Recoverability of Value-Added Tax on Implied Lease Damages Under Optional Taxation of Exempt Real Estate Operations

Şedinţa publică din data de 27 septembrie 2022

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 2 noiembrie 2020, sub nr. x/2020, reclamanta Administraţia Fondului Imobiliar a chemat-o în judecată pe pârâta A. S.R.L., solicitând instanţei să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 48.673,1 euro (în echivalent în RON la data plăţii, la cursul B.N.R.) şi a sumei de 151.553,7 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă, a taxei pe valoarea adăugată şi a dobânzii legale aferente.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1.349 şi art. 1.357 C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 1413 din 25 mai 2021, Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a admis în parte acţiunea şi a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 19.330,12 euro, reprezentând contravaloare lipsă de folosinţă, la care se adaugă dobânda legală de 1.190,80 euro, a sumei de 17.917,24 RON, reprezentând contravaloare lipsă de folosinţă, la care se adaugă dobânda legală de 771,87 RON şi a sumei de 106.823,8 RON, reprezentând contravaloare lipsă de folosinţă, la care se adaugă dobânda legală de 1.842,81 RON.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta a declarat apel prin care a solicitat schimbarea în parte a sentinţei atacate, în sensul obligării pârâtei la plata inclusiv a taxei pe valoarea adăugată aferente contravalorii lipsei de folosinţă şi a dobânzii legale.

Prin decizia civilă nr. 1785A din 8 noiembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-reclamantă împotriva sentinţei primei instanţe.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs prin care a solicitat admiterea căii de atac şi casarea deciziei atacate.

În motivare, autoarea recursului a relatat istoricul litigiului, după care a susţinut că decizia atacată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 286 şi art. 292 alin. (3) Codul fiscal.

În concret, a arătat că taxa pe valoarea adăugată aferentă contravalorii lipsei de folosinţă nu provine în mod direct din livrarea unor bunuri sau prestarea unor servicii, însă derivă din imposibilitatea de închiriere a imobilului.

A mai susţinut că, în urma exercitării opţiunii de aplicare a taxei pe valoarea adăugată în condiţiile art. 292 alin. (3) Codul fiscal, această taxă poate fi solicitată de la partea adversă.

În acest context, recurenta-reclamantă a subliniat că a virat la bugetul de stat taxa pe valoarea adăugată aferentă sumelor pretinse în lunile în care au fost emise facturile de regularizare a sumelor respective.

În final, a conchis că art. 292 alin. (3) Codul fiscal este aplicabil indiferent de temeiul juridic invocat pentru sumele pretinse cu titlu de taxă pe valoarea adăugată, întrucât izvorul acestor pretenţii este acelaşi, respectiv lipsa folosinţei imobilului.

În drept, a fost invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă nu a depus întâmpinare la recurs.

Examinând decizia recurată în raport cu motivele invocate şi dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Recurenta-reclamantă susţine, în esenţă, că în urma exercitării opţiunii de aplicare a taxei pe valoarea adăugată în condiţiile art. 292 alin. (3) Codul fiscal, taxa virată la bugetul de stat poate fi solicitată de la partea adversă cu titlu de despăgubiri indiferent de temeiul juridic invocat, întrucât izvorul acestor pretenţii este acelaşi, respectiv lipsa folosinţei imobilului.

Aceste critici se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., conform căruia se poate cere casarea hotărârii date cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Pentru a facilita deplina înţelegere a prezentei decizii se impune evocarea succintă a raporturilor dintre părţi şi a aspectelor factuale relevante reţinute de instanţele devolutive, în raport de care va fi verificată corecta aplicare a legii.

Astfel, instanţele devolutive au reţinut că intimata-pârâtă a continuat să folosească imobilul în litigiu inclusiv după încetarea contractului de închiriere nr. x din 26 iulie 1991 şi dispunerea evacuarii sale prin hotărârile pronunţate în dosarele nr. x/1999 şi nr. y/2018; despăgubirile pretinse prin acţiune constau în contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului prin raportare la nivelul chiriei stabilite prin hotărârile Consiliului General al Municipiului Bucureşti şi taxa pe valoarea adăugată aferentă.

Despăgubirile disputate în recurs vizează numai taxa pe valoare adăugată aferentă sumelor acordate cu titlu de contravaloare a lipsei de folosinţă a imobilului.

Potrivit art. 265 Codul fiscal, taxa pe valoarea adăugată este un impozit indirect datorat la bugetul statului şi care este colectat conform prevederilor prezentului titlu.

Astfel, taxa pe valoarea adăugată reprezintă un impozit indirect datorat la bugetul de stat de către consumatorul final.

Potrivit art. 292 alin. (2) lit. e) Codul fiscal, sunt scutite de la plata taxei pe valoarea adăugată arendarea, concesionarea, închirierea şi leasingul de bunuri imobile, acordarea unor drepturi reale asupra unui bun imobil, precum dreptul de uzufruct şi superficia, cu plată, pe o anumită perioadă.

Conform art. 292 alin. (3) Codul fiscal, orice persoană impozabilă poate opta pentru taxarea operaţiunilor prevăzute la alin. (2) lit. e) şi f), în condiţiile stabilite prin normele metodologice.

Astfel, printre operaţiunile scutite de la aplicarea şi plata taxei pe valoarea adăugată figurează şi închirierea imobilelor; persoana impozabilă poate însă opta pentru taxarea operaţiunii respective.

În aplicarea acestor texte de lege, Înalta Curte reţine că recurenta-reclamantă a optat pentru aplicarea taxei pe valoarea adăugată aferente unei operaţiuni de închiriere a imobilului, faţă de evaluarea contravalorii lipsei de folosinţă la nivelul chiriei pe care ar fi putut să o perceapă de la un chiriaş care desfăşoară o activitate similară cu cea a intimatei-pârâte.

Exercitarea opţiunii pentru aplicarea taxei pe valoarea adăugată şi virarea sa către bugetul de stat nu justifică însă adăugarea acestei taxe la despăgubirile pretinse intimatei-pârâte, din moment ce obiectul cererii constă în despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin folosirea fără drept a imobilului şi nu chirie.

De altfel, procedând în acest mod, autoarea recursului pretinde repararea unui prejudiciu suplimentar pe care şi l-a cauzat singură. Or, conform art. 1.371 alin. (1) C. civ., când victima a contribuit cu intenţie sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deşi putea să o facă, cel chemat să răspundă va fi ţinut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o.

În consecinţă, despăgubirile reprezentând taxa pe valoarea adăugată aferentă unei operaţiuni nesupuse acestei taxe se circumscriu unui prejudiciu imputabil exclusiv recurentei-reclamante.

În plus, autoarea recursului nu a invocat în justificarea acestor pretenţii prestarea unor servicii către intimata-pârâta sau existenţa unui contract de închiriere în vigoare, ci folosirea imobilului în lipsa unui titlu valabil, astfel încât prejudiciul invocat nu rezultă dintr-o operaţiune impozabilă.

Emiterea facturilor cuprinzând şi taxa pe valoarea adăugată aferentă contravalorii lipsei de folosinţă către intimata-pârâtă nu este de natură a conduce la concluzia contrară de vreme ce acţiunea nu este fundamentată pe răspunderea contractuală, ci pe răspunderea delictuală.

Prin urmare, intimata-pârâtă nu poate fi obligată la plata taxei pe valoarea adăugată aferente sumelor acordate cu titlu de contravaloare a lipsei de folosinţă a imobilului.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din acelaşi cod, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă împotriva deciziei instanţei de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă Administraţia Fondului Imobiliar împotriva deciziei civile nr. 1785A din 8 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 septembrie 2022.