Contractual damages for non-performance of grain supply contracts: validity of penalty clause and distinction between rescission and termination

Şedinţa publică din data de 21 septembrie 2023

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ., "Prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins".

A. Circumstanţele cauzei. Cadrul procesual

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 17 martie 2021 pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L. (fostă B. S.R.L.), a chemat în judecată pe pârâta C. S.R.L., solicitând:

1. Obligarea pârâtei la plata sumei de 447.301,22 RON, reprezentând daune interese datorate ca urmare a neexecutării culpabile a obligaţiilor asumate contractual, dintre care:

- Suma de 208.596,30 RON, echivalentul în RON al sumei de 50.949,22 USD la cursul BNR de la data redactării cererii, datorată în temeiul contractului x/12.06.2020;

- Suma de 112.704,92 RON, echivalentul în RON al sumei de 23.073,52 EURO la cursul BNR de la data redactării cererii, datorată în temeiul contractului x/19.06.2020;

- Suma de 126.000 RON datorată în temeiul contractului x/25.06.2020;

2. Obligarea pârâtei la suportarea cheltuielilor de judecată;

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 194 şi următoarele din C. proc. civ., art. 1350, art. 1530 şi următoarele din C. civ., precum şi orice alte dispoziţii legale invocate prin acţiune.

La data de 20 mai 2021, pârâta C. S.R.L. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti, solicitând declinarea competenţei de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Brăila.

Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 2250 din 28 septembrie 2021, a admis excepţia de necompetenţă teritorială, invocată de pârâtă şi, pe cale de consecinţă, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta A. S.R.L. (fostă B. S.R.L.) şi pe pârâta C. S.R.L., în favoarea Tribunalului Brăila.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Brăila – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2021, la data de 20 mai 2022.

2. Soluţia primei instanţe

Prin sentinţa nr. 93/LP din 6 iulie 2022, pronunţată de Tribunalul Brăila – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2021, s-a admis cererea formulată de reclamanta A. S.R.L. (fostă B. S.R.L.), în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L.; pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 447.301,22 RON, reprezentând daune-interese datorate ca urmare a neexecutării culpabile a obligaţiilor asumate în temeiul contractelor x din 12.06.2020, x din 19.06.2020 şi x din 25.06.2020; de asemenea, pârâta a fost obligată la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în sumă de 15.086,37 RON.

3. Soluţia instanţei de apel

Împotriva sentinţei primei instanţe, pârâta C. S.R.L. a declarat apel, solicitând schimbarea în tot a hotărârii apelate, cu consecinţa respingerii acţiunii, ca nefondată. În subsidiar, pârâta a solicitat adaptarea contractelor GARO nr. x/12.06.2020, GARO nr. x/19.06.2020, GARO nr. x/25.06.2020, în temeiul dispoziţiilor art. 1271 din C. civ.

Curtea de Apel Galaţi – secţia a II-a civilă, prin decizia civilă nr. 379/2022 din 2 noiembrie 2022, a respins, ca întemeiat, apelul formulat de societatea pârâtă C. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 93/LP din 6 iulie 2022 a Tribunalului Brăila; apelanta-pârâtă a fost obligată la plata sumei de 3823,96 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel (onorariul de avocat) către intimata-reclamantă A. S.R.L.

B. Calea extraordinară de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii, recurenta-pârâtă C. S.R.L. a declarat recurs, înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a civilă, sub nr. x/2021, la data de 30 ianuarie 2023.

Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată.

Întemeindu-şi calea de atac pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a dezvoltat următoarele critici:

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat acordarea unei sume de bani, cu titlu de daune interese compensatorii, urmărind repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin neexecutarea totală sau parţială ori executarea necorespunzătoare a obligaţiilor de către debitor.

Potrivit art. 1549 alin. (1) din C. civ., "dacă nu cere executarea silită a obligaţiilor contractuale, creditorul are dreptul la rezolutiunea sau, după caz, rezilierea contractului, precum şi la daune-interese, dacă i se cuvin".

În cadrul doctrinei de specialitate de dată recentă s-a reţinut faptul că alin. (1) al art. 1549 din C. civ. prezintă rezoluţiunea drept un mijloc juridic subsecvent alegerii creditorului de a renunţa la executarea silită, eventual, în mod cumulativ cu dreptul la daune-interese.

Textul legal reiterează dispoziţiile art. 1021 din C. civ. referitoare la dreptul de opţiune al creditorului între a solicita executarea silită sau desfiinţarea contractului, cu daune-interese. Alegerea creditorului între executare silită şi rezoluţiune depinde, în principal, de posibilitatea practică de realizare a interesului urmărit prin încheierea contractului, precum şi de felul obligaţiei (obligaţie de a da, obligaţie de a face, obligaţie de a nu face, implicând sau nu faptul personal al debitorului). Acordarea dreptului la daune-interese, ca măsură complementară rezoluţiunii, are loc fie în condiţiile clauzei penale, fie în contextul art. 1530 din C. civ.

Aşadar, acordarea daunelor-interese compensatorii solicitate în cauza dedusă judecăţii se poate realiza doar în măsura în care suntem în prezenţa unei rezoluţiuni a celor trei contracte.

În condiţiile în care, instanţa va admite apărările pârâtei şi va constata caracterul nelegal al rezilierii dispuse unilateral de către reclamantă, daunele-interese solicitate nu pot fi acordate, întrucât nu este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 1549 alin. (1) din C. civ., respectiv contractul nu a fost rezolvit.

Instanţa de recurs urmează să aibă în vedere prevederile Capitolului "Răspundere contractuală", din contractele ce stau la baza pretenţiilor formulate de reclamantă, conform cărora: b) rezilierea unilaterală a contractului, în conformitate cu prevederile art. 1552 din C. civ.. În această situaţie, partea care a iniţiat rezilierea este îndreptăţită să primească, cu titlu de daune, o sumă egală cu 20% din valoarea mărfii nelivrate sau nepreluate.

Instanţa de apel a admis apărarea pârâtei şi a reţinut că instituţia rezilierii (la care a apelat reclamanta pentru a dispune încetarea unilaterală a contractelor ce stau la baza pretenţiilor formulate) nu este aplicabilă contractelor GARO NR. x/12.06.2020, GARO NR. x/19.06.2020 şi GARO nr. x/25.06.2020, însă a considerat că folosirea noţiunii imprecise de "reziliere" în notificările sale nu are ca efect lipsa incidenţei clauzei penale stabilite de către părţi, motivat de faptul că voinţa comună reală a părţilor a fost în sensul de a reglementa rezoluţiunea unilaterală.

Astfel, pornind de la ipoteza conform căreia voinţa comună reală a părţilor a fost în sensul de a reglementa rezoluţiunea unilaterală prin clauzele contractuale, a ajuns la concluzia că de fapt, prin notificările de reziliere, intimata-reclamantă a dispus rezoluţiunea parţială a celor 3 contracte, iar nu rezilierea, astfel încât clauza penală să nu fie aplicabilă.

În opinia recurentei, prin aspectele reţinute în cadrul hotărârii recurate, instanţa de apel a dat un alt sens manifestării de voinţă a intimatei-reclamante, încălcând libera manifestare de voinţă a acesteia.

Contrar celor reţinute de Curtea de Apel Bucureşti, urmează să se obseve că în faţa instanţelor devolutive, prin apărările formulate, creditoarea a indicat în mod expres că se aplică instituţia rezilierii contractelor în discuţie, întrucât acestea sunt convenţii cu executare succesivă şi, nicidecum, cu executare dintr-o dată pentru a fi incidente dispoziţiile legale referitoare la rezoluţiune, motiv pentru care a solicitat respingerea criticilor invocate de pârâtă sub aspectul nelegalităţii notificărilor de încetare.

Practic, ne aflăm în situaţia în care intimata-reclamantă îşi precizează, fără echivoc, sensul manifestării de voinţă exprimat prin cele 3 notificări, respectiv intenţia de a rezilia convenţiile încheiate între părţi.

Trebuie precizat faptul că notificările de reziliere au fost transmise prin intermediul unui profesionist al domeniului juridic, respectiv avocat.

În mod evident, singura manifestare de voinţă a intimatei-reclamante prin cele trei notificări a fost aceea de a rezilia cele trei contracte, aspect precizat în mod expres şi, nicidecum, de a rezolvi convenţiile, aşa cum a reţinut instanţa de apel pentru a respinge calea de atac.

Recurenta-pârâtă consideră că admiterea acţiunii formulate de către intimata-reclamantă, deşi nu ne aflăm în situaţia unei încetări legale a celor trei convenţii, reprezintă o încălcare a normelor de drept material reprezentate de prevederile art. 1549 alin. (1) din C. civ.

C. Apărarea intimatei

Intimata-reclamantă A. S.R.L. (fostă B. S.R.L.) a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu consecinţa menţinerii deciziei civile nr. 379/2022 din 2 noiembrie 2022 a Curţii de Apel Galaţi, ca fiind temeinică şi legală. Totodată, a solicitat obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 3.807,10 RON, conform înscrisurilor justificative depuse la dosar la termenul din 21 septembrie 2023 .

D. Aplicabilitatea dispoziţiilor art. 493 din C. proc. civ., în forma cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018

În cauză nu este aplicabilă procedura de filtrare a recursului, reglementată de art. 493 din C. proc. civ., deoarece procesul a început ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, fiind astfel incident art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018, care prevede că art. 493 se abrogă, raportat la conţinutul art. 24 din C. proc. civ., conform căruia, "Dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare".

Procedura de soluţionare a recursului

În etapa recursului s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 490 din C. proc. civ.

Prin rezoluţia din 20 aprilie 2023 s-a fixat termen la data de 21 septembrie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, întrucât procesul este guvernat de dispoziţiile C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, nefiind supus procedurii filtrului.

E. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce succed.

Motivul de recurs reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. se referă la situaţia în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Ipoteza normativă are în vedere situaţiile în care instanţa recurge la textele de lege aplicabile speţei, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greşit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă sau prea restrânsă ori cu totul eronată.

Prin concept, acest motiv de recurs nu include şi cazurile în care greşeala de raţionament a instanţei ar fi săvârşită în legătură cu premisa minoră a silogismului judiciar şi anume reţinerea situaţiei de fapt, ca urmare a aprecierii probelor administrate în cauză. Textul de lege are în vedere numai cea de-a doua etapă a activităţii jurisdicţionale care conduce la pronunţarea soluţiei, respectiv confruntarea faptelor la condiţiile de aplicare a regulii de drept.

Motivul de casare prevăzut de pct. 8 al normei evocate, impune recurentului nu numai indicarea normei de drept material pretins a fi fost nesocotită, încălcată sau interpretată greşit, dar şi expunerea unui raţionament prin care autorul căii de atac, enunţând modul în care apreciază că prevederea se interpretează sau aplică în mod legal, să argumenteze defectuozitatea judecăţii instanţei de control judiciar devolutiv.

C. S.R.L. îşi motivează cererea de recurs, susţinând faptul că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile de drept material, în sensul că daunele-interese solicitate de reclamantă nu pot fi acordate, întrucât nu este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 1549 alin. (1) din C. civ., respectiv cele trei contracte de vânzare-cumpărare nu au fost rezolvite. Prin recursul formulat, autoarea căii de atac a solicitat Înaltei Curţi să constate caracterul nelegal al rezilierii dispuse unilateral de către reclamantă.

Este adevărat că, potrivit art. 1549 alin. (1) din C. civ., "dacă nu cere executarea silită a obligaţiilor contractuale, creditorul are dreptul la rezoluţiunea sau, după caz, rezilierea contractului, precum şi la daune-interese, dacă i se cuvin".

Din lectura acestui text de lege rezultă că dreptul creditorului la daune interese, adică la o despăgubire care să acopere prejudiciul suferit prin neexecutarea obligaţiei principale asumate de debitorul aflat în culpă contractuală, poate fi exercitat doar în ipoteza în care solicită rezoluţiunea contractului.

Acest principiu este incident în toate convenţiile în care părţile nu au convenit o clauză penală, adică nu au stabilit ele însele, pe tărâm contractual, consecinţele neexecutării culpabile a obligaţiilor asumate prin convenţia lor. Într-o astfel de ipoteză, devin incidente dispoziţiile art. 1549 alin. (1) C. civ. ce reprezintă singurul temei juridic prevăzut de lege, în baza căruia un creditor ar putea solicita repararea prejudiciului suferit prin neexecutarea obligaţiei de către debitor. Altfel spus, într-o atare ipoteză, pretenţia creditorului de reparare a prejudiciului încercat prin neexecutare nu ar avea temei contractual, iar singurul temei al îndreptăţirii la despăgubiri ar fi textul de lege de la art. 1549 alin. (1) C. civ., care, în ipoteza neexecutării fără justificare a obligaţiilor asumate contractual, reglementează ca remediu rezoluţiunea contractului, cu repunerea părţilor în situaţia anterioară şi cu obligaţia debitorului de a repara eventualul prejudiciu cauzat prin conduita sa contractuală ilicită, sub forma unor daune-interes, adică a unor despăgubiri care să acopere prejudiciul astfel cauzat.

În contrast, în ipoteza în care părţile convin o clauză penală compensatorie, stabilind ele însele consecinţele neexecutării culpabile a obligaţiilor asumate de către una dintre părţi, în virtutea principiului libertăţii contractuale, convenind atât asupra prestaţiei compensatorii, cât şi asupra întinderii acesteia, dreptul creditorului, care nu se află în culpă contractuală, de a solicita prestaţia compensatorie convenită contractual de la debitorul culpabil îşi are izvorul în contract, clauza penală astfel convenită constituind temeiul juridic al pretenţiei creditorului şi devenind operantă în virtutea principiului forţei obligatorii a contractului.

Având un temei contractual de a solicita prestaţia compensatorie convenită, creditorul nu mai este obligat să ceară rezoluţiunea contractului, ci doar să dovedească neexecutarea, fără justificare, a obligaţiei principale asumate de către debitor, deoarece numai în aceste condiţii clauza penală devine incidentă şi este în măsură să producă efecte juridice între părţi.

Aşa se explică şi opţiunea legiuitorului care, în cuprinsul art. 1538 alin. (2)-(4) C. civ. a statuat că, în caz de neexecutare, creditorul poate cere fie executarea în natură a obligaţiei principale, fie clauza penală, fără a fi ţinut să dovedească vreun prejudiciu, cu precizarea că debitorul nu are acelaşi drept de opţiune şi nici nu se poate libera oferind despăgubirea convenită.

În speţă, Curtea de Apel Galaţi a reţinut că disputa litigioasă are în vedere, pe de o parte, interpretarea clauzelor prevăzute la lit. b) din capitolul "Răspundere contractuală", care cuprinde, în variantă alternativă, o clauză penală pentru protejarea intereselor legitime ale cumpărătorului, în ipoteza în care vânzătorul nu livrează întreaga cantitate de cereale contractată, în termenul şi în condiţiile convenţiei de vânzare, clauza având acelaşi conţinut în cuprinsul celor trei contracte semnate de părţi.

Instanţa de judecată a apreciat că deşi distincţia conceptuală dintre cele două instituţii a rezilierii, respectiv a rezoluţiunii, a fost în mod corect făcută de către societatea apelantă-pârâtă C. S.R.L., în speţă rezoluţiunea atrăgând desfiinţarea contractelor cu executare dintr-o dată, în timp ce rezilierea atrage încetarea contractelor cu executare succesivă, nu este întemeiată susţinerea acesteia în sensul că în cauză nu ar fi fost aplicabilă dispoziţia contractuală situată în clauza de la lit. b) din Capitolul "Răspundere contractuală" din convenţiile părţilor, în care părţile au prevăzut incidenţa clauzei penale subsecvent rezilierii.

Apelanta a susţinut faptul că raţionamentul instanţei de fond, conform căruia instituţia rezilierii este incidentă în cauză, nu poate fi primit, întrucât rezilierea se aplică doar contractelor cu executare succesivă, iar în cauză contractele se execută dintr-o dată, caz în care ar fi fost incidentă rezoluţiunea.

Curtea de Apel Galaţi a reţinut, cu privire la acest aspect, că deşi este întemeiat, este inapt de a conduce la neincidenţa clauzei penale agreate de către părţi la lit. b) din Capitolul "Răspundere contractuală" reglementat în mod similar în cele trei convenţii.

Nu a fost primit argumentul intimatei-reclamante referitor la faptul că executarea succesivă a contractului ar trebui să fie reţinută pe baza împrejurării că este prevăzută o perioadă în care se poate efectua livrarea mărfii şi că în situaţia în care părţile ar fi dorit executarea dintr-o dată ar fi reglementat o singură zi în care contractul ar fi fost executat. Aceasta, întrucât, pe de o parte, este vorba despre o cantitate foarte mare de mărfuri, care, în mod firesc, nu putea să fie livrată printr-o singură prestaţie. Chiar şi în ipoteza în care livrarea s-ar fi făcut într-o singură zi, tot ar fi avut loc mai multe recepţionări ale mărfii şi o eşalonare a preluării acesteia, chiar pe parcursul aceleiaşi zile. Pe de altă parte, intimata-reclamantă nu ţine cont de specificul contractelor cu executare uno ictu în care prestaţiile ambelor părţi pot fi divizate în tranşe corelative, respectiv de ipoteza contractelor care beneficiază de o divizibilitate a executării.

Aşadar, pentru aceste motive, instanţa de apel a considerat că nu poate fi reţinut argumentul intimatei-reclamante, în sensul că părţile au reglementat, în mod neechivoc, instituţia rezilierii, tocmai pentru a produce efecte doar pentru viitor, conservându-se astfel obligaţiile deja executate de către părţi, ci, în concret, din interpretarea gramaticală a clauzei cuprinse la lit. b) din Capitolul "Răspundere contractuală" rezultă că, prin referirea la dispoziţiile art. 1552 din C. civ., au dorit să reglementeze rezoluţiunea unilaterală a contractului. Faptul că au folosit sintagma "rezilierea" contractului" nu schimbă natura contractului de a fi unul cu executare uno ictu, cum, de altfel, faptul că au avut în vedere şi că voinţa reală a acestora a fost de a reglementa rezoluţiunea parţială unilaterală este neechivoc din împrejurarea că aceasta nu afectează prestaţiile anterioare.

Din împrejurarea că acestea au stabilit cuantumul despăgubirilor prin clauza penală în cuantum de 20% din valoarea mărfii nelivrate sau nepreluate, subsecvent rezoluţiunii parţiale, la care au făcut referire prin terminologia imprecisă de "reziliere", rezultă că nu au avut în vedere o rezoluţiune totală, o desfiinţare a efectelor deja produse, respectiv au dorit ca executarea parţială, deja produsă, să fie valabilă. Faptul că inclusiv pârâta se află în confuzie cu privire la instituţia rezoluţiunii parţiale, introdusă prin noua reglementare a C. civ., rezultă din aceea că, potrivit credinţei acesteia, doar rezilierea ar fi aptă de a produce efecte pentru viitor, confuzie în care s-a aflat şi prima instanţă de fond când a reţinut că este aplicabilă instituţia rezilierii, în condiţiile în care efectele desfiinţării contractului se produc doar pentru viitor. Cu toate acestea, respectiva imprecizie terminologică nu împiedică identificarea voinţei reale a părţilor, pe care prima instanţă a stabilit-o corect şi pe care ambele părţi au susţinut-o, în sens asemănător.

Astfel, ambele părţi au intenţionat prin clauza de la lit. b) din Capitolul "Răspundere contractuală" menţinerea valabilă a prestaţiilor executate, a livrărilor recepţionate. Totodată, părţile au dorit să reglementeze posibilitatea încetării unilaterale a contractului pentru depăşirea termenului de livrare, în sensul art. 1552 din C. civ., care este subsecvent art. 1549 alin. (2) din acelaşi cod privind rezoluţiunea parţială, aşa cum în mod judicios a reţinut Curtea de Apel Galaţi în motivarea deciziei recurate.

Prin aplicarea dispoziţiilor art. 1266, art. 1267 şi art. 1268 din C. civ. în interpretarea contractelor şi a clauzei de răspundere contractuală, instanţa de apel a dat eficienţă principiului voinţei reale a părţilor şi a regulilor de interpretare a contractului.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte reţine că atât rezoluţiunea, cât şi rezilierea, au aceeaşi natură juridică, respectiv aceea de sancţiune care conduce la desfiinţarea contractului. Aspectele referitoare la modalitatea de aplicare a celor două instituţii juridice în contracte au fost antamate şi dezbătute pe larg în faţa instanţelor de fond, însă de esenţa acestei speţe este faptul că părţile au dorit să stabilească, prin contract, că prestaţiile deja executate sunt valabile, partea urmând a răspunde doar pentru neexecutarea culpabilă a diferenţei de marfă nelivrate.

În acest sens, sunt relevante dispoziţiile de la lit. b) "Răspunderea contractuală", unde, din sintagma "20% din valoarea mărfii nelivrate sau nepreluate" rezultă, fără echivoc, că părţile au dorit reglementarea unei încetări a contractului, fără să fie afectate obligaţiile deja executate.

Mai mult, în mod corect a stabilit Curtea de Apel Galaţi că este aplicabilă clauza penală stabilită de către părţi, întrucât solicitarea de plată a daunelor-interese contractuale are la bază exclusiv nerespectarea culpabilă de către recurentă a obligaţiilor contractuale, pactul comisoriu prevăzut de către părţi în condiţiile art. 1553 din C. civ. devenind astfel aplicabil.

Astfel, prin respingerea apelului formulat în cauză, Curtea de Apel Galaţi a dat eficienţă regulilor de interpretare a contractelor.

Ceea ce afirmă societatea recurentă este faptul că o eventuală imprecizie terminologică duce la imposibilitatea stabilirii răspunderii contractuale, însă o asemenea interpretare ar conduce la încălcarea gravă a dispoziţiilor art. 1266-1268 din C. civ., clauza penală reglementată de către părţi urmând a nu mai produce efecte în această interpretare.

Din coroborarea dispoziţiilor art. 1549 alin. (1), art. 1516 şi art. 1530 din C. civ., reiese că faptul generator al daunelor-interese este neexecutarea culpabilă a obligaţiilor contractuale, iar nu rezilierea sau rezoluţiunea contractului.

Înalta Curte reaminteşte faptul că instanţa supremă judecă în casaţie şi doar pentru motive de nelegalitate a hotărârii ce se atacă, nu şi pentru motive de netemeinicie.

În cauza de faţă, recurenta-pârâtă nu formulează o critică veritabilă de nelegalitate a deciziei recurate, care să poată fi subsumată motivului reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., exprimându-şi nemulţumirea cu privire la soluţia pronunţată.

Mai mult, elementele expuse în argumentarea incidenţei acestui caz de casare nu reprezintă decât o reiterare a criticilor invocate în apel de către autoarea căii de atac.

Motivele de recurs trebuie să cuprindă critica hotărârii judecătoreşti recurate, nu doar reiterarea susţinerilor părţilor de la judecata în faţa instanţei de prim control judiciar devolutiv.

Pe cale de consecinţă, pretinsa încălcare a normelor de drept material a fost invocată în mod formal.

Prin urmare, soluţia instanţei de prim control judiciar reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente în raport cu situaţia de fapt rezultată din probele administrate în cauză, argumentele recurentei-pârâte neavând pertinenţa de a susţine nelegalitatea hotărârii atacate prin prisma motivului de casare invocat.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, Înalta Curte constată că decizia atacată se dovedeşte legală, niciuna din criticile recurentei-pârâte nejustificând casarea ei, motiv pentru care, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul declarat în cauză, ca nefondat.

Totodată, în aplicarea art. 453 alin. (1), art. 451 şi art. 452, raportat la art. 494 din C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta-pârâtă C. S.R.L. la plata către intimata-reclamantă A. S.R.L. a sumei de 3.807,10 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de avocat, dovedit prin înscrisurile regăsite la dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 379/2022 din 2 noiembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Galaţi – secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă C. S.R.L. la plata sumei de 3.807,10 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă A. S.R.L.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 septembrie 2023.