Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 1568/2024 AI generated

Appeal dismissed: Company's claim for restitution of fixed assets and inventory against manager fails due to failure to prove illicit act and untimely new legal grounds.

Case Number Decizia nr. 1568/2024
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Dismissed

Legislator summary

AI generated

The Supreme Court of Romania dismissed the cassation appeal, leaving in force the lower courts' decisions that dismissed the initial claim. The dispute involved a plaintiff company seeking the return of fixed assets and inventory, or their monetary value, alleging that a defendant individual, acting as a manager, had illicitly appropriated or utilized these assets for personal interest in violation of corporate duties. The appellate court had rejected the claim, finding that the plaintiff failed to prove the defendant’s illicit act, that the lower court’s factual findings were binding due to lack of specific appellate criticism, and that arguments regarding the Law on State Enterprises (Law No. 22/1969) and specific corporate liability articles were raised as new grounds outside the permissible scope of appeal, thereby violating the principle of admissibility and the right to defense. The Supreme Court affirmed this outcome, ruling that the appeal failed to meet the strict requirements for cassation under Articles 488(1)(5) and 488(1)(6) of the Code of Civil Procedure, as the lower court’s decision was legally grounded, properly motivated regarding the assessment of evidence, and correctly applied procedural limits on the scope of appeal and the rejection of untimely legal arguments.

Legislator headnote

AI generated

art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ, art. 264 alin. (2) C. proc. civ, art. 249 C. proc. civ, art. 476 alin. (1) C. proc. civ, art. 488 alin. (1) C. proc. civ, art. 477 C. proc. civ; Appeal dismissed: Company's claim for restitution of fixed assets and inventory against manager fails due to failure to prove illicit act and untimely new legal grounds: The dispute involved a plaintiff company seeking the return of fixed assets and inventory, or their monetary value, alleging that a defendant individual, acting as a manager, had illicitly appropriated or utilized these assets for personal interest in violation of corporate duties. The appellate court had rejected the claim, finding that the plaintiff failed to prove the defendant’s illicit act, that the lower court’s factual findings were binding due to lack of specific appellate criticism, and that arguments regarding the Law on State Enterprises (Law No. 22/1969) and specific corporate liability articles were raised as new grounds outside the permissible scope of appeal, thereby violating the principle of admissibility and the right to defense. The Supreme Court affirmed this outcome, ruling that the appeal failed to meet the strict requirements for cassation under Articles 488(1)(5) and 488(1)(6) of the Code of Civil Procedure, as the lower court’s decision was legally grounded, properly motivated regarding the assessment of evidence, and correctly applied procedural limits on the scope of appeal and the rejection of untimely legal arguments.

Keywords

AI generated
grounds for cassation assets value in dispute right of return Civil Procedure Code limited liability company

Cited Legislation

AI generated
AI generated

Key legal questions extracted by Legislator

AI generated
art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

Provision cited in the decision to justify the dismissal of the appeal as unfounded.

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 24 septembrie 2024

Deliberând asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Obiectul litigiului:

Prin cererea înregistrată la data de 04.10.2017 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta B., a solicitat să se dispună obligarea pârâtei la restituirea mijloacelor fixe şi a obiectelor de inventar preluate din patrimoniul reclamantei, pe care aceasta refuză să le restituie; în subsidiar, în cazul în care se va dovedi că, din orice motive, bunurile mobile însuşite de pârâtă nu pot fi recuperate, solicită să se dispună obligarea pârâtei la plata valorii de inventar a bunurilor, în cuantum total de 1.177.751,18 RON, din care 50.233,28 RON pentru bunurile de inventar şi 1.127.517,90 RON pentru mijloacele fixe.

Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

II. Hotărârile instanţelor de fond:

1. Prin sentinţa civilă nr. 1597/24.05.2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2017, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta A. S.A. împotriva pârâtei B..

2. Prin decizia civilă nr. 179 din 08.02.2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost respins apelul reclamantei A. S.A. Totodată, a fost respinsă cererea de intervenţie voluntară accesorie în interesul apelantei-reclamante, formulată de intervenientul accesoriu C..

III. Recursul declarat:

Împotriva deciziei din apel a declarat recurs reclamanta A. S.A., prin care a solicitat casarea în tot a deciziei atacate şi, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, precum şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, recurenta-reclamantă a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta susţine că decizia este nemotivată.

Astfel, sub un prim aspect, recurenta susţine că, din considerentele deciziei atacate, nu transpare raţionamentul logico-juridic prin care instanţa de apel a apreciat că, raportat la probele administrate în cauză, recurenta-reclamantă nu a probat îndeplinirea condiţiei privind existenţa unei fapte ilicite.

Arată recurenta, în esenţă, că, deşi instanţele de fond sunt suverane în aprecierea probelor şi reţinerea situaţiei de fapt, potrivit dispoziţiilor art. 264 alin. (2) C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 425 alin. (1) litl b) din acelaşi Cod, această apreciere nu este arbitrară, ci trebuie motivată, astfel cum s- a reţinut în literatura de specialitate.

În concret, susţine autoarea prezentei căi de atac că instanţa de apel nu a arătat motivat de ce a apreciat că probele administrate în cauză justifică situaţia de fapt reţinută. În acest sens, arată că, exceptând justificarea înlăturării probei cu procesul-verbal de inventariere din 31.12.2018, instanţa de prim control judiciar s-a rezumat la a menţiona în mod generic probele pe care şi-a întemeiat reţinerile, fără a arăta nici ce înscrisuri au fost avute în vedere, nici care depoziţii din cuprinsul interogatoriului şi al declaraţiilor de martori justifică reţinerea faptului că apelanta-reclamantă nu a probat, în condiţiile art. 249 C. proc. civ., că intimata-pârâtă ar fi preluat sau şi-ar fi însuşit în orice mod vreunul dintre bunurile ce fac obiectul cauzei deduse judecăţii.

Or, arată recurenta, spre exemplu, răspunsul martorilor la întrebările adresate nu este lipsit de echivoc - nu confirmă şi nu infirmă teza propusă, de niciuna dintre părţi, astfel încât trimiterea la această probă să fie apreciată ca fiind o justificare a reţinerii unei anumite situaţii de fapt, fără a fi arătat raţionamentul care a stat la baza acestei reţineri.

De asemenea, în ce priveşte înscrisurile, precizează că singura menţiune concretă este cu privire la procesul-verbal de inventariere din 31.12.2018, pe care instanţa de apel l-a apreciat ca fiind întocmit pro causa.

În acest context, menţionează că formularea generică "înscrisurile de la dosarul cauzei" nu reprezintă o motivare reală, în contextul în care unele dintre acestea sunt de natură a dovedi că intimata-pârâtă ar fi preluat sau şi-ar fi însuşit în orice mod vreunul dintre bunurile ce fac obiectul cauzei deduse judecăţii, precum şi că a întrebuinţat în interes personal aceste bunuri.

Totodată, învederează că la dosarul cauzei au fost depuse o multitudine de înscrisuri care nu au fost avute în vedere de către instanţă sau, cel puţin, în conţinutul deciziei nu se arată de ce instanţa a apreciat că aceste înscrisuri nu sunt de natură a proba susţinerile recurentei-reclamante (nefiind înlăturate expres şi motivat prin hotărârea recurată), cu atât mai mult cu cât acestea veneau în sprijinul tezei propuse de recurenta-reclamantă, respectiv că intimata-pârâtă achiziţiona în numele societăţii bunuri personale, care apar ca fiind în gestiunea acesteia (astfel cum susţine că rezultă din documentele contabile care au stat la baza întocmirii expertizei şi din cuprinsul concluziilor acesteia), dar care erau utilizate în afara sediului societăţii, precum şi că intimata a primit în folosinţă aceste bunuri, cu privire la care a fost formulată solicitarea de restituire, rămasă fără răspuns.

În sensul celor învederate, recurenta-reclamantă enumera o parte din înscrisurile care îi susţin ipoteza şi care nu au fost avute în vedere de instanţa de apel: lista de inventar mijloace fixe/31.12.2016, lista de inventar obiecte de inventar/31.12.2016, procesele-verbale de dare în folosinţă a acestor bunuri către intimata-pârâtă, bonul de comandă nr. x, factura nr. x

Totodată, menţionează că aceste documente au stat la baza întocmirii raportului de expertiză (o altă probă care nu a fost avută în vedere de instanţă), precum şi faptul că, pe parcursul soluţionării litigiului în apel, a fost restituit unul dintre bunuri - un autoturism.

Prin urmare, consideră că pot fi avute în vedere două posibilităţi: 1) fie instanţa de apel nu a avut în vedere aceste înscrisuri, însă în cuprinsul considerentelor nu se regăseşte raţionamentul pentru care instanţa a apreciat că acestea nu sunt relevante soluţionării cauzei; 2) fie instanţa de apel a dat o altă interpretare înscrisurilor, caz în care se impunea prezentarea raţionamentului pentru care instanţa a apreciat astfel.

În opinia recurentei-reclamante, din maniera în care a fost motivată hotărârea nu se poate deduce nici măcar dacă instanţa a avut în vedere la soluţionarea cauzei înscrisurile menţionate anterior, cu atât mai puţin raţionamentul juridic care a stat la baza adoptării acestei soluţii.

În continuare, arată că, în ceea ce priveşte raportul de expertiză judiciară contabilă, singura menţiune este cea de la fila nr. x par. 10 din decizia atacată, unde se arată că, "în cauză, au fost încuviinţate şi administrate probele cu înscrisuri, cu interogatoriul intimatei-pârâte, cu martori şi cu expertiză judiciară în specialitatea contabilitate".

Or, în condiţiile în care singura menţiune cu privire la raportul de expertiză este aceea că a fost administrat în cauză, fără a se arăta motivat de ce acesta nu a fost avut în vedere, consideră recurenta că nu poate avea o garanţie că instanţa de apel nu a judecat în mod arbitrar, cu atât mai mult cu cât concluziile raportului de expertiză îi erau favorabile.

În acest sens, face referire la concluziile expertului cu privire la obiectivul nr. 3 din expertiză, pe care le evocă, adăugând că instanţa era ţinută să arate motivat de ce a apreciat că raportul de expertiză contabilă a fost înlăturat din materialul probator şi nu a fost de natură a dovedi teza propusă de recurenta-reclamantă.

Dintr-un alt punct de vedere, susţine autoarea prezentei căi de atac că în cuprinsul deciziei atacate se regăsesc o serie de considerente decisive care, prin maniera vagă în care au fost expuse, fac decizia criticabilă din perspectiva motivării.

În acest sens, indică faptul că din considerentele aflate la fila nr. x par. 9-12 din decizia atacată rezultă că în privinţa situaţiei de fapt se impune reţinerea autorităţii de lucru judecat, raportat la faptul că recurenta-reclamantă nu a contestat starea de fapt reţinută de prima instanţă.

Or, recurenta învederează că maniera vaga în care au fost expuse aceste considerente fac hotărârea criticabilă din perspectiva motivării, de vreme ce din cuprinsul acestora nu rezultă, în concret, cu privire la ce anume se impune reţinerea autorităţii de lucru judecat, cu atât mai mult cu cât, prin raportare la prevederile art. 476 alin. (1) C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 477 alin. (2) din acelaşi act normativ, apelul provoacă o nouă judecată asupra fondului şi devoluţiunea operează cu privire la întreaga cauză atunci când apelul nu este limitat la anumite soluţii din dispozitiv.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., sub un prim aspect, recurenta susţine că instanţa de apel a reţinut în mod greşit autoritatea de lucru judecat cu privire la situaţia de fapt, în cauză fiind încălcate prevederile art. 476 şi art. 477 C. proc. civ., care reglementează efectul devolutiv al apelului, precum şi limitele acestui efect.

În concret, autoarea prezentului demers procedural se raportează la considerentele aflate la fila nr. x par. 9-12 din decizia atacată şi susţine că prin apelul formulat a fost provocată o nouă judecată asupra fondului, devoluţiunea operând cu privire la toate aspectele. Or, reţinând autoritatea de lucru judecat cu privire la situaţia de fapt, deşi prin apelul formulat a fost provocată o nouă judecată asupra fondului, instanţa a încălcat prevederile legale indicate anterior.

O altă critică, subsumată acestui motiv de casare, priveşte faptul că instanţa de apel a încălcat normele de procedură ale art. 476 alin. (1) C. proc. civ., precum şi pe cele ale art. 477 alin. (2) şi ale art. 7 din acelaşi Cod, atunci când a reţinut că "aspectele referitoare la incidenţa unor norme legale care reglementează contractul de mandat şi din Legea nr. 22/1969 reprezintă motive noi de apel, care nu pot fi analizate faţă de prevederile art. 468 alin. (1) C. proc. civ.

În acest sens, după ce redă o serie de considerente ale instanţei de apel, recurenta conchide în sensul că, neanalizând prevederile legale din materia mandatului, precum şi pe cele ale art. 1441, ale art. 1442 şi ale| art. 1443 din Legea nr. 31/1990, motivat de faptul că acestea ar reprezenta motive noi de apel, instanţa a încălcat dispoziţiile art. 476 alin. (1) şi art. 477 alin. (2) din C. proc. civ.

În susţinere, precizează că, atât prin cererea de chemare în judecată, cât şi prin cererea de apel, aceasta a invocat faptul că "fapta ilicită constă în preluarea şi întrebuinţarea în interes personal de către pârâtă a bunurilor subscrisei, abuzând de funcţiile deţinute în A. S.A., fapt ce constituie o încălcare evidentă a dispoziţiilor art. 1441, ale art. 1442 şi a celor ale art. 1443 din Legea nr. 31/1990, potrivit cu care pârâta era obligată să-şi exercite mandatul cu prudenţa şi diligenta unui bun administrator".

În egală măsură, învederează că şi refuzul instanţei de apel a aplica în soluţionarea cauzei prevederile Legii nr. 22/1969 reprezintă o încălcare a dispoziţiilor art. 476 alin. (1) şi art. 477 alin. (2) din C. proc. civ.

În urma administrării raportului de expertiză în apel, în temeiul art. 478 alin. (2) C. proc. civ., susţine recurenta că a rezultat faptul că intimata-reclamantă avea calitatea de gestionar asupra bunurilor ce fac obiectul cauzei, că pentru o parte dintre acestea au fost întocmite procese-verbale de dare în folosinţă, restul rămânând în gestiunea acesteia.

Susţine că, pentru a dovedi faptul că aceste bunuri se află la intimata-pârâtă, au fost analizate centrele de cost şi responsabilul de acestea - rezultând că persoana responsabilă de gestiune era B. - precum şi dacă bunurile au fost date în folosinţă altor angajaţi - fiind identificate procese-verbale de dare în folosinţă a unora dintre bunuri doar către B..

În acest context, susţine recurenta-reclamantă că invocarea în apel a prevederilor Legii nr. 26/1969, care reglementează angajarea gestionarilor precum şi răspunderea acestora, nu poate fi apreciată ca fiind un motiv nou de apel, proba cu expertiză fiind încuviinţată tocmai în acest sens. Totodată, precizează că, în realitate, ulterior administrării probei cu expertiză, doar s-au punctat anumite concluzii care rezultau din administrarea probei, în susţinerea aceloraşi motive de fapt şi de drept expuse prin cererea de chemare în judecată, prin raportare la situaţia de fapt stabilită.

De asemenea, învederează recurenta că, refuzând să aplice normele de drept material incidente, instanţa de apel a încălcat principiul legalităţii, reglementat de prevederile art. 7 alin. (1) C. proc. civ.

Subsumat aceluiaşi motiv de casare prevăzut de pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., autoarea prezentului demers procedural invocă faptul că instanţa de prim control judiciar a încălcat dispoziţiile art. 6, art. 7, art. 249 şi art. 328 alin. (1) din C. proc. civ., când a reţinut că recurenta-reclamantă nu a probat îndeplinirea condiţiei privind existenţa unei fapte ilicite.

În dezvoltarea acestei critici, recurenta susţine că, în raport de dispoziţiile art. 7 din C. proc. civ., instanţa de apel trebuia să aibă în vedere prevederile art. 249 din acelaşi Cod. Ca atare, de vreme ce recurenta-reclamantă a făcut dovada calităţii de gestionar a intimatei-pârâte, precum şi a lipsei predării bunurilor în folosinţa altui angajat, în cauză a devenit incidentă prezumţia legală reglementată în cuprinsul prevederilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 22/1969, care dispun că "gestionarul răspunde integral faţă de organizaţia socialistă pentru pagubele pe care le-a cauzat în gestiunea sa".

Aşadar, aceste dispoziţii legale instituie o prezumţie relativă de vinovăţie în sarcina gestionarului căruia i s-a constatat o lipsă în gestiune.

Raportându-se şi la dispoziţiile art. 328 alin. (1) din C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţine că, făcând dovada faptului vecin şi conex, aceasta şi-a probat susţinerile, astfel cum impune art. 249 din acelaşi Cod, prin urmare instanţa de apel era ţinută să facă aplicarea prezumţiei legale reglementate în cuprinsul prevederilor legale citate anterior.

În altă ordine de idei, învederează recurenta că şi în situaţia în care se face abstracţie de aspectele expuse anterior, se impune a fi observat că aceasta a probat ceea ce era posibil de probat - că bunurile se aflau în gestiunea intimatei-pârâte şi că nu au fost date în folosinţa altcuiva, iar intimata-pârâtă nu a făcut, cu excepţia autoturismului, dovada predării acestora.

A aprecia că recurenta-reclamantă era ţinută să probeze preluarea/însuşirea fiecărui bun, reprezintă o probatio diabolica, astfel că, apreciind că recurenta-reclamantă nu a probat ceva ce era imposibil de probat, instanţa a încălcat şi dreptul acesteia la un proces echitabil.

Consideră că este important de remarcat faptul că, deşi intimata-pârâtă a susţinut că bunurile au rămas la sediul societăţii, nu există nicio dovadă în acest sens.

În drept, recursul se întemeiază pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.

IV. Soluţia instanţei de recurs:

Analizând decizia civilă atacată prin prisma motivelor de recurs invocate şi a apărărilor formulate, Înalta Curte constată că aceasta este legală, iar recursul este nefondat.

Prin acţiunea ce formează obiectul prezentului dosar, reclamanta A. S.A. a solicitat obligarea pârâtei B. la restituirea mijloacelor fixe şi a obiectelor de inventar preluate din patrimoniul reclamantei, pe care aceasta refuză să le restituie iar, în subsidiar, obligarea la plata contravalorii acestora. Instanţele de fond au socotit neîntemeiată acţiunea astfel formulată, reclamanta exercitând recurs prin care a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.. Criticile sunt nefondate.

Conform art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a enunţat exigenţele pe care o hotărâre judecătorească trebuie să le respecte din punctul de vedere al motivării, reţinând, în cauza Albina împotriva României, că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenţie, include printre altele dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria x, nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina "instanţei" obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.

Prin urmare, C. proc. civ. şi art. 6 CEDO impun judecătorului obligaţia de a motiva corespunzător hotărârea pe care o pronunţă, făcând referire la probele administrate, indicând motivele de fapt şi de drept pe care le reţine şi oferind răspuns apărărilor esenţiale ale părţilor.

În cauză, Înalta Curte constată că instanţa de apel a motivat în mod corespunzător decizia atacată, redând prevederile legale incidente, expunând un raţionament logico-juridic convingător şi oferind răspuns tuturor susţinerilor esenţiale ale apelantei-reclamante. De asemenea, instanţa de apel a analizat şi probatoriul socotit relevant (înscrisuri, declaraţii de martori, interogatoriu), astfel încât critica recurentei-reclamante, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este fără suport.

În realitate, Înalta Curte observă că, prin intermediul acestei critici, recurenta-reclamantă tinde să supună cenzurii instanţei de recurs modalitatea în care instanţa de apel a analizat şi a interpretat probatoriul, formulând critici de netemeinicie a deciziei atacate. Or, recursul este o cale de atac extraordinară, ce poate fi exercitată doar în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege, având raţiunea de supune instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum rezultă din prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.. Aşadar, prin intermediul recursului, nu pot fi cenzurate aspecte de temeinicie, precum interpretarea probatoriului ori stabilirea situaţiei de fapt.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, instanţa de apel a realizat o analiză a probatoriului considerat relevant, evaluând probele în mod individual şi în ansambul lor, conform art. 264 C. proc. civ.. Pentru a satisface exigenţele legale, este suficient ca motivarea să fie coerentă şi să ofere răspuns tuturor susţinerilor esenţiale ale părţilor, chiar şi într-o manieră implicită, nefiind necesară analiza fiecărui argument.

Referirea generică a instanţei la probele administrate nu este de natură a atrage un viciu de motivare a deciziei, atât timp cât, în continuarea raţionamentului, instanţa a prezentat, în detaliu, care sunt motivele pentru care socoteşte că apelanta-reclamantă nu a probat săvârşirea de către intimata-pârâtă a faptei ilicite.

Cu privire la înscrisurile constând în liste de inventar întocmite în anul 2016 şi procesele-verbale de dare în folosinţă a unor bunuri, invocate pe calea recursului de către recurenta-reclamantă, instanţa de apel a oferit un răspuns chiar explicit, în paragraful 5, pagina 5 a deciziei. Consecutiv, atât timp cât aceste înscrisuri au fost socotite insuficiente pentru a proba fapta ilicită, s-a oferit un răspuns implicit şi în ceea ce priveşte lipsa de relevanţă a probei cu expertiză, administrată în cauză, în condiţiile în care, astfel cum reiese din chiar susţinerile recurentei-reclamante, această expertiză a avut la bază tocmai aceste înscrisuri.

Deopotrivă, răspuns implicit se regăseşte în cuprinsul deciziei şi cu privire la argumentele recurentei-reclamante întemeiate pe celelalte mijloace de probă, instanţa de apel arătând că, în condiţiile în care, ulterior datei de 04.08.2017, intimata-pârâtă nu a mai avut acces în incinta societăţii, bunurile puteau ieşi din posesia recurentei-reclamante în perioada 04.08.2017-31.12.2018, independent de voinţa intimatei-pârâte. Tot astfel, instanţa de apel a reţinut că nu s-a probat, cu certitudinea cerută de lege, că intimata-pârâtă ar fi preluat sau şi-ar fi însuşit, în orice mod, aceste bunuri.

A mai criticat recurenta-reclamantă modalitatea în care instanţa de apel a preluat situaţia de fapt reţinută de prima instanţă. Şi această critică este nefondată, în condiţiile în care instanţa de apel a explicat care este motivul pentru care reevaluarea situaţiei de fapt nu se mai impune, şi anume lipsa unei critici prin apelul formulat. De altfel, Înalta Curte observă că această critică adusă de către recurenta-reclamantă are caracter formal, în condiţiile în care nu este însoţită şi de o prezentare a unei alte situaţii de fapt decât cea la care instanţa de apel a făcut trimitere.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, argumentaţia instanţei de apel nu este vagă, în cuprinsul deciziei recurate menţionându-se în mod expres că nu este contestată şi, prin urmare, intră în autoritate de lucru judecat situaţia de fapt referitoare la relaţia juridică dintre părţi.

Aşadar, criticile subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt nefondate.

A mai invocat recurenta-reclamantă motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ce priveşte situaţia când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii. Şi din această perspectivă recursul este nefondat.

În primul rând, în mod corect a considerat instanţa de apel că operează autoritatea de lucru judecat în privinţa situaţiei de fapt (mai precis a relaţiei juridice dintre părţi) reţinute de prima instanţă, conform art. 430 C. proc. civ., atât timp cât acest aspect nu a fost criticat pe calea apelului.

Deşi este real că apelul determină o nouă devoluţiune a cauzei, instanţa de apel statuând atât în fapt, cât şi în drept, este aplicabil, deopotrivă, principiul disponibilităţii, controlul instanţei de apel neputând fi extins asupra chestiunilor care nu sunt criticate pe calea apelului, cu excepţia situaţiei în care se invocă, din oficiu, motive de ordine publică. În acest sens sunt dispoziţiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant [...].

De altfel, după cum deja s-a constatat, recurenta-reclamantă nu a învederat o altă situaţie decât cea cu privire la care instanţa de apel a reţinut autoritatea de lucru judecat, ceea ce conduce la concluzia caracterului pur formal al acestei critici.

Nefondată este şi critica potrivit căreia instanţa de apel în mod greşit nu a analizat susţinerile apelantei-reclamante din perspectiva contractului de mandat şi a Legii nr. 22/1969. Astfel cum în mod judicios a reţinut prima instanţă, acestea reprezintă motive noi, invocate abia prin concluziile scrise, după reţinerea cauzei în pronunţare, nefăcând obiectul dezbaterii contradictorii a părţilor. Acestea reprezintă o nouă cauză a cererii de chemare în judecată, atât timp cât cauza reprezintă situaţia de fapt calificată juridic. Deopotrivă, cuprinsul cererii de apel nu relevă o trimitere implicită la aceste prevederi legale, pentru a considera că ar fi vorba doar de o corectă încadrare juridică a susţinerilor apelantei-reclamante.

Trebuie amintit, în acest context, că atât timp cât aceste temeiuri de drept nu au făcut obiectul dezbaterilor în apel, o eventuală reţinere a lor de către instanţa de apel ar fi fost de natură a înfrânge dreptul la apărare al intimatei-pârâte, care s-ar vedea pusă în situaţia de a primi o hotărâre judecătorească în cadrul căreia sunt valorificate aspecte pe care nu le cunoştea.

Criticile aduse de către recurenta-reclamantă din perspectiva modalităţii în care instanţa de apel a apreciat asupra prevederilor art. 1441, art. 1442, art. 1443 din Legea nr. 31/1990 sunt lipsite de relevanţă, în contextul în care s-a reţinut ca fiind nedovedită fapta ilicită a intimatei-pârâte. Or, în atare situaţie, nu se poate pune problema aplicării acestor prevederi legale, ce reglementează răspunderea administratorilor unei societăţi.

Prin urmare, Înalta Curte constată că nu au fost nesocotite de către instanţa de apel prevederile art. 476 alin. (1) şi ale art. 477 alin. (2) C. proc. civ., judecata în apel realizându-se cu respectarea principiului legalităţii, al dreptului la apărare şi al disponibilităţii.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte observă că încălcarea prevederilor art. 7, art. 249, art. 328 alin. (1) şi art. 6 C. proc. civ. a fost invocată doar în mod formal de către recurenta-reclamantă, criticile dezvoltate aducând în discuţie aspecte de probaţiune, care nu pot fi evaluate în această etapă procesuală. Iar cât priveşte referirea la Legea nr. 22/1969, astfel cum deja s-a argumentat, acest act normativ a fost invocat, ca motiv nou de apel, în afara termenului legal, neputând constitui temei al prezentei acţiuni.

Pentru toate aceste considerente, constatând că decizia instanţei de apel este legală, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 179 din 08 februarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 septembrie 2024.