acea categorie de recoltă.

Susţine că părţile au prevăzut emiterea facturii pentru penalitatea de 30% ca fiind o etapă obligatorie pentru ca obligaţia de plată a penalităţii să fie exigibilă.

Arată şi că, pe lângă obligaţia legală de a emite factură, prevăzută de art. 155 din Codul fiscal, textul contractual are clare dimensiuni ale obligaţiei prealabile de a emite şi comunica factura, pentru ca cealaltă parte să efectueze plata penalităţii, cu respectarea rigorilor legislaţiei fiscale.

În raport de aceste aspecte, motivele expuse de instanţa de apel nu sunt conforme nici prevederilor art. 1270 C. civ., nici celor ale Codul fiscal, întrucât, din textul clauzei nr. IV pct. 2 din contracte rezultă în mod expres obligativitatea emiterii facturii tocmai pentru ca debitorul să aibă documentul contabil de descărcare/justificare a plăţii.

În concluzie, învederează că acţiunea introductivă trebuia respinsă ca prematură sau chiar netemeinică, deoarece nu a fost formulată în condiţiile contractuale invocate prin raportare la art. 1270 C. civ.

O altă critică a recurentei-pârâte este îndreptată împotriva respingerii cererii de audiere a martorului propus de aceasta în apel, în persoana administratorului intimatei-reclamante de la momentul perfectării contractelor şi momentul livrărilor, numitul E., aspect care a dus la nesoluţionarea părţii a doua a motivului 7 de apel.

În concret, arată că a criticat sentinţa primei instanţe cu privire la invocarea preluării datoriei de către F. S.R.L., sub aspectul aplicării prevederilor art. 1599 şi art. 1605 C. civ.

Susţine că instanţa de apel a respins ab initio acest motiv de apel întrucât a respins administrarea probei cu martorul propus, deşi recurenta a indicat în cadrul tezei probatorii necesitatea clarificării împrejurărilor legate de modul în care a fost administrată preluarea de datorie de către F. S.R.L. Menţionează că recurenta dorea să lămurească circumstanţele şi conţinutul comunicărilor dintre cei 2 martori, ultimul neaudiat.

Or, prin însăşi respingerea acestei probe, instanţa de apel nu a permis administrarea unei comparaţii de probe testimoniale, neavând posibilitatea să clarifice dacă, la momentul 2019, acordul reprezentantului creditorului (intimata-reclamantă) fusese dat chiar şi nematerializat printr-un înscris, tocmai din punctul de vedere al unor raporturi comerciale bazate pe încredere minimală.

Consideră că, prin neadministrarea acestei probe, instanţa de apel a nesocotit prevederile art. 9 şi art. 22 C. proc. civ., inclusiv din perspectiva faptului că nici art. 1605 C. civ. nu impune un acord al creditorului dat în formă solemnă sau scrisă. Apreciază că proba era necesară, în condiţiile în care raporturile juridice descrise în cauză, în împrejurările specifice declarate de martorul G., erau de multe ori întârziate sau neclare sub aspectul comunicării poziţiei vreuneia dintre părţi.

Astfel, arată că, din analiza amănunţită a schimburilor de mesaje via email dintre părţi, a constatat că, deşi intimata-reclamantă nu a restituit contractele semnate, în fapt, intimata-reclamantă îşi manifestase acordul cu privire la preluarea unei cantităţi de 500 tone porumb de către F. S.R.L., întrucât, aşa cum rezultă dint-un mesaj text anexat memoriului de recurs, intimata-reclamantă i-a comunicat recurentei un mesaj email, în 04.09.2019, cu un act adiţional la contractul nr. x, de unde rezultă repartiţia celor 1500 tone de porumb astfel: 1000 tone B. şi 500 tone F..

Având în vedere lipsa motivării respingerii exprese a motivului de apel privind greşita interpretare a prevederilor art. 1599 coroborat cu art. 1605 C. civ., dar şi prin raportare la proba invocată mai sus, recurenta apreciază că, în cauză, este incident motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 teza I C. proc. civ., decizia fiind lipsită de motivarea respingerii motivelor invocate.

Mai invocă recurenta-pârâtă şi faptul că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit prevederile art. 1508 C. civ.

În acest sens, reiterează faptul că instanţa de prim control judiciar a reţinut greşit că ar fi suficient ca un creditor să invoce neexecutarea obligaţiei pentru ca sarcina probei să fie inversată, precum şi faptul că pârâta nu a dovedit că şi-a executat obligaţia.

Consideră că, în contextul în care intimata nu a putut aduce o probă contrarie în raport cu cele susţinute de pârâta-recurentă în materie de livrări, recurenta-pârâtă a fost singura care a dovedit existenţa livrărilor. În plus, susţine că, nu numai că intimata-reclamantă nu a administrat nicio probă, dar a făcut şi o pretinsă aplicare a imputaţiei plăţii abia în data de 25.01.2023, aceasta fiind vădit tardivă în conformitate cu reglementările invocate şi reţinute chiar de către instanţă, cu neobservarea aplicabilităţii plenare a prevederilor art. 1506-1509 C. civ.

Arată şi că, deşi prima instanţă a reţinut că pârâta nu a indicat, în calitate de vânzător, contractele asupra cărora a efectuat livrările şi a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1508 alin. (1) C. civ., totuşi pârâta a efectuat această dovadă.

Acest algoritm de motivare în aplicarea normei indicate nu este conform cu situaţia de fapt dedusă judecăţii, în raport de probele administrate şi, pe cale de consecinţă, netemeinic. Astfel, susţine că, din punct de vedere al modului de redactare de către legiuitor a textului art. 1508 alin. (1) C. civ., rezultă că scopul urmărit de legiuitor este acela că, într-un termen rezonabil după ce a primit plata, creditorul plăţii va indica debitorului datoria asupra căreia aceasta se va imputa. Or, dacă plata obligaţiei constând în livrare de marfă de către recurenta-pârâtă apare realizată în anul 2019, nu poate constitui termen rezonabil imputarea plăţii de către creditoare la un interval de 3 ani de la momentul livrării. În plus, în condiţiile în care recurenta a arătat încă de la depunerea întâmpinării, în septembrie 2022, ce contracte a executat, apreciază că este îndeplinită în cauză indicarea de către debitor a contractelor asupra cărora a făcut imputaţia plăţii - ca premisă pentru inaplicabilitatea art. 1508 alin. (1) C. civ.

Prin urmare, consideră că imputaţia plăţii efectuată de creditor este şi tardivă şi ineficace, sub aspectul anteriorităţii indicării de către recurentă a alocării livrărilor.

Mai învederează şi că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut că "termenul rezonabil" ar fi o noţiune care se apreciază de la caz la caz, în funcţie de natura juridică a obligaţiilor, dar şi de practicile statornicite între părţi, având în vedere circumstanţele unor relaţii periodice între părţi.

Aceasta întrucât contractele, facturile şi scadenţele contractuale invocate de intimata-reclamantă nu pot justifica această interpretare. În opinia recurentei, aprecierea acestei noţiuni trebuia făcută, pe de o parte, în considerarea termenelor de livrare, care erau în toamna anului 2019, iar pe de altă parte, prin raportare la direcţiile jurisprudenţiale ale CEDO, din care evocă o serie de considerente ale instanţei de contencios european cu privire la durata rezonabilă a procesului, precum şi prin raportare la definiţia din DEX a termenului "rezonabil".

În concluzie, consideră că imputaţia plăţii efectuată de reclamantă nu are un caracter rezonabil. În egală măsură, susţine că această imputaţie încalcă dispoziţiile art. 1508 alin. (1) teza finală C. civ., datoria fiind litigioasă, aspect care în mod greşit a fost subsumat de către instanţa de apel unei culpe comune (părţi în egală măsură nediligente).

Aşadar, susţine că greşita aplicare a prevederilor art. 1508 C. civ. de către instanţa de prim control judiciar este concretă şi prin simpla acuzare a recurentei-pârâte de neaplicarea prevederilor art. 1507 C. civ., în condiţiile în care intimata-reclamantă este cea care a făcut o imputaţie a plăţii cu încălcarea prevederilor art. 1508 C. civ., respectiv într-un termen nerezonabil din toate perspectivele semantice şi de utilitate, cu privire la o datorie litigioasă, în cadrul deplinei desfăşurări a procesului, fără să formuleze o cerere modificatoare potrivit art. 204 alin. (1) C. proc. civ.

Arată şi că, dispoziţiile art. 1509 C. civ. sunt clare sub aspectul condiţionalului "dacă niciuna din părţi nu face imputaţia plăţii", însă intimata-reclamantă a făcut imputaţia plăţii, chiar cu întârziere, astfel că instanţa de apel nu putea aplica dispoziţiile art. 1509 C. civ. fără a le pune în dezbaterea părţilor. Consideră că recurenta era îndreptăţită să invoce prescripţia extinctivă a dreptului de a pretinde de către intimata-reclamantă să se constate plăţi alocate pe contractele nr. x şi nr. 254, peste termenul de 3 ani de la momentul termenului executării respectivelor contracte. În concret, susţine că intimata-reclamantă nu putea pretinde şi nici instanţa de apel nu putea să aplice o imputaţie a plăţii peste termenul prevăzut de art. 1517 C. civ.

Or, învederează că această condiţie încălcată a imputaţiei plăţii nu poate pune instanţa în poziţia unei auto-investiri suplimentare, întrucât nu a existat formal o cerere de modificare a cererii introductive din partea intimatei-reclamante, prin care să solicite constatarea imputării livrărilor declarate de pârâtă asupra unor obligaţii mai vechi, iar recurenta-pârâtă nu a fost de acord cu respectiva imputare şi nici cu o modificare a acţiunii peste termen şi din perspectiva evidentă a intervenirii unei prescripţii extinctive împlinite.

Recurenta-pârâtă şi-a subsumat aceste critici motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Recursul a fost comunicat intimatei-reclamante care, la 2 iulie 2024, a depus întâmpinare prin care a invocat, în principal, nulitatea recursului pentru lipsa motivelor de nelegalitate, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

La 22 iulie 2024, recurenta a depus la dosar răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului.

Analizând recursul declarat în cauză, în temeiul motivelor invocate şi a regulilor de drept incidente, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru considerentele ce urmează:

O primă critică a recurentei priveşte încălcarea de către instanţa de apel a principiilor disponibilităţii şi rolului activ al judecătorului prin faptul că a confirmat soluţia primei instanţe care a analizat situaţia livrărilor aferente unor contracte a căror analiză excedează obiectului cererii de chemare în judecată.

Critica, subscrisă motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., este nefondată.

Recurenta-pârâtă arată că reclamanta nu a solicitat stabilirea dacă şi în ce cantitate a fost executată obligaţia de a livra porumb aferentă contractelor nr. x/15.05.2019 şi nr. y/05.06.2019 şi nici nu a dovedit executarea acestor contracte.

Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., "obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor", iar conform art. 22 alin. (6) C. proc. civ., "judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel".

Dispoziţiile legale sus enunţate arată că instanţa judecătorească este obligată să statueze asupra celor solicitate de părţi, fără a putea depăşi cadrul procesual trasat de către acestea în exercitarea acţiunii civile, atât sub forma cererilor în justiţie cât şi a apărărilor.

Raportând aceste texte legale la decizia atacată, Înalta Curte constată că, în mod corect, prima instanţă de control judiciar a înlăturat această susţinere (care este reiterată în recurs), reţinând, pe baza probatoriului, care nu poate fi reanalizat în recurs, precum şi pe baza apărărilor formulate de pârâtă în primă instanţă şi prin întâmpinare, că, deşi aceste două contracte nu au fost invocate printr-un capăt al cererii de chemare în judecată, ambele părţi au făcut referire la acestea în cadrul raporturilor contractuale dezvoltate în timp, existând divergenţă în poziţia părţilor privind executarea acestora, în sensul că, pe de o parte, intimata-reclamantă consideră executate obligaţiile aferente acestora, iar pe de altă parte, pârâta-recurentă nu a specificat pe facturile fiscale depuse la dosarul de fond în temeiul căror contracte şi-a executat obligaţia de livrare, fiind aduse în discuţie contractele nr. x/15.05.2019 şi y/05.06.2019.

Astfel, în mod corect a reţinut instanţa de apel că lămurirea de către prima instanţă a situaţiei livrărilor din anul 2019 nu depăşeşte cadrul procesual al învestirii, ci îl respectă, în concordanţă cu prevederile art. 9 alin. (2) şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ., intrând în atribuţiile instanţei de fond să lămurească situaţia de fapt în vederea stabilirii adevărului în cauză, respectiv în vederea stabilirii dacă şi în ce cantitate a fost executată obligaţia de livrare de porumb de către recurenta-pârâtă prevăzută în contractele nr. x/12.06.2019, nr. y/01.07.2019, nr. z/10.07.2019 şi nr. B592/23.07.2019, obiect al cererii de chemare în judecată.

Cât priveşte însăşi reţinerea de către instanţa de apel, pe baza probelor administrate, a faptului că, prin livrările efectuate în cursul anului 2019, pârâta-recurentă a executat cu prioritate, integral, contractele nr. x/15.05.2019 şi nr. y/05.06.2019, contracte anterioare celor care formează obiectul cererii de chemare în judecată, Înalta Curte constată că acest aspect priveşte netemeinicia alegată a deciziei recurate, iar nu nelegalitatea ei, neputând face obiectul analizei în această etapă procesuală.

Prin urmare, instanţa supremă reţine că a fost invocată formal greşita aplicare a dispoziţiilor art. 249 şi art. 295 C. proc. civ., întrucât, în realitate, recurenta-pârâtă urmăreşte readministrarea probatoriului în scopul stabilirii unei alte situaţii de fapt cu privire la executarea obligaţiei de livrare de porumb aferentă contractelor nr. x/12.06.2019, nr. y/01.07.2019, nr. z/10.07.2019 şi nr. B592/23.07.2019, obiect al cererii de chemare în judecată.

Or, potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., obiectul recursului îl reprezintă verificarea conformităţii hotărârii atacate cu normele de drept incidente, interpretarea probatoriului şi stabilirea situaţiei de fapt fiind atributul instanţelor devolutive.

Recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 1270 C. civ., cu consecinţa reţinerii faptului că cele 1500 tone de porumb au fost livrate în executarea contractelor nr. x/15.05.2019 şi y/05.06.2019, motivat de faptul că intimata-reclamantă nu a făcut dovada că a înregistrat în contabilitate alocarea livrărilor pe aceste contracte. În acest sens, recurenta-pârâtă se prevalează de răspunsul depus la dosarul de fond de intimata-reclamantă, la 25.01.2023, însoţit de documentul intitulat "Anexa - procedură contabilă internă", precum şi de facturile şi avizele de însoţire a mărfii depuse la dosarul cauzei.

Instanţa de recurs constată că recurenta invocă prevederile art. 1270 C. civ., pentru a susţine reţinerea greşită a alocării livrărilor, însă prin raportare la existenţa unor înscrisuri, cărora instanţa de apel nu le-ar fi dat relevanţă în construirea silogismului judiciar care a stat la baza adoptării deciziei recurate. Cu alte cuvinte, recurenta este, în realitate, nemulţumită de faptul că, în urma interpretării probatoriului administrat, instanţa de apel nu a reţinut că livrările efectuate de pârâtă în cursul anului 2019 au vizat doar contractele ce formează obiectul procesului, obligaţia fiind executată în integralitate.

Această argumentaţie prin care se tinde la restabilirea situaţiei de fapt nu poate fi încadrată cazului de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta nu ţine seama de considerentele deciziei recurate, prin care instanţa de apel a reliefat că, din probele depuse la dosar, şi care scapă controlului de legalitate specific recursului, rezultă că livrările efectuate de pârâta-recurentă nu acoperă întreaga cantitate contractată, fiind necesar să se stabilească ce contracte au fost executate, şi care nu au fost.

Totodată, instanţa de apel a reţinut că, în condiţiile în care debitorul obligaţiei de livrare a cantităţii de porumb nu a făcut imputaţia plăţii (cu excepţia facturii nr. x/15.07.2019), deşi avea acest drept potrivit art. 1507 C. civ., nu poate fi imputat creditorului obligaţiei de livrare a produselor imputaţia într-un pretins termen nerezonabil, ambele părţi ale relaţiei comerciale fiind în egală măsură nediligente.

A mai reţinut instanţa de apel faptul că, întrucât toate cele 4 contracte erau deopotrivă scadente, garantate şi la fel de oneroase - penalitatea prevăzută pentru neexecutarea obligaţiei de livrare în termenul agreat de părţi fiind aceeaşi, de 30%, imputaţia făcută de creditor respectă şi regulile prevăzute de imputaţia legală prevăzută de art. 1509 C. civ., aplicabil în ipoteza în care niciuna dintre părţi nu ar fi făcut imputaţia plăţii.

Aşadar, a reţinut că, prin livrarea cantităţii de 1.983,28 tone de porumb s-au considerat executate contractele cele mai vechi, respectiv nr. B151/15.05.2019 şi nr. B254/05.06.2019, pentru o cantitate de 1.500 tone de porumb, iar restul de 484,83 tone s-a imputat asupra contractului următor în ordinea vechimii, nr. B511/12.06.2019, acesta fiind considerat executat parţial.

Prin raportare la toate aceste elemente, instanţa de apel a dat eficienţă principiului efectului devolutiv al apelului şi a verificat modalitatea în care părţile şi-au executat obligaţiile asumate, dacă imputaţia plăţii a fost realizată corect de către intimata-reclamantă şi ce contracte au rămas neexecutate.

Este nefondată critica recurentei-pârâte, subscrisă motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., privind motivarea contradictorie de către instanţa de apel a efectuării legale a imputaţiei plăţii de către intimata-reclamantă, motivat de faptul că, pe de o parte, s-a reţinut faptul că înregistrările contabile trebuie să reflecte realitatea operaţiunilor juridice, iar pe de altă parte, nu s-a indicat de ce intimata-reclamantă a procedat în mod legal, în opoziţie cu recurenta-pârâtă, care ar fi procedat de o manieră neconformă legii.

Aşa cum s-a arătat în precedentele considerente, prima instanţă de control judiciar a prezentat într-un mod logic şi lipsit de contradicţii raţionamentul juridic în baza căruia a ajuns la concluzia că intimata-reclamantă a realizat în mod corect imputaţia plăţii în ordinea vechimii obligaţiilor, în condiţiile în care pârâta-vânzător nu a precizat ea însăşi în cuprinsul facturilor, deşi avea acest drept conferit de dispoziţiile art. 1507 C. civ., ce contracte a înţeles să onoreze.

Contrar celor susţinute de recurenta-pârâtă, instanţa de apel nici nu a reţinut că aceasta din urmă a procedat într-un mod nelegal, ci, raportat la situaţia de fapt stabilită pe baza probatoriului, şi care scapă analizei instanţei în această etapă procesuală, din care rezultă că pârâta nu a precizat ce datorie înţelege să execute prin livrările efectuate, a aplicat în mod judicios dispoziţiile art. 1508 C. civ., privind imputaţia plăţii efectuată de creditor.

De altfel, recurenta-pârâtă nici nu contestă lipsa menţiunilor de pe facturi, însă înţelege să îşi manifeste nemulţumirea faţă de modul de apreciere a probatoriului de către instanţa de apel, care a confirmat soluţia instanţei de fond, în defavoarea autoarei prezentei căi de atac.

În acest context se reţine că a fost invocată formal şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1508 C. civ., întrucât, în realitate, recurenta urmăreşte reevaluarea probatoriului cu înscrisuri şi prezumţii, în scopul demonstrării unei situaţii contrare celei reţinute de instanţa de apel cu privire la realitatea înregistrărilor contabile, pe de o parte, şi cu privire la contractele care au fost executate, pe de altă parte.

De altfel, în expunerea acestei critici, recurenta-pârâtă ignoră considerentele instanţei de apel mai sus expuse, prin care prima instanţă de control judiciar a răspuns aceleiaşi critici formulate în apel, încercând, prin reluarea criticilor deja cenzurate de prima instanţă de control judiciar, să obţină o nouă verificare a susţinerilor ei, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac, iar nu şi al treilea grad devolutiv.

Este de amintit că instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate, prin reevaluarea situaţiei de fapt.

Se reţine că recursul este o cale nedevolutivă de atac în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunţate în apel, indiferent de gradul de nemulţumire al recurentei cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

Totodată, şi în ce priveşte interpretarea greşită a termenului "rezonabil" în care poate fi făcută imputaţia plăţii, recurenta face apel la probatoriul administrat în cauză, anume contracte, facturi, scadenţele contractuale invocate de intimata-reclamantă şi pretins comunicate doar în primăvara anului 2022, susţinând că situaţia de fapt care rezultă din coroborarea acestui probatoriu nu justifică interpretarea dată de instanţa de apel.

Însă în recurs se verifică legalitatea aplicării legii la starea de fapt aşa cum au stabilit-o instanţele devolutive, iar nu reaprecierea probatoriului în scopul stabilirii unei alte situaţii de fapt asupra căreia să se aplice dispoziţiile legale invocate de recurentă.

În altă ordine de idei, contrar celor susţinute prin memoriul de recurs, instanţa de apel nu a aplicat dispoziţiile art. 1509 C. civ. fără a le pune în discuţia părţilor ci, în construirea silogismului judiciar prin care a validat efectuarea imputaţiei plăţii în temeiul art. 1508 din acelaşi cod, a reţinut că imputaţia făcută de creditor respectă şi regulile prevăzute de imputaţia legală prevăzută de art. 1509 C. civ.

Cu alte cuvinte, a reţinut că, şi în situaţia în care s-ar fi demonstrat că imputaţia plăţii a fost făcută de creditor cu depăşirea termenului rezonabil, părţile fiind practic în ipoteza în care niciuna dintre ele nu ar fi făcut imputaţia plăţii, urmare a aplicării regulilor prevăzute de art. 1509 C. civ. privind imputaţia legală rezultă că recurenta-pârâtă debitoare s-ar fi găsit în aceeaşi situaţie, de vreme ce imputaţia făcută de creditor respectă ab initio şi regulile prevăzute de imputaţia legală.

Nu în ultimul rând, instanţa supremă nu poate primi susţinerile recurentei-pârâte privind faptul că, prin întâmpinarea depusă la dosarul primei instanţe, la 08 septembrie 2022, aceasta a făcut imputaţia plăţii, arătând ce contracte a executat, întrucât, pe de o parte, dispoziţiile art. 1507 C. civ. dispun că imputaţia plăţii de către debitor se face la momentul efectuării plăţii, nu ulterior, iar pe de altă parte, indicarea globală a unei cantităţi de porumb ce a fost livrată în cursul anul 2019 către intimata-reclamantă nu se circumscrie unei imputaţii a plăţii făcută de debitoare ci unei apărări de fond care a fost verificată atât de prima instanţă, cât şi de instanţa de apel, care, urmare a intepretării probatoriului, au concluzionat în sensul că pârâta-recurentă nu a făcut dovada executării obligaţiilor aferente tuturor contractelor ce formează obiectul cererii de chemare în judecată. Aşadar, instanţa supremă reţine că, în realitate, prin invocarea acestei critici, recurenta-pârâtă urmăreşte o reapreciere a probatoriului în vedere reţinerii unei alte stări de fapt cu privire la cantităţile de porumb livrate către intimata-reclamantă, aspect incompatibil cu analiza pe care o poate face instanţa de recurs.

În ce priveşte critica recurentei-pârâte privind faptul că recurenta era în drept să invoce prescripţia extinctivă a dreptului reclamantei de a pretinde să se constate plăţi alocate pe contractele nr. B151 şi B254, peste termenul de 3 ani de la momentul termenului executării respectivelor contracte, instanţa supremă reţine că aceasta a fost formulată pentru prima dată direct în etapa recursului, astfel că, în raport de dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., nu poate fi primită spre analiză în această etapă procesuală.

Cu privire la facturile de penalităţi, recurenta a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 1270 C. civ. şi ale art. 155 Codul fiscal, motivat de faptul că, instanţa de apel a interpretat în mod greşit textul clauzei IV pct. 2 din cuprinsul contractelor, în sensul că facturile de penalităţi pot fi emise oricând ulterior termenului de 5 zile agreat pentru emiterea facturilor. În opinia recurentei, textul contractual se interpretează în sensul în care creditorul este obligat să emită factura tocmai pentru ca debitorul să aibă documentul contabil de descărcare/justificare a plăţii.

Această argumentaţie nu poate fi încadrată cazului de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care se referă la posibilitatea casării unei hotărâri atunci când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, întrucât interpretarea clauzelor contractuale reprezintă o chestiune de netemeinicie, iar nu de nelegalitate a deciziei atacate.

Tot o critică de netemeinicie, iar nu de nelegalitate, a dezvoltat recurenta-pârâtă cu referire la respingerea martorului propus de apelanta-pârâtă, în prezent recurentă, în etapa apelului.

Este de amintit că instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate, prin reevaluarea situaţiei de fapt.

Se reţine că recursul este o cale nedevolutivă de atac în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunţate în apel, indiferent de gradul de nemulţumire al recurentei cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

În ce priveşte aspectul că, prin respingerea acestei probe, instanţa de apel a omis să soluţioneze partea a doua a motivului 7 de apel, cu privire la invocarea preluării de datorie de către F. S.R.L., instanţa supremă reţine că recurenta-pârâtă ignoră considerentele instanţei de apel, care, pe de o parte, a reţinut că aspectul invocat de apelanta-pârâtă reiese din înscrisurile de la dosar, iar, pe de altă parte, a reţinut, urmare a administrării probatoriului cu înscrisuri, o neexecutare a obligaţiei contractuale de către pârâta-recurentă, parţial pentru contractul nr. x/12.06.2019, şi total pentru contractele nr. x/01.07.2019, nr. y/10.07.2019 şi nr. 592/23.07.2019.

Instanţa supremă reţine că motivarea unei hotărâri judecătoreşti este înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

Raportând cele expuse la litigiul pendinte, precum şi la susţinerile recurentei legate de nemotivarea hotărârii recurate, Înalta Curte constată, din examinarea considerentelor deciziei civile recurate, că instanţa de apel a argumentat în fapt şi în drept soluţia de respingere a apelului declarat de pârâta-recurentă, răspunzând criticilor de apel cu analiza cărora a fost învestită într-o manieră ce permite controlul judiciar în etapa superioară a recursului, criticile, subscrise motivului de recurs prevăzut de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., fiind nefondate.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate invocate de recurenta-pârâtă, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat împotriva deciziei instanţei de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1857 din 24 noiembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 octombrie 2024.