Contractual liability for failure to complete housing complex: transfer of obligations via handover protocol and limits of successor rights

Şedinţa publică din data de 8 octombrie 2024

Deliberând asupra recursului constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 29.05.2020, sub nr. x/2020, reclamanţii A. şi B. au solicitat instanţei să dispună obligarea pârâtei Agenţia Naţională pentru Locuinţe, în temeiul răspunderii civile contractuale, la plata de daune-interese constând în contravaloarea lipsei de folosinţă, în sumă de 1.200 euro/lună (echivalentul sumei de 5.810,52 RON/lună la cursul de 1 euro/4,8421 RON din data de 28.05.2020) pentru perioada cuprinsă între 29.05.2017 şi 29.05.2020, în sumă totală de 43.200 euro (echivalentul a 209.178,72 RON la cursul de 1 euro/4,8421 RON din data de 28.05.2020) (evaluată provizoriu, până la stabilirea prin expertiza tehnica de evaluare a sumei exacte), precum şi contravaloarea lipsei de folosinţă ce se va acumula până la data predării la cheie a locuinţei după recepţia la terminarea lucrărilor şi a finalizării complete a Cartierului Henri Coandă din care face parte şi locuinţa tip S1, Lotul x situat în Voluntari, judeţul Ilfov, B-dul x nr. 171V, x – C1 şi înscris în CF nr. x a oraşului Voluntari, judeţul Ilfov, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 1539 C. civ. şi altele privind răspunderea contractuală.

Prin sentinţa civilă nr. 1769 din 19.07.2023 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată.

2. Apelul reclamanţilor formulat împotriva acestei sentinţe a fost respins ca nefondat de către Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă, prin decizia civilă nr. 1810 din 21 noiembrie 2023.

3. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii A. şi B., solicitând admiterea acestuia, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel pentru motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ. şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., într-o primă critică s-a arătat că hotărârea atacată este dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1282 alin. (2) C. civ. privind drepturile reclamanţilor în calitatea lor de succesori cu titlu particular în strânsă legătură cu bunul şi ale art. 555 C. civ. privind principiul securităţii circuitului civil.

În acest sens au susţinut titularii memoriului de recurs că, deşi instanţa de apel a reţinut intervenţia transferului tuturor drepturilor şi obligaţiilor privind imobilul în favoarea reclamanţilor-cumpărători prin încheierea contractului de vânzare autentificat cu nr. x/30.05.2017 de B.N.P. C., a motivat că reclamanţii nu au dreptul la despăgubiri pentru că sunt ţinuţi şi de efectele procesului-verbal de predare nr. x/02.11.2015 şi că, de fapt, vânzarea are o cauză ilicită, aceea de a obţine despăgubiri.

Astfel, fără a fi învestită cu o asemenea cerere, instanţa de apel, cu încălcarea dispoziţiilor art. 1282 alin. (2) C. proc. civ., a înlăturat posibilitatea reclamanţilor participanţi la circuitul civil la valorificarea drepturilor acordate de lege.

Au mai menţionat titularii memoriului de recurs că instanţa de control judiciar devolutiv nu a indicat niciun temei de drept în virtutea căruia reclamanţii – succesori cu titlu particular al unui bun nu pot exercita drepturile autorilor acestora, atâta timp cât aceştia din urmă nu şi-au asumat obligaţia de a executa reţelele de utilităţi şi de a realiza recepţia la terminarea lucrărilor.

Potrivit recurenţilor, aşa numita luare la cunoştinţă de situaţia lucrărilor de construcţie prin procesul-verbal de predare-primire nr. x/02.11.2015 nu poate avea nicio valoare juridică, de invalidare sau de pierdere de către reclamanţi a drepturilor autorilor acestora, întrucât, pe de o parte, nu rezultă din conţinutul actului juridic că reclamantul, cunoscând situaţia juridică a construcţiei, s-ar fi obligat să execute reţelele de utilităţi, iar pe de altă parte, finalizarea lucrărilor de utilităţi şi recepţia la terminarea lucrărilor privesc însuşi conţinutul concret al obiectului vânzării.

De asemenea, s-a mai învederat că semnarea procesului-verbal de predare-primire nu a condus la încetarea contractului de mandat nr. x/29.07.2004, acesta încetând, conform art. 15, la recepţia finală. Terminarea lucrărilor construcţiei nu se confundă cu recepţia la finalizarea lucrărilor potrivit art. 1 şi urm. din Regulamentul privind recepţia construcţiilor aprobat prin H.G. nr. 273/1994 modificată prin H.G. nr. 343/2017.

Recurenţii au mai precizat că instanţa de apel nu a prezentat niciun considerent care să combată textele de lege invocate prin memoriul de apel prin care sunt definite lucrările de construcţie, finalizarea lor, recepţia la terminarea lucrărilor, recepţia finală, darea în folosinţă, prin hotărârea pronunţată fiind susţinută teza că prin procesul-verbal de predare nr. x/02.11.2015 autorii reclamanţilor şi reclamanţii, prin efectul vânzării, şi-au asumat obligaţia de finalizare a lucrărilor de urbanizare şi de realizare a recepţiei la terminarea lucrărilor.

Totodată, s-a mai susţinut că, prin hotărârea pronunţată, instanţa de apel a încălcat principiul securităţii circuitului civil reglementat de art. 555 C. civ., nemotivând dacă există o reglementare legală care să interzică autorilor reclamanţilor dreptul de a înstrăina imobilul.

O altă critică subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează încălcarea dispoziţiilor art. 6, 7, 9, 20, 22 din acelaşi cod privind principiile fundamentale ale procesului civil.

În dezvoltarea acestei critici s-a arătat că instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii, reglementat de art. 9 C. proc. civ., prin faptul că a reţinut că vânzarea dintre reclamanţi şi autorii acestora ar avea sau are o cauză ilicită şi anume aceea de a obţine despăgubiri, instanţa nefiind însă învestită cu un capăt de cerere privind cauza actului juridic.

Recurenţii critică şi considerentul prin care instanţa de apel a făcut aprecieri cu privire la cuantumul mic al preţului vânzării, invocând totodată încălcarea dreptului lor la un proces echitabil şi nerespectarea principiului legalităţii şi aflării adevărului precum şi celelalte principii fundamentale ale procesului civil.

În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. s-a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ. privind îndeplinirea condiţiilor puterii de lucru judecat.

Potrivit recurenţilor-reclamanţi, instanţa de apel a evitat să verifice legătura substanţială dintre chestiunea dezlegată prin decizia nr. 5197/25.04.2013 pronunţată de secţia de contencios administrativ şi fiscal a instanţei supreme în dosarul nr. x/2011 şi prezenta cauză, instanţa de control judiciar devolutiv analizând tripla identitate între cele două cauze, deşi nu a fost învestită cu autoritatea de lucru judecat reglementată de art. 431 alin. (1) C. proc. civ.

De asemenea, au precizat titularii memoriului de recurs că instanţa de apel nu a oferit niciun răspuns motivului de apel în care a fost prezentată diferenţa dintre finalizarea lucrărilor şi recepţia la terminarea lucrărilor, precum şi dintre lucrările de construcţii şi construcţie şi când poate fi dată în folosinţă o construcţie.

Au mai adăugat recurenţii că puterea de lucru judecat a fost reţinută în mod constant de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cauze similare, sens în care au făcut trimitere la o serie de decizii pronunţate în alte dosare.

În dezvoltarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au invocat încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor de drept material privind natura obligaţiilor contractuale şi modalitatea de executare a acestora, art. 969 C. civ. de la 1864 coroborat cu art. art. 977, art. 978, art. 979, art. 981, art. 982 C. civ., art. 1, art. 2, art. 3, art. 4, art. 5 şi art. 6 din Legea nr. 152/1998, art. 22 din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii, art. 1-5 din Regulamentul de recepţie al lucrărilor de construire şi a instalaţiilor aferente aprobat prin H.G. nr. 273/1994 coroborat cu art. 6 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a A.N.L.

Recurenţii au criticat faptul că analiza instanţei de apel a obligaţiilor contractuale şi a modalităţii de executare a acestora a fost făcută fără nicio referire la clauzele contractului, concluzionând în mod greşit că obligaţiile A.N.L. nu sunt de rezultat.

Au mai adăugat recurenţii-reclamanţi că instanţa de control judiciar devolutiv şi dacă ar fi ajuns la concluzia că aceste obligaţii sunt de diligenţă, nu a făcut analiza modului de îndeplinire a diligenţelor, fiind prezentate considerente generale, fără o dezlegare a cauzei deduse judecăţii.

Potrivit recurenţilor, calificarea obligaţiilor izvorâte din contractul de mandat este asigurată prin aplicarea regulilor de interpretare ale contractelor prevăzute de art. 977, art. 981 şi art. 982 C. civ. de la 1864.

Totodată, au precizat că în decizia atacată nu se regăseşte niciun considerent despre fapta ilicită, care sunt obligaţiile contractuale ale părţilor, modul de îndeplinire a acestora şi existenţa unor cauze exoneratorii de răspundere.

În continuare, titularii memoriului de recurs au expus obligaţiile în sarcina A.N.L. potrivit clauzelor contractului de mandat nr. x/29.07.2004, concluzionând că pârâta avea o obligaţie de rezultat, aşa cum reiese din voinţa comună a părţilor şi din scopul contractului, respectiv construcţia de locuinţe în Cartierul Henri Coandă, precum şi din modul de executare a obligaţiilor asumate de A.N.L.

Au mai susţinut titularii memoriului de recurs că, în materia răspunderii civile contractuale, culpa A.N.L. în asigurarea finalizării şi predării la cheie a locuinţei se prezumă, aceasta fiind însă dovedită, contrar statuărilor instanţei de apel. Mai mult, pârâta nu a invocat şi nici nu a dovedit intervenirea vreunei cauze exoneratoare de răspundere civilă.

La 14 mai 2023 a fost înregistrată la dosar întâmpinarea depusă de către intimata-pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe, prin care a solicitat, pe cale de excepţie, anularea recursului, iar pe fond, respingerea acestuia ca neîntemeiat.

Prin rezoluţia din 30 mai 2024 a fost stabilit, pentru soluţionarea recursului, termen de judecată la 8 octombrie 2024 cu citarea părţilor în şedinţă publică.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Recurenţii-reclamanţi şi-au întemeiat cererea de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., prevederi legale potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii ori când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, respectiv dacă a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., s-a invocat încălcarea drepturilor reclamanţilor în calitatea lor de succesori cu titlu particular potrivit art. 1282 alin. (2) C. civ., precum şi a principiului securităţii circuitului civil consacrat de dispoziţiile art. 555 C. civ., critici ce vor fi analizate în condiţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. s-a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 6, 7, 9, 20, 22 din acelaşi cod privind principiile procesului civil.

În susţinerea acestei critici s-a arătat că instanţa de apel, fără a fi învestită cu un capăt de cerere privind cauza actului juridic, ar fi depăşit limitele învestirii, considerând că vânzarea către reclamanţi a avut un scop ilicit, respectiv obţinerea de despăgubiri, fără a indica temeiurile legale care să susţină această concluzie, încălcând astfel principiul disponibilităţii.

Recurenţii-reclamanţi au invocat şi încălcarea dreptului la un proces echitabil şi nerespectarea principiului legalităţii şi aflării adevărului, precum şi celelalte principii fundamentale ale procesului civil, criticând aprecierile instanţei de apel cu privire la cuantumul mic al preţului vânzării.

În legătură cu aceste susţineri, Înalta Curte observă că motivul de recurs vizează aplicarea greşită a art. 9 C. proc. civ.. În esenţă, recurenţii critică considerentele instanţei de apel vizând reaua-credinţă a reclamanţilor care pretind despăgubiri pusă în legătură cu cauza vânzării, invocând încălcarea principiului disponibilităţii şi depăşirea limitelor învestirii.

Criticile recurenţilor sunt nefondate, prin decizia atacată nefiind încălcate principiile fundamentale ale procesului civil, instanţa de apel respectând limitele procesului stabilite prin cererile şi apărările părţilor în calea de atac devolutivă.

Fără a se pronunţa în sensul nevalidităţii vânzării, instanţa de apel, reţinând că nu a fost învestită cu o astfel de acţiune, a constatat că, la momentul contractării, reclamanţii cumpărători au cunoscut situaţia juridică şi faptică a imobilului cumpărat, precum şi obligaţiile asumate de vânzător, ceea ce a şi condus la un preţ de vânzare mai redus, fiind validată astfel soluţia primei instanţe, de respingere ca neîntemeiată a cererii privind atragerea răspunderii civile contractuale a pârâtei A.N.L., în sensul obligării acesteia la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă a imobilului, în absenţa utilităţilor.

Deşi în conţinutul deciziei recurate instanţa de apel a făcut aprecieri cu privire la cauza vânzării încheiate între reclamanţi şi beneficiarii iniţiali ai imobilului care au contractat cu ANL, considerentele criticate de titularii memoriului de recurs prezintă relevanţă în raport cu conţinutul obligaţiei de dezdăunare deduse judecăţii, prin acţiunea recurenţilor, din perspectiva cunoaşterii şi existenţei prejudiciului, condiţie a răspunderii contractuale.

Prin urmare, sunt nefondate criticile recurenţilor-reclamanţi subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. cu privire la încălcarea de către instanţa de apel a normelor procedurale vizând principiile fundamentale ale procesului civil.

În legătură cu motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a fost criticată hotărârea recurată în sensul că instanţa de apel nu a verificat legătura substanţială dintre chestiunea dezlegată prin decizia nr. 5197/25.04.2013, pronunţată de secţia de contencios administrativ şi fiscal a instanţei supreme în dosarul nr. x/2011 şi prezenta cauză şi nu a motivat autoritatea de lucru judecat din perspectiva art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

În susţinerea acestei critici au mai adăugat recurenţii că puterea de lucru judecat a fost reţinută în mod constant de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cauze similare, sens în care au făcut trimitere la o serie de decizii pronunţate în alte dosare.

Titularii memoriului de recurs au mai susţinut şi faptul că instanţa de apel nu a răspuns criticii privind diferenţele dintre finalizarea lucrărilor şi recepţia la terminarea lucrărilor, precum şi dintre lucrările de construcţii şi construcţie şi când poate fi dată în folosinţă o construcţie.

O altă critică subsumată acestui motiv de recurs vizează lipsa considerentelor deciziei atacate cu privire la fapta ilicită, la obligaţiile contractuale ale părţilor şi modul de îndeplinire a acestora, precum şi existenţa unor cauze exoneratoare de răspundere.

Verificând decizia recurată din perspectiva acestor critici, Înalta Curte constată că instanţa de control judiciar devolutiv, examinând motivele de apel, a statuat că nu poate fi reţinut efectul pozitiv al lucrului judecat prin raportare la decizia civilă nr. 5197 din 25 aprilie 2013, pronunţată în dosarul nr. x/2011, invocată de reclamanţi, întrucât respectiva hotărâre nu are legătura prevăzută de lege cu prezenta cauză, fiind examinate şi argumentată pe larg neîndeplinirea cerinţelor impuse atât de alin. (1), cât şi de alin. (2) al art. 430 C. proc. civ.

Totodată, instanţa de apel a reţinut că, în mod corect, a apreciat tribunalul că hotărârile pronunţate în speţe similare invocate de reclamanţi reprezintă simple trimiteri la jurisprudenţă, neimpunându-se ca repere obligatorii instanţei învestite cu soluţionarea cauzei pendinte, întrucât jurisprudenţa nu este izvor de drept, soluţiile contrare putând fi justificate de particularităţile concrete ale fiecărei speţe.

În ceea ce priveşte existenţa faptei ilicite, în urma analizării materialului probator administrat în cauză, a reţinut instanţa de apel că simpla nerealizare la timp a Programului Guvernamental de Locuinţe A.N.L. — Henri Coandă nu era suficientă pentru atragerea răspunderii pârâtei, în limitele contractului de mandat.

Instanţa supremă subliniază că intră în sfera de aplicare a art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. lipsa motivării, atât sub aspect formal, dedusă din încălcarea dispoziţiilor art. 425 C. proc. civ., cât şi din perspectiva conţinutului considerentelor, înţeleasă ca o contracţie excesivă a raţionamentului juridic ori o motivare lipsită, în mod esenţial, de reperele necesare a face actul de procedură explicit şi inteligibil pentru părţi ori pentru instanţa care exercită un control de legalitate asupra acesteia.

Obligaţia motivării hotărârii pronunţate, contribuie la garantarea respectării principiului bunei administrări a justiţiei, însă această exigenţă nu poate fi înţeleasă ca impunând formularea unui răspuns detaliat pentru fiecare argument al părţilor, instanţa de apel având posibilitatea să grupeze unele dintre acestea pe baza unui numitor comun şi să le ofere un răspuns în cadrul unui singur considerent.

Contrar susţinerilor recurenţilor-reclamanţi, hotărârea instanţei de apel este amplu motivată şi respectă exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., raţionamentul expus fiind unul logic şi clar, instanţa prezentând pe larg argumentele sale prin care a răspuns în concret criticilor din memoriul de apel, statuând în sensul lipsei incidenţei efectului pozitiv al lucrului judecat precum şi al nedovedirii ilicitului contractual al pârâtei, în vederea atragerii răspunderii sale prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile şi în urma interpretării clauzelor contractuale, prin prisma probatoriului administrat în cauză. Împrejurarea că instanţa de control judiciar devolutiv nu a soluţionat cauza în sensul dorit de recurenţii-reclamanţi nu echivalează cu nemotivarea hotărârii.

Susţinerile vizând lipsa unui răspuns al instanţei cu privire la criticile referitoare la prezentarea diferenţelor dintre finalizarea lucrărilor şi recepţia la terminarea lucrărilor şi dintre lucrările de construcţii şi construcţie, precum şi indicarea momentului când poate fi dată în folosinţă o construcţie sunt lipsite de relevanţă, de vreme ce soluţia pronunţată a fost fundamentată pe efectele şi limitele convenţiei, în raport cu care s-a concluzionat lipsa răspunderii.

Prin urmare, sunt nefondate criticile subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., titularii memoriului de recurs au invocat încălcarea dispoziţiilor de drept material privind natura obligaţiilor contractuale şi modalitatea de executare a acestora, art. 969 C. civ. de la 1864 coroborat cu art. art. 977, art. 978, art. 979, art. 981, art. 982 C. civ., art. 1, art. 2, art. 3, art. 4, art. 5 şi art. 6 din Legea nr. 152/1998, art. 22 din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii, art. 1-5 din Regulamentul de recepţie al lucrărilor de construire şi a instalaţiilor aferente aprobat prin H.G. nr. 273/1994 coroborat cu art. 6 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a A.N.L.

Recurenţii au criticat faptul că analiza obligaţiilor contractuale şi a modalităţii de executare a acestora a fost făcută fără nicio referire la clauzele contractului, instanţa de apel concluzionând în mod greşit că obligaţiile A.N.L. nu sunt de rezultat.

Potrivit recurenţilor-reclamanţi, calificarea obligaţiilor izvorâte din contractul de mandat este asigurată prin aplicarea regulilor de interpretare a contractelor prevăzute de art. 977, art. 981 şi art. 982 C. civ. de la 1864. Astfel, pârâta avea o obligaţie de rezultat, aşa cum reiese din voinţa comună a părţilor şi din scopul contractului de mandat, respectiv construirea de locuinţe în Cartierul Henri Coandă, precum şi din modul de executare a obligaţiilor asumate de A.N.L.

Au mai susţinut titularii memoriului de recurs că, în materia răspunderii civile contractuale, culpa A.N.L. în asigurarea finalizării şi predării la cheie a locuinţei se prezumă, aceasta fiind însă dovedită, contrar statuărilor instanţei de apel. Mai mult, pârâta nu a invocat şi nici nu a dovedit intervenirea vreunei cauze exoneratoare de răspundere civilă.

Examinând decizia atacată din perspectiva acestor critici, Înalta Curte notează că, deşi în mod corect susţin recurenţii-reclamanţi calificarea greşită a obligaţiei pârâtei A.N.L. ca nefiind de rezultat, soluţia instanţei de apel nu a fost fundamentată exclusiv pe acest argument, critica, deşi întemeiată, prin ea însăşi neputând conduce la casarea deciziei recurate.

Astfel, cum anterior s-a evocat, instanţa de control judiciar devolutiv, confirmând soluţia primei instanţe, de respingere a acţiunii reclamanţilor, analizând situaţia faptică, a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru atragerea răspunderii pârâtei, întrucât reclamanţii nu au demonstrat existenţa unei fapte ilicite imputabile A.N.L. şi a culpei exclusive a pârâtei în producerea prejudiciului invocat, în raport cu conţinutul convenţiei.

Instanţa a subliniat că prin încheierea contractului de vânzare cu beneficiarii iniţiali, reclamanţii au cunoscut şi şi-au asumat starea imobilului, aducându-li-se la cunoştinţă faptul că acesta nu era racordat la utilităţi şi că lucrările nu erau finalizate.

S-a mai reţinut că responsabilitatea pentru finalizarea lucrărilor şi recepţia ulterioară au fost transferate anterior prin convenţie beneficiarilor, conform procesului-verbal de predare, prin care A.N.L. a fost exonerată expres de orice răspundere privind finalizarea lucrărilor.

Celelalte susţineri privind încălcarea dispoziţiilor art. 1, art. 2, art. 3, art. 4, art. 5 şi art. 6 din Legea nr. 152/1998, art. 22 din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii, art. 1-5 din Regulamentul de recepţie al lucrărilor de construire şi a instalaţiilor aferente aprobat prin H.G. nr. 273/1994 coroborat cu art. 6 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a A.N.L. au fost invocate în mod formal, nefiind însoţite şi de critici privind modul concret în care prin decizia atacată ar fi fost nesocotite regulile de drept substanţial indicate, recurenţii-reclamanţi limitându-se la expunerea obligaţiilor stabilite în sarcina A.N.L. potrivit legii şi clauzelor contractului de mandat.

Înalta Curte, examinând considerentele deciziei atacate, contrar susţinerilor recurenţilor-reclamanţi, nu poate reţine încălcarea principiului securităţii circuitului civil care asigură protecţia raporturilor juridice dintre părţi în cadrul tranzacţiilor civile, întrucât instanţa de apel le-a recunoscut calitatea reclamanţilor de succesori cu titlu particular ai beneficiarilor contractului încheiat cu ANL, ci a constatat că nu poate fi atrasă răspunderea civilă contractuală a pârâtei pentru prejudiciul pretins, în contextul în care, anterior transmiterii drepturilor către cumpărători, vânzătorul a exonerat A.N.L. de principala obligaţie ce viza finalizarea locuinţei contractate.

Astfel, în mod corect a reţinut instanţa de control judiciar devolutiv că reclamanţii, în calitate de succesori cu titlu particular ai beneficiarului iniţial, cu aplicarea art. 555 şi art. 1282 alin. (2) C. civ., au preluat drepturile şi obligaţiile legate de imobil în modalitatea existentă la data transferului dreptului de proprietate, efectele contractului de mandat fiind limitate de încheierea procesului-verbal de predare-primire nr. x/02.11.2015, prin care autorul reclamanţilor şi-a asumat finalizarea lucrărilor. Critica recurenţilor nu poate fi primită, în contextul în care recursul nu poate să vizeze o analiză a temeiniciei afirmate a cererii de apel.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din acelaşi cod, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi împotriva deciziei instanţei de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1810 din 21 noiembrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 octombrie 2024.