Contractual liability for delayed "turnkey" housing delivery: obligation of result versus diligence and binding effect of prior judgments under res judicata

Şedinţa publică din data de 10 octombrie 2024

Asupra recursului de faţă, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 19.08.2021, sub nr. x/2021, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE, a solicitat obligarea pârâtei să plătească:

1. despăgubiri în valoare de 1.300 EUR lunar pentru lipsirea reclamantului de folosinţa locuinţei din cartierul Henri Coandă, începând din 15.04.2010, data la care aceasta trebuia predată la cheie şi în continuare până la predarea locuinţei la cheie, cu toate utilităţile funcţionale (recepţia finală a locuinţei cu utilităţi).

2. cheltuieli de judecată (taxa judiciară de timbru, onorariu avocaţial, onorariu expert evaluator, orice alte costuri).

În drept, s-au invocat prevederile art. 430 - 431 C. proc. civ., cele ale art. 5, art. 969, art. 970, art. 977, art. 998-999, art. 1073, 1079, art. 1081 - 1086, art. 1532 şi urm. C. civ., art. 238 şi urm. din Legea nr. 31/1990, Legea nr. 152/1998, precum şi normele metodologice de aplicare a Legii nr. 152/1998, Legea nr. 114/1996, Legea nr. 10/1995, Legea nr. 215/2001, Legea nr. 350/2001, precum şi Codul Comercial.

Prin întâmpinare, pârâta AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi, pe fond, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind netemeinică şi nelegală.

Odată cu întâmpinarea, pârâta a formulat cerere de chemare în garanţie a Municipiului Bucureşti, prin primarul general, solicitând ca, în măsura în care va cădea în pretenţii, chematul în garanţie să fie obligat la plata sumelor pretinse de reclamant, pentru neexecutarea obligaţiilor conform Convenţiei nr. MM1909/06.05.2004, Contractului de cooperare nr. x/06.03.2008 şi Contractului de proiectare şi execuţie lucrări nr. x/30.12.2013.

Prin încheierea de şedinţă din 01.03.2022, Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a respins ca inadmisibilă cererea de chemare în garanţie, reţinând că niciunul dintre contractele invocate nu este încheiat de ANL cu chemata în garanţie şi nu vizează asumarea de către chemata în garanţie a obligaţiilor invocate în cuprinsul cererii principale faţă de pârâtă, astfel încât pârâta nu a reuşit să justifice calitatea de titular a unei acţiuni în despăgubiri împotriva Municipiului Bucureşti pentru sumele reclamate prin cererea principală, mai exact, aceasta nu a justificat deţinerea unei acţiuni în răspundere contractuală faţă de Municipiul Bucureşti şi existenţa unui contract aflat în legătură cu pretenţiile reclamantei din cererea principală.

Prin încheierea de şedinţă din 07.06.2022, Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru perioada anterioară datei de 16.08.2018, raportat la data depunerii cererii de chemare în judecată la oficiul poştal şi nu la data înregistrării.

Prin sentinţa civilă nr. 828 din 04 aprilie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe, în parte, ca neîntemeiată şi, în parte, ca prescrisă.

Reclamantul A., prin mandatar B., a formulat apel împotriva sentinţei civile nr. 828/04.04.2023 şi împotriva încheierii de şedinţă din 07.06.2022, solicitând schimbarea în tot a sentinţei şi încheierii atacate şi, în rejudecarea cauzei, să se dispună respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune în integralitate, inclusiv cu privire la pretenţiile anterioare datei de 16.08.2018, cu consecinţa obligării intimatei-pârâte la plata despăgubirilor pentru lipsirea reclamantului de folosinţa locuinţei din cartierul Henri Coandă în perioada 15.04.2010-16.08.2018; admiterea acţiunii şi obligarea intimatei-pârâte la plata de despăgubiri în valoare de 45.466 EUR pentru lipsirea reclamantului de folosinţa locuinţei din cartierul Henri Coandă în perioada 16.08.2018-01.11.2022 şi, în continuare, obligarea A.N.L. la plata sumei de 971 EUR lunar, începând din 02.11.2022 şi până la finalizarea locuinţei "la cheie", cu toate utilităţile funcţionale (recepţia finală a locuinţei cu utilităţi). Totodată, a solicitat obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamant în prezentul dosar în faţa instanţelor de fond şi apel (taxă judiciară de timbru, onorariu avocaţial, onorariu expert evaluator).

Prin decizia civilă nr. 1345A din 2 octombrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a fost respins, ca nefondat, apelul declarat împotriva încheierii din 07.06.2022.

Prin aceeaşi decizie, a fost admis apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 828/04 aprilie 2023, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă fiind schimbată în parte, sentinţa apelată, în sensul că:

A fost admisă, în parte, cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată şi, în consecinţă, a fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 55.546,6 euro, plătibilă în RON la cursul de schimb afişat de Banca Naţională a României în data plăţii, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul produs reclamantului prin întârzierea finalizării locuinţei, pentru perioada 16.08.2018-18.09.2023.

A fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 15.143 RON, reprezentând cheltuieli de judecată aferente pretenţiilor admise.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii din hotărârea atacată.

A fost obligată intimata-pârâtă să plătească apelantului-reclamant suma de 6.722,7 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în apel.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâta AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE, prin care a solicitat casarea, în parte, a deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

Prima critică a recurentei priveşte, în esenţă, faptul că, instanţa de apel a reţinut greşit că apelul formulat de reclamant este motivat, deşi acesta a reiterat aceleaşi argumente expuse prin cererea de chemare în judecată, răspunsul la întâmpinare şi notele de şedinţă depuse în faţa primei instanţe. Apreciază recurenta că, nici apelarea la practica judiciară nu reprezintă o motivare a căii de atac a apelului, fapt pentru care instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 470 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

O a doua critică a recurentei vizează interpretarea şi aplicarea în mod eronat de către instanţa de apel a dispoziţiilor legale privind interpretarea clauzelor contractului de mandat.

Astfel, arată că, prin contractul de mandat s-au prevăzut următoarele obligaţii în sarcina ANL: să reprezinte beneficiarul în relaţiile cu antreprenorul general în vederea urmăririi executării lucrărilor pentru ca acestea să fie realizate în termen şi în conformitate cu condiţiile de calitate stabilite prin contractul de construire; să efectueze plăţi din contul de credit al beneficiarilor către antreprenorul general.

Susţine că obligaţiile sale din contractul de mandat sunt de diligenţă, respectiv de a urmări executarea şi finalizarea lucrărilor contractate de către intimata cu antreprenorul general. În susţinerea afirmaţiilor sale, recurenta face apel la doctrina şi practica judiciară în materie.

Mai arată şi faptul că realizarea utilităţilor se află în sarcina Municipiului Bucureşti, iar construcţia imobilului se află în sarcina constructorului. Or, în interpretarea propusă de intimatul-reclamant, recurenta ar fi fost beneficiara sumelor achitate de către partea adversă pentru realizarea imobilului la cheie, aspect care nu este în concordanţă cu dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 152/1998, în forma aplicabilă la momentul încheierii contractului de mandat în cauză.

În continuare, autoarea prezentei căi de atac învederează că, în jurisprudenţa fostului Tribunal Suprem, încă relevantă, s-a reţinut următorul aspect: "contractul de construire de locuinţă proprietate personală, având ca obiect o obligaţie de a face, nu transferă dreptul de proprietate asupra locuinţei în momentul încheierii actului, întrucât se referă la un lucru care nu există, aşa că proprietatea nu poate fi transferată imediat. Dreptul de proprietate asupra locuinţei se naşte în momentul în care creditorul obligaţiei, deci cumpărătorul, a dobândit locuinţa prin procesul-verbal de predare-primire".

În raport de aceste consideraţii, recurenta susţine că, din punct de vedere juridic, bunul ce formează obiectul contractului de construire este un bun viitor, care nu a intrat încă în patrimoniul intimatului-reclamant, deoarece nu a fost încheiat procesul-verbal de predare-primire între acesta şi antreprenor. Or, până la data finalizării construcţiei în forma convenită prin contractul de construire, titularul dreptului de proprietate asupra imobilului în construcţie poate reclama eventual doar repararea unor prejudicii cauzate de nerespectarea termenului de execuţie, sub forma unor penalităţi de întârziere de la constructor.

În acest sens, arată că sunt şi dispoziţiile art. 37 din Legea nr. 7/1996.

În ceea ce priveşte fapta ilicită, menţionează că aceasta se apreciază prin raportare la obligaţiile care se află în sarcina ANL conform contractului de mandat, pretins a fi neîndeplinite, în acord cu obligaţiile părţii adverse. Pornind de la cele învederate anterior, recurenta reiterează faptul că obligaţiile sale sunt unele de diligenţă, respectiv de a urmări executarea şi finalizarea imobilului în cauză, alături de obligaţiile de reprezentare a reclamantului în relaţia cu banca finanţatoare, proiectantul şi antreprenorul general.

Prin raportare la acest cadru contractual şi legal, astfel cum este prevăzut de Legea nr. 152/1998, învederează recurenta că a întreprins toate acţiunile în vederea urmăririi executării şi finalizării imobilului, respectiv a urmărit încheierea şi cesionarea contractului de antrepriză generală pentru realizarea construcţiei, iar îndeplinirea obligaţiei de diligenţă a dovedit-o prin corespondenţa şi demersurile realizate de ANL, conform înscrisurilor de la dosar.

Aşadar, susţine că a îndeplinit toate obligaţiile care îi incumbă personal, ţinând cont de caracterul intuitu personae al mandatului (art. 2023 alin. (1) teza I C. civ.).

Dintr-o altă perspectivă, recurenta-pârâtă critică şi faptul că instanţa de apel a pronunţat decizia în temeiul practicii judiciare, pe care a transformat-o, în mod nelegal, în izvor de drept material şi procesual. În susţinere, redă o serie de paragrafe din decizia atacată, în care instanţa de prim control judiciar a reţinut faptul că încălcarea de către pârâta-recurentă a obligaţiei contractuale de rezultat de a urmări executarea şi finalizarea lucrărilor în termenul convenit a fost stabilită cu autoritate de lucru judecat prin decizia nr. 5197/25.04.2013 şi prin decizia nr. 2210/03.05.2018.

Arată recurenta, pe de o parte, că, în sistemul de drept românesc, practica judiciară nu este izvor de drept, iar pe de altă parte, că deciziile la care instanţa a făcut referire nu sunt nici măcar pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii, pentru a avea efect obligatoriu pentru instanţele de judecată.

De asemenea, susţine că dispoziţiile art. 124 alin. (3) din Constituţia României şi cele ale art. 5 C. proc. civ. se opun recunoaşterii calităţii de izvor de drept în materie procedurală a practicii judiciare.

În ce priveşte reţinerea de către instanţa de apel a faptului că prima instanţă a încălcat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat de care se bucură hotărârile judecătoreşti definitive pronunţate în dosarele nr. x/2011 şi y/2014, autoarea prezentei căi de atac învederează că au fost încălcate dispoziţiile art. 6, art. 7, art. 8 şi art. 22 din C. proc. civ.

Astfel, arată că, instanţa de apel a dat dovadă de parţialitate şi discriminare, prin faptul că, transformând practica judiciară în izvor de drept şi reţinând că apelul este motivat, a admis în parte cererea de chemare în judecată întemeiată pe practica judiciară la care reclamantul a făcut referire, dar nu s-a raportat şi la practica judiciară invocată de pârâtă.

Totodată, susţine că soluţia de admitere a apelului este practic nemotivată, lipsind temeiurile de drept în baza cărora instanţa a admis apelul.

Nu în ultimul rând, învederează că instanţa de prim control judiciar a încălcat şi dispoziţiile art. 5 C. proc. civ., care stabilesc o ierarhie a izvoarelor de drept, din care nu face parte şi practica judiciară.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatului-reclamant la 01.03.2024, iar acesta a formulat întâmpinare, în termen legal, la 19.03.2024, prin care a invocat excepţia netimbrării recursului şi excepţia nulităţii recursului în baza art. 488 alin. (1) pct. d) şi alin. (3) C. proc. civ.. Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată efectuate în recurs.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei la 05.04.2024, care nu a depus răspuns la întâmpinare.

Analizând recursul declarat în cauză, în temeiul motivelor invocate şi a normelor de drept incidente, Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru considerentele care urmează:

Printr-o primă critică, recurenta-pârâtă susţine, în esenţă, că instanţa de apel a reţinut greşit că apelul exercitat de intimatul-reclamant este motivat în fapt, pronunţând hotărârea cu încălcarea dispoziţiilor art. 470 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

Critica, ce poate fi încadrată în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., conform căruia se poate cere casarea hotărârii date cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, este nefondată.

Potrivit art. 470 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., "Cererea de apel va cuprinde: c) motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază apelul", iar la alin. (3) al aceluiaşi articol se prevede că "Cerinţele de la alin. (1) lit. b) şi e) şi cea de la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii, iar cele de la alin. (1) lit. c) şi d), sub sancţiunea decăderii".

Prin urmare, sancţiunea care intervine pentru nerespectarea termenului de motivare a apelului este decăderea, care poate fi invocată de părţi sau de instanţă, din oficiu, în orice stadiu al procesului.

Astfel, trebuie menţionat că, dacă a intervenit decăderea apelantului din dreptul de a motiva calea de atac, apelul nu va fi respins ca nemotivat, întrucât art. 476 alin. (2) C. proc. civ., consacrând în mod expres caracterul devolutiv al apelului, prevede că, în cazul în care apelul nu se motivează sau dacă motivarea apelului nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanţa de apel se va pronunţa, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanţă, deci nu pe baza unor motive de apel.

Motivele trebuie să fie prezentate de apelant într-o formă clară şi precisă, respectiv de o atare manieră încât instanţa de apel să poată reţine cu exactitate adevăratele temeiuri ale nemulţumirilor apelantului.

În prezenta cauză, în mod corect, instanţa de apel, în temeiul art. 470 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) C. proc. civ., a reţinut că apelul exercitat de apelantul-reclamant este motivat, respectiv că apelul cuprinde critici de netemeinicie a încheierii din 07.02.2022 şi sentinţei nr. 828/04.04.2023, pronunţate de Tribunalului Bucureşti. Analizând cuprinsul memoriului de apel, instanţa de prim control judiciar s-a considerat învestită cu următoarele critici împotriva hotărârilor primei instanţe, pe care le-a analizat în mod corespunzător, cu respectarea principiului quantum devollutum, tantum apellatum: 1. întreruperea termenului de prescripţie prin acte de recunoaştere şi acte începătoare de executare făcute de intimata-pârâtă, în temeiul art. 16 lit. c) din Decretul nr. 167/1958, care nu impune ca actul de recunoaştere să vizeze forma de dezdăunare, ci dreptul dedus judecăţii; 2. calificarea greşită a Contractului nr. x/15.02.2008 ca fiind un contract de mandat, cu încălcarea regulilor de interpretare prevăzute de art. 977 şi art. 982 C. civ. şi a jurisprudenţei constante a Curţii de Apel Bucureşti şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; 3. calificarea eronată a obligaţiilor asumate de pârâtă ca fiind de diligenţă, iar nu de rezultat, cu încălcarea art. 5 din Legea nr. 152/1998 şi a jurisprudenţei constante; 4. interpretarea eronată a contractului, a Legii nr. 152/1998 şi a normelor de aplicare a acesteia, în sensul existenţei obligaţiei pârâtei de a asigura finalizarea utilităţilor fiind hotărârile judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2018 şi în Dosarul nr. x/2015; 5. reţinerea eronată de către prima instanţă a faptului că pârâta şi-ar fi executat obligaţiile asumate faţă de reclamant, deşi aceasta este în culpă pentru alegerea constructorilor incapabili, pentru neformularea de cereri de chemare în judecată împotriva constructorilor şi pentru nesupravegherea realizării lucrărilor de construire, astfel cum s-a statuat prin hotărârile pronunţate în dosarele nr. x/2018, nr. y/2011, nr. z/2012, nr. w/2014 şi nr. t/2015.

Totodată, instanţa de apel a constatat corect că niciuna dintre părţi nu a atacat soluţia primei instanţe de respingere ca inadmisibilă în principiu a cererii de chemare în garanţie, dispusă prin încheierea de şedinţă din 01.03.2022, astfel încât această soluţie a intrat în autoritatea de lucru judecat, precum şi faptul că, numai reclamantul a atacat încheierea de şedinţă din 07.06.2022, prin care excepţia prescripţiei a fost admisă în parte pentru pretenţiile aferente perioadei anterioare datei de 16.08.2018, astfel încât a reţinut în mod corect că soluţia implicită de respingere a acestei excepţii pentru perioada aferentă ultimilor trei ani anteriori introducerii cererii nu face obiectul devoluţiunii în apel.

De altfel, instanţa supremă constată că aspectul nemotivării apelului de către intimatul-reclamant a fost susţinut şi pe cale de apărare, prin întâmpinare, şi oral, în cadrul şedinţei din 18.09.2023. Din considerentele deciziei atacate rezultă că această chestiune a fost analizată în faza procesuală a apelului în sensul respingerii ei, instanţa de apel reţinând că apelul a fost motivat în fapt şi în drept, iar recurentul nu a adus argumente concrete în sensul nelegalităţii acestor constatări.

Este nefondată şi critica recurentei-pârâte privind faptul că instanţa de apel a reţinut greşit că apelul este motivat în fapt, deşi apelantul-reclamant a făcut doar referiri la practica judecătorească, întrucât, pe de o parte, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de prim control judiciar, apelantul-reclamant nu a făcut simple referiri la o serie de hotărâri judecătoreşti pronunţate în materie, ci a invocat hotărâri judecătoreşti pronunţate în litigii în care pârâta a fost parte, prin care a fost tranşată, cu efect obligatoriu şi opozabil faţă de pârâta ANL, chestiunea litigioasă a naturii obligaţiei asumate faţă de beneficiarii Programului Guvernamental "Cartierul de locuinţe Henri Coandă", printre care se numără şi reclamantul, şi a neîndeplinirii culpabile a acestei obligaţii de către Agenţie, iar pe de altă parte, memoriul de apel a cuprins critici concrete împotriva hotărârilor atacate, aşa cum s-a arătat în considerentele de mai sus.

Dintr-o altă perspectivă, invocă recurenta-pârâtă şi faptul că instanţa a încălcat dreptul la un proces echitabil, principiul contradictorialităţii şi rolului activ al instanţei, prin faptul că a pronunţat decizia în baza practicii judiciare, fără a face o analiză proprie a datelor cauzei.

Critica, ce poate fi analizată din perspectiva motivelor de casare prevăzute de pct. 5 şi 6 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., este nefondată.

Analizând decizia atacată din perspectiva acestei critici, instanţa supremă reţine că, în ce priveşte natura obligaţiei ANL ce rezultă din contractul de mandat încheiat cu intimata-reclamantă, instanţa de apel a reţinut puterea de lucru judecat a considerentelor deciziei civile nr. 2210 din 03.05.2028, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2024, în cadrul cărora instanţa a apreciat natura obligaţiilor asumate de ANL prin contractele de mandat ca fiind de rezultat, câtă vreme prin contractele de mandat ANL şi-a asumat obligaţiile de a urmări executarea şi finalizarea lucrărilor de construire, de a asigura terminarea lucrărilor cu un alt Antreprenor General în cazul în care antreprenorul iniţial s-ar fi aflat în imposibilitate de a finaliza lucrările, din cauze imputabile acestuia, în mod cert voinţa părţilor fiind aceea ca prin toată activitatea desfăşurată mandatarul ANL (instituţia de interes public care prin lege "este autorizată să efectueze toate operaţiunile imobiliare necesare construirii, finalizării şi predării către beneficiari a locuinţelor construite prin programele proprii") să atingă rezultatul stabilit – finalizarea construcţiei contractate prin credit ipotecar.

În ce priveşte încălcarea de către ANL a obligaţiei contractuale de rezultat de a urmări executarea şi finalizarea lucrărilor în termenul convenit, instanţa de prim control judiciar a reţinut că aceasta a fost stabilită cu autoritate de lucru judecat prin decizia nr. 5197 din data de 25 aprilie 2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2011 şi prin decizia civilă nr. 2210 din data de 3.05.2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2014.

Totodată, în ce priveşte efectele autorităţii de lucru judecat ale deciziei nr. 5197 din 25 aprilie 2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2011, a reţinut că acestea au fost deja analizate prin decizia nr. 95 din data de 21 ianuarie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă în dosarul nr. x/2018, în care instanţa supremă a avut în vedere că pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe a fost parte în litigiul de contencios administrativ soluţionat prin decizia nr. 5197/25.04.2013, cât şi în procesul civil soluţionat prin decizia nr. 966/27.03.2015, faţă de această pârâtă hotărârile fiind pe deplin opozabile şi neputând fi ignorate.

Este unanim acceptat că o hotărâre judecătorească irevocabilă se bucură de o prezumţie de validitate (res iudicata pro veritatae habetur), iar manifestarea efectului pozitiv al lucrului judecat vine să asigure evitarea contrazicerilor între două hotărâri şi securitatea circuitului civil.

Potrivit art. 435 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea judecătorească este obligatorie şi produce efecte numai între părţi şi succesorii acestora, iar cum autoritatea lucrului judecat este un efect al hotărârii, aceasta nu le-ar putea fi opusă decât acelora (sau succesorilor lor) care au fost părţi în procesul anterior.

Cu toate acestea, hotărârea este opozabilă şi terţilor, în sensul că efectele hotărârii se impun acestora, atât timp cât nu fac, în condiţiile legii, dovada contrară, astfel cum prevede art. 435 alin. (2) C. proc. civ.. Cu alte cuvinte, considerentele decisive ale hotărârii prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă se vor opune terţilor cu valoarea unui mijloc de probă (respectiv, de prezumţie relativă), împotriva căruia se poate face dovada contrară celor statuate prin hotărâre, în absenţa participării lor la proces.

Aşadar, reclamantul din prezenta cauză, deşi nu a fost parte în procesul anterior menţionat, poate invoca dezlegările date aceleiaşi chestiuni litigioase în contra pârâtei-recurente, astfel cum rezultă implicit din dispoziţiile art. 435 alin. (2) din C. proc. civ., neavând interesul de a face dovada contrară.

În cauză, instanţa de apel a reţinut că, aspectele dezlegate în deciziile la care a făcut referire intimatul-reclamant au legătură cu litigiul pendinte, întrucât prin acestea a fost tranşată, cu efect obligatoriu, chestiunea litigioasă a naturii obligaţiei asumate faţă de beneficiarii Programului Guvernamental "Cartierul de locuinţe Henri Coandă", printre care se numără şi reclamantul, şi a neîndeplinirii culpabile a acestei obligaţii de către ANL.

Instanţa supremă notează că recurenta-pârâtă ANL a fost parte în litigiul de contencios administrativ soluţionat prin decizia nr. 5197/25.04.2013, cât şi în procesul civil soluţionat prin decizia nr. 2210/03.05.2018. Ca urmare, aceste decizii sunt pe deplin obligatorii şi opozabile recurentei, în temeiul art. 435 alin. (1) C. proc. civ.

Prin urmare, în condiţiile în care reclamanta a invocat în cauză hotărâri judecătoreşti nefavorabile pârâtei, pronunţate în procese în care aceasta din urmă a fost parte, în mod corect a reţinut instanţa de apel că statuările din aceste hotărâri nu pot fi ignorate de către instanţă, contrar celor susţinute de recurenta-pârâtă.

Se reţine că, într-adevăr, practica judecătorească nu este izvor de drept, însă, în cauză, instanţa de apel nu s-a raportat, în motivare, la simple decizii pronunţate în materie, aşa cum insinuează autoarea prezentei căi de atac, ci a avut în vedere decizii pronunţate în contradictoriu cu pârâta-recurentă, prin care au fost tranşate cu efect obligatoriu în raport cu recurenta-pârâtă chestiuni litigioase ce fac şi obiectul dosarului pendinte.

Pentru că recurenta-pârâtă a participat la dezbaterile judiciare finalizate prin hotărârile judecătoreşti ce i se opun, a avut posibilitatea de a-şi face propriile apărări şi de a discuta în contradictoriu asupra chestiunilor suspuse judecăţii în cadrul acelor dosare, beneficiind de toate garanţiile procesului civil. Prin urmare, nu poate invoca o vătămare din acest punct de vedere.

Este adevărat că instanţa de apel a reţinut în mod greşit efectul pozitiv al puterii de lucru judecat al hotărârilor anterioare, câtă vreme reclamantul nu a fost parte în acele litigii.

Însă, în ceea ce o priveşte pe pârâta-recurentă, este pe deplin aplicabilă opozabilitatea acelor hotărâri prin care s-au finalizat litigiile în care a avut calitatea de parte. Oricum, reţinerea eronată a efectului pozitiv al puterii de lucru judecat nu atrage nelegalitatea deciziei pronunţate în apel din moment ce instanţa de prim control judiciar şi-a fundamentat soluţia pe o analiză proprie a elementelor de fapt şi de drept ale cauzei.

Se reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ., judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.

Contrar celor susţinute în mod nefondat prin memoriul de recurs, prima instanţă de control judiciar, în aplicarea dispoziţiilor acestui text normativ, nu s-a limitat la reţinerea chestiunilor tranşate în deciziile anterioare, pronunţate în contradictoriu cu ANL, ci a procedat la propria verificare atât a naturii obligaţiilor asumate de ANL, aşa cum rezultă din contractul de mandat nr. x/15.02.2008 şi din dispoziţiile Legii nr. 152/1998, H.G. nr. 602/2001 şi Convenţiei privind realizarea ansamblului de locuinţe Henri Coandă nr. x/06.05.2004, cât şi a îndeplinirii condiţiilor atragerii răspunderii contractuale a ANL.

Astfel, a reţinut instanţa de apel faptul că obligaţia contractuală asumată de către intimata-pârâtă-recurentă Agenţia Naţională pentru Locuinţe, persoană juridică constituită în scopul dezvoltării construcţiei de locuinţe la nivel naţional, nu se poate rezuma la tipul de obligaţii create de un contract de mandat în general, fiind necesar a fi avute în vedere şi prevederile legale specifice ce consfinţesc rolul avut de această persoană juridică în realizarea cartierului de locuinţe Henri Coandă. Privită astfel, obligaţia asumată de Agenţia Naţională de Locuinţe nu este aceea a unui simplu mandatar, pentru că acreditarea acestei idei ar conduce la negarea scopului pentru care Agenţia a fost înfiinţată şi în virtutea căruia a intrat în raporturi juridice cu beneficiarii construcţiilor de locuinţe. Din redactarea clauzei prin care s-au stabilit obligaţiile mandatarului Agenţia Naţională pentru Locuinţe, cu luarea în considerare a mecanismului complex reglementat pentru realizarea cartierului rezidenţial Henri Coandă, precum şi a rolului pe care intimata-pârâtă îl are în acest mecanism, a reţinut instanţa de apel că ANL s-a obligat să procure mandantului rezultatul promis, respectiv să urmărească executarea şi finalizarea construcţiei, la termen şi în conformitate cu condiţiile de calitate stabilite prin contractul de construire, iar nu numai să depună diligenţe în acest scop.

S-a reţinut că, din contractul de mandat dedus judecăţii rezultă că încheierea acestuia a avut ca premisă şi contractul de antrepriză generală, obligaţia asumată de pârâtă, de a-l reprezenta pe mandant în relaţia cu antreprenorul general în vederea executării şi finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic şi autorizaţiei de construire, înglobând, în mod logic, şi obligaţia stabilită în contractul de antrepriză generală de a pune la dispoziţia antreprenorului general amplasamentul liber de orice sarcină, în termenele stabilite conform graficului de execuţie (art. 12 din contractul de antrepriză generală). Neîndeplinirea acestei obligaţii, ca urmare a faptului că amplasamentul pus la dispoziţia antreprenorului general nu era conectat la utilităţi, determină prin ea însăşi neîndeplinirea obligaţiei asumate prin contractul de mandat nr. x din 15.02.2008, având ca scop tocmai predarea locuinţei la cheie, în vederea asigurării folosinţei acesteia de către beneficiar, potrivit obiectivului asumat de Agenţia Naţională pentru Locuinţe prin iniţierea programului guvernamental de locuinţe Henri Coandă.

A mai reţinut instanţa de prim control judiciar şi faptul că prejudiciul ce se solicită a fi reparat în prezenta cauză este cert şi este reprezentat de contravaloarea lipsei de folosinţă a construcţiei de care intimatul-reclamant nu a beneficiat ca urmare a neîndeplinirii obligaţiei asumate de pârâtă prin Contractul de mandat nr. x din 15.02.2008 de a urmări executarea şi finalizarea lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic şi autorizaţiei de construire – obţinută de mandatar, la termen şi în conformitate cu condiţiile de calitate stabilite prin contractul de construire.

În ceea ce priveşte legătura de cauzalitate, instanţa de apel a constatat că lipsirea reclamantului de locuinţa care ar fi trebuit finalizată până în data de 15 aprilie 2010 este urmarea directă a neîndeplinirii obligaţiilor asumate de pârâtă prin Contractul de mandat nr. x din 15.02.2008 de a urmări executarea şi finalizarea lucrărilor, între fapta acesteia şi prejudiciul produs nefiind interpuse alte cauze care să nu îi fie imputabile şi care să determine exonerarea sa de răspunderea civilă contractuală pentru faptul că nu a asigurat în termen predarea amplasamentului cu utilităţi, precum şi că nu a înlocuit antreprenorul general, începând cu luna octombrie 2020.

Totodată, urmare a administrării probatoriului, care nu poate fi reevaluat în calea de atac extraordinară a recursului, instanţa de prim control judiciar a reţinut că temeiul pentru care au fost admise acţiunile formulate împotriva pârâtei ANL în dosarele nr. x/2011 şi nr. y/2014 subzistă în prezenta cauză, nici pentru perioada dedusă judecăţii în prezentul litigiu nefiind făcută dovada îndeplinirii de către pârâtă a obligaţiei de a urmări finalizarea construcţiei, iar toate argumentele avute în vedere la pronunţarea hotărârilor judecătoreşti anterioare în dosarele menţionate îşi menţin valabilitatea şi în prezenta cauză.

Nu în ultimul rând, în raport de dispoziţiile art. 435 C. proc. civ., s-a reţinut în mod corect, faptul că referinţele jurisprudenţiale evocate de recurenta-pârâtă nu au caracter opozabil intimatei-reclamante, din perspectiva puterii de lucru judecat, aceasta din urmă nefiind parte în respectivele dosare.

A concluzionat instanţa de apel în sensul că, în conformitate cu art. 969 alin. (1), art. 970, art. 1073, art. 1082 şi art. 1084 C. civ. din 1864, în cauză sunt îndeplinite toate condiţiile pentru angajarea răspunderii civile contractuale a pârâtei ANL.

Aceste considerente ale instanţei de apel relevă o analiză în concret asupra elementelor cauzei, nu doar o raportare la cele statuate prin deciziile anterioare pronunţate împotriva ANL, aşa cum invocă recurenta. Raportat la aceste consideraţii, instanţa supremă reţine că decizia atacată este la adăpost de criticile invocate de recurentă din perspectiva nemotivării, conţinând suficiente elemente care fac posibil controlul judecătoresc în etapa procesuală a recursului.

De altfel, chiar recurenta-pârâtă recunoaşte implicit acest aspect, întrucât, prin memoriul de recurs, a înţeles să invoce, chiar şi formal, după cum se va demonstra în continuare, aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor de drept material privitoare la mandat, atunci când a analizat clauzele contractului de mandat, stabilind că obligaţiile asumate de ANL. privind executarea şi finalizarea lucrărilor sunt de rezultat şi nu de diligenţă.

În dezvoltarea acestei critici, subscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susţine, în esenţă, că nu poate fi primită interpretarea propusă de intimatul-reclamant, întrucât acesta încearcă să inducă în eroare instanţa asupra faptului că, în realitate, ANL s-a obligat la executarea construcţiei şi a utilităţilor - ceea ce ar conduce la incidenţa unei obligaţii de rezultat, şi nu doar la urmărirea acestor operaţiuni - ce reprezintă, în mod clar, o obligaţie de diligenţă, ce reiese în mod neechivoc din clauzele contractului de mandat.

Instanţa supremă notează, în primul rând, faptul că obiectul prezentului recurs îl reprezintă decizia instanţei de apel, respectiv legalitatea considerentelor care au fundamentat soluţia instanţei a cărei hotărâre se atacă. Or, din această perspectivă, se constată că recurenta-pârâtă nu a dezvoltat critici de nelegalitate, nemulţumirile autoarei prezentei căi de atac fiind concentrate doar pe combaterea susţinerilor intimatului-reclamant din cadrul apelului, cu ignorarea raţionamentului care a condus instanţa de apel la admiterea acestei căi ordinare de atac.

Astfel, fără nicio referire la considerentele instanţei de apel, arată recurenta că nu poate fi admisă interpretarea pe care intimatul-reclamant o propune cu privire la partea în sarcina căreia se află construcţia imobilului şi realizarea utilităţilor, întrucât nu ANL este beneficiara sumelor de bani achitate de reclamant.

Instanţa supremă constată că, în expunerea argumentelor sale, recurenta-pârâtă a făcut chiar abstracţie de raţionamentul instanţei de apel din decizia recurată, care a reţinut faptul că admiterea cererii de chemare în judecată în prezentul dosar se impune ca urmare a neîndeplinirii de către pârâtă a obligaţiei proprii de a-l reprezenta pe reclamant în vederea urmăririi executării şi finalizării lucrărilor de construcţie la cheie, iar nu pentru că nu ar fi realizat ea însăşi lucrările de infrastructură şi de utilităţi necesare finalizării construcţiei.

De altfel, instanţa supremă notează că, din probatoriului administrat în cauză, şi care nu poate fi reevaluat, indiferent de gradul de nemulţumire al recurentei-pârâte privind situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel în baza acestuia, a rezultat, contrar celor susţinute prin memoriul de recurs, faptul că ANL nu a făcut dovada niciunui demers util şi eficient pentru finalizarea construcţiei în perioada 16.08.2018-18.09.2023, până la data soluţionării apelului nefiind semnat procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor de construire.

În al doilea rând, notează instanţa supremă că, deşi se invocă încălcarea unor norme de drept material de către instanţa de apel, aspect care ar atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă omite să identifice, în concret, care sunt textele de lege efectiv încălcate de instanţa de apel, iar instanţa nu poate completa deductiv memoriul de recurs.

Referirile recurentei-pârâte la dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 152/1998 au fost făcute în scopul de a susţine teza conform căreia nu ANL este responsabilă de construcţia locuinţei, astfel că nu există faptă ilicită. Însă, aceste susţineri sunt străine de considerentele instanţei de apel, care a reţinut faptul că fapta ilicită a pârâtei-recurente constă în neîndeplinirea obligaţiei proprii de a-l reprezenta pe reclamant în vederea urmăririi executării şi finalizării lucrărilor de construcţie la cheie, iar nu nerealizarea de către ea însăşi a lucrărilor de infrastructură şi de utilităţi necesare finalizării construcţiei.

În ce priveşte invocarea dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 7/1996, în conformitate cu care reclamantul dobândeşte calitatea de proprietar asupra imobilului - construcţie viitoare, după semnarea procesului-verbal de predare primire, ceea ce face ca acesta să nu poată solicita despăgubiri înainte de acest moment, instanţa supremă reţine că acestea au fost invocate omisso medio, direct în recurs, astfel că nu pot fi primite, faţă de dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

De asemenea, criticile recurentei-pârâte referitoare la aprecierea probatoriului în stabilirea situaţiei de fapt privind culpa contractuală în îndeplinirirea obligaţiilor asumate prin contractul de mandat, sunt critici de netemeinicie, ce exced controlului de legalitate realizat în calea extraordinară de atac a recursului.

Prin urmare, nu sunt întrunite exigenţele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care vizează încălcarea sau aplicarea greşită de către instanţa de apel a normelor de drept material, dispoziţii de strictă interpretare şi aplicare.

Faţă de toate aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună casarea deciziei recurate şi, pe cale de consecinţă, potrivit dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins, ca nefondat.

Constatând culpa procesuală a recurentei-pârâte în promovarea recursului, în temeiul art. 453 C. proc. civ., obligă recurenta-pârâtă la plata către intimatul-reclamant A. a sumei de 11.828,36 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE împotriva deciziei civile nr. 1345A din 2 octombrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă la plata către intimatul-reclamant A. a sumei de 11.828,36 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 octombrie 2024.