Duty of diligence of corporate directors in business decisions: contradictory reasoning on result vs. diligence obligations and failure to address shareholder mitigation defenses

Şedinţa publică din data de 25 septembrie 2024

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa nr. 48 din 19.04.2022, pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2013, a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâtul A., prin întâmpinare şi a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta B. S.A. Craiova, în contradictoriu cu pârâţii C., A., D. şi E., având ca obiect pretenţii.

Prin aceeaşi sentinţă a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenienta F. S.A. în favoarea reclamantei B. S.A. Craiova şi a fost obligată reclamanta să plătească pârâtului D. suma de 4.500 RON cheltuieli de judecată.

În motivarea hotărârii s-a reţinut în esenţă că reclamanta B. S.A. Craiova a formulat o acţiune în răspundere împotriva membrilor Consiliului de administraţie C., A., D. şi a conducerii executive, director general D. şi director economic E., în baza hotărârii adunării generale a acţionarilor nr. 2 din 25.04.2012. Reclamantul şi intervenientul accesoriu au afirmat că pretenţiile au drept cauză juridică răspunderea civilă delictuală a pârâţilor pentru neîndeplinirea obligaţiilor prevăzute de art. 225 şi art. 241 din Legea nr. 297/2004 a pieţei de capital şi a obligaţiilor de diligenţă, de prudenţă şi loialitate şi art. 144 indice 1, 144 indice 2, 144 indice 3 din Legea nr. 31/1990. Cum temeiul pretenţiilor solicitate de reclamantă îl constituie dispoziţiile art. 155 din Legea 31/1990, în conformitate cu prevederile art. 6 alin. (4) şi art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., s-a reţinut că sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 1 din Decretul nr. 167/1958 şi întrucât acţiunea prin care se solicită acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul produs ca urmare unui fapt ilicit, are ca obiect valorificarea unui drept de creanţă, fiind astfel prescriptibilă extinctiv.

Astfel, instanţa de fond a apreciat că în speţă momentul începerii curgerii termenului prescripţiei este cel obiectiv, respectiv data la care cel păgubit, reclamantul, trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea, aceasta fiind data înregistrării la reclamantă a rapoartelor de audit intern şi extern şi în raport de data formulării cererii de chemare în judecată-24.12.2012, a constatat că termenul de prescripţie de 3 ani nu era împlinit.

În ceea ce priveşte fondul cauzei s-a reţinut că reclamanta a solicitat prin cererea de chemare în judecată, ulterior precizată, atragerea răspunderii pârâţilor pentru prejudiciu material în cuantum de 1.601.688,55 RON, susţinând că faptele cauzatoare de prejudicii constau în încheierea celor trei convenţii în dezavantajul B. S.A. Craiova şi în favoarea societăţii G. S.R.L., în care pârâtul C. avea interese personale, fiind deţinută de fiii acestuia.

Instanţa de fond a reţinut că obligaţiile şi răspunderea administratorilor şi membrilor directoratului sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat, aceasta reprezentând o răspundere civilă contractuală şi de cele speciale prevăzute în Legea Societăţilor Comerciale nr. 31/1990, aceasta reprezentând o răspundere civilă delictuală sau o răspundere penală. În ceea ce priveşte încălcarea de către pârâţi a unei dispoziţii legale sau a unei prevederi a actului constitutiv, instanţa de fond a reţinut că pârâţilor li se impută încălcarea obligaţiilor prevăzute de art. 225 şi 241 din Legea 297/2004 a pieţei de capital şi a obligaţiilor de diligenţă, de prudenţă şi loialitate prevăzute art. 144 indice 1, 144 indice 2, 144 indice 3 din Legea 31/1990.

Instanţa a reţinut că între reclamanta B. S.A. şi societatea G. S.R.L. s-au derulat mai multe litigii ce au avut ca obiect analiza celor trei acte (contractul de asociere în participaţiune nr. x din 25 februarie 2008, actul adiţional la acest contract, contractul comercial din 28.12.2009), respectiv: dosarul nr. x/2011 - soluţionat definitiv şi irevocabil prin Decizia nr. 4085 din 21 noiembrie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie; dosarul nr. x/2013 - soluţionat definitiv de Curtea de Apel Timişoara prin Decizia nr. 520R din 8 decembrie 2020; dosarul nr. x/2015 - soluţionat definitiv de Curtea de Apel Craiova prin Decizia nr. 4 din 16 ianuarie 2018; dosarul nr. x/2018 - în prezent soluţionat în apel prin Decizia nr. 224 din 11.05.2021 pronunţată de Tribunalul Dolj; dosarul nr. x/2016 - în prezent soluţionat în primă instanţă prin sentinţa nr. 8 din 03.02.2022.

Cu privire la existenţa unei cauze ilicite şi fraudei la lege la încheierea fiecăruia dintre cele trei acte juridice, la interesul societăţii reclamante în a exploata staţia de producere mixturi asfaltice şi de a dezvolta acest sector de activitate, la lipsa unui conflict de interese în cazul pârâtului C. ca urmare a faptului că votul exprimat în adunările generale ale acţionarilor reclamantei au fost date în favoarea intereselor SIF Oltenia S.A., precum şi cu privire la lipsa vreunei încălcări a prevederilor legale respectiv a vreunei hotărâri a acţionarilor reclamantei prin conduita acestui pârât, atât în perioada anterioară cât şi la momentul încheierii actelor juridice invocate de către B. S.A, instanţa de fond a reţinut puterea de lucru judecat a hotărârilor pronunţate în dosarul x/2011

În considerentele sentinţei nr. 167/29.03.2012, pronunţată de Tribunalul Dolj în acest dosar, s-a reţinut că la încheierea contractelor a căror nulitate se solicită, reclamantul a fost reprezentat de director general D. şi director economic E., iar pârâtul de administrator H.(la încheierea contractului de asociere) ulterior la încheierea celorlalte două acte fiind reprezentat de administrator I..

Instanţa de fond a reţinut că prin decizia 126/17.09.2012, pronunţată de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr. x/2011, s-a stabilit că la data de 2 04.2009, între cele două părţi s-a semnat actul adiţional la contractul de asociere in participaţiune nr. x/25.02.2008, în acest caz administratorul societăţii pârâte fiind I., aducându-se completări de natură să urgenteze punerea în funcţiune a instalaţiei de producere mixturi asfaltice.

Totodată s-a reţinut că prin decizia 4085/21.11.2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2011 s-a statuat în mod irevocabil că toate deciziile Consiliului de Administraţie au fost confirmate de Adunarea Generală Ordinară a Acţionarilor B. S.A. Craiova şi nu s-a dovedit existenţa unei cauze ilicite şi a fraudei la lege.

Cu privire la încălcarea de către pârâtul C. a obligaţiei de raportare prevăzute art. 225 din Legea 297/2004 privind piaţa de capital şi a obligaţiei de loialitate prevăzute de art. 144 indice 3 alin. (1) şi (2) din Legea 31/1990, instanţa a reţinut în primul rând că prin decizia 126/17.09.2012, pronunţată de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr. x/2011, s-au statuat cu putere de lucru judecat că "Asocierea în participaţiune cu intimata pârâtă a fost aprobată în Consiliul de Administraţie din data de 22.02.2008 al apelantei şi la şedinţa respectivă a participat C. care a votat, iar din conţinutul procesului-verbal nu rezultă faptul că, prin fiul său, H. administratorul intimatei la acea dată, avea indirect un interes în firma cu care urma să încheie asocierea.

În ceea ce priveşte încălcarea obligaţiei de loialitate prevăzute de art. 144, indice 3 alin. (1) şi (2) din Legea 31/1990 de către ceilalţi pârâţi, administratori şi directori, în sensul că au ascuns faţă de acţionari existenţa unui conflict de interese în care se află un membru al consiliului de administraţie, instanţa de fond a reţinut că sfera persoanelor cărora legea le impune obligaţia de încunoştinţare a celorlalţi administratori, cenzorilor şi auditorilor interni în cazul încheierii unei operaţiuni revine doar administratorului care are interese contrare faţă de cele ale societăţii sau ale cărui soţ, rude sau afini până la gradul IV inclusiv sunt interesate în acea operaţiune, s-a apreciat că niciunul dintre pârâţi nu au încălcat obligaţia de raportare prevăzute art. 225 din Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital şi obligaţia de loialitate prevăzută de art. 144 indice 3 alin. (1) şi (2) din Legea 31/1990.

Cu privire la încălcarea obligaţiei prevăzute de art. 241 din Legea nr. 297/2004, instanţa a reţinut că deşi operaţiunile ce au făcut obiectul celor trei convenţii au fost aprobate ulterior de către Adunarea Generală a Acţionarilor, lipsa unei aprobări prealabile a Adunării Generale a Acţionarilor poate pune în discuţie legalitatea respectivelor acte juridice, şi nu poate constitui temei al răspunderii patrimoniale, atât timp cât acţionarii reclamantei au fost de acord cu aceste operaţiuni economice şi le-au ratificat prin votul lor.

În ceea ce priveşte încălcarea de către pârâţi a obligaţiilor de prudenţă şi diligenţă prevăzute de art. 144 indice 1 şi 2 din Legea 31/1990 în sensul că cele trei convenţii au fost încheiate în defavoarea societăţii reclamante şi sunt lezionare acesteia, instanţa a reţinut că administratorii şi membrii directoratului nu încalcă obligaţiile de prudenţă şi diligenţă prevăzută la art. 144 indice 1 alin. (1), dacă în momentul luării unei decizii de afaceri el este în mod rezonabil îndreptăţit să considere că acţionează în interesul societăţii şi pe baza unor informaţii adecvate.

Totodată, Tribunalul a constatat că prin rapoartele încheiate de auditorul intern la data de 23.03.2011 şi de auditorul extern la data de 25.03.2011, ca urmare a solicitării SIF Oltenia S.A., s-a concluzionat că măsura achiziţiei staţiei de asfalt a fost necesară, oportună şi eficientă şi nu a produs prejudicii pentru societatea reclamantă.

De asemenea, prin decizia 4085/21.11.2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2011, s-a statuat în mod irevocabil că interesul social al societăţii B. S.A. a fost respectat prin aceste convenţii, asocierea în participaţiune urmând să asigure acesteia atât resursele băneşti cât si un echipament indispensabil desfăşurării activităţii sale.

În speţă, tribunalul a reţinut că pârâţii şi-au exercitat cu prudenţă şi diligenţă mandatul de administratori şi director general şi economic încredinţat de către reclamantă, cele trei convenţii care au vizat achiziţia şi operaţiunile de punere în funcţiune a staţiei de asfalt fiind apreciate ca decizii de afaceri cu privire la care pârâţii au fost în mod rezonabil îndreptăţiţi să considere că acţionează în interesul societăţii si pe baza unor informaţii adecvate.

În ceea ce priveşte existenţa unui potenţial prejudiciu, instanţa a reţinut că, auditorii interni şi externi au concluzionat că măsura achiziţiei instalaţiei de producere mixturi asfaltice a fost necesară, oportună şi eficientă şi nu a produs prejudicii pentru societatea reclamantă, aspect statuat cu putere de lucru judecat şi prin hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/2011.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta B. S.A. şi intervenienta SIF Oltenia S.A., arătând că, soluţia instanţei de fond este criticabilă în condiţiile în care cea mai mare parte din considerente sunt o reluare a hotărârilor pronunţate între părţi fără a analiza îndeplinirea obligaţiilor de loialitate, diligentă şi prudenţă, care sub aspectul naturii diferă de condiţiile şi starea de fapt avute în vedere de către instanţele de judecată în soluţionarea respectivelor cauze care au avut ca obiect constatarea cauzei ilicite sau a fraudei la lege.

Sub acest aspect, a apreciat că soluţia este nemotivată, raţionamentul care a condus la pronunţarea hotărârii nefiind propriu instanţei de fond, arătând că sunt două raporturi juridice distincte, unul administrator-societate (adică cel ce face obiectul prezentei cauze) şi raportul B. - G. S.R.L. (care a făcut obiectul celorlalte procese), instanţa importând motivaţia din cel de-al doilea raport juridic,astfel că în realitate, nu s-a pronunţat pe condiţiile speciale pe care le impune primul raport juridic.

Cu privire la încălcarea obligaţiei prevăzute la art. 141 din Legea 297/2004, s-a criticat că instanţa a reţinut că lipsa unei aprobări prealabile în AGA a respectivelor acte juridice ar pune în discuţie doar legalitatea acestora, iar nu temei al răspunderii patrimoniale cât timp acţionarii au ratificat prin votul lor respectivele acte, însă instanţa de fond nu a avut în vedere pierderile rezultate ca urmare a încheierii contractelor respective, şi nici a situaţiei în care au fost puşi acţionarii societăţii, în sensul aducerii unor noi aporturi în numerar printr-o majorare de capital social cu unicul scop de a achita datoriile către creditori.

A apreciat că, instanţa de fond nu s-a pronunţat cu privire la motivele invocate, în sensul în care nu s-a aplecat asupra lipsei de transparenţă şi a excesului de putere exercitat de către C. în condiţiile în care scopul încheierii respectivelor acte juridice a fost de a favoriza societatea deţinută de fiii săi. De asemenea, a mai susţinut că, instanţa nu a analizat încălcarea Legii nr. 297/2004 şi nici a regulamentelor Bursei de Valori Bucureşti în condiţiile în care B. S.A. este afiliată SIF Oltenia care deţinea 77,5% din capitalul social, adică putere de decizie şi control asupra societăţii afiliate, iar C. îndeplinea la acea vreme poziţia de director al departamentului Portofoliu şi Acţionar, poziţie de control prin care a influenţat în mod direct votul exprimat de acţionarul SIF Oltenia, aspecte de altfel constatate în mai multe situaţii de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare.

Instanţa de fond nu s-a pronunţat nici cu privire la natura şi efectele juridice din perspectiva răspunderii juridice a administratorilor a plăţii de 535.000 RON la data de 26.02.2008 nu în contul asocierii, ci în contul G. S.R.L., aspect relevant care dovedeşte încălcarea interesului societăţii şi că plata a fost făcută exclusiv în favoarea beneficiarului sumei. De asemenea, un aspect important de natură să nuanţeze răspunderea celorlalţi administratori îl constituie conflictul de interese evident şi nedenunţarea acestuia de către ceilalţi membri ai Consiliului de administraţie, aspect ce atrage o răspundere solidară a lor tocmai pentru că au încălcat interesul societăţii ascunzând respectivul conflict de interese care ar fi condus în primul rând la abţinerea de la vot a lui C., iar în al doilea rând la denunţarea acestora de către ceilalţi administratori.

Pe de altă parte, instanţa prin probatoriul administrat insuficient nu a lămurit cât şi în ce măsură actele juridice respective au fost de natură să aducă un posibil beneficiu ori dacă din modalitatea de încheiere şi redactare a acestora se poate contura o lipsă de diligentă şi prudenţă a administratorilor în condiţiile în care, prin cererea de chemare în judecată şi cererea de intervenţie s-a invocat neidentificarea bunului, denumirea tehnică, denumirea producătorului, anul de fabricaţie, părţi componente etc.

Totodată, instanţa de fond deşi face mai multe aprecieri de ordin teoretic cu privire la decizia de afaceri, totuşi, nu a administrat niciun probatoriu concludent, anume suficient să lămurească contextul economic de la momentul încheierii actelor juridice, necesitatea încheierii respectivelor acte, existenţa şi conformarea la un plan de afaceri însuşit în Consiliul de Administraţie sau prezentat acţionarilor în Adunarea Generală a Asociaţilor.

S-a mai reţinut că instanţa de fond a preferat să fie conservatoare în sensul de a nu se substitui deciziei administratorilor în condiţiile în care de plano introducerea art. 144 indice 1 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 a fost tocmai în sensul de a permite o analiză de oportunitate, de a stabili dacă în mod rezonabil administratorii au fost îndreptăţiţi că acţionează în interesul societăţii şi pe baza unor informaţii adecvate. Or, din starea de fapt rezultă fără dubiu că nu au acţionat în interesul societăţii odată ce exprimarea votului în Consiliul de Administraţie şi implicit încheierea contractelor au avut la bază un conflict de interese, iar instanţa nu a lămurit dacă decizia a avut la bază informaţii adecvate.

Numai în măsura în care instanţa de fond verifica îndeplinirea acestor condiţii legale putea să înlăture răspunderea administratorilor. Cu alte cuvinte, legiuitorul a inserat doar două criterii prin care instanţa trebuie să filtreze interesul asociaţilor, anume interesul societăţii şi informaţia adecvată. Niciunul dintre aceste criterii nu a fost verificat printr-o expertiză contabilă sau expertiză în evaluarea întreprinderii, nici nu a fost avut în vedere în motivarea oferită de instanţă.

Cu totul neîntemeiat au apreciat că este considerentul principal al instanţei de a înlătura răspunderea administratorilor pe motivul că Adunarea Generală a Asociaţilor a confirmat cele trei acte juridice, arătând că instanţa pune sub semnul egalităţii confirmarea unui act juridic cu aprobarea unui venit de bugete şi cheltuieli, ceea ce nu este acelaşi lucru. Ratificarea unui act juridic presupune cunoaşterea în totalitate a respectivului act în timp ce bugetarea priveşte exclusiv un raport de ordin financiar contabil. Dacă primul ar fi de natură să lămurească oportunitatea operaţiunii, scopul acestuia, planul de afaceri, cel de-al doilea aspect este menit să asigure temeiul unei plăţi din punct de vedere contabil al legalităţii plăţii respective care se regăseşte în Bursa de Valori Bucureşti.

Intimaţii au formulat întâmpinări. Intimatul pârât D. a solicitat respingerea apelurilor ca nefondate, arătând totodată că apelanţii au schimbat cauza şi motivele cererii de chemare în judecată, motiv de respingere a apelului ca inadmisibil. Intimata pârâtă E. a solicitat respingerea apelurilor ca neîntemeiate. Intimatul pârât C., a solicitat respingerea apelului, ca neîntemeiat, arătând că în mod corect instanţa de fond a dat relevanţă hotărârilor judecătoreşti ce au tranşat problema încălcării unor dispoziţii legale de către acesta, aspect ce intră acum în puterea lucrului judecat faţă de prezenta cauză. Intimatul pârât A. a solicitat respingerea apelurilor, susţinând că, în mod corect instanţa de fond a dat relevanţă hotărârilor judecătoreşti ce au tranşat problema încălcării unor dispoziţii legale, aspect ce intră acum în puterea lucrului judecat.

Prin decizia nr. 498/2022 din 20 octombrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Craiova – secţia a II-a Civilă, a fost respins ca nefondat apelul formulat de B. S.A. şi intervenienta SIF Oltenia S.A.

În motivarea hotărârii s-a reţinut în esenţă că, după cum rezultă din textul art. 1441 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, este o decizie de afaceri atunci când, în mod rezonabil: administratorul a apreciat că decizia este în interesul societăţii, decizia a fost fundamentată pe baza unor informaţii, iar informaţiile au fost adecvate. Conform certificatului constatator emis de Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Dolj, B. S.A. avea ca obiect de activitate lucrări de construcţii a drumurilor şi autostrăzilor, ceea ce presupune utilizarea de mixturi asfaltice, astfel că cele două contracte de asociere în participaţiune şi contractul comercial încheiat la 28.12.2009 între această societate şi G., respectă obiectul de activitate. Potrivit contractului de asociere în participaţiune obligaţia G. S.R.L. a fost aceea de a aporta utilajele de producţie mixturi asfaltice, iar obligaţia B. S.A. a fost de a asigura terenul pentru amplasamentul staţiei de asfalt şi a fluidelor energetice pentru punerea în funcţiune a acesteia.

S-a mai reţinut că ulterior încheierii contractelor, între cele două societăţi au avut loc numeroase litigii, având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractelor, rezoluţiune, pretenţii. Având în vedere că prin sentinţele pronunţate, analizându-se condiţiile în care s-au încheiat cele trei acte juridice, s-a reţinut că deciziile consiliului de administraţie au fost confirmate de Adunarea Generală Ordinară a acţionarilor B. S.A., iar interesul social al acestei societăţi a fost respectat, în mod corect instanţa de fond a reţinut puterea de lucru judecat.

Instanţa a mai reţinut că pentru a opera prezumţia legală de lucru judecat nu este necesară tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, ci este suficient ca în judecata ulterioară să fie adusă în discuţie o chestiune litigioasă care să aibă legătură cu ceea ce s-a soluţionat anterior, aşa încât aceasta să nu poată fi contrazis, indiferent dacă această rezolvare a fost dată prin dispozitiv sau numai în considerente.

Chiar dacă sentinţele reţinute de instanţa de fond au fost pronunţate în litigii care s-au derulat între cele două societăţi, având în vedere că prin acestea au fost analizate şi condiţiile în care au fost încheiate cele trei acte juridice, statuându-se că interesul apelantei a fost respectat prin aceste convenţii, asocierea în participaţiune urmând să asigure acesteia atât resursele băneşti cât şi un echipament indispensabil desfăşurării activităţii sale, Curtea a apreciat neîntemeiată critica apelantei conform căreia nu a fost analizat raportul administrator-societate .

Pentru a stabili dacă decizia privind încheierea celor trei acte juridice apreciate ca prejudiciabile pentru societate, de către pârâţi, a fost sau nu una de afaceri, instanţa de fond a analizat raţionamentul ce a stat în spatele deciziei, apreciind că a fost rezonabil, pârâţii fiind în mod rezonabil îndreptăţiţi să considere că acţionează în interesul societăţii şi pe baza unor informaţii adecvate, astfel că nici critica privind nemotivarea sentinţei nu a fost reţinută.

În consecinţă, constatând că instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale incidente în speţă, starea de fapt fiind corect reţinută, în temeiul art. 480 C. proc. civ., Curtea a respins apelul ca neîntemeiat.

Împotriva deciziei nr. 498/2022 din 20 octombrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Craiova – secţia a II-a Civilă, B. S.A. şi intervenienta SIF Oltenia S.A. au formulat recurs, prin care au solicitat casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Prin decizia nr. 612 din data de 15 martie 2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2013, s-a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă B. S.A. şi de recurenta-intervenientă SIF Oltenia S.A. împotriva deciziei nr. 498/2022 din 20 octombrie 2022, pronunţate de Curtea de Craiova, secţia a II-a civilă. S-a casat decizia recurată şi s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel. Pentru a hotărî astfel Înalta Curte a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. din 1865, casarea se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori motive străine de natura pricinii.

Înalta Curte a reţinut întemeiată critica recurentelor prin care s-a arătat că motivarea deciziei recurate este insuficientă, instanţa de apel redând succint considerentele pentru care a respins apelul formulat de către acestea. Astfel, instanţa supremă a arătat că se observă că instanţa de apel s-a rezumat la a reda consideraţii teoretice cu privire la dispoziţiile art. 144 din Legea nr. 31/1990, fără a expune motivele privind aplicabilitatea acestora în cauză, din considerente lipsind examinarea susţinerilor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare critică relevantă sub acest aspect şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

Înalta Curte de Casaţie si Justiţie a constatat că din considerentele deciziei recurate nu rezultă că instanţa de apel a analizat apărările recurentelor raportat la temeiurile legale invocate de acestea, precum şi probele administrate în cadrul litigiului, ceea ce echivalează cu nemotivarea hotărârii. În acest context, s-a reţinut că instanţa de apel nu a procedat, în mod efectiv, la analiza argumentelor cu privire la criticile prin care s-a invocat lipsa de informare a acţionarilor şi excesul de putere, susţinerile privind obligaţiile administratorilor şi obligaţiile acţionarilor. Totodată, instanţa de recurs a reţinut că, deşi prin cererea de apel s-a susţinut în mod general încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 297/2004, instanţa de apel nu a răspuns criticilor formulate în acest sens.

Faţă de cele reţinute, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că argumentele recurentelor cu privire la lipsa de informare a acţionarilor şi excesul de putere erau pertinente în prezenta cauză şi se impunea în consecinţă, analiza temeiniciei acestora, inclusiv cu prealabila suplimentare a probatoriului, dacă înscrisurile depuse la dosar nu erau suficiente pentru lămurirea situaţiei de fapt. În absenţa acestei analize, instanţa de recurs a constatat că nu s-a realizat o aplicare corectă şi temeinic motivată a dispoziţiilor legale incidente în cauză. Or, prin nemotivarea hotărârii, instanţa supremă a reţinut că, recurentelor li s-a cauzat o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată, revenind instanţei de apel, în rejudecare, rolul reexaminării depline a cauzei.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Craiova sub nr. x/2013.

Prin decizia civilă nr. 114/2024 din 05 martie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia civilă, a fost admis apelul declarat de reclamanta B. S.A. şi intervenienta J. S.A. (fosta SIF Oltenia S.A.) împotriva sentinţei civile nr. 48/2022 din 19 aprilie 2022, pronunţată de Tribunalul Dolj – secţia a II-a Civilă, în dosarul nr. x/2013, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi C., A., D. şi E.. A fost schimbată în tot hotărârea apelată în sensul că: a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată de reclamanta B. S.A. a fost admisă cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenienta J. S.A. (fosta SIF Oltenia S.A.). Au fost obligaţi în solidar pârâţii C., D. şi A. la plata către reclamanta B. S.A. a sumei totale de 1.601.688,55 RON reprezentând prejudiciu. A fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta B. S.A. în contradictoriu cu pârâta E., ca neîntemeiată. S-a luat act că reclamanta B. S.A. solicită cheltuieli de judecată pe cale separată.

În motivarea hotărârii s-a reţinut în esenţă că prin prezentul demers judiciar B. S.A a solicitat antrenarea răspunderii patrimoniale a pârâţilor în temeiul art. 155 din Legea nr. 31/1990, ca urmare a pretinselor prejudicii cauzate acesteia prin nerespectarea de către cei din urmă a obligaţiilor de prudenţă, diligenţă, loialitate faţă de societatea reclamantă în exercitarea mandatelor pe care le-au deţinut şi a prevederilor Legii nr. 297/2004. Contrar apărărilor pârâtului D. expuse prin întâmpinarea depusă în apel, reclamanta nu a schimbat cauza juridică a acţiunii în apel, motivele de fapt invocate în faţa primei instanţe circumscriindu-se dispoziţiilor Legii nr. 31/1990 care reglementează răspunderea administratorilor, directorilor şi acţiunea în răspundere a acestora. De asemenea, curtea de apel a reţinut că, prin cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenienta SIF Oltenia S.A., în interesul reclamantei, au fost invocate motive de fapt şi de drept privind obligaţiile şi răspunderea administratorilor (art. 137-152 Legea nr. 31/1990), încălcarea prevederilor Legii nr. 294/2004, cererea de intervenţie accesorie fiind admisă în principiu prin încheierea din data de 20.09.2013 pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2013, rămânând irevocabilă ca urmare a neatacării odată cu fondul în acord cu art. 52 C. proc. civ.

Totodată, instanţa a arătat că în prezenta cauză nu se impune efectul pozitiv al lucrului judecat în litigiile anterioare dintre părţi, prezentul litigiu având cauză şi obiect diferite şi totodată prin hotărârile judecătoreşti definitive/irevocabile pronunţate de instanţe în cauzele respective fiind tranşate cu putere de lucru judecat alte aspecte. Astfel, prin Decizia nr. 4085/21.11.2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2011, instanţa supremă a reţinut că nu s-a dovedit existenţa unei cauze ilicite şi a fraudei la lege pentru a se dispune constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din data de 28.12.2009, a contractului de asociere în participaţiune nr. x/25.02.2008 şi a actului adiţional din data de 02.04.2008 la contractul de asociere în participaţiune nr. x/25.02.2008, acesta fiind obiectul cererii din dosarul nr. x/2011. Statuarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin decizia menţionată a faptului că interesul social al reclamantei a fost respectat la încheierea acestor convenţii, asocierea în participaţiune urmând a asigura acesteia atât resurse băneşti, cât şi un echipament indispensabil desfăşurării activităţii sale, se circumscrie analizei existenţei unei cauze ilicite ori a fraudei la lege invocate drept motive de nulitate a convenţiilor, neimpunându-se cu putere de lucru în judecat în prezenta cauză în care instanţa este chemată să analizeze dacă, în ceea ce priveşte iniţierea şi materializarea deciziilor de afaceri, administratorii, directorii şi-au respectat obligaţiile prevăzute de legea specială tocmai în vederea respectării interesului societăţii.

Astfel, curtea de apel a reţinut că în speţă, considerentele deciziilor menţionate au caracter decisiv şi se impun cu putere de lucru judecat în ceea ce priveşte valabilitatea încheierii convenţiilor sub aspectul cauzei, nefiind dovedită o cauză ilicită ori frauda la lege, iar nu cu privire la îndeplinirea ori încălcarea de către pârâţi a obligaţiilor reglementate de Legea nr. 31/1990 pentru administratori, directori ori a respectării dispoziţiilor Legii nr. 297/2004.

Curtea a reţinut că la data încheierii celor 3 convenţii între B. S.A. şi G. S.R.L., Consiliul de administraţie al societăţii B. S.A. era compus din D. – director general, A. şi C..

Prin Procesul-verbal încheiat în data de 14.01.2008 cu prilejul şedinţei consiliului de administraţie, D., A. şi C., în calitate de membri ai consiliului de administraţie, au menţionat încheierea cu o firmă din Craiova a unui precontract de asociere în participaţiune privind exploatarea unei staţii de asfalt cu o producţie orară de 100 tone amplasabilă pe terenul B. S.A., şi deservită de operator B. S.A., în vederea inspectării acestei instalaţii propunându-se deplasarea administratorilor D. şi C. la amplasamentele din Danemarca, Suedia şi Italia. Prin Procesul-verbal încheiat în data de 22.02.2008 cu prilejul şedinţei consiliului de administraţie, D., A. şi C., în calitate de membri ai consiliului de administraţie, au aprobat contractul de asociere privind utilaj asfalt – staţie asfalt 80 to/h.

Curtea de apel a reţinut că neîndeplinirea obligaţiilor de prudenţă, diligenţă şi loialitate, conflictul de interese/excesul de putere invocate de B. S.A. sunt reglementate de dispoziţiile art. 1441 - art. 152, art. 155 din Legea nr. 31/1990.

În ceea ce o priveşte pe E., instanţa de apel a reţinut că aceasta a fost numită în funcţia de director economic al societăţii B. S.A., prin Decizia nr. 1343/19.03.2007 a Consiliului de administraţie, începând cu data de 19.03.2007. Observând fişa postului intimatei pârâte E.-post director economic, instanţa de apel a arătat că aceasta nu a avut atribuţii de conducere a societăţii în accepţiunea art. 143 alin. (5) raportat la alin. (1) al aceluiaşi articol din Legea nr. 31/1990, forma în vigoare la data contractului de asociere în participaţiune, iar din probatoriul administrat în cauză, nu rezultă că pârâtei E. i-ar fi fost delegate atribuţii de conducere a societăţii conform art. 143 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, astfel încât nu i se pot aplica normele speciale cu privire la directorii societăţii în atragerea răspunderii acestora. Aşadar, pentru argumentele redate, cererea în contradictoriu cu E. este neîntemeiată, a concluzionat instanţa de apel.

În ceea ce-i priveşte pe D., A. şi C., Curtea a reţinut că aceştia aveau calitatea de membri ai consiliului de administraţie, cel dintâi fiind director general, fiindu-le aplicabile prevederile legale speciale în materia răspunderii administratorilor/directorilor.

Instanţa de apel a arătat că în ceea ce-l priveşte pe D., prin contractul de mandat nr. x/19.03.2007 încheiat între Consiliul de administraţie al B. S.A. şi D., având ca obiect exercitarea, în temeiul respectivului contract de mandat, a atribuţiilor de conducere a societăţii, urmare delegării de competenţă de către Consiliul de administraţie al B. S.A. în temeiul art. 143 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, părţile au convenit ca D. să îndeplinească funcţia de director general. Mandatul a fost cu titlu oneros, mandatarul fiind responsabil de luarea tuturor măsurilor aferente conducerii societăţii în limitele obiectului de activitate al societăţii şi cu respectarea competenţelor exclusive rezervate de lege sau de actul constitutiv, consiliul de administraţie sau AGA, în condiţii de eficienţă. Prin acelaşi contract mandatarul s-a obligat ca, în îndeplinirea contractului de mandat, mandatarul să exercite atribuţiile de conducere a societăţii B. S.A. în calitate de director general cu loialitate, competenţă profesională şi maximul de diligenţă.

Faţă de dispoziţiile prevăzute de art. 152 din Legea nr. 31/1990, obligaţiile şi răspunderea celor trei pârâţi D., A. şi C. sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat şi de cele speciale prevăzute de Legea nr. 31/1990, forma în vigoare la data convenţiilor, a arătat instanţa de apel.

Totodată, curtea de apel a reţinut că obligaţiile de prudenţă şi diligenţă au fost încălcate de către D. – director general, C. şi A., membri ai consiliului de administraţie, pentru următoarele argumente:

Una dintre obligaţiile societăţii B. S.A., în calitate de Asociat II din contractual de asociere în participaţiune nr. x/25.02.2008, a fost ca aceasta să aporteze terenul amplasament cca 4000 mp situate în Calea x, infrastructura montaj şi să asigure fluidele energetice. Prin actul aditional din 02.04.2009 la contractual de asociere în participaţiune nr. x/25.02.2008, obligaţiile societăţii B. S.A. sunt mai energice în ceea ce priveşte asigurarea fluidelor, Asociatul II obligându-se să le asigure până cel mai târziu la data de 30.04.2009, orice întârziere de punere în funcţiune din partea uneia dintre părţi conducând la calcularea de penalităţi de 0,04%/zi de întârziere la suma datorată pe fiecare lună. Or, punerea în funcţiune a instalaţiei impunea, din partea societăţii B. S.A., asigurarea fluidelor energetice. De asemenea s-a reţinut că, prin clauza de la art. 5.1 din contractul de vânzare-cumpărare din data de 28.12.2009, G. S.R.L., s-a obligat să pună în funcţiune instalaţia după ce B. S.A. va crea posibilitatea racordării instalaţiei la sursa de gaz, ceea ce echivalează cu o obligaţie afectată de un termen suspensiv raportat la îndeplinirea unei obligaţii a cocontractantului.

Astfel, a arătat instanţa de apel, în aplicarea art. 144 1 , art. 144 2 raportat la art. 72 şi art. 73 din Legea nr. 31/1990 coroborate cu art. 1539 şi art. 1540 C. civ. din 1864, pentru îndeplinirea obligaţiilor asumate de B. S.A. prin contractul de asociere în participaţiune aşa cum a fost modificat prin actul adiţional din data de 02.04.2009, cei trei pârâţi în calitate de administratori, respectiv director general, şi-ar fi îndeplinit obligaţia de exercitare a mandatului cu prudenţa şi diligenţa unui bun administrator dacă, în momentul luării deciziilor de afaceri privind iniţial utilizarea (în termenii contractuali stabiliţi), ulterior achiziţionarea staţiei de mixturi asfaltice, ar fi fost în mod rezonabil îndreptăţiţi, pe baza unor informaţii adecvate, să considere că societatea reprezentată putea în mod obiectiv să îndeplinească obligaţiile de asigurare fluide până cel mai târziu la data de 30.04.2009, sub sancţiunea plăţii unor penalităţii de 0,04%/zi de întârziere la suma datorată în caz de întârziere în punerea în funcţiune. Or, a reţinut curtea de apel, din întregul probatoriu administrat rezultă, nu doar în aplicarea criteriului omului prudent şi diligent, ci şi în funcţie de diligenţa depusă de cei trei pârâţi în exercitarea mandatului, că aceştia nu puteau fi în mod rezonabil îndreptăţiţi să considere că putea fi îndeplinită această obligaţie de asigurare a fluidelor, având în vedere, pe de o parte, incertitudinea situaţiei juridice a terenului din Calea x, Craiova, unde urma să fie amplasată instalaţia, iar pe de altă parte, neracordarea terenului la fluidele energetice de care depindea punerea în fucţiune a instalaţiei şi succesul investiţiei.

În referire la diligenţele întreprinse în vederea racordării la gaz, potrivit Acordului de acces la sistemul de distribuţie gaze naturale nr. x/15.10.2008 emis de K. ca urmare a cererii nr. x/22.08.2008 a societăţii B. S.A., acordul de acces la sistemul de distribuţie constă în rezervarea de capacitate pentru alimentarea cu gaze naturale. Ca urmare a Acordului de acces, a fost încheiat Contractul de racordare la sistemul de distribuţie a gazelor naturale nr. x/15.10.2008.

B. S.A a mai formulat o cerere pentru acordarea accesului la sistemul de distribuţie a gazelor naturale în data de 28.06.2011 (cererea nr. x/28.06.2011) pentru terenul din Craiova, str. x, jud. Dolj, în vederea punerii în funcţiune a staţiei de asfalt.

Instanţa de apel a reţinut că, observând data cererilor (22.08.2008, 28.06.2011), se desprinde concluzia că primele diligenţe pentru racordarea la sursa gaze naturale a terenului pe care urma a fi amplasată staţia de asfalt, au fost demarate după aproximativ 6 luni de la data încheierii contractului de asociere în participaţiune, respectiv 7 luni de la data procesului-verbal al Consiliului de administraţie prin care a fost menţionată încheierea cu o firmă din Craiova a unui precontract de asociere în participaţiune privind exploatarea unei staţii de asfalt cu o producţie orară de 100 tone amplasabilă pe terenul societăţii B. S.A şi deservită de operator B. S.A. Mai mult, racordarea la sursa de gaze naturale a terenului pe care urma a fi amplasată staţia de asfalt, necesita extinderea de conductă în lungime totală de 1.425 m din PE, diametru 180,00 mm şi alte lucrări potrivit Acordului de acces nr. x/15.10.2008 care nu puteau fi făcute decât de către agenţi economici autorizaţi de ANRE şi care, evident, necesitau timp pentru efectuare.

Curtea de apel a reţinut că luând în considerare susţinerile potrivit cărora staţia betoane se afla în apropierea staţiei de asfalt, şi demersurile pentru asigurarea resurselor de energie electrică necesare punerii în funcţiune a instalaţiei de asfalt au fost începute după aproximativ 4 luni de la data încheierii contractului de asociere în participaţiune, respectiv 5 luni de la data Procesului-verbal al Consiliului de administraţie din data de 14.01.2008. Or, o decizie de afaceri în exercitarea mandatului cu prudenţa şi diligenţa unui bun administrator, din perspectiva omului prudent şi diligent, presupunea depunerea diligenţelor privind accesul la sursa de gaze naturale şi energie electrică anterior încheierii convenţiilor prin care apelanta reclamantă s-a obligat sub sancţiunea plăţii unor penalităţi de întârziere, tocmai la îndeplinirea unor obligaţii care implicau acest acces la fluidele energetice.

A mai reţinut instanţa că urmare a prelungirii duratei şi în final a imposibilităţii de realizare efectivă a accesului la fluidele energetice, s-a procedat la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, ulterior B. S.A fiind obligată la plata unor penalităţi de întârziere pentru neexecutarea obligaţiei de asigurare acces fluide energetice. Astfel, aşa cum rezultă din probatoriul administrat, cauzele care au împiedicat executarea de către B. S.A. a obligaţiilor asumate prin convenţiile anterior menţionate, erau anterioare şi subzistau la data încheierii contractelor, cei trei pârâţi putând avea acces la informaţiile respective în exercitarea mandatului, dacă acţionau cu prudenţa şi diligenţa unui bun administrator în accepţiunea art. 144 1 din Legea nr. 31/1990.

De asemenea, curtea a mai reţinut că obligaţia administratorilor de a evita adoptarea, cu intenţie/gravă neglijenţă/culpă simplă a unei conduite care ameninţă viabilitatea societăţii se circumscrie obligaţiei de diligenţă a mandatarului.

Instanţa de apel a reţinut că nu pot fi primite apărările pârâţilor privind confirmarea ulterioară de către Adunarea Generală Ordinară a Acţionarilor, a deciziilor Consiliului de administraţie, criticile privind lipsa de informare fiind fondate. Prin Hotărârea nr. 1526 din data de 04.04.2008 a Adunării Generale Ordinare a Acţionarilor, pct. 5, a fost aprobat proiectul de Buget venituri şi Cheltuieli pentru anul 2008, cuprinzând venituri totale, cheltuieli totale, profit brut, precum şi lista de investiţii 2008, în lista investiţiilor pe anul 2008 fiind prevăzută şi instalaţia fabricare asfalt în valoare de 535.000 RON. Prin Hotărârea nr. 1886 din data de 16.04.2009 a Adunării Generale Ordinare a Acţionarilor, pct. 4, a fost aprobat proiectul de Buget venituri şi Cheltuieli pentru anul 2009, în lista investiţiilor pe anul 2009 fiind prevăzută şi instalaţia gaz metan – staţie asfalt în valoare de 421.025 RON. Prin hotărârile menţionate, Adunarea Generală Ordinară a Acţionarilor a aprobat bugetele de venituri şi cheltuieli pe anii în curs, care cuprindeau şi investiţia privind staţia de asfalt. Succesul investiţiei nu putea fi în sarcina Adunării Generale, aceasta circumscriindu-se atribuţiilor Consiliului de administraţie şi obligaţiilor administratorilor şi directorilor cărora li se aplică dispoziţiile referitoare la mandat şi cele special prevăzute de Legea nr. 31/1990. Astfel, aprobarea bugetelor de venituri şi cheltuieli care includeau şi investiţia pentru staţia de asfalt se circumscrie îndeplinirii atribuţiilor adunării generale ordinare, neechivalând cu confirmarea sau creditarea modalităţii efective în care administratorii şi directorul general au înţeles să procedeze.

Curtea de apel a reţinut că a intrat în puterea lucrului judecat respectarea interesului societăţii la încheierea convenţiilor în ceea ce priveşte cauza acestora, însă circumstanţele juridice şi de fapt anterioare şi concomitente încheierii convenţiilor, modalitatea în care a fost pusă în practică iniţial folosirea, iar ulterior achiziţionarea forţată a staţiei de asfalt, urmată de imposibilitatea punerii în funcţiune din culpa apelantei reclamante şi mai mult, obligarea apelantei reclamante la plata şi a penalităţilor de întârziere tocmai pentru nerespectarea obligaţiei de punere în funcţiune decurgând din propria culpă, nu corespunde exigenţelor îndeplinirii de către directorul general şi administratori a obligaţiilor cu prudenţa şi diligenţa unui bun administrator în accepţiunea art. 144 1 din Legea nr. 31/1990. Tocmai punerea în funcţiune şi utilizarea acestei instalaţii în desfăşurarea activităţii apelantei reclamante era de natură a asigura realizarea interesului societăţii avut în vedere la încheierea convenţiilor şi succesul investiţiei. Or, punerea în funcţiune şi implicit îndeplinirea obligaţiilor stabilite prin convenţiile menţionate au depins în mod direct de deciziile administratorilor şi directorului general care, în exercitarea mandatului cu prudenţă şi diligenţă, aveau obligaţia ca, în prealabil, să se asigure că există cadrul necesar şi suficient (juridic şi faptic) punerii în funcţiune a acestei instalaţii. Astfel, dacă s-ar fi luat anterior măsurile asigurării contextului corespunzător punerii în funcţiune, instalaţia ar fi funcţionat, ar fi fost evitate litigiile izvorând din neexecutarea contractului de vânzare-cumpărare nr. x din data de 28.12.2009 şi ar fi fost realizat efectiv interesul apelantei reclamante, avut în vedere la încheierea contractelor.

În ceea ce-l priveşte pe C., instanţa de apel a reţinut că din probele administrate rezultă că a încălcat şi dispoziţiile art. 144 3 din Legea nr. 31/1990, fiind probate interesele contrare la data încheierii contractului de asociere în participaţiune când, administrator al G. S.R.L era fiul său, H., nefiind contestată legătura de rudenie. Conflictul de interese a fost evidenţiat şi prin Raportul întocmit de auditorul intern L. şi prin raportul întocmit de auditorul extern M. S.R.L.

De asemenea, s-a reţinut că C. a votat în calitate de reprezentant legal al SIF Oltenia S.A., acţionarul majoritar la acel moment al B. S.A. Contrar apărărilor acestuia, instanţa de apel a constatat că acesta nu se poate prevala de pretinsul mandat dat de SIF Oltenia S.A., nefăcând dovada că avea mandat de la SIF Oltenia S.A. pentru votul exprimat în adunările generale ale societăţii B. S.A. din 2008 şi 2009 şi nici pentru încheierea acestor convenţii cu clauzele cuprinse în acestea şi cu prealabila încunoştinţare a SIF Oltenia S.A. privind ansamblul circumstanţelor în care au fost încheiate. Este adevărat că, potrivit înscrisurilor de la dosar, acesta deţinea funcţia de director şi este menţionat ca fiind reprezentant legal al SIF Oltenia S.A. care era acţionar majoritar al societăţii B. S.A., cu o cotă de participare la beneficii şi pierderi de 77,5%, însă, în exercitarea mandatului de director al SIF Oltenia S.A., C. ar răspunde faţă de SIF Oltenia S.A. Or, în prezenta cauză se solicită angajarea răspunderii lui C. în calitate de administrator al B. S.A.

Astfel, instanţa a constatat că din materialul probator administrat s-a probat că pârâţii nu şi-au îndeplinit obligaţiile de diligenţă şi prudenţă, încălcând dispoziţiile art. 1441, art. 144 2 , art. 72 şi 73, cu aplicarea art. 152 din Legea nr. 31/1990, iar C. încălcând şi prevederile art. 144 3 din acelaşi act normativ.

A mai constatat instanţa de apel că urmare a neîndeplinirii obligaţiilor de loialitate, prudenţă şi diligenţă a intimaţilor pârâţi în încheierea convenţiilor mai sus menţionate, B. S.A. a ajuns în imposibilitatea de a pune în funcţiune instalaţia de asfalt, de aceasta depinzând succesul investiţiei şi realizarea efectivă a interesului societăţii. Astfel, B. S.A a suferit un prejudiciu considerabil, reprezentat tocmai de debitul principal şi accesoriu izvorât din neexecutarea obligaţiilor stabilite prin convenţiile încheiate cu G. S.R.L şi cheltuielile efectuate pentru punerea în funcţiune a staţiei de asfalt care însă nu a mai fost posibilă, prejudiciu indicat la data întocmirii Raportului de către auditorul extern ca fiind riscuri la acel moment, nefiind începute litigiile cu G. S.R.L.

Aşadar, în ceea ce priveşte prejudiciul, curtea de apel a reţinut că acesta constă în totalitatea costurilor efectuate pentru utilizarea, achiziţionarea şi punerea în funcţiune a instalaţiei mixturi asfaltice, compuse din valoarea aportului în contractul de asociere în participaţiune, preţul achitat în baza contractului de vânzare-cumpărare, debitul principal şi accesoriu la care a fost obligată reclamanta prin hotărârile judecătoreşti definitive pronunţate în dosarele având ca obiect litigii derivate din neexecutarea contractelor menţionate şi cheltuielile efectuate pentru asigurarea fluidelor energetice (gaz metan, energie electrică), toate acestea fiind consecinţele directe ale neîndeplinirii obligaţiilor de prudenţă şi diligenţă.

Totodată, instanţa de apel a reţinut că este pe deplin probată legătura de cauzalitate între fapta administratorilor/directorului general constând în încălcarea obligaţiei de prudenţă şi diligenţă şi prejudiciul produs societăţii B. S.A., acesta decurgând în mod direct din neîndeplinirea acestor obligaţii. În ceea ce priveşte vinovăţia, în considerarea tuturor argumentelor redate, în aplicarea art. 1540 C. civ. din 1864, administratorii şi directorii răspund în exercitarea mandatului cu titlu oneros, pentru culpa levis in abstracto, respectiv culpa tipului abstract al omului prudent şi diligent, respectiv după regula generală aplicabilă răspunderii contractuale (intenţie ori simplă culpă), inclusiv prezumţia de culpă care rezidă din art. 1082 C. civ. din 1864. Însă, a arătat instanţa că şi în situaţia unui mandat gratuit, când se apreciază în concret, după diligenţa propriilor treburi, pârâţii nu şi-au îndeplinit în concret obligaţiile de prudenţă şi diligenţă, angajând societatea în raporturi contractuale prin care au stabilit în sarcina acesteia obligaţii cu privire la care nu exista realmente posibilitatea îndeplinirii lor. În acelaşi sens reţine Curtea şi faptul că administratorii şi directorul general, în cazul depunerii unor minime diligenţe, aveau acces la toate informaţiile adecvate care să-i conducă la această concluzie.

În ceea ce priveşte cuantumul prejudiciului produs, curtea a reţinut că din probele administrate a fost dovedit prejudiciul pretins de B. S.A. prin cererea introductivă de instanţă aşa cum a fost precizată la data de 21.01.2022 (961.688,55 RON prejudiciu iniţial compus din 535.500 RON, 102.768,61 RON, 221.837,94 RON reprezentând lucrări construcţii montaj, 101.582 RON lucrări alimentare energie electrică, la care a adăugat suma de 640.000 de RON la care a fost obligată ca urmare a soluţionării irevocabile a dosarului nr. x/2013). În acelaşi sens s-a reţinut că prejudiciul eventual identificat prin Raportul întocmit de auditorul extern a devenit cert, constând în suma avansată în cuantum de 535.500 RON, cheltuieli construcţii montaj în cuantum de 323.020,54 RON, diferenţa de 600.000 de RON de achitat în baza contractului de vânzare-cumpărare. Prin sentinţa nr. 3798/20.03.2015 pronunţată de Judecătoria Craiova în dosarul nr. x/2013, irevocabilă prin Decizia nr. 520/R/08.12.2020 a Curţii de Apel Timişoara, B. S.A. a fost obligată la plata către G. S.R.L. a sumei de 500.000 de RON reprezentând contravaloarea tranşelor scadente la data de 20.05.2010, 20.10.2010 şi 20.12.2010 din preţul staţiei de asfalt şi la plata sumei de 140.000 de RON reprezentând penalităţi de întârziere, debitul principal şi accesoriu izvorând din contractul nr. x/28.12.2009 având ca obiect vânzarea staţiei de asfalt. Astfel, curtea de apel a reţinut că este probat un prejudiciu adus societăţii B. S.A. în cuantum de 1.601.688,55 RON (961.688,55 RON + 640.000 RON din dosar nr. x/2013).

În final instanţa de apel a reţinut că sunt fondate şi criticile referitoare la încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 297/2004 privind piaţa de capital. Având în vedere că B. S.A. era societate admisă la tranzacţionare, faţă de valoarea obiectului contractului de asociere în participaţiune raportat la cursul Euro al BNR la data încheierii contractului, care depăşeşte echivalentul a 50.000 de euro, ţinând cont că reprezentantul legal al cocontractantului G. S.R.L era H., fiul administratorului C., s-a reţinut că administratorii aveau obligaţia de a raporta de îndată orice act juridic încheiat de către societate cu societatea administrată de fiul unuia dintre administratori. Or, din probatoriul administrat nu rezultă raportarea de către administratori a acestui contract.

Având în vedere dispoziţiile art. 1442 din Legea nr. 31/1990, s-a reţinut că, în ipoteza în care sunt mai mulţi administratori, legiuitorul a prevăzut o situaţie de exonerare de răspundere a celor care au făcut să se consemneze, în registrul deciziilor consiliului de administraţie, împotrivirea lor şi au încunoştinţat despre aceasta, în scris, pe cenzori sau auditorii interni şi auditorul financiar. Or, în prezenta cauză niciunul dintre cei cei trei pârâţi nu s-a împotrivit, procesele-verbale ale şedinţelor Consiliului de administraţie fiind semnate de aceştia, neputând opera cauza de exonerare în privinţa niciunuia dintre ei.

Aşadar, curtea de apel a constatat că D., A. şi C. sunt solidar răspunzători făţă de B. S.A. pentru prejudiciul în cuantum de 1.601.688,55 RON, fiind pe deplin aplicabilă norma generală a solidarităţii reglementată de art. 1003 C. civ. din 1864, în lipsa unei dispoziţii speciale derogatorii.

Împotriva acestei decizii, D., A. şi C. au formulat recurs.

Motivele de recurs invocate de către D. sunt, în esenţă, următoarele:

Recurentul susţine că instanţa de apel a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti prin analiza de oportunitate realizată asupra deciziei de afaceri a administratorilor. În opinia recurentului, instanţa de apel s-a substituit într-un mod nepermis organelor statutare ale societăţii B. S.A., depăşind atribuţiile puterii judecătoreşti şi intrând într-o sferă de apreciere rezervată exclusiv administratorilor societăţii. Mai arată recurentul că pentru a se pronunţa asupra temeiniciei cererii de angajare a răspunderii formulată de B. S.A., instanţa de apel a procedat la o analiză amplă a oportunităţii încheierii celor 3 acte juridice intervenite între B. S.A. şi G. S.R.L., punându-se în locul Consiliului de administraţie al societăţii B. S.A. şi operând judecăţi de valoare economică cu privire la caracterul oportun al deciziilor de afaceri adoptate de aceştia din urmă. Aşadar, susţine recurentul-pârât, instanţa de apel a procedat la verificarea unor aspecte care nu se află în competenţa sa, depăşind astfel atribuţiile puterii judecătoreşti.

Sub un alt aspect, recurentul-pârât susţine că instanţa de apel a pronunţat decizia recurată cu nerespectarea autorităţii de lucru judecat a deciziei nr. 4085 din 21.11.2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2011, prin care au fost tranşate chestiuni relevante pentru soluţionarea prezentei cauze. În acest mod, arată recurentul, instanţa de apel a refuzat să dea eficienţă constatărilor Înaltei Curţi intrate în puterea lucrului judecat încă din anul 2013, deşi au fost invocate inclusiv în prezentul dosar şi sunt indispensabile pentru determinarea îndeplinirii sau a neîndeplinirii condiţiilor răspunderii civile a administratorilor societăţii B. S.A.

Printr-o altă critică, recurentul-pârât D. susţine că instanţa de apel nu a respectat indicaţiile obligatorii ale instanţei supreme în ceea ce priveşte administrarea probelor necesare pentru justa soluţionare a cauzei. În acest sens, autorul căii de atac arată că deşi i s-a cerut să administreze toate probele necesare şi utile pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele sale, instanţa de apel şi-a nesocotit această obligaţie atunci când a arătat că pretinsul prejudiciu suferit de intimata reclamantă B. S.A. în urma acţiunilor administratorilor săi ar include suma de 640.000 RON. Or, arată recurentul, în prezenta cauză, instanţa de apel doar a reţinut că B. S.A. a fost obligată printr-o hotărâre judecătorească să plătească către G. S.R.L. suma de 640.000 RON, însă nu a verificat în completare dacă această sumă a fost plătită vreodată efectiv de B. S.A. Prin urmare, din motivarea instanţei de apel nu decurge caracterul cert al prejudiciului pe care B. S.A. l-ar fi suferit din pricina faptelor săvârşite de administratorii săi, câtă vreme nu s-a administrat de către instanţa de apel nicio probă din care să rezulte diminuarea patrimoniului societăţii reclamante cu suma de 640.000 RON, conchide recurentul-pârât.

Sub un alt aspect, recurentul susţine că decizia recurată a fost pronunţată cu depăşirea rolului activ al instanţei. În opinia autorului recursului, instanţa de apel a depăşit limitele rolului activ prin aceea că a complinit neglijenţa societăţilor B. S.A. şi a J. în motivarea cererii de apel şi a trecut la o analiză mult mai detaliată a chestiunilor de fapt şi de drept din prezentul dosar, semnificativ peste ceea ce criticaseră cele două societăţi în cuprinsul cererii de apel.

O altă critică formulată de către recurentul-pârât D. vizează nemotivarea deciziei recurate. În acest sens, recurentul susţine că instanţa de apel a inclus argumente în favoarea intimatelor-reclamante mult peste conţinutul cererii de apel, iar în ceea ce îi priveşte pe recurenţii-pârâţi, curtea de apel nu a luat în discuţie deloc anumite argumente invocate de către aceştia şi a căror admitere ar fi condus la respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată. Potrivit recurentului, instanţa de apel nu a luat în considerare argumentul acestuia cu privire la descărcarea de gestiune acordată membrilor Consiliului de administraţie al B. S.A. de Adunarea Generală a Acţionarilor societăţii, prin hotărârile adoptate în legătură cu exerciţiile financiare aferente anilor 2007, 2008 şi 2009, perioada în care s-au încheiat cele trei acte juridice dintre B. S.A. şi G. S.R.L.

Totodată, recurentul susţine că instanţa de apel nu a avut în vedere nici argumentul acestuia în ceea ce priveşte omisiunea societăţii B. S.A. de a-şi minimiza paguba suferită prin pretinsele fapte ilicite săvârşite de către membrii Consiliului de administraţie. Mai arată recurentul că deşi a menţionat în cadrul concluziilor scrise depuse în faţa primei instanţe că staţia de preparare a mixturilor asfaltice a fost livrată societăţii B. S.A. încă din luna mai 2008 şi deşi societatea intimată ar fi putut în mod rezonabil să obţină furnizarea gazului metan necesar pentru funcţionarea staţiei, nu a fost depus de atunci nici un demers în acest sens. Omisiunea instanţei de apel de a se pronunţa asupra unor argumente esenţiale invocate de părţile litigante atrage casarea hotărârii pentru nemotivare, susţine recurentul.

Sub un alt aspect, recurentul învederează că membrii consiliului de administraţie al intimatei-reclamante B. S.A. au acţionat cu respectarea interesului societăţii la momentul încheierii contractelor cu G.. În acest sens arată că instanţa de apel face o interpretare şi aplicare eronată a dispoziţiilor art. 1441 din Legea nr. 31/1990 atunci când precizează că membrii Consiliului de administraţie au adoptat o decizie greşită de afaceri la încheierea celor trei contracte. Mai arată recurentul că cele trei contracte au fost aprobate implicit de Adunarea Generală a Acţionarilor şi contrar celor reţinute de instanţa de apel, arată autorul recursului, aprobarea bugetelor de venituri şi cheltuieli de către Adunarea Generală echivalează cu o aprobare implicită a investiţiei, precum şi a contractelor perfectate de B. S.A. cu G. pentru atingerea acestui scop. Prin urmare, instanţa de apel a realizat o interpretare greşită a prevederilor art. 1441 şi art. 1442 din Legea nr. 31/1990, susţine recurentul, deoarece nu a dat eficienţa cuvenită hotărârilor prin care Adunarea Generală a aprobat investiţia privitoare la staţia de preparare mixturi asfaltice.

Totodată, recurentul susţine că obligaţia de informare privind conflictul de interese şi obligaţia de raportare către piaţa de capital revine exclusiv administratorului aflat în conflict de interese, astfel încât, stabilind răspunderea solidară a membrilor Consiliului de administraţie al societăţii pentru neexecutarea de către recurentul-pârât C. a obligaţiilor de înştiinţare şi raportare care îi reveneau, instanţa de apel a realizat o aplicare greşită a prevederilor art. 1443 din Legea nr. 31/1990 şi a prevederilor art. 225 alin. (1) din legea nr. 297/2004.

Printr-o ultimă critică, recurentul susţine că nu există o legătură de cauzalitate între pretinsele fapte ilicite săvârşite de către administratorii B. S.A. şi prejudiciul determinat de instanţa de apel. Ca atare, cuantificând un prejudiciu ce nu se află în vreo legătură de cauzalitate cu pretinsele fapte ilicite comise de membrii Consiliului de administraţie, instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 1441 din Legea nr. 31/1990 şi art. 998-999 C. civ. din 1864.

În drept, recurentul-pârât D. şi-a întemeiat cererea de recurs pe dispoziţiile art. 304 pct. 4,5,7 şi 9 C. proc. civ. din 1865.

Motivele de recurs invocate de către A. sunt, în esenţă, următoarele:

Recurentul susţine că instanţa de apel a încălcat normele de drept material privind antrenarea răspunderii patrimoniale a consiliului de administraţie. În acest sens, recurentul susţine că cea mai importantă analiză asupra apărărilor sale nu se regăseşte în considerentele deciziei în ceea ce priveşte calificarea obligaţiei ce face obiectul răspunderii ca fiind una de diligenţă sau una de rezultat, observându-se că deşi se consideră că obligaţia este una de prudenţă, loialitate şi diligenţă, a fost tratată de instanţa de apel ca fiind una de rezultat.

În opinia recurentului, instanţa de apel trebuia să lămurească în primul rând natura răspunderii, delictuală, contractuală, acţiune în regres sau dacă ar fi fost una mixtă trebuia să motiveze în fapt şi în drept aceste aspecte şi să clarifice care este fapta ilicită la care se raportează, arată recurentul.

Totodată, autorul recursului susţine că instanţa de apel nu a tranşat dacă obligaţia administratorilor era una de rezultat sau una de diligenţă şi a soluţionat cauza în mod confuz, amestecând cele două noţiuni juridice.

Potrivit recurentului-pârât, obligaţiile contractuale ale membrilor organelor de administrare sunt de diligenţă şi nu de rezultat, iar sarcina culpei revine societăţii. Mai arată recurentul-pârât că instanţele de fond nu au lămurit dacă li se impută recurenţilor culpa în semnarea celor trei acte sau luarea deciziei în Consiliul de administraţie în legătură cu staţia de asfalturi, în condiţiile în care acesta nu a semnat niciunul dintre cele 3 înscrisuri. Potrivit recurentului-pârât decizia recurată nu este legal motivată deoarece a fost avută în vedere doar în mod formal analiza culpei din perspectiva că prudenţa şi diligenţa bunului administrator se apreciază diferit faţă de prudenţa şi diligenţa bunului proprietar din contractul de mandat, şi nu a fost analizată în mod efectiv şi concret. De asemenea, arată recurentul că la dosar există toate dovezile că administratorii au luat o decizie de afaceri şi că aceasta a fost luată cu prudenţă şi în urma mai multor diligenţe.

Printr-o altă critică recurentul susţine că decizia instanţei de apel este una viciată, incompletă, insuficientă, conţine motive contradictorii şi nu se raportează la probatoriul administrat în cauză. Mai arată recurentul că instanţa de apel nu s-a conformat dispoziţiilor date prin decizia de casare, ci a făcut o analiză formală şi neclară a apărărilor intimatelor fără să expliciteze excesul de putere şi lipsa de informare a acţionarilor raportat la elementele de atragere a răspunderii delictuale cu care a fost învestită. Potrivit recurentului instanţa de apel a făcut o analiză trunchiată a elementelor răspunderii civile delictuale, indicând mai multe fapte ilicite pe care le plasează în mod incoerent ca fiind elemente ale lipsei de diligenţă şi prudenţă. Mai susţine recurentul-pârât că atragerea răspunderii administratorilor se întemeiază pe neîndeplinirea obligaţiilor de rezultat în sensul de a pune în funcţiune staţia de asfalturi chiar şi ulterior, după încetarea mandatului, pe răspunderea în baza clauzelor din contractele semnate, pe răspunderea pentru încheierea contractelor, conchide autorul căii de atac.

Recurentul-pârât A. susţine de asemenea că motivarea deciziei din apel se întemeiază pe contradicţii şi pe aprecieri scoase din contextul probatoriu, respectiv deşi reţine că Adunarea Generală a aprobat investiţia privind staţia de asfalturi, ulterior consideră că decizia a fost luată fără a informa adunarea.

Sub un alt aspect, recurentul susţine că decizia recurată încalcă principiul autorităţii de lucru judecat. În acest sens, recurentul arată că instanţa de apel a dat o interpretare nelegală şi a aplicat nelegal excepţia efectelor lucrului judecat, la pagina 19 din decizia recurată existând o adevărată contradicţie în cuprinsul considerentelor legate de puterea lucrului judecat cu privire la frauda la lege, cauza ilicită, respectarea intereselor societăţii reclamante şi sumele de bani ce fac obiectul pretenţiilor deduse judecăţii, arătându-se de către curtea de apel că nu se poate reţine puterea de lucru judecat din litigiile anterioare care au legătură cu prezenta cauză. Totodată, recurentul susţine că deşi prin decizia nr. 4085 din 21.11.2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a stabilit cu putere de lucru judecat că a fost respectat interesul intimatelor-reclamante la încheierea contractelor, instanţa de apel condiţionează această putere de lucru judecat de circumstanţele de fapt anterioare sau concomitente încheierii convenţiilor, situaţie ce nu are niciun temei legal.

Printr-o altă critică, recurentul susţine că în considerentele deciziei recurate s-a dat eficienţă răspunderii civile delictuale în detrimentul răspunderii contractuale care era incidentă în cauză, încălcându-se astfel dispoziţiile art. 129 alin. (6) şi art. 304 pct. 6 şi 8 C. proc. civ. din 1865. Mai arată autorul recursului că deşi curtea de apel motivează soluţia pe răspunderea mandatarului, se referă chiar la răspunderea contractuală întemeiată pe clauzele din contractul de asociere în participaţiune. Cu privire la ceea ce s-a acordat de către instanţa de apel, recurentul-pârât arată că prejudiciul acordat se compune inclusiv din valoarea staţiei care se află şi în prezent în patrimoniul societăţii reclamante.

De asemenea, recurentul arată că dispoziţiile art. 1441 alin. (1) şi art. 152 din Legea nr. 31/1990 prevăd că directorii îşi vor exercita mandatul cu prudenţa şi diligenţa unui bun administrator, iar de esenţa raporturilor juridice de mandat este şi posibilitatea confirmării acestuia de către societate, ulterior îndeplinirii anumitor acte de către administratori, ceea ce în speţă s-a întâmplat, Adunarea Generală confirmând acţiunile ce fac obiectul prezentei cauze, situaţie însă neavută în vedere de instanţa de apel, conchide recurentul.

O ultima critică vizează lipsa de interes a intimatei-interveniente. Potrivit recurentului-pârât, intervenienta nu a justificat un interes propriu, legitim, actual şi concret de a interveni în proces.

În drept, recurentul-pârât A. şi-a întemeiat cererea de recurs pe dispoziţiile art. 304 pct. 5, 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ. din 1865.

Motivele de recurs invocate de către C. sunt, în esenţă, următoarele:

Recurentul-pârât susţine că decizia recurată încalcă puterea de lucru judecat. În acest sens, recurentul arată că în dosarul nr. x/2011 au fost invocate aspecte de fapt şi de drept identice cu cele din prezenta cauză, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a concluzionat cu putere de lucru judecat prin decizia nr. 4085/21.11.2011 că toate deciziile consiliului de administraţie au fost confirmate de Adunarea Generală a Acţionarilor, că interesul social al societăţii B. S.A. a fost respectat prin aceste convenţii, iar C. a reprezentat în virtutea mandatului dat de către SIF Oltenia S.A. interesele acestei societăţi de investiţii şi nu propriul interes. Mai arată recentul-pârât că Înalta Curte nu a analizat doar legalitatea încheierii convenţiilor, ci şi oportunitatea încheierii acestora pentru achiziţionarea unui echipament indispensabil desfăşurării activităţii, contrar celor reţinute de curtea de apel. Totodată, recurentul arată că votul acestuia era prestabilit de SIF Oltenia S.A., având un mandat concret de reprezentare ce includea modalitatea de vot, mandat semnat de către preşedintele SIF Oltenia S.A.

Printr-o altă critică, recurentul susţine că instanţa de apel a depăşit limitele investirii. Astfel, autorul recursului arată că deşi prin acţiunea iniţială s-a solicitat atragerea răspunderii administratorilor, invocându-se un prejudiciu rezultat exclusiv din încheierea contractului de asociere în participaţiune şi a contractului de vânzare, ulterior, instanţa de apel a analizat cererea de chemare în judecată astfel cum a fost precizată tardiv în faţa instanţei de fond, depăşind limitele investirii.

Sub un alt aspect, recurentul susţine că instanţa de apel nu a analizat cu privire la prejudiciu faptul că intimata-reclamantă a rămas în proprietate cu bunul, iar cheltuielile imputate nu vizează exclusiv staţia de mixturi asfaltice. În opinia recurentului, instanţa de apel trebuia să ţină cont la calculul prejudiciului de faptul că intimata-reclamantă are în continuare în proprietate staţia de mixturi asfaltice şi a avut-o încă de la semnarea contractului de asociere în participaţiune. În baza acestor considerente, potrivit recurentului, instanţa de apel a acordat mai mult decât s-a cerut prin cererea de chemare în judecată, acesta fiind şi obligat la plata accesoriilor.

În continuare, recurentul face trimitere la concluziile reţinute de către auditorul intern L. şi susţine că deşi prin Raportul Auditorului intern s-a confirmat oportunitatea achiziţiei staţiei, instanţa de apel preia trunchiat informaţiile şi reţine că nu se putea asigura fluidul tehnologic, gaz metan, deşi aşa cum s-a arătat, exista acord emis de K. Reţele necondiţionat de situaţia juridică a terenului.

Mai mult, arată recurentul, şi prin Raportul Auditorului Extern se confirmă necesitatea achiziţionării staţiei de mixturi asfaltice, astfel încât cele două rapoarte certifică informaţiile adecvate avute în vedere la luarea deciziei şi despre care se face vorbire în art. 1441 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, şi implicit aplicarea greşită a acestora.

Sub un alt aspect, recurentul susţine că sunt greşite şi lipsite de relevanţă aspectele reţinute de către instanţa de apel la pagina 25, în sensul că s-ar fi asumat obligaţia de asigurare a fluidelor până la data de 30.04.2009, aspecte ce ar încălca interesul societăţii, deoarece debitul pretins prin acţiune nu derivă din actul adiţional la contractul de asociere în participaţiune, ci prejudiciul a fost solicitat ca fiind compus din preţul de achiziţie, contravaloarea lucrărilor de construcţii montaj şi contravaloarea lucrărilor pentru alimentare energie electrică. Or, aceste considerente vin în contradicţie cu aspectele tranşate cu putere de lucru judecat de Înalta Curte în ceea ce priveşte interesul societăţii.

De asemenea, recurentul susţine că demersurile privind racordarea la fluidul tehnologic au fost iniţiate imediat după recepţia bunului, şi nu cum în mod greşit reţine instanţa de apel, după un termen de 5 luni de la data procesului-verbal din 14.01.2008.

Mai susţine recurentul că instanţa de apel deşi constată pe de o parte că au fost în mod legal încheiate convenţiile, reţine pe de altă parte că obligaţia acestuia de prudenţă şi diligenţă trebuia să se realizeze anterior încheierii convenţiilor.

În final recurentul arată că toate cele trei convenţii au fost ratificate prin vot de către Adunarea Generală a acţionarilor, inclusiv SIF Oltenia S.A., situaţie în care nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 241 din Legea nr. 297/2004.

În drept, recurentul-pârât C. şi-a întemeiat cererea de recurs pe dispoziţiile art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ. din 1865.

Intimatele au depus concluzii scrise, prin care au solicitat respingerea recursurilor ca nefondate.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Recurentul-pârât D. a invocat, în temeiul cazului de casare prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ. din 1865, că instanţa de apel a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, prin analiza de oportunitate realizată asupra deciziei de afaceri a administratorilor.

Referitor la această critică, Înalta Curte reţine că depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ. din 1865, reprezintă o situaţie de natură a încălca principiul separaţiei puterilor în stat şi se concretizează într-o imixtiune a instanţei de judecată în sfera activităţii executive sau legislative, aşa cum a fost consacrată de Constituţie sau de o lege organică.

Or, situaţia evidenţiată de către recurent nu se încadrează în ipotezele prevăzute de motivul de casare invocat, ci vizează nemulţumirea faţă de soluţia pronunţată, ca urmare a luării în analiză de către instanţa de apel a legalităţii deciziei de afaceri luată de către administratori cu privire la încheierea celor 3 acte juridice.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că acest motiv de recurs nu poate fi reţinut, întrucât într-o corectă aplicare a legii, aprecierea probelor şi aplicarea dispoziţiilor legale de către instanţa de apel nu poate constitui o ingerinţă în activitatea celorlalte puteri ale statului – legislativă sau executivă, ci constituie un aspect ce dă conţinut însăşi activităţii de judecată deşfăşurate de instanţele judecătoreşti, în limitele atribuţiilor lor legale.

În continuare, cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că susţinerile recurentului-pârât C. cu privire la considerentele contradictorii ale deciziei recurate, respectiv cele prin care susţine că instanţa de apel deşi constată pe de o parte că au fost în mod legal încheiate convenţiile, pe de altă parte reţine că obligaţia acestuia de prudenţă şi diligenţă trebuia să se realizeze anterior încheierii convenţiilor, vor fi analizate din prisma motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. din 1865.

Totodată, instanţa supremă reţine că susţinerile recurentului-pârât A. prin care arată că decizia recurată nu este legal motivată, faţă de faptul că instanţa de apel, deşi a considerat că obligaţia ce face obiectul răspunderii este una de diligenţă, a tratat-o ca fiind o obligaţie de rezultat, vor fi analizate din prisma motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. din 1865, şi nu art. 304 pct. 9 din acelaşi cod, indicat în memoriul de recurs.

De asemenea, faţă de faptul că toţi cei trei recurenţi-pârâţi au formulat critici privind nemotivarea deciziei recurate şi au invocat considerente contradictorii ale deciziei instanţei de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va analiza în mod unitar cele trei recursuri din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. din 1865.

Potrivit dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. din 1865, casarea se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori motive străine de natura pricinii.

Motivarea trebuie să fie clară, precisă şi necontradictorie, aceste cerinţe înlăturând arbitrariul şi făcând posibil controlul judiciar.

Articolul 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. prevede obligaţia instanţei de a insera în cuprinsul hotărârii motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, arătându-se motivele pentru care au fost înlăturate susţinerile părţilor. Obligaţia instanţei de a-şi argumenta soluţia adoptată, consacrată legislativ de dispoziţiile citate, are în vedere stabilirea în considerente a situaţiei de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare critică relevantă şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că obligaţia de motivare a hotărârii reprezintă unul dintre aspectele esenţiale ale dreptului la un proces echitabil, constând în dreptul oricărei părţi în cadrul unei proceduri judiciare de a prezenta instanţei observaţiile, argumentele şi mijloacele sale de probă, corelativ cu obligaţia instanţei ca aceste observaţii şi argumente să fie examinate în mod efectiv.

În jurisprudenţa sa constantă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenţie, înglobează, între altele, dreptul părţilor unui proces de a prezenta observaţiile pe care le apreciază ca fiind pertinente cauzei lor.

În cauză, criticile recurenţilor-pârâţi privind considerentele contradictorii din decizia recurată sunt întemeiate.

Sub acest aspect, recurentul-pârât A. a arătat că prin considerentele deciziei recurate instanţa de apel, deşi reţine obligaţia administratorilor ca fiind una de diligenţă, a analizat-o prin prisma obligaţiei de rezultat.

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că instanţa de apel a reţinut că, în prezenta cauză, urmare a neîndeplinirii obligaţiilor de loialitate, prudenţă şi diligenţă a administratorilor în încheierea convenţiilor, B. S.A. a ajuns în imposibilitatea de a pune în funcţiune instalaţia de asfalt, de aceasta depinzând succesul investiţiei şi realizarea efectivă a interesului societăţii. A mai reţinut curtea de apel că tot ca urmare a lipsei de prudenţă şi diligenţă în exercitarea mandatului de cei trei pârâţi, respectiv D., A. şi C., B. S.A a suferit un prejudiciu considerabil, reprezentat tocmai de debitul principal şi accesoriu izvorât din neexecutarea obligaţiilor stabilite prin convenţiile încheiate cu G. S.R.L.

În continuarea aceleiaşi argumentaţii, instanţa de apel precizează că este pe deplin probată legătura de cauzalitate între fapta administratorilor/directorului general constând în încălcarea obligaţiei de prudenţă şi diligenţă şi prejudiciul produs societăţii B. S.A., acesta decurgând în mod direct din neîndeplinirea acestor obligaţii, iar în ceea ce priveşte vinovăţia, administratorii şi directorii răspund în exercitarea mandatului cu titlu oneros, pentru culpa tipului abstract al omului prudent şi diligent, respectiv după regula generală aplicabilă răspunderii contractuale(intenţie ori simplă culpă), inclusiv prezumţia de culpă şi totodată, chiar şi în situaţia unui mandat gratuit, când se apreciază în concret, după diligenţa propriilor treburi, cei trei pârâţi nu şi-au îndeplinit în concret obligaţiile de prudenţă şi diligenţă, angajând societatea în raporturi contractuale prin care au stabilit în sarcina acesteia obligaţii cu privire la care nu exista realmente posibilitatea îndeplinirii lor. (fila x din hotărâre)

În raport de cele prezentate, Înalta Curte constată că decizia recurată cuprinde considerente contradictorii deoarece, curtea de apel, deşi reţine încălcarea obligaţiilor de prudenţă şi diligenţă a administratorilor, analizează neîndeplinirea acestora din prisma obligaţiilor de rezultat.

Procedând astfel, nu rezultă cu claritate dacă instanţa de apel a analizat în mod efectiv modul de aplicare a art. 1441 din Legea nr. 31/1990 la situaţia de fapt conturată, respectiv dacă a avut în vedere la analiza obligaţiilor de exercitare a mandatului administratorilor ca fiind de diligenţă sau de rezultat.

Înalta Curte reţine că revenea instanţei de apel sarcina de a califica în mod clar şi coerent caracterul obligaţiilor asumate de către administratori pentru o analiză corectă şi completă a condiţiilor atragerii răspunderii acestora.

De asemenea, hotărârea este contradictorie şi din perspectiva faptului că instanţa de apel a reţinut, pe de o parte, că a intrat în puterea lucrului judecat respectarea interesului societăţii la încheierea convenţiilor în ceea ce priveşte cauza acestora, iar pe de altă parte a reţinut că circumstanţele juridice şi de fapt anterioare şi concomitente încheierii convenţiilor nu corespunde exigenţelor îndeplinirii de către directorul general şi de către administratori a obligaţiilor cu prudenţa şi diligenţa unui bun administrator în accepţiunea art. 144 1 din Legea nr. 31/1990, argumentând că punerea în funcţiune şi utilizarea acestei instalaţii în desfăşurarea activităţii societăţii reclamante era de natură a asigura realizarea interesului societăţii avut în vedere la încheierea convenţiilor.

În aceeaşi manieră contradictorie, la fila x din hotărâre, instanţa de apel arată pe de o parte că prin Hotărârile nr. 1526 din 04.04.2008 şi nr. 1886 din 16.04.2009, Adunarea Generală Ordinară a Acţionarilor a aprobat bugetele de venituri şi cheltuieli pe anii în curs care cuprindeau şi investiţia privind staţia de asfalt, iar pe de altă parte, constată că sunt fondate criticile societăţii B. S.A. privind lipsa de informare a acţionarilor.

Înalta Curte precizează că motivarea unei hotărâri nu trebuie să fie contradictorie sau dubitativă, ci ar trebui să ofere părţilor şi instanţei de control judiciar o înlănţuire logică a faptelor şi regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv, în cauză, aceste exigenţe nefiind respectate de instanţa de apel.

Instanţa supremă constată întemeiate şi criticile recurentului-pârât D. prin care susţine că instanţa de apel nu a luat în discuţie argumentele acestuia cu privire la descărcarea de gestiune acordată membrilor Consiliului de administraţie al B. S.A. de Adunarea Generală a Acţionarilor, prin hotărârile adoptate la data de 04.04.2008, 16.04.2009 şi 26.04.2010, precum şi argumentele referitoare la omisiunea societăţii B. S.A. de a-şi minimiza paguba suferită prin pretinsele fapte ilicite săvârşite de către membrii Consiliului de administraţie.

Faţă de faptul că din considerentele deciziei recurate nu rezultă că instanţa de apel a analizat aceste apărări ale recurentului, raportat la temeiurile legale invocate, precum şi probele administrate sub acest aspect, Înalta Curte reţine că neîndeplinirea acestei cerinţe legale echivalează cu nemotivarea hotărârii.

Prin urmare, nemotivarea, în oricare din ipotezele menţionate de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. din 1865, constituie un viciu de formă care atrage nulitatea hotărârii, cu consecinţa casării acesteia şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată.

Aceste dispoziţiile legale au fost prevăzute de legiuitor, atât în interesul unei bune administrări a justiţiei, cât şi pentru a da posibilitatea instanţelor de judecată superioare de a exercita un control efectiv şi eficient al modului de desfăşurare a procesului civil în etapele procesuale anterioare.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (2) şi art. 313 C. proc. civ. din 1865, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite recursul declarat de recurenţii-pârâţi D., A. şi C. împotriva deciziei nr. 114/2024 din 05 martie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Faţă de efectele casării deciziei atacate în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ. din 1865, instanţa supremă reţine că nu va analiza criticile exprimate prin cererile de recurs subsumate pct. 5, 6, 8 şi 9 ale art. 304 din acelaşi cod. Totodată, potrivit art. 315 alin. (3) C. proc. civ., după casare, instanţa de fond va judeca din nou, ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de recurenţii-pârâţi D., A. şi C. împotriva deciziei nr. 114/2024 din 05 martie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 septembrie 2024.