Recovery of missing funds from statutory administrator in insolvency: exclusive application of special insolvency liability law over general civil contract claims

Şedinţa publică din data de 10 octombrie 2024

Asupra recursului de faţă, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VII-a civilă, la 31.05.2022, sub nr. x/2021*/a1, reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.. a chemat-o în judecată pe pârâta C., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea debitoarei să plătească creditoarei datoria în cuantum total de 671.112,50 RON şi 74.847,00 euro.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 64, art. 115 din Legea nr. 85/2014, coroborat cu dispoziţiile C. civ. şi ale C. proc. civ.

Prin încheierea din 06.10.2022, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă în dosarul nr. x/2021, a fost admisă excepţia de necompetenţă materială a acestei secţii, fiind declinată competenţa în favoarea secţiei a VI-a Civile a Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 02.11.2022, sub nr. x/2021/a1*.

Prin sentinţa civilă nr. 747/24.03.2023, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă a respins cererea de chemare în judecată, ca inadmisibilă şi a respins cererea reclamantei privind plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar B..

Prin decizia civilă nr. 112 A din 25 ianuarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă, apelul a fost respins, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.. a declarat recurs prin care a solicitat casarea deciziei atacate, ca fiind nelegală, reţinerea cauzei spre rejudecare şi, pe fondul cauzei, admiterea cererii privind obligarea pârâtei să achite reclamantei datoria în cuantum total de 671.112,5 RON şi 74.847 euro, la care se adaugă şi plata penalităţii de 0,5% pe zi, începând cu data somaţiei de plată din 02.05.2022, publicată în BPI şi până la plata efectivă a datoriei.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-reclamantă învederează că soluţia pronunţată de instanţa de apel se întemeiază pe interpretări eronate şi pe aplicarea greşită a normelor de drept material, iar motivele invocate sunt contradictorii cu materialul probator administrat în cauză şi străine naturii cauzei.

Astfel, susţine că instanţele anterioare au asimilat răspunderea civilă contractuală a administratorului statutar faţă de societate, în calitate de debitor, pentru nerambursarea avansurilor de trezorerie cu răspunderea delictuală prevăzută de art. 169 din Legea nr. 85/2014 pentru administratorul statutar în calitate de persoană care a contribuit la starea de insolvenţă a societăţii debitoare.

În cauză, apreciază că este de menţionat faptul că, potrivit Raportului nr. x/15.04.2022 privind reconstituirea evidenţei contabile a societăţii reclamante, publicat în BPI, bazat pe analiza extraselor de cont prezentate de D. S.A., s-a constatat că, în perioada 2016-2021, administratorul statutar, C., a ridicat numerar din conturile bancare deţinute de societatea debitoare A. S.R.L. în cuantum total de 1.168.247 RON şi 138.427 euro, fiind restituite/depuse în cont sume în valoare mai mică, egală cu 497.134,5 RON şi 63.580 euro, iar în rezultat s-a constituit o diferenţă negativă cu un sold restant de 671112,5 RON şi 74.847 euro.

Arată că, potrivit pct. 302 alin. (3) din Reglementările contabile privind situaţiile financiare anuale individuale şi situaţiile financiare anuale consolidate, aprobate prin ordin al Ministerului Finanţelor, entităţile pot acorda sume în numerar sau prin bancă, denumite avansuri spre decontare, puse la dispoziţia administratorilor sau a salariaţilor din entitate, în vederea efectuării unor plăţi în numele acesteia.

Aceste dispoziţii se coroborează cu cele ale Ordinului nr. 1802/2014, din care reiese că sumele ridicate de administratorul societăţii din casieria acesteia sau din conturile bancare ale societăţii trebuie să fie înregistrate în contabilitate sub forma avansurilor de trezorerie, iar în cazul în care nu sunt restituite, procedura contabilă prevede înregistrarea lor la capitolul "debitori diverşi" sau "creanţe în legătură cu personalul".

În acest context, se evidenţiază un caz tipic de recuperare a creanţelor, unde acţiunea legală necesară nu poate fi interpretată drept o cerere în răspundere patrimonială conform art. 169 din Legea nr. 85/2014. Abordarea corectă în astfel de situaţii este de a se urma procedurile specifice recuperării de creanţe, în concordanţă cu prevederile legale şi practica judiciară aferentă cauzelor în pretenţii.

În lumina prevederilor art. 64 lit. g) din Legea nr. 85/2014, care stabilesc că una din obligaţiile principale ale lichidatorului judiciar constă în a urmări încasarea creanţelor, inclusiv prin susţinerea acţiunilor în pretenţii pentru recuperarea debitului, şi având în vedere că, potrivit legislaţiei aferente evidenţei contabile, nerestituirea avansurilor constituie creanţe faţă de personal, devine evidentă necesitatea şi obligativitatea lichidatorului judiciar de a iniţia astfel de acţiuni. Apreciază că această abordare legală este în concordanţă cu principiile de funcţionare ale procedurilor de insolvenţă şi se bazează pe cadrul legal specific prevăzut pentru acest scop.

Aşadar, susţine că, prin formularea acţiunii în contradictoriu cu pârâta, lichidatorul s-a conformat explicit atribuţiilor sale legale de a acţiona în vederea recuperării creanţelor societăţii debitoare. Subliniază că acţiunea nu trebuie confundată cu o acţiune în despăgubire prevăzută de art. 169 din Legea nr. 85/2015, deoarece baza legală şi scopul acţiunii sunt diferite.

Menţionează că şi competenţa de examinare a acestor acţiuni este în mod evident în cadrul procedurii civile generale, având în vedere natura acţiunilor în pretenţii pentru recuperarea creanţelor. Prin urmare, respingerea acţiunii ca inadmisibilă, motivat de competenţa incorectă, contravine clar dispoziţiilor legale şi principiilor care guvernează procedura civilă, fapt care face necesară revizuirea soluţiilor pronunţate de instanţa de fond şi de apel.

Consideră recurenta că trebuie menţionat şi faptul că, potrivit art. 38 din Regulamentul operaţiunilor de casă ale unităţilor socialiste aprobat prin Decretul nr. 209/05.07.1976, legiuitorul a stabilit că, în situaţia în care obligaţia de restituire a avansului de trezorerie nu este îndeplinită în termenul stabilit, faţă de persoana responsabilă se aplică o penalitate legală. Această normă confirmă încă o dată că neîndeplinirea obligaţiei de restituire a avansului se încadrează la capitolul creanţe şi nu la delicte, deoarece penalitatea nu poate fi impusă pentru prejudiciu, ci doar pentru neexecutarea obligaţiilor contractuale, legale, etc.

Totodată, susţine că aspectele legate de avansuri şi restituirea acestora sunt reglementate în cadrul relaţiilor contractuale şi financiare, iar nerespectarea acestor obligaţii poate atrage sancţiuni sub forma penalităţilor legale stabilite de lege, demonstrând astfel caracterul civil al litigiului şi excluderea calificării acestuia ca delict.

Or, arată că evaluarea judecătorului, care afirmă că, în acest context poate fi aplicată doar răspunderea patrimonială prevăzută de art. 169 din Legea nr. 85/2014, pare a fi arbitrară şi contrară principiului potrivit căruia, modalitatea de valorificare a creanţei îi aparţine doar creditorului, nu şi instanţei. Astfel, susţine că instanţa ar trebui să evalueze doar probele depuse la dosar în raport cu pretenţiile formulate de creditor, fără a interveni în determinarea modului de recuperare a creanţei. O astfel de interpretare a normelor legale ar respecta principiile de autonomie contractuală şi voinţa părţilor implicate în relaţia de creditare şi ar evita interpretări subiective ale instanţei în privinţa modului de valorificare a creanţelor.

Mai invocă autoarea prezentei căi de atac şi faptul că, respingerea acţiunii ca inadmisibilă poate fi considerată o încălcare a principiului fundamental al accesului la justiţie, arătând, în acest sens, faptul că reclamanta a depus acţiunea în mod corect, respectând procedurile şi termenele stabilite de lege pentru astfel de cazuri.

Recurenta-reclamantă subliniază că administratorul societăţii, având gestiunea curentă a societăţii comerciale, realizează efectiv funcţia de conducere curentă a afacerilor societăţii, respectiv este pasibil de o acţiune socială de răspundere, acesta putând, singur sau în solidar cu alţi administratori, să fie chemat să suporte daunele societăţii administrate. Arată că, în acest sens sunt şi dispoziţiile art. 1915 alin. (1) C. civ. şi cele ale art. 72-73 din Legea nr. 31/1990.

În cauză, acţiunea formulată, prin care s-a solicitat de la administratorul statutar C., restituirea în casa societăţii A. S.R.L. a avansurilor de trezorerie constatate lipsă în gestiunea societăţii, este o acţiune în răspundere contractuală ce decurge din neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor ce se impun prin lege şi prin actul constitutiv în sarcina acestuia, având în vedere faptul că obligaţiile mandatului acordat administratorului statutar sunt de diligenţă şi prudenţă.

Prin urmare, menţionează recurenta că, pentru lipsa bunurilor în gestiune se angajează răspunderea directă a administratorului faţă de societate, ultima având calitate procesuală activă, întrucât este prejudiciat patrimoniul/activul societăţii. Precizează şi că, între răspunderea civilă a administratorilor pentru lipsa bunurilor din gestiune, care are ca scop acoperirea activului constatat lipsă în gestiune şi răspunderea civilă a administratorilor care au contribuit la ajungerea societăţii în stare de insolvenţă, care are ca scop acoperirea pasivului societăţii debitoare, există o diferenţă.

În acest sens susţine că s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea recursului în interesul legii prin decizia nr. 14/2022 din 27.07.2022.

În concluzie, susţine că atragerea răspunderii administratorului în calitate de gestionar al entităţii pentru lipsurile din gestiune se deosebeşte de antrenarea răspunderii administratorului statutar care a contribuit la starea de insolvenţă a societăţii debitoare, fiind vorba, în fapt, despre două tipuri diferite de răspundere, cu premise şi izvoare cu totul diferite.

Recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Recursul a fost comunicat intimatei-pârâte C. la 04.04.2024, care nu a formulat întâmpinare.

Analizând recursul declarat în cauză, în baza motivelor invocate şi al temeiurilor de drept incidente, Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru considerentele ce urmează.

Recurenta-reclamantă a invocat, în principal, aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 169 din Legea nr. 85/2014 în detrimentul celor prevăzute de dreptul comun în materie, aspect care a condus în mod eronat la respingerea acţiunii ca inadmisibilă.

Criticile, subscrise motivului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. sunt nefondate.

Referitor la incidenţa în cauză a dispoziţiilor Legii nr. 85/2014, Înalta Curte constată că, prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VII-a civilă, la 27.05.2022, reclamanta A. S.R.L., prin lichidator B.., în contradictoriu cu pârâta C., a solicitat, în temeiul art. 64 lit. g) şi art. 115 din Legea nr. 85/2014, coroborat cu dispoziţiile art. 1469, art. 1635 C. civ., obligarea pârâtei la plata datoriei în cuantum de 671.112,50 RON şi 74.847 euro.

Astfel, a arătat că, prin sentinţa civilă din 17.02.2022, pronunţată în dosarul nr. x/2022, aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, s-a dispus intrarea în faliment prin procedură simplificată a debitoarei A. S.R.L., fiind desemnat în calitate de lichidator judiciar B.., iar ca o consecinţă, s-a dispus ridicarea dreptului de administrare al debitoarei.

Întrucât debitoarea A. S.R.L. nu a predat evidenţa contabilă, în temeiul art. 92 din Legea nr. 85/2014, lichidatorul a procedat la reconstituirea documentelor societăţii, ocazie cu care a descoperit că, în perioada 2016-2021, administratorul statutar C. a ridicat numerar din conturile bancare deţinute de societatea debitoare A. S.R.L. în cuantum total de 1.168.247 RON şi 138.427 euro, fiind restituită o sumă mai mică, iar ca rezultat s-a constituit o diferenţă negativă cu un sold restant de 671.112,50 RON şi 74.847 euro, pentru care lichidatorul judiciar a promovat prezenta acţiune.

Înalta Curte reţine că, urmare a deschiderii procedurii insolvenţei, devin incidente prevederile art. 169 din Legea nr. 85/2014, potrivit cărora, "La cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului judiciar, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte sau întregul pasiv al debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvenţă, fără să depăşească prejudiciul aflat în legătură de cauzalitate cu fapta respectivă, să fie suportată de membrii organelor de conducere şi/sau supraveghere din cadrul societăţii, precum şi de orice alte persoane care au contribuit la starea de insolvenţă a debitorului, prin una dintre următoarele fapte: a) au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane; b) au făcut activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii în interes personal, sub acoperirea persoanei juridice; c) au dispus, în interes personal, continuarea unei activităţi care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăţi; d) au ţinut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ţinut contabilitatea în conformitate cu legea. În cazul nepredării documentelor contabile către administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, atât culpa, cât şi legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu se prezumă. Prezumţia este relativă; e) au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit în mod fictiv pasivul acesteia; f) au folosit mijloace ruinătoare pentru a procura persoanei juridice fonduri, în scopul întârzierii încetării de plăţi; g) în luna precedentă încetării plăţilor, au plătit sau au dispus să se plătească cu preferinţă unui creditor, în dauna celorlalţi creditori; h) orice altă faptă săvârşită cu intenţie, care a contribuit la starea de insolvenţă a debitorului, constatată potrivit prevederilor prezentului titlu".

De altfel, chiar şi recurenta-reclamantă recunoaşte că prezenta acţiune a fost formulată de lichidatorul judiciar în virtutea atribuţiilor conferite de art. 64 din Legea nr. 85/2014.

Instanţa supremă reţine că, deşi prezenta acţiune a fost întemeiată de reclamantă şi pe dispoziţiile dreptului comun, dispoziţiile Legii nr. 85/2014 au caracter de normă specială, astfel că, în aplicarea principiului specialia generalibus derogant, incident în cauză, recuperarea prejudiciului cauzat debitoarei ca urmare a unor fapte comise în exercitarea activităţii de administrator statutar al societăţii A. S.R.L., aşa cum se susţine prin cererea de chemare în judecată, nu poate fi obţinută decât prin exercitarea acţiunii prevăzute de art. 169 din Legea nr. 85/2014, astfel cum a reţinut şi instanţa de apel.

Aşadar, în mod nefondat susţine recurenta-reclamantă că lichidatorul ar avea la îndemână alegerea căii de urmat pentru recuperarea creanţei societăţii în faliment de la fostul administrator statutar al societăţii, întrucât, în măsura în care Legea insolvenţei deschide posibilitatea formulării împotriva fostului administrator statutar al societăţii a unei acţiuni pentru recuperarea prejudiciului cauzat, respectiv cea descrisă de dispoziţiile art. 169 din Legea nr. 85/2014, aceasta este calea procesuală ce trebuie urmată, şi nu cea de drept comun, astfel cum a procedat lichidatorul judiciar al reclamantei.

Este de reţinut, pe de o parte că, potrivit art. 9 din C. proc. civ., obiectul şi limitele procesului sunt stabilite de părţi prin cererile şi apărările lor, iar pe de altă parte, că, în apel nu se poate schimba cauza cererii de chemare în judecată şi nu se pot formula pretenţii noi.

Or, în raport de susţinerile din cadrul cererii de chemare în judecată, în mod judicios au reţinut instanţele anterioare faptul că atragerea răspunderii patrimoniale a fostului administrator statutar poate fi exercitată doar prin procedura prevăzută de dispoziţiile art. 169 din Legea nr. 85/2014.

A reţinut corect instanţa de apel faptul că simpla indicare de către reclamantă a prevederilor art. 64 lit. g) din Legea nr. 85/2014 (ce prevăd că una dintre principalele obligaţii ale lichidatorului este reprezentată de formularea şi susţinerea acţiunilor în pretenţii pentru încasarea creanţelor debitorului), nu conduce la concluzia admisibilităţii acţiunii. Aceasta cu atât mai puţin cu cât prezenta cerere nu este îndreptată împotriva unei persoane străine de conducerea societăţii debitoare, ci a fostului administrator statutar al societăţii, a cărui răspundere s-a solicitat a fi angajată de către lichidatorul judiciar în urma reconstituirii de către acesta a evidenţei contabile a societăţii debitoare, conform propriilor susţineri din cererea de chemare în judecată.

Totodată se reţine că, în mod nefondat susţine recurenta că instanţele anterioare au asimilat nerespectarea obligaţiei de restituire a avansului de trezorerie preluat de administratorul statutar cu răspunderea civilă delictuală prevăzută de art. 169 din Legea insolvenţei, în condiţiile în care abia prin cererea de recurs a menţionat faptul că obligaţia de restituire a avansului este o obligaţie civilă contractuală, în etapele procesuale anterioare menţinând o descriere a faptei administratorului statutar care se circumscrie legii speciale, aşa cum s-a arătat în precedentele considerente.

Totodată, şi în ce priveşte referirile recurentei-reclamante la decizia nr. 14/2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă, privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 169 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2014, instanţa supremă reţine, pe de o parte, faptul că teza privind faptul că sumele retrase de fostul administrator statutar şi nerestituite societăţii debitoare în perioada 2016-2021 nu au dus la insolvenţa societăţii debitoare a fost iterată pentru prima dată în cadrul recursului, iar, pe de altă parte, faptul că, prin decizia atacată, instanţa de apel nu a încadrat fapta descrisă de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, punctual, în vreunul din cazurile prevăzute de dispoziţiile art. 169 din Legea nr. 85/2014.

Prin decizia pronunţată în interesul legii evocată s-a reţinut că "74. Dispoziţiile art. 169 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 reglementează anumite cazuri expres determinate, în care membrii organelor de conducere şi/sau supraveghere ale persoanei juridice ajunse în stare de insolvenţă sau orice altă persoană vor fi obligaţi să suporte o parte sau întregul pasiv al debitorului insolvent, dacă prin activitatea lor au contribuit la producerea stării de insolvenţă. Se remarcă natura specială a acestui tip de răspundere care se diferenţiază de răspunderea civilă delictuală din dreptul comun, deoarece faptele ilicite reglementate în condiţiile art. 169 din Legea nr. 85/2014 nu sunt generice, aşa cum sunt în cazul răspunderii civile delictuale de drept comun, întemeiate pe dispoziţiile art. 1.349 din C. civ.. 83. Acţiunea poate fi exercitată doar în cadrul procedurii insolvenţei, iar nu şi după închiderea ei sau independent de procedură.".

Aşadar, având în vedere modul de circumstanţiere de către reclamanta-recurentă a faptei săvârşite de fostul administrator societar al debitoarei în faliment A. S.R.L., instanţa de recurs reţine că statuările din decizia pronunţată în interesul legii nr. 14/2022 nu se opun concluziei primei instanţe de control judiciar, care sunt în sensul că, în cauză, răspunderea patrimonială a administratorului statutar poate fi atrasă doar în condiţiile prevăzute de art. 169 din Legea nr. 85/2014.

De altfel, aşa cum s-a reţinut şi prin decizia atacată, recurenta-reclamantă nu a expus niciun argument în sensul excluderii posibilităţii de formulare a unei acţiuni conform art. 169 din Lege, în raport de specificul situaţiei de fapt prezentate prin cererea de chemare în judecată.

În ce priveşte restul dispoziţiilor invocate de recurenta-reclamantă, referitoare la restituirea avansului de trezorerie şi a penalităţilor aferente (pct. 302 alin. (3) din Reglementările contabile privind situaţiile financiare anuale individuale şi situaţiilor financiare anuale consolidate aprobate prin Ordinul Ministerului Finanţelor Publice nr. 1802/19.12.2014, precum şi art. 29 şi art. 38 din Regulamentul operaţiunilor de casă ale unităţilor socialiste, aprobat prin Decretul nr. 209/05.07.1976), instanţa supremă reţine atât faptul că privesc fondul cererii de chemare în judecată, cât şi faptul că, acţiunea fiind respinsă ca inadmisibilă, în mod corect instanţele anterioare nu au analizat incidenţa acestor dispoziţii legale.

De altfel, faptul că suma a cărei recuperare o pretinde recurenta-reclamantă de la pârâta-intimată ar reprezenta avansuri de trezorerie reprezintă o simplă afirmaţie formulată în etapa recursului. În realitate, din chiar conţinutul cererii de chemare în judecată rezultă că lichidatorul judiciar nu a reconstituit evidenţele contabile ale societăţii debitoare, ceea ce ar fi presupus măcar analizarea bilanţurilor contabile depuse la organele fiscale, ci s-a limitat la a verifica doar extrasul de cont bancar. Ulterior, acesta a promovat acţiunea de faţă, a cărei cauză juridică este vădit confuză, invocând fie existenţa unui împrumut, fie o lipsă din gestiune. Aşadar, este evident că, în aceste circumstanţe, reclamanta nu putea urma decât calea legii speciale a insolvenţei.

Prin urmare, criticile sunt străine de raţionamentul instanţei de apel, neputând fi primite spre analiză în această etapă procesuală, cu atât mai mult cu cât instanţa de recurs urmează să confirme raţionamentul instanţei de apel, prin respingerea ca nefondat, a prezentului recurs.

Nu în ultimul rând, instanţa supremă reţine că nu pot fi primite nici criticile privind aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1915 alin. (1) C. civ., art. 73 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, întrucât au fost invocate omisso medio, direct în recurs, cu încălcarea dispoziţiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

În lumina considerentelor de mai sus, instanţa supremă reţine că este nefondată susţinerea recurentei-reclamante privind încălcarea dreptului său la un proces echitabil, în condiţiile în care acestei părţi nu îi este negat accesul la justiţie, însă acesta poate fi exercitat doar în condiţiile prevăzute de lege.

Referitor la pretinsa nemotivare a hotărârii instanţei de apel, Înalta Curte constată că decizia recurată îndeplineşte exigenţele dispoziţiilor art. 425 C. proc. civ., expunând în mod clar şi fără echivoc argumentele pentru care aceasta a apreciat că demersul judiciar al reclamantei nu poate fi primit.

De altfel această critică a fost invocată formal, fără ca recurenta să indice, punctual, care ar fi nelegalitatea hotărârii din această perspectivă, ori să precizeze ce aspecte ar fi rămas neanalizate, astfel încât să atragă incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.., împotriva deciziei civile nr. 112 A din 25 ianuarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.., împotriva deciziei civile nr. 112 A din 25 ianuarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 octombrie 2024.