Contractual liability for residential construction delays and nullity of cassation appeal for lack of valid grounds of illegality

Şedinţa publică din data de 8 octombrie 2024

Deliberând asupra recursurilor constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 24.03.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. a chemat în judecată pârâta Agenţia Naţionala pentru Locuinţe, solicitând pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună:

- obligarea pârâtei, în temeiul răspunderii civile contractuale, la plata sumei de 1.200 euro/lună (echivalentul sumei de 5.862 RON/lună la cursul de 1 euro/4.8850 RON din data de 22.03.2021) pentru perioada cuprinsă între 23.03.2018 şi 22.03.2021, în sumă totală de 43.200 euro (echivalentul a 211.032 RON la cursul de 1 euro/4.8850 RON din data de 22.03.2021), cu titlu de daune-interese, constând în contravaloarea lipsei de folosinţă (evaluată provizoriu, până la stabilirea prin expertiză tehnică de evaluare a sumei exacte), precum şi contravaloarea lipsei de folosinţă ce se va acumula în continuare până la data predării la cheie a locuinţei după recepţia la terminarea lucrărilor şi a finalizării complete a Cartierului Henri Coandă din care face parte şi locuinţa situată pe parcela nr. 2005, în blocul A10, tronson 3 din Municipiul Bucureşti, având numărul cadastral x şi înscris în CF nr. x;

- obligarea pârâtei A.N.L. să asigure finalizarea lucrărilor de construire ale locuinţei anterior menţionate prin realizarea recepţiei la terminarea lucrărilor şi predarea la cheie către reclamantă;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe a depus la data de 06.05.2021 întâmpinare şi cerere de chemare în garanţie împotriva constructorului B. S.R.L., precum şi împotriva Municipiului Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr. 1902 din 02.07.2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale procesuale (funcţionale) şi s-a dispus declinarea competenţei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia Civilă.

Prin încheierea din data de 13.09.2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis la rândul său excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, constatând totodată ivit conflictul negativ de competenţă.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, sesizată cu soluţionarea conflictului de competenţă, a stabilit, prin sentinţa civilă nr. 153 F din 15.11.2021, competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Prin încheierea din data de 14.04.2022 Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a civilă a respins, ca inadmisibile, cererile de chemare în garanţie a Municipiului Bucureşti şi a societăţii B. S.R.L.

Reclamanta A. a depus la data de 09.06.2022 o cerere precizatoare câtime pretenţii şi actualizare cuantum cheltuieli de judecată, prin care a învederat că înţelege să îşi însuşească concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză, sens în care a solicitat să fie obligată pârâta A.N.L. la plata sumei totale de 24.967 euro (pe baza sumelor anuale şi implicit lunare din tabelul cuprins în raportul de expertiză întocmit de către expertul judiciar C., conform petitului cererii de chemare în judecată, în echivalent RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă, pentru perioada cuprinsă între 23.08.2018 şi până la data întocmirii raportului, precum şi la plata sumei de 580 euro/lună, (pe baza chiriei medii obţinute prin raportul de expertiză) în echivalent RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii, reprezentând media contravalorii lipsei de folosinţă, calculată în continuare de la data de 15.03.2022 până la data predării la cheie, după recepţia la terminarea lucrărilor, a locuinţei şi a finalizării complete a Cartierului Henri Coandă.

A mai solicitat reclamanta să fie obligată pârâta A.N.L. să asigure finalizarea lucrărilor de construire prin realizarea recepţiei la terminarea lucrărilor şi predarea locuinţei la cheie către reclamantă, precum şi obligarea pârâtei A.N.L. la plata cheltuielilor de judecată în cuantum total de 15.179,80 RON constând în onorariu avocat 5.833,80 RON, taxă judiciară de timbru de 5.346 RON şi onorariul expertului judiciar în cuantum de 4.000 RON.

Prin sentinţa civilă nr. 1770 din 19.07.2022 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată, formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Agentia Naţională pentru Locuinţe, astfel cum a fost precizată; ca atare, a fost obligată pârâta A.N.L. să plătească reclamantei suma de 24.967 euro, în echivalent RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii, reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului pentru perioada 23.08.2018 – 15.03.2022; de asemenea, au fost respinse celelalte pretenţii, ca neîntemeiate; a fost obligată pârâta A.N.L. să plătească reclamantei suma de 13.409,88 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

2. Împotriva încheierii din data de 14.04.2022 şi a sentinţei civile nr. 1770 din 19.07.2022 a formulat apel pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe, solicitând admiterea acestuia şi modificarea sentinţei civile apelate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, iar, în măsura în care va cădea în pretenţii, a solicitat admiterea cererii de chemare în garanţie şi obligarea intimatului-chemat în garanţie Municipiul Bucureşti să execute obligaţiile asumate privind finalizarea utilităţilor şi, implicit, la plata despăgubirilor.

Prin decizia civilă nr. 1369 din 4 octombrie 2023, Curtea de apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a respins ca nefondat apelul pârâtei, precum şi cererile privind acordarea cheltuielilor de judecată.

3. La 6 februarie 2024 pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe a declarat recurs împotriva acestei decizii, solicitând admiterea acestuia cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. În subsidiar, în ipoteza admiterii cererii de chemare în judecată, s-a solicitat admiterea cererii de chemare în garanţie.

În cadrul memoriului de recurs s-a susţinut faptul că, în realitate, nu a existat o judecată efectivă a cauzei şi nici o analiză a situaţiei de fapt şi a probelor administrate în vederea aplicării normelor legale incidente, fiind încălcat dreptul la un proces echitabil.

În ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie, a precizat recurenta-pârâtă că, potrivit contractului de cooperare, Municipiul Bucureşti s-a obligat să asigure proiectarea, finanţarea şi execuţia lucrărilor conform planului de urbanism, acest contract nefiind niciodată contestat, reziliat sau cesionat. Prin urmare, contractul de cooperare are valoare de lege între părţile contractante, iar în caz de neexecutare a obligaţiilor asumate, atrage răspunderea contractuală.

A mai arătat titulara memoriului de recurs că, din coroborarea dispoziţiilor legale şi contractuale rezultă faptul că Primăria Municipiului Bucureşti este cea care gestionează atât finanţarea, cât şi realizarea utilităţilor în cartierul Henri Coandă, fiind răspunzătoare de suportarea consecinţelor şi plata eventualelor despăgubiri.

În opinia recurentei-pârâte, Primăria Municipiului Bucureşti este cea care şi-a asumat obligaţia de a executa lucrările de utilităţi, fiind astfel admisibilă cererea de chemare în garanţie întemeiată pe dispoziţiile legale şi contractuale.

Faţă de cele anterior expuse, consideră titulara memoriului de recurs că instanţa de apel a ignorat regulile referitoare la interpretarea convenţiilor şi nu a avut în vedere contractele încheiate de părţi, prin care au fost stabilite drepturi şi obligaţii specifice fiecărui raport juridic.

A susţinut recurenta că, instanţa de apel nu a avut în vedere modul de redactare a clauzelor contractuale şi nici prevederile art. 1532 raportat la art. 1539 C. civ.. Contrar reţinerilor din decizia atacată, nici Legea nr. 152/1998 nu conţine vreo dispoziţie din care să reiasă obligaţia A.N.L. de a efectua ea însăşi lucrările de utilităţi şi de construire, precum şi de a preda locuinţa beneficiarilor.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că, în temeiul legii, obiectul său de activitate nu include efectuarea lucrărilor de construire şi predare a locuinţelor, această obligaţie revenind constructorului, A.N.L. având obligaţia de a efectua toate operaţiunile imobiliare necesare pentru efectuarea lucrărilor de construire, respectiv punerea la dispoziţia antreprenorului general a amplasamentului liber de orice sarcini, consemnarea dispoziţiilor de şantier date de proiectant, supravegherea desfăşurării lucrărilor, etc, obligaţii similare fiind prevăzute şi în contractul de mandat.

Faptul că prin intermediul A.N.L. se derulează realizarea ansamblului de locuinţe nu are semnificaţia răspunderii exclusive a pârâtei pentru finalizarea acestuia, A.N.L. nefiind dezvoltator imobiliar.

În opinia recurentei, A.N.L. trebuie să fie responsabilă pentru ceea ce şi-a asumat faţă de intimaţi în baza contractului de mandat, contract preexistent, ce atrage răspunderea contractuală, neputând fi asimilată poziţiei legale, reţinută de instanţa de apel, care presupune analizarea unei răspunderi delictuale.

S-a mai arătat că, în baza contractului de mandat, A.N.L. şi-a asumat obligaţia de a depune toate diligenţele necesare obţinerii rezultatului constând în finalizarea lucrărilor de construcţie a locuinţei, fără a se obliga însă la obţinerea rezultatului stabilit prin contractul de construire.

Astfel, susţine recurenta că în mod neîntemeiat s-a reţinut că a fost probată culpa A.N.L., obligaţia de mijloace asumată fiind îndeplinită cu suficientă diligenţă.

Prin memoriul de recurs s-a mai criticat raţionamentul instanţei de apel privind modalitatea de raportare la dispoziţiile legale care nu au legătură cu contractul de mandat, prin decizia recurată fiind instituită, în mod nelegal, în sarcina pârâtei şi obligaţia de realizare a lucrărilor de infrastructură şi utilităţi.

Recurenta a mai învederat că reclamanta nu a mandatat A.N.L. să o reprezinte în relaţia cu entităţile care s-au obligat să asigure proiectarea, finalizarea şi execuţia reţelelor de utilităţi, astfel încât nu poate fi imputată pârâtei neexecutarea vreunei obligaţii sub acest aspect. În acest sens, recurenta a făcut trimitere la o serie de decizii pronunţate în dosare similare, precizând că, în situaţia în care instanţele de judecată au constatat că, în privinţa finalizării cartierului Henri Coandă, fiecare parte contractantă răspunde de îndeplinirea obligaţiilor asumate, pronunţarea unei soluţii contrare, care să constate culpa A.N.L., ar contrazice soluţiile intrate în autoritate de lucru judecat şi supuse deja executării.

În continuare titulara memoriului de recurs a susţinut că în mod greşit a reţinut instanţa de apel că A.N.L. este culpabilă pentru nefinalizarea locuinţei şi a utilităţilor, în ciuda faptului că în privinţa utilităţilor existau contracte încheiate cu entităţi specializate pe fiecare domeniu.

Nefinalizarea la termen a cartierului nu a fost determinată de acţiunea sau inacţiunea A.N.L. în rezolvarea problemelor ivite sau de modul defectuos de urmărire a activităţii, pârâta neputând fi răspunzătoare pentru acţiunile sau inacţiunile autorităţilor şi societăţilor cu atribuţii în domeniu.

Potrivit recurentei, motivarea instanţei de apel este superficială şi contravine prevederilor legale existente în materie, nefiind examinate faptele cauzei. Reţinerea efectelor puterii de lucru judecat, în sensul că A.N.L. şi-a asumat o obligaţie de rezultat faţă de beneficiari este nelegală, de vreme ce este vorba despre alte raporturi juridice decât cele deduse judecăţii. Recurenta a invocat şi faptul că instanţa de apel nu a arătat care este argumentul legal în baza căruia unele hotărâri pronunţate în situaţii similare au fost avute în vedere, iar altele nu.

În ceea ce priveşte prejudiciul, recurenta-pârâta a învederat că lipsa legăturii de cauzalitate a fost subliniată prin faptul că A.N.L. şi-a îndeplinit toate obligaţiile contractuale, neputând fi reţinută responsabilă pentru obligaţiile altor părţi. Mai mult, contrar considerentelor instanţei de apel, prejudiciul nu poate fi stabilit ca fiind cert, de vreme ce raportul de expertiză a stabilit o valoare ipotetică.

În final, s-a susţinut că lipsa de folosinţă a bunului nu este consecinţa neîndeplinirii obligaţiei mandatarului, ci a celui care avea îndatorirea să se achite de realizarea bunului.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă la 22 februarie 2024.

La 9 aprilie 2024 au fost înregistrate la dosar întâmpinarea şi recursul incident formulate de către reclamanta A..

Pe calea întâmpinării s-a solicitat respingerea recursului pârâtei ca nefondat, iar prin recursul incident înlocuirea considerentelor hotărârii din apel cu privire la incidenţa puterii de lucru judecat a deciziei civile nr. 5197 din 25 aprilie 2023 pronunţată în dosarul nr. x/2011 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia de contencios administrativ şi fiscal, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinarea formulată, intimatul-chemat în garanţie Municipiul Bucureşti, prin Primar General a solicitat, pe cale de excepţie, constatarea inadmisibilităţii şi nulităţii recursului cu privire la soluţia pronunţată asupra cererii de chemare în garanţie, susţinând, referitor la excepţia nulităţii, că dezvoltarea motivelor de recurs nu relevă încălcarea normelor de drept material, pârâta reiterând argumentele prezentate în faza procesuală anterioară, criticile formulate vizând în realitate temeinicia deciziei recurate şi nu legalitatea ei. Pe fond a solicitat respingerea recursului, cu precizarea că îşi rezervă dreptul de a solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.

Cu privire la recursul incident a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive în calea de atac declarată de reclamantă şi inadmisibilitatea recursului incident faţă de poziţia procesuală a chematului în garanţie, pe fond precizând că nu este în măsură să formuleze apărări, întrucât nu a avut calitatea de parte în etapele procesuale anterioare.

Prin rezoluţia din 17 iunie 2024 a fost stabilit, pentru soluţionarea recursurilor, termen de judecată la 8 octombrie 2024 cu citarea părţilor în şedinţă publică.

Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 248 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., stabilind ordinea de soluţionare a excepţiilor, cu prioritate va analiza excepţia nulităţii recursului principal, excepţie care va fi admisă pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Recursul este o cale extraordinară de atac de reformare care, în concordanţă cu principiul legalităţii căilor de atac reglementat de art. 457 din C. proc. civ., poate fi exercitată în condiţiile prevăzute de lege. În privinţa recursului, una dintre condiţiile esenţiale stabilite de lege este aceea că poate fi exercitat pentru motivele strict şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Aceasta înseamnă că titularul recursului este ţinut să îşi conformeze conduita procesuală exigenţelor legale pentru a crea premisele necesare în vederea exercitării controlului de legalitate de către instanţa de recurs.

Obligaţia recurentului de a motiva recursul presupune nu numai evocarea simplei sale nemulţumiri în raport cu soluţia atacată, ci implică obligaţia de a arăta cazul sau cazurile de casare pe care se întemeiază, dintre cele reglementate limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., precum şi dezvoltarea lor în concret, prin raportarea motivului de casare indicat la hotărârea recurată, criticându-se măsurile procedurale dispuse de instanţă sau raţionamentul logico-juridic expus în cuprinsul hotărârii atacate sub aspectul regulilor de drept interpretate ori aplicate greşit.

Din dispoziţiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reţine că instanţa are obligaţia de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerinţă nu este îndeplinită, operează sancţiunea nulităţii recursului.

Pornind de la aceste repere teoretice, cu privire la recursul pârâtei Agenţia Naţională pentru Locuinţe, instanţa supremă reţine că autoarea căii de atac a indicat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care vizează încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Prin memoriul de recurs se invocă formal încălcarea de către instanţa de apel a regulilor privind interpretarea convenţiilor şi calificarea greşită a obligaţiilor contractuale ca fiind de rezultat, recurenta-pârâtă contestând atribuirea răspunderii sale exclusive pentru nefinalizarea locuinţelor şi a utilităţilor, invocând totodată lipsa unei judecăţi efective prin analiza corectă a situaţia de fapt şi a probelor administrate în cauză, în vederea aplicării dispoziţiilor legale incidente.

Susţinerile recurentei privind lipsa unei judecăţi efective şi a unei analize corecte a situaţiei de fapt prin prisma interpretării probatoriului administrat în cauză, existenţa unei motivări superficiale, precum şi lipsa argumentelor legale care să justifice de ce unele hotărâri pronunţate în situaţii similare au fost avute în vedere de către instanţa de apel, iar altele nu, nu sunt susceptibile a fi analizate nici din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Exigenţele acestui motiv de casare impun ca, pentru a fi incident, hotărârea să nu cuprindă considerentele pe care se întemeiază sau să conţină motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Or, în speţă, deşi recurenta a susţinut nemotivarea deciziei recurate şi lipsa unei judecăţi efective, nu a arătat în concret care este critica relevantă în soluţionarea litigiului la care, în mod culpabil, instanţa de apel a omis să dea un răspuns, trimiterile sale fiind pur formale, neavând astfel aptitudinea de a declanşa un control de legalitate a deciziei atacate din perspectiva acestui motiv de casare.

Încălcarea sau aplicarea greşită a legii la care se referă punctul 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., invocat ca temei al memoriului de recurs, presupune aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea unei norme juridice dincolo de ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor acesteia, interpretarea greşită a unui text de lege corespunzător situaţiei de fapt, etc.

Deşi invocă încălcarea regulilor de interpretare a convenţiei, recurenta-pârâta nu arată care din aceste reguli ar fi fost aplicate sau greşit interpretate prin decizia recurată, iar Înalta Curte nu poate completa deductiv criticile din cuprinsul memoriului de recurs.

Fără a combate în substanţa lor argumentele reţinute prin decizia recurată, titulara memoriului de recurs nu face altceva decât să reia criticile expuse prin cererea de apel, vizând admisibilitatea cererii de chemare în garanţie a Municipiului Bucureşti, prin Primar General, prezentarea situaţiei de fapt cu privire la finanţarea şi realizarea utilităţilor pentru cartierul Henri Coandă, interpretarea dispoziţiilor legale referitoare la contractele de mandat şi a obligaţiilor stabilite de Legea nr. 152/1998, calificarea obligaţiilor asumate în raporturile juridice de mandat ca fiind, în opinia sa, de diligenţă şi nu de rezultat, cu consecinţa aplicării altor reguli privind aprecierea culpei contractuale şi identificarea eronată a faptelor ilicite imputate recurentei, stabilirea prejudiciului şi invocarea puterii de lucru judecat.

Toate aspectele anterior evocate nu sunt altceva decât chestiuni de netemeinicie care au fost analizate de instanţele devolutive, neputând forma obiectul controlului judiciar în calea extraordinară de atac a recursului în lipsa indicării unor critici concrete de nelegalitate, care să poată fi încadrate în motivul de casare invocat.

Prin reluarea motivelor de fond, vizând calificarea şi executarea obligaţiilor, recurenta-pârâtă tinde, în realitate, să obţină o nouă verificare a susţinerilor sale, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac, iar nu şi al treilea grad devolutiv, cum este conceput memoriul de recurs al pârâtei.

Tocmai de aceea, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac care este constituit de decizia instanţei de prim control judiciar şi nu doar reiterarea susţinerilor de la judecata din faţa instanţei de apel.

De asemenea, şi nerespectarea dispoziţiilor art. 1532 şi 1539 din C. civ. este invocată în mod formal de către recurenta-pârâtă, nefiind formulate critici privind modul concret în care prin decizia atacată ar fi fost nesocotite regulile de drept substanţial în stabilirea răspunderii recurentei.

Nu în ultimul rând, susţinerile referitoare la diligenţele depuse şi demersurile efectuate în finalizarea proiectului, inclusiv promovarea unor acţiuni în justiţie, sunt lipsite de relevanţă, în condiţiile în care stadiul de îndeplinire în concret a obligaţiilor contractuale şi legale, precum şi existenţa culpei A.N.L. sunt chestiuni de fapt, ce nu pot face obiectul cenzurii instanţei de recurs, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Prin urmare, nu sunt întrunite exigenţele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care vizează încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, dispoziţii de strictă interpretare şi aplicare.

De aceea, examinarea memoriului de recurs conduce spre concluzia că recurenta-pârâtă nu a formulat nicio critică care să poată fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Aşadar, sunt întemeiate apărările de procedură formulate de intimatul-chemat în garanţie, privind nulitatea recursului declarat de pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe.

În alţi termeni, faţă de considerentele precedente se poate reţine că accesul la justiţie presupune şi respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea recursului.

În calea extraordinară de atac a recursului, trebuie subliniat că nu are loc o devoluare a fondului cauzei, ceea ce constituie obiect al judecăţii fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunţate în apel, prin prisma respectării regulilor de drept.

Prin urmare, modalitatea de redactare a recursului de către recurenta-pârâtă nu se circumscrie rigorilor art. 488 C. proc. civ., nefiind identificate nici motive de casare de ordine publică, pentru a putea fi invocate în temeiul art. 489 alin. (3) din acelaşi cod, impunându-se, astfel, sancţiunea nulităţii recursului.

Pentru considerentele care preced, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 489 alin. (2) din acelaşi cod, Înalta Curte va anula recursul pârâtei Agenţia Naţională pentru Locuinţe declarat împotriva deciziei civile nr. 1369 din 4 octombrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Având în vedere soluţia de anulare a recursului principal, în temeiul dispoziţiilor art. 472 alin. (2) C. proc. civ., aplicabile şi în recurs conform art. 491 alin. (1) din acelaşi cod, Înalta Curte va constata ca rămas fără efect recursul incident declarat de reclamanta A. împotriva aceleiaşi decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul principal declarat de pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe împotriva deciziei civile nr. 1369 din 4 octombrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Constată ca rămas fără efect recursul incident declarat de reclamanta A. împotriva aceleiaşi decizii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 octombrie 2024.