Nullity of recourse for failure to articulate substantive legal error in contractual diligence and operational risk dispute

Şedinţa publică din data de 8 octombrie 2024

Deliberând asupra recursului constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a VI-a Civilă la data de 27.08.2019, sub nr. x/2019, reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. – I.F.N. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul Român de Contragarantare, obligarea acestuia la plata contragaranţiei în sumă de 1.663.653,80 RON, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data de 21.09.2018 (data împlinirii termenului de 90 zile calendaristice în care F.R.C. avea obligaţia să efectueze plata) până la achitarea efectivă a sumei datorate, cu cheltuieli de judecată.

În drept, reclamantul a invocat prevederile art. 969, art. 1073 şi art. 1548 din C. civ. de la 1864 şi Convenţia de contragarantare nr. 1/2010.

Prin sentinţa civilă nr. 520 din 04.03.2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost admisă cererea de chemare în judecată, fiind obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 1.663.653,80 RON, precum şi dobânda legală, aferentă debitului principal, calculată de la data de 21.09.2018 şi până la plata efectivă a sumei datorate.

De asemenea, a fost obligat pârâtul la plata sumei de 23.361,53 RON cu titlu de cheltuieli de judecată constând în taxa judiciară de timbru.

2. Apelul pârâtului Fondul Român de Contragarantare S.A. formulat împotriva acestei hotărâri a fost admis de către Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă prin decizia nr. 1946 A din 13 decembrie 2023, fiind schimbată sentinţa atacată, în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată.

De asemenea, a fost obligat reclamantul la plata sumei de 14.672,08 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. La 11 aprilie 2024 reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. – I.F.N. a declarat recurs împotriva acestei decizii, solicitând admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată constând în taxele judiciare de timbru din fond şi recurs pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În cadrul memoriului de recurs, într-o primă critică, s-a invocat încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 969, art. 977, art. 982 şi art. 1537 C. civ. de la 1864, art. 22 alin. (7) C. proc. civ. şi a prevederilor Convenţiei nr. 1/2010 în dezlegarea dată cu privire la îndeplinirea obligaţiilor contractuale.

A precizat recurentul că instanţa de apel nu s-a bazat pe probe directe şi nu a analizat motivele de fapt şi de drept ale cererii de chemare în judecată, raţionamentul juridic fiind construit pe afirmaţiile nedovedite ale pârâtului.

De asemenea, a arătat titularul memoriului de recurs că în mod greşit a apreciat instanţa de control judiciar devolutiv că, dincolo de limitele mandatului reclamanta avea obligaţia de a face şi alte "diligenţe", nespecificate, hotărârea fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1537 C. civ.

Potrivit recurentului, normele de care se prevalează instanţa de apel nu sunt incidente în cauză, nefiind în vigoare la data acordării contragaranţiei. Conform convenţiei semnate cu F.R.C., mandatarul nu avea obligaţia de a face verificări suplimentare decât cele convenite explicit între părţi. Instanţa a interpretat eronat că aceste verificări suplimentare ar fi trebuit efectuate, deşi nici contractul, nici legea nu impuneau astfel de obligaţii.

A mai învederat recurentul-reclamant că pârâtul F.R.C. a confirmat contragarantia fără să ceară verificări suplimentare ori să formuleze obiecţiuni cu privire la procedurile urmate, refuzul de plată fiind ulterior, ceea ce este nejustificat şi abuziv.

În opinia autorului cererii de recurs, interpretarea instanţei de apel, care s-a limitat în a susţine că la data acordării garanţiei (19.07.2010) reclamantul putea şi trebuia să cunoască situaţia beneficiarului, lasă loc arbitrariului şi contravine principiului forţei obligatorii a contractelor.

A menţionat recurentul că soluţia instanţei de apel nu se raportează la obligaţiile părţilor, astfel cum au fost stabilite prin Convenţia nr. 1/2010, toate motivele reţinute fiind străine de cauză şi nu probează o pretinsă exercitare fără prudenţă şi diligenţă a mandatului de către reclamant.

S-a mai susţinut că interpretarea instanţei de apel excede mandatului acordat de F.R.C. prin Convenţia de contragarantare nr. 1/2010 şi criteriilor de eligibilitate stabilite prin Normă. Potrivit recurentului, verificarea eligibilităţii beneficiarului a fost efectuată cu respectarea dispoziţiilor art. 6.1 din convenţie.

Interpretarea instanţei de control judiciar devolutiv, în sensul că reclamanta a încălcat normele legale şi procedurile interne, omiţând să verifice sau să consemneze informaţii fundamentale în activitatea de garantare/contragarantare, contravine prevederilor art. 982 din C. civ. de la 1864, întrucât încalcă voinţa părţilor, instanţa neputând modifica contractul prin impunerea unor reguli suplimentare.

Potrivit recurentului, instanţa de apel nu a ţinut cont de faptul că F.R.C. avea responsabilitatea de a face propriile verificări înainte de confirmarea contragaranţiei. Acţiunea de a refuza plata contragaranţiei după ce a fost confirmată contravine dispoziţiilor contractuale, iar instanţa de apel a omis să sancţioneze comportamentul abuziv al pârâtului.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă la 18 aprilie 2024.

La 10 iunie 2024 a fost înregistrată la dosar întâmpinarea depusă de către intimatul-pârât Fondul Român de Contragarantare, prin care a solicitat, pe cale de excepţie, anularea recursului, iar pe fond, respingerea acestuia ca nefondat.

În susţinerea excepţiei nulităţii recursului s-a arătat că, deşi recurentul a invocat încălcarea prevederilor art. 969, art. 977, art. 982, art. 1537 din vechiul C. civ. şi art. 22 alin. (7) C. proc. civ., motivarea recursului vizează, în realitate, netemeinicia deciziei atacate, întrucât se urmăreşte reinterpretarea probatoriului pentru a evidenţia o altă situaţie de fapt decât cea reţinută de instanţa de apel cu privire la îndeplinirea obligaţiilor contractuale de către reclamant şi stabilirea culpei în executarea contractului. Mai mult, criticile formulate au fost deja cenzurate de instanţa de control judiciar devolutiv, recurentul dorind să obţină o nouă verificare a susţinerilor sale, deşi legea recunoaşte doar dublul grad devolutiv.

Prin răspunsul la întâmpinare recurentul-reclamant a solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului şi a apărărilor formulate de pârât prin întâmpinare, cu consecinţa admiterii recursului pentru motivele arătate.

Prin rezoluţia din 17 iunie 2024 a fost stabilit, pentru soluţionarea recursului, termen de judecată la 8 octombrie 2024 cu citarea părţilor în şedinţă publică.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, raportat la dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., cu prioritate va analiza excepţia nulităţii recursului invocată prin întâmpinare, excepţie care va fi admisă pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Recursul este o cale extraordinară de atac de reformare care, în concordanţă cu principiul legalităţii căilor de atac reglementat de art. 457 din C. proc. civ., poate fi exercitată în condiţiile prevăzute de lege, respectiv pentru motivele limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Aceasta înseamnă că titularul recursului este ţinut să îşi conformeze conduita procesuală exigenţelor legale pentru a crea premisele necesare în vederea exercitării controlului de legalitate de către instanţa de recurs.

Obligaţia recurentului de a motiva recursul presupune nu numai evocarea simplei sale nemulţumiri în raport cu soluţia atacată, ci implică obligaţia de a arăta cazul sau cazurile de casare pe care se întemeiază, dintre cele reglementate limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., precum şi dezvoltarea lor în concret, prin raportarea motivului de casare indicat la hotărârea recurată, criticându-se măsurile procedurale dispuse de instanţă sau raţionamentul logico-juridic expus în cuprinsul hotărârii atacate, sub aspectul regulilor de drept interpretate ori aplicate greşit.

Din dispoziţiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reţine că instanţa are obligaţia de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerinţă nu este îndeplinită, operează sancţiunea nulităţii recursului.

Pornind de la aceste repere teoretice, cu privire la recursul reclamantului Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. – I.F.N., instanţa supremă reţine că titularul căii de atac a indicat formal motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care vizează încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Teza încălcării sau aplicării greşite a normelor de drept material trebuie să fie argumentată în concret, neputând fi invocată prin enunţuri generice, lipsite de acoperire argumentativă.

Prin memoriul de recurs se critică, în esenţă, încălcarea de către instanţa de apel a principiului forţei obligatorii a convenţiilor reglementat de art. 969 C. civ. de la 1864, interpretarea greşită a clauzelor contractuale prin impunerea unor obligaţii suplimentare de diligenţă şi de verificare în sarcina reclamantului, care nu erau prevăzute expres în Convenţia de contragarantare nr. 1/2010 şi care exced mandatului şi criteriilor de eligibilitate stabilite prin Norma 1/2010, interpretarea eronată a noţiunii de risc operaţional, ceea ce ar fi condus la legitimarea refuzului abuziv de plată din partea pârâtului.

În susţinerea acestor critici s-a arătat că reclamantul şi-ar fi îndeplinit cu prudenţă şi diligenţă toate obligaţiile contractuale născute din convenţia de contragarantare şi din mandatul acordat de intimat, astfel că nu poate răspunde pentru neefectuarea unor verificări suplimentare nespecificate în convenţie. Prin impunerea unei obligaţii de diligenţă excesive, instanţa de apel ar fi încălcat limitele mandatului. De asemenea, potrivit recurentului, normele de care s-a prevalat instanţa de apel nu sunt incidente în cauză, nefiind în vigoare la momentul acordării contragaranţiei. Mai mult, pârâtul a confirmat contragaranţia, fără a solicita verificări suplimentare sau fără a formula obiecţiuni cu privire la procedurile urmate, refuzul ulterior de plată fiind nejustificat şi abuziv.

Totodată recurentul-reclamant a mai precizat că instanţa de apel nu ar fi examinat în mod complet şi corect motivele de fapt şi de drept ale cererii de chemare în judecată, iar soluţia pronunţată nu se raportează la obligaţiile părţilor, astfel cum au fost stabilite prin Convenţia nr. 1/2010, toate argumentele reţinute fiind străine de natura cauzei şi nu probează pretinsa exercitare fără prudenţă şi diligenţă a mandatului de către reclamant.

Criticile privind lipsa unei analize complete şi corecte a situaţiei de fapt şi a obligaţiilor contractuale precum şi existenţa unor motive străine de natura cauzei nu pot fi analizate prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Exigenţele acestui motiv de casare impun ca, pentru a fi incident, hotărârea să nu cuprindă considerentele pe care se întemeiază sau să conţină motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Or, în speţă, deşi recurentul a susţinut o pretinsă nemotivare a deciziei recurate prin lipsa unei analize complete a cererii de chemare în judecată, precum şi existenţa motivelor străine, nu a arătat în concret care este critica relevantă în soluţionarea litigiului la care, în mod culpabil, instanţa de apel ar fi omis să dea un răspuns, trimiterile sale la textele legale fiind pur formale, neavând astfel aptitudinea de a declanşa un control de legalitate a deciziei atacate din perspectiva nemotivării deciziei atacate, criticile reflectând nemulţumirea faţă de concluziile instanţei de apel.

De asemenea, pretinsele motive de recurs subsumate dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu se referă, în realitate, la interpretarea sau aplicarea unor norme de drept substanţial.

Soluţia pronunţată de instanţa de apel, de schimbare a sentinţei apelate, în sensul respingerii ca neîntemeiate a cererii de chemare în judecată, a fost fundamentată pe reaprecierea situaţiei faptice sub aspectul reţinerii gravei neglijenţe a reclamantului. Instanţa de apel a motivat că acesta nu a îndeplinit cu minimă diligenţă obligaţiile de monitorizare şi de verificare a situaţiei financiare a beneficiarului creditului şi a grupului de firme din care făcea parte, prin verificarea evidenţelor registrului comerţului.

Astfel, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 969 C. civ. de la 1864, instanţa de control judiciar devolutiv a inventariat obligaţiile contractuale care reveneau reclamantului. Valorificând şi analizând probatoriul administrat în cauză, s-a reţinut ca fiind justificat refuzul pârâtului la plată a contragaranţiei, având în vedere incidenţa unui risc operaţional care rămânea în sarcina reclamantului, determinat de culpa în folosirea de către reclamant a unor proceduri/sisteme interne menite să stabilească limitele expunerii maxime admise faţă de un singur debitor, cu o situaţie financiară instabilă.

Potrivit instanţei de apel, modul în care a fost analizată starea reală a societăţii beneficiare a creditului garantat de reclamant şi omisiunea menţionării în documentele analizate cu ocazia aprobării contragaranţiei a unor date fundamentale conduce la suportarea riscului operaţional de către reclamant, refuzul de plată a contragaranţiei fiind întemeiat.

În acest context, Înalta Curte reţine că, din modul în care au fost concepute criticile din memoriul de recurs, prin care recurentul a invocat aspecte privind conduita sa contractuală, cu scopul de a convinge instanţa că ar fi respectat întocmai clauzele convenţiei încheiate cu pârâtul, aprecierea asupra diligenţelor depuse în procedura de acordare a garanţiei, prin verificările efectuate vizează chestiuni ce nu pot fi supuse analizei instanţei de recurs, întrucât sunt aspecte de temeinicie asupra cărora instanţa de control judiciar devolutiv a apreciat deja, în baza probatoriului administrat, iar o atare reevaluare asupra situaţiei de fapt şi a conţinutului şi executării concrete a obligaţiilor asumate este incompatibilă cu calea extraordinară de atac a recursului, care, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmăreşte să supună Înaltei Curţi examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Prin urmare, nu poate fi cenzurat raţionamentul expus în hotărârea atacată, în ceea ce priveşte modul de executare a obligaţiilor contractuale din perspectiva aprecierii standardului de conduită diligentă impus mandatarului şi a incidenţei efective a riscului operaţional, reglementat convenţional şi legal.

Deşi prin memoriul de recurs se invocă încălcarea dispoziţiilor art. 969, art. 977, art. 982 şi art. 1537 C. civ. de la 1864, art. 22 alin. (7) C. proc. civ. şi a prevederilor Convenţiei nr. 1/2010 în dezlegarea dată cu privire la executarea obligaţiilor contractuale, argumentele expuse nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate ale deciziei recurate, întrucât se solicită instanţei de recurs să revină asupra situaţiei de fapt şi să reaprecieze conformitatea executării obligaţiei de monitorizare şi de verificare ce revenea reclamantului, în temeiul convenţiei.

Înalta Curte reţine că invocarea prevederilor art. 22 alin. (7) din C. proc. civ. s-a făcut pur formal, întrucât recurentul nu a dezvoltat critici din care să rezulte modalitatea neconformă în care ar fi procedat instanţa de apel, determinând încălcarea principiului invocat, astfel că instanţa supremă nu are niciun reper pentru examinarea legalităţii deciziei din această perspectivă.

Totodată, Înalta Curte reţine că recurentul-reclamant, în susţinerea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. expune şi critici privind conduita contractuală a pârâtului care au făcut obiectul analizei instanţei de apel, astfel cum partea le-a dezvoltat în această cale de atac, cu referire la conţinutul şi îndeplinirea obligaţiilor pârâtului, fără a se avea în vedere conţinutul considerentelor deciziei care formează obiectul căii extraordinare de atac.

Or, prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanţa de apel, recurentul-reclamant tinde să obţină o nouă verificare a susţinerilor sale, în legătură cu culpa contractuală în executarea convenţiei, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie devolutiv.

Recurentul susţine în mod formal şi o încălcare a principiului "tempus regit actum", însă nu indică în mod concret la care din dispoziţiile legale menţionate în drept prin considerentele deciziei recurate se referă, pentru a putea forma conţinutul unei critici privind aplicarea greşită a normei în timp.

Prin urmare, examinarea memoriului de recurs conduce spre concluzia că recurentul-reclamant nu a formulat nicio critică care să poată fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, cerinţe care nu au fost respectate de către recurent.

Aşadar, sunt întemeiate apărările de procedură formulate de intimatul-pârât, privind nulitatea recursului.

În consecinţă, având în vedere că motivele de recurs formulate de recurentul-reclamant nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. şi cum în cauză nu pot fi reţinute nici motive de ordine publică pentru a putea fi invocate în temeiul art. 489 alin. (3) din acelaşi cod, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 489 alin. (2) din acelaşi cod va constata nulitatea căii extraordinare de atac.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. – I.F.N. împotriva deciziei civile nr. 1946 A din 13 decembrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 octombrie 2024.