Sub-contract termination and defective performance: effect of exceptio non adimpleti on penalty clauses and sufficiency of cassation grounds.

Şedinţa publică din data de 19 septembrie 2024

Asupra recursurilor, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 16 iulie 2014 pe rolul Tribunalului Bihor, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2014, reclamanta A. S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. constatarea rezilierii contractului de subantrepriză nr. x din 19.08.2013, încheiat între părţi, obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 199.555,78 RON, reprezentând daune-interese compensatorii pentru repararea prejudiciului produs prin neexecutarea sau executarea defectuoasă a obligaţiilor contractuale de către pârâtă şi a sumei de 30.000 Euro în echivalentul în RON, reprezentând beneficiu nerealizat de reclamantă.

Totodată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la restituirea sumelor plătite de reclamantă în temeiul contractului, potrivit art. 1864 alin. (2) C. civ., precum şi plata sumei de 75.864,92 RON, reprezentând penalităţi de întârziere calculate conform art. 11 din contract.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 1530-1537, art. 1547, art. 1548, art. 1549-1554 şi art. 1851-1880 C. civ.

Pârâta a depus la data de 6 octombrie 2014 întâmpinare şi cerere reconvenţională, prin care a solicitat obligarea reclamantei la plata sumei de 217.435,16 RON cu titlu de contravaloare a lucrărilor de construcţii executate conform facturilor nr. x/28.06.2013, nr. y/10.09.2013 şi nr. 699/11.09.2013 şi a sumei de 73.752,37 RON, cu titlul de penalităţi de întârziere de 0,1% pe zi calculate asupra facturilor mai sus amintite, de la scadenţă şi până la 11.08.2014, precum şi în continuare, până la plata efectivă.

În drept, pârâta a invocat dispoziţiile art. 209 C. proc. civ., art. 1516, art. 1518 C. civ.

Prin sentinţa nr. 6/LP/2023 din 12.01.2023, pronunţată de Tribunalul Bihor, secţia a II-a civilă, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată, în sensul că s-a constatat rezilierea contractului de subantrepriză nr. x din 19.08.2013, fiind respinse în rest pretenţiile din cererea principală.

A fost admisă în parte cererea reconvenţională formulată de pârâtă şi a fost obligată reclamanta să plătească pârâtei suma de 25.000 euro plus TVA (în echivalent RON, conform cursului BNR de la data plăţii efective), reprezentând diferenţă de preţ, plus penalităţi de întârziere aferente de 0,1% pe zi calculate de la rămânerea definitivă a hotărârii şi până la plata efectivă, dar fără a depăşi cuantumul debitului principal menţionat anterior.

A fost respins restul pretenţiilor din cererea reconvenţională.

Totodată, s-au compensat cheltuielile de judecată efectuate de părţi.

2. Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamanta, cât şi pârâta.

Prin apelul declarat de reclamanta A. S.R.L., s-a solicitat admiterea în totalitate a cererii de chemare în judecată şi respingerea cererii reconvenţionale, iar prin apelul pârâtei B. S.R.L., s-a solicitat modificarea sentinţei atacate, în sensul de a se dispune respingerea acţiunii principale şi admiterea în tot a cererii reconvenţionale.

Prin decizia civilă nr. 223 din 27.06.2023, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2014, s-au admis apelurile declarate, fiind schimbată în parte sentinţa atacată, în sensul că a fost obligată pârâta B. S.R.L. să plătească reclamantei A. S.R.L. suma de 199.555,79 RON cu titlu de despăgubiri.

Totodată, a fost obligată reclamanta A. S.R.L. să plătească pârâtei B. S.R.L. suma de 217.435,16 RON, reprezentând contravaloarea facturilor, urmând ca, după compensarea sumelor astfel stabilite, reclamanta să achite pârâtei suma de 17.879,37 RON.

Au fost menţinute dispoziţiile sentinţei de respingere a celorlalte pretenţii formulate prin cererea de chemare în judecată şi cererea reconvenţională, precum şi dispoziţia de constatare a rezilierii contractului.

Au fost compensate cheltuielile de judecată din apel.

3. Împotriva acestei decizii a formulat cerere de lămurire a dispozitivului pârâta B. S.R.L., solicitând lămurirea înţelesului şi a întinderii acestuia, respectiv dacă dispoziţia privind obligarea reclamantei A. S.R.L. la plata de penalităţi de întârziere în cuantum de 0,1% pe zi, calculate de la data rămânerii definitive a hotărârii până la data plaţii efective, astfel cum s-a stabilit prin sentinţa nr. 6 din 12.01.2023, a Tribunalului Bihor, a fost menţinută sau dimpotrivă.

De asemenea, prin cererea înregistrată la data de 03.08.2023, reclamanta A. S.R.L. a solicitat îndreptarea erorii materiale cuprinse în dispozitivul deciziei, în sensul reţinerii şi indicării corecte a contravalorii cheltuielilor de judecată solicitate de către petentă cu titlu de onorariu avocaţial în apel, respectiv a sumei de 8.330 RON, achitată integral de către aceasta.

Prin încheierea din 12 septembrie 2023, Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă a admis cererea de lămurire a dispozitivului deciziei, formulată de pârâta B. S.R.L., şi, în consecinţă, a lămurit dispozitivul deciziei în sensul că nu a fost menţinută dispoziţia instanţei de fond de obligare a reclamantei A. S.R.L. la plata penalităţilor de întârziere de 0,1 % pe zi calculate de la rămânerea definitivă a sentinţei şi până la plata efectivă.

Totodată, a fost respinsă ca nefondată cererea de îndreptare a erorii materiale, formulată de reclamanta A. S.R.L.

4. Împotriva acestei decizii reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea în parte a deciziei recurate şi, rejudecând în fond, admiterea în integralitate a cererii de chemare în judecată şi respingerea cererii reconvenţionale.

Potrivit recurentei, considerentele deciziei recurate privind recunoaşterea sumelor facturate de către pârâta-reclamantă sunt contradictorii şi străine de natura pricinii.

În acest sens se menţionează că prin notele de şedinţă din 22.09.2022, recurenta a arătat că sumele achitate pârâtei, în cuantum de 80.000 RON, nu reprezintă contravaloarea lucrărilor efectuate, ci un avans potrivit contractului, iar ulterior nu au mai fost efectuate plăţi din cauza lucrărilor executate în mod defectuos de către pârâtă.

Prin urmare, susţine recurenta că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că aceasta nu a contestat sumele facturate de pârâtă, iar motivele reţinute sunt străine de probele administrate în cauză.

Referitor la bonusul solicitat, în cuantum de 30.000 de Euro, recurenta susţine că instanţa de apel a reţinut în mod eronat că acesta nu a fost dovedit, întrucât bonusul rezultă din contractul de antrepriză depus la dosar, în extras, precum şi din procesul-verbal de control nr. x din 4.11.2013.

În aprecierea recurentei, instanţa de apel a constatat în mod eronat că s-a făcut dovada parţială a efectuării cheltuielilor de judecată, întrucât la dosar au fost depuse dovezi privind plata integrală a sumei facturate cu titlu de cheltuieli de judecată.

5. Împotriva aceleiaşi decizii a declarat recurs şi pârâta B. S.R.L. în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea în parte a deciziei recurate şi, rejudecând în fond, admiterea în integralitate a cererii reconvenţionale şi respingerea cererii de chemare în judecată.

În opinia recurentei, în mod greşit, instanţa de apel nu a aplicat clauza penală prevăzută la art. 3.6 şi 11.2 din contract pentru plata cu întârziere a facturilor scadente, deşi a reţinut justeţea pretenţiilor solicitate de aceasta.

Aşadar, prin respingerea penalităţilor de întârziere solicitate, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1270 C. civ. privind forţa obligatorie a contractului, art. 1530 şi art. 1531 C. civ. referitoare la dreptul creditorului la reparaţia integrală a prejudiciului şi totodată art. 1538 şi art. 1539 C. civ., care reglementează clauza penală.

În considerarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., s-a susţinut existenţa unor motive contradictorii şi străine de natura cauzei, deoarece, pe de o parte, instanţa de apel a stabilit justeţea pretenţiilor, iar, pe de altă parte, nu a acordat penalităţile motivat de faptul că recurenta a cauzat la rândul ei un prejudiciu celeilalte părţi.

În opinia recurentei, instanţa de apel în mod greşit a acordat mai mult decât s-a cerut, modificând soluţia tribunalului în temeiul unui apel nemotivat în termen.

În acest sens, recurenta susţine că instanţa de apel a încălcat limitele efectului devolutiv al apelului determinate de ceea ce s-a apelat potrivit art. 477 alin. (1) C. proc. civ., precum şi dispoziţiile art. 479 alin. (1) C. proc. civ., deoarece clauza penală privind penalităţile de întârziere nu a făcut obiectul vreunei dispute în calea de atac a apelului.

O altă critică a recurentei vizează faptul că instanţa de apel, în rejudecare, a încălcat principiul disponibilităţii procesului civil prevăzut la art. 9 şi art. 22 C. proc. civ., deoarece nu a solicitat reclamantei lămuriri privind cazul de reziliere pe care îl consideră incident în cauză şi nu a pus în dezbaterea părţilor eventuala calificare juridică referitoare la încadrarea în cazul de reziliere prevăzut la art. 14.3.4 din contract.

În aprecierea recurentei, instanţa de apel, procedând astfel, a încălcat şi principiile contradictorialităţii, al dreptului la apărare şi al oralităţii dezbaterilor procesului civil, fiind produsă o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea actelor săvârşite cu nerespectarea acestora.

De asemenea, mai arată recurenta că instanţa de apel în mod eronat a constatat că a intervenit rezilierea convenţională a contractului fără a fi îndeplinite condiţiile de formă şi de fond stabilite de părţi, pentru a fi incidentă această sancţiune.

În primul rând, recurenta susţine că instanţa de apel a omis faptul că sancţiunea rezilierii în oricare din variantele prevăzute la art. 14.3 din contract era condiţionată de notificarea subantreprenorului. Aşadar, au fost încălcate dispoziţiile art. 1270 şi 1553 alin. (2) C. civ. referitoare la aplicabilitatea pactului comisoriu, iar soluţia privind constatarea rezilierii de drept a contractului este nelegală.

În al doilea rând, recurenta consideră că rezilierea contractului din culpa acesteia nu era aplicabilă în absenţa unei culpe dovedite în execuţia contractului. În acest sens, recurenta a arătat că execuţia şi montajul ansamblurilor de prindere pe faţada clădirii beneficiarului nu erau în sarcina acesteia, contractul şi devizele anexă neprevăzând astfel de obligaţii.

Se mai arată că, deşi probele administrate în cauză nu au relevat culpa pârâtei în execuţia lucrării, totuşi instanţa de apel a concluzionat că în cauză culpa aparţine exclusiv pârâtei.

În opinia recurentei, motivele care au stat la baza acestei concluzii sunt contradictorii, insuficient sau chiar deloc fundamentate, fiind străine de natura cauzei.

În continuare, recurenta a menţionat că urmare a respingerii capătului de cerere privind constatarea rezilierii, daunele-interese compensatorii solicitate de reclamantă trebuiau respinse.

Prin întâmpinarea înregistrată la 6 decembrie 2023, recurenta-pârâtă B. S.R.L. a invocat excepţiile netimbrării, tardivităţii şi nulităţii recursului, iar pe fond a solicitat respingerea acestuia.

Cauza a fost înregistrată la 23 octombrie 2023 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, sub acelaşi număr.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 21 martie 2024, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului către părţi, cu menţiunea că pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare. Ambele recurente au depus puncte de vedere la raportul privind admisibilitatea recursurilor.

Prin încheierea din 13 iunie 2024, Înalta Curte a respins excepţia netimbrării cererii de recurs formulate de recurenta-reclamantă A. S.R.L. şi excepţia tardivităţii declarării recursului acesteia, excepţii invocate de către recurenta-pârâtă B. S.R.L.

A fost admis, în principiu, recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. şi s-a acordat termen la data de 19 septembrie 2024. De asemenea, a fost prorogată discutarea excepţiei nulităţii recursului promovat de reclamanta A. S.R.L.

6. Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., cu prioritate, a luat în examinare excepţia nulităţii recursului declarat de reclamanta A. S.R.L., invocată de pârâta B. S.R.L., urmând a anula recursul, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ., "menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii", iar potrivit art. 489 alin. (2) din acelaşi cod, "sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din dispoziţiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ. reiese că instanţele au obligaţia de a verifica dacă motivele invocate de recurentă se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 din acelaşi cod, iar dacă această cerinţă nu este îndeplinită, operează sancţiunea nulităţii recursului.

Este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puţin unul din motivele prevăzute expres şi limitativ de lege, întrucât este o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, părţile având la dispoziţie o judecată în fond, în faţa primei instanţe şi a instanţei de apel.

În prezenta cauză, recursul reclamantei este întemeiat doar formal pe motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., nefiind relevate critici de nelegalitate cu privire la raţionamentul expus de instanţa de prim control judiciar în soluţionarea apelului.

Se constată astfel că, în dezvoltarea motivelor de casare, recurenta-reclamantă reia situaţia de fapt şi susţine că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut că ar fi recunoscut sumele facturate de pârâtă, întrucât din actele dosarului, respectiv cererea de chemare în judecată şi notele de şedinţă din 22.09.2022, rezultă că aceste sume reprezentau un avans la contract şi nu contravaloarea serviciilor prestate.

Totodată, recurenta-reclamantă susţine că despăgubirile în cuantum de 30.000 de Euro, solicitate cu titlu de bonus, au fost dovedite prin procesul-verbal de control nr. x din 04.11.2013 şi prin contractul de antrepriză depus în extras.

Instanţa supremă constată că prin criticile recurentei se urmăreşte reaprecierea situaţiei de fapt şi reanalizarea probelor administrate de instanţele de fond pentru clarificarea titlului cu care au fost achitate de către parte anumite sume de bani ori întinderea despăgubirilor solicitate cu titlu de bonus, astfel că sunt vizate aspecte de netemeinicie, iar nu de nelegalitate a unei hotărâri, neputând face obiectul verificării în calea de atac a recursului, faţă de dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Înalta Curte constată că aceste critici evocate de recurenta-reclamantă nu reprezintă o motivare a recursului, în sensul prevăzut de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., nefiind relevate critici de nelegalitate punctuale împotriva hotărârii ce formează obiectul recursului, prin evocarea greşelilor de judecată săvârşite de instanţa de apel, din perspectiva motivelor de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 alin. (1) din acelaşi cod.

În egală măsură, critica privind cuantumul cheltuielilor de judecată raportat la dovezile depuse la instanţa de fond vizează aspecte de netemeinicie şi nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

În consecinţă, întrucât din motivele expuse prin memoriul de recurs nu poate fi identificată nicio critică îndreptată împotriva deciziei din apel, aptă să fie încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., potrivit art. 489 alin. (2) din acelaşi cod, intervine sancţiunea nulităţii recursului pentru motivarea necorespunzatoare, care nu constituie o motivare, în sens procedural, a recursului.

Se va avea în vedere că accesul la justiţie presupune şi respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea căii extraordinare de atac.

În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Prin urmare, constatând că recurenta nu a indicat în mod efectiv în ce constă nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ. şi nu au fost identificate nici motive de casare de ordine publică, pentru a putea fi invocate în temeiul art. 489 alin. (3) din acelaşi cod, se impune a fi aplicată sancţiunea nulităţii recursului.

Pentru considerentele care preced, în temeiul art. 496 alin (1) C. proc. civ. raportat la art. 489 alin. (2) din acelaşi cod, Înalta Curte va anula recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 223/2023 - A din 27 iunie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă.

7. Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta B. S.R.L. pentru următoarele considerente:

Critica recurentei-pârâte privind încălcarea de către instanţa de apel a limitelor efectului devolutiv al apelului prevăzute la art. 476 alin. (2) şi art. 477 C. proc. civ., subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nu este întemeiată.

Casarea hotărârii pentru motivul prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se poate solicita atunci când au fost încălcate reguli de procedură sau principii ale procesului civil, a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, potrivit art. 174 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a invocat încălcarea limitelor efectului devolutiv al apelului prevăzute la art. 476 alin. (2) şi art. 477 C. proc. civ., arătând că instanţa de prim control judiciar, fără să fi fost învestită cu judecata unui apel împotriva soluţiei de obligare a reclamantei la plata penalităţilor de întârziere, a schimbat sentinţa, respingând penalităţile în totalitate.

Verificând această critică, Înalta Curte reaminteşte că apelul este devolutiv, în sensul că readuce în faţa instanţei superioare toate problemele de fapt şi de drept ce au fost dezbătute în primă instanţă, provocând o nouă judecată a fondului potrivit art. 476 C. proc. civ.

Totuşi, devoluţiunea nu are caracter absolut, fiind limitată de două reguli exprimate prin adagiile "tantum devolutum quantum appelatum" şi "tantum devolutum quantum iudicatum".

Potrivit primei reguli prevăzute de art. 477 C. proc. civ. nu se devoluează decât ceea ce s-a apelat, adică instanţa de apel va proceda la o nouă judecată, însă numai în limitele criticii formulate de apelant.

Cea de a doua regulă "tantum devolutum quantum iudicatum", prevăzută de art. 478 C. proc. civ., presupune că în faţa instanţei de apel nu pot fi invocate alte aspecte referitoare la obiect, părţi şi cauză decât cele care au făcut obiectul judecăţii în faţa primei instanţe.

Pornind de la aceste consideraţii teoretice, se constată că prima instanţă a admis în parte cererea de chemare în judecată, în sensul că a constatat rezilierea contractului de subantrepriză, fiind respinse în rest pretenţiile din cererea principală şi, totodată, a admis în parte cererea reconvenţională formulată de pârâtă, fiind obligată reclamanta să plătească pârâtei diferenţă de preţ în sumă de 25.000 euro plus TVA şi penalităţi de întârziere aferente de 0,1% pe zi calculate de la rămânerea definitivă a hotărârii şi până la plata efectivă.

Împotriva acestei hotărâri ambele părţi au declarat apel. Prin apelul declarat de reclamantă, aceasta a solicitat în mod expres schimbarea în parte a sentinţei atacate, în sensul respingerii cererii reconvenţionale formulate de pârâtă.

Prin decizia recurată, au fost admise apelurile declarate, a fost schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul că a fost obligată pârâta B. S.R.L. să plătească reclamantei suma de 199.555,79 RON cu titlu de despăgubiri şi, totodată, a fost obligată reclamanta A. S.R.L. la plata sumei de 217.435,16 RON, cele două creanţe fiind compensate, petitul din cererea reconvenţională referitor la penalităţi de întârziere fiind respins.

Rezultă, aşadar, că reclamanta a contestat prin apelul declarat soluţia dată de prima instanţă asupra cererii reconvenţionale.

Chiar dacă prin cererea de apel reclamanta nu a motivat calea de atac împotriva acestei soluţii, în mod just instanţa de apel s-a pronunţat în fond, pe baza apărărilor formulate de parte la prima instanţă, în temeiul art. 476 alin. (2) C. proc. civ.,

Ca atare, Înalta Curte va respinge această critică, constatând că instanţa de apel a procedat la rejudecarea fondului în limitele stabilite de către apelanta reclamantă prin cererea de apel, cu respectarea dispoziţiilor art. 476 alin. (2) şi art. 477 alin. (1) C. proc. civ.

În egală măsură, nu este întemeiată nici critica referitoare la faptul că instanţa de apel a acordat mai mult decât s-a cerut prin respingerea penalităţilor solicitate de pârâtă pe cale reconvenţională, nefiind învestită cu o astfel de cerere. După cum s-a arătat, instanţa de apel a procedat la rejudecarea fondului în limitele stabilite de către apelanta-reclamantă prin cererea de apel, cu respectarea dispoziţiilor art. 476 alin. (2) şi art. 477 alin. (1) C. proc. civ., nefiind în prezenţa unui caz de ultra petita.

În continuare, recurenta susţine că instanţa de apel, în rejudecare, a încălcat principiile disponibilităţii, contradictorialităţii, al dreptului la apărare şi al oralităţii dezbaterilor procesului civil, pe motiv că nu a solicitat apelantei-reclamante lămuriri privind cazul de reziliere pe care îl consideră incident în cauză şi nu a pus în dezbaterea părţilor eventuala calificare juridică referitoare la încadrarea în cazul de reziliere prevăzut la art. 14.3.4 din contract.

Examinând considerentele deciziei recurate se constată că instanţa de apel a reţinut că din probele administrate a rezultat, pe de o parte, faptul că pârâta nu a finalizat lucrarea în cadrul termenului convenit, iar, pe de altă parte, că executarea lucrării a fost defectuoasă.

În continuare, instanţa a dat eficienţă dispoziţiilor art. 14.3.1 din contract şi a constatat reziliat de drept contractul de subantrepriză pentru nepredarea lucrării în termenul asumat prin contract. Suplimentar, instanţa de apel a reţinut şi incidenţa art. 14.3.4 din contract, referitor la desfiinţarea de drept a contractului din culpa pârâtei, respectiv executarea defectuoasă a lucrării.

Raportat la caracterul indiferent al considerentelor prin care s-a reţinut motivul suplimentar de desfiinţare a contractului încheiat între părţi, care puteau lipsi din conţinutul hotărârii fără a o lipsi de fundament, Înalta Curte constată că nu se poate reţine încălcarea principiilor disponibilităţii, contradictorialităţii, al dreptului la apărare şi al oralităţii dezbaterilor procesului civil prin nepunerea în discuţia părţilor a motivului suplimentar de reziliere a contractului.

De asemenea, criticile privind nemotivarea soluţiei de respingere a penalităţilor de întârziere solicitate de pârâtă prin cererea reconvenţională, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu sunt întemeiate.

Examinând decizia recurată, se constată că instanţa de apel a reţinut că pârâta a efectuat lucrări în sumă de 217.435,16 RON, potrivit facturilor depuse la dosar, confirmate şi de reclamantă prin fişa de cont, obligând reclamanta la plata contravalorii acestora. Totodată, instanţa de prim control judiciar a reţinut că pârâta nu este îndreptăţită la plata penalităţilor de întârziere pentru sumele reprezentând lucrările efectuate, întrucât pârâta este în culpă pentru executarea necorespunzătoare a obligaţiilor sale contractuale, fapt care a cauzat reclamantei un prejudiciu.

Prin urmare, deşi s-a reţinut că pârâta este îndreptăţită la plata contravalorii lucrărilor executate, instanţa de apel, în rejudecarea fondului, a respins solicitarea de plată a penalităţilor de întârziere pentru lucrările executate, reţinând culpa acesteia în executarea necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale.

În acest context este de menţionat că, în faţa instanţelor de fond, reclamanta a opus solicitării pârâtei de achitare a contravalorii lucrărilor efectuate excepţia de neexecutare a propriilor obligaţii, motivat de faptul că lucrările au fost efectuate în mod necorespunzător.

Această apărare a reclamantei a fost validată de instanţa de apel, care a reţinut, pe baza probelor administrate, că lucrările au fost efectuate necorespunzător, obligând pârâta la plata sumei de 199.555,78 RON cu titlu de despăgubiri. În ceea ce priveşte suma solicitată de pârâtă pe cale reconvenţională, reprezentând contravaloarea lucrărilor efectuate potrivit facturilor invocate, în absenţa unor probe certe pe aspectul întinderii valorii lucrărilor şi constatând că facturile nu au fost contestate, ci au fost înregistrate în contabilitatea societăţii, instanţa a apreciat ca fiind dovedite pretenţiile formulate de pârâtă pe cale reconvenţională.

În acest context factual, instanţa de apel a considerat că nu se impune sancţionarea reclamantei pentru plata cu întârziere a contravalorii lucrărilor, în condiţiile în care pârâta este la rândul său culpabilă pentru executarea necorespunzătoare a aceloraşi lucrări.

Ca atare, chiar dacă instanţa de apel a motivat concis soluţia de respingere a penalităţilor de întârziere solicitate de pârâtă prin raportare la excepţia de neexecutare a contractului invocată de reclamantă, nu suntem în ipoteza unei nemotivări a deciziei recurate sau a unor motive contradictorii ori numai străine de natura pricinii, în sensul dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Împrejurarea că recurenta nu este de acord cu motivarea instanţei de apel nu determină incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu sunt întemeiate.

Potrivit recurentei, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1270 C. civ. privind forţa obligatorie a contractului, art. 1530 şi art. 1531 C. civ. referitoare la dreptul creditorului la reparaţia integrală a prejudiciului, dar şi art. 1538 şi art. 1539 C. civ., care reglementează clauza penală, pe motiv că nu a aplicat corect clauza prevăzută la art. 3.6 şi 11.2 din contract privind plata cu întârziere a facturilor scadente.

Examinând decizia recurată se reţine că instanţa de apel a constatat reziliat de drept contractul de subantrepriză potrivit clauzelor prevăzute la art. 14.3.1 şi 14.3.4 din contract pe considerentul că lucrarea nu a fost finalizată în termenul contractual de execuţie a lucrării, iar din probele administrate a rezultat culpa pârâtei în executarea defectuoasă a lucrării.

În ceea ce priveşte pretenţiile solicitate de părţi sunt de menţionat prevederile art. 1554 C. civ. potrivit cărora contractul reziliat încetează pentru viitor, cu consecinţa neatingerii prestaţiilor deja executate.

Pornind de la această regulă, în rejudecare, instanţa de apel a analizat pretenţiile pârâtei solicitate pe cale reconvenţională şi a constatat că este întemeiată solicitarea de plată a contravalorii lucrărilor executate potrivit facturilor menţionate. În schimb, în ceea ce priveşte capătul de cerere privind plata penalităţilor, instanţa de prim control judiciar a reţinut că pârâta nu este îndreptăţită la plata acestora, atât timp cât este în culpă pentru executarea necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale.

Înalta Curte constată că, potrivit art. 3.6 şi 11.2 din contractul de subantrepriză, pârâta, în calitate de subantreprenor, poate solicita reclamantei, în calitate de antreprenor, penalităţi de întârziere de 0,1% pe zi de întârziere din contravaloarea facturii neachitate, care a devenit scadentă.

Este de menţionat că pârâta a solicitat penalităţi de întârziere pentru nerespectarea obligaţiei reclamantei de a efectua plata contravalorii lucrărilor executate potrivit contractului de subantrepriză, în temeiul facturilor menţionate şi acceptate la plată.

În justificarea refuzului de a executa propria obligaţie de plată a lucrărilor executate de pârâtă potrivit contractului de subantrepriză, reclamanta a invocat excepţia de neexecutare a contractului, iar din situaţia de fapt stabilită în mod definitiv de instanţele de fond a rezultat culpa pârâtei în executarea defectuoasă a lucrării şi nefinalizarea acesteia în termenul asumat contractual.

Referitor la această apărare, Înalta Curte reţine că legiuitorul a dat eficienţă caracterului reciproc şi interdepedent al obligaţiilor născute dintr-un contract sinalagmatic (bilateral), stabilind prin art. 1.556 alin. (1) C. civ. că, atunci când obligaţiile născute dintr-un contract sinalagmatic sunt exigibile, iar una dintre părţi nu execută sau nu oferă executarea obligaţiei, cealaltă parte poate, într-o măsură corespunzătoare, să refuze executarea propriei obligaţii, afară de cazul în care din lege, din voinţa părţilor sau din uzanţe rezultă că cealaltă parte este obligată să execute mai întâi.

Raportat la situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond, care nu poate fi reevaluată în recurs, Înalta curte constată că instanţa de apel a făcut aplicarea corectă a acestei prevederi legale, constatând că, deşi termenul de plată a facturilor reprezentând contravaloarea lucrărilor executate de pârâtă a devenit scadent, efectuarea lucrărilor în mod defectuos şi nefinalizarea acestora în termenul asumat prin contract a îndreptăţit reclamanta să refuze efectuarea plăţii facturilor.

Este de subliniat că, faţă de prevederile art. 1556 C. civ., efectul invocării excepţiei constă în suspendarea executării obligaţiilor părţii care invocă excepţia, ca urmare a suspendării înseşi forţei obligatorii a acestuia.

Ca efect al suspendării, obligaţia principală de plată a lucrărilor nu a devenit scadentă, ceea ce a atras inaplicabilitatea clauzei penale prevăzute la art. 3.6 şi 11.2 din contractul de subantrepriză.

Se constată, în acest sens, că potrivit dispoziţiilor art. 1538 alin. (1) C. civ. privind clauza penală, debitorul se obligă la o anumită prestaţie în cazul neexecutării obligaţiei principale. Or, în cauză, nu se poate reţine o neexecutare a obligaţiei principale a reclamantei, de plată a contravalorii lucrărilor executate de pârâtă, obligaţia fiind suspendată ca efect al invocării excepţiei de neexecutare a contractului de către reclamantă.

Aşadar, Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a încălcat dispoziţiile care reglementează forţa obligatorie a contractului, dreptul creditorului la reparaţia integrală a prejudiciului şi clauza penală.

În continuare, recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel în mod eronat a constatat rezilierea convenţională a contractului fără a fi îndeplinite condiţiile de formă şi de fond pentru a interveni această sancţiune, fiind încălcate dispoziţiile art. 1270 şi art. 1553 alin. (2) C. civ.

Sub un prim aspect, recurenta pârâta a invocat lipsa notificării prevăzute la art. 14.3 din contract, ca o condiţie a intervenirii sancţiunii rezilierii convenţionale a contractului.

Potrivit art. 14.3 din contractul de subantrepriză, contractul va fi desfiinţat de drept, fără intervenţia vreunei instanţe şi fără a mai fi necesară îndeplinirea altor formalităţi, exceptând notificarea subantreprenorului de către antreprenorul general.

Verificând actele dosarului, se constată că pârâta a fost notificată în condiţiile art. 14.3 din contractul de subantrepriză potrivit adresei din 10.07.2014, aflate la dosarul primei instanţe.

Drept urmare, criticile privind încălcarea de către instanţa de apel a forţei obligatorii a contractului şi a dispoziţiilor referitoare la condiţionarea aplicării pactului comisoriu de punerea în întârziere nu sunt întemeiate.

Sub un alt aspect, recurenta-pârâtă a susţinut că rezilierea contractului din culpa acesteia nu era aplicabilă deoarece nu a fost dovedită existenţa vreunei culpe în executarea contractului. Sub acest aspect, recurenta-pârâtă a precizat că din probele administrate, respectiv depoziţiile martorilor şi expertiza tehnică în specialitatea construcţii nu rezultă culpa pârâtei în execuţia lucrării.

Instanţa supremă constată că prin criticile recurentei privind lipsa culpei în executarea obligaţiilor contractuale se solicită în realitate reaprecierea situaţiei de fapt şi reinterpretarea probelor administrate la instanţele de fond, aspecte de netemeinicie ce nu pot forma obiect al controlului de nelegalitate în calea extraordinară a recursului.

Aşadar aceste critici privind reaprecierea culpei contractuale a pârâtei în executarea obligaţiilor contractuale nu vor fi analizate.

În consecinţă, nefiind încălcate dispoziţiile legale invocate de recurenta-pârâtă, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este întemeiat.

În considerarea celor prezentate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 223/2023 - A din 27 iunie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă.

Faţă de soluţia la care Înalta Curte a ajuns, ambele părţi fiind în culpă procesuală, nu se pune problema acordării cheltuielilor de judecată avansate de acestea.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 223/2023 - A din 27 iunie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Anulează recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva aceleiaşi decizii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 septembrie 2024.