Annulment of sale contracts for historic monument: invalidity of special auction procedure and impermissible change of legal basis in appeal

Şedinţa publică din data de 14 iunie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău la 31.05.2016, sub nr. x/2016, reclamanţii UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ COMUNA DOFTEANA şi CONSILIUL LOCAL DOFTEANA au solicitat, în contradictoriu cu pârâtele A. S.R.L. şi B. S.R.L.:

1. constatarea nulităţii absolute, pentru cauză ilicită şi fraudă la lege, a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/29.09.2003 de C., precum şi a actelor ce au stat la baza contractului, respectiv anunţul local al Consiliului Local Dofteana, înregistrat sub nr. x/18.06.2003, privind licitaţia publică şi procesele-verbale de licitaţie nr. x/12.08.2003, nr. y/18.08.2003 şi nr. 3139/25.08.2003;

2. constarea nulităţii absolute pentru cauză falsă, ilicită şi fraudă la lege şi pentru lipsa de obiect a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/19.05.2004, precum şi a procesului-verbal de licitaţie nr. x/14.04.2004;

3. constatarea nulităţii absolute a actului adiţional autentificat sub nr. x/08.08.2006 de D. la actul constitutiv al A. S.R.L., respectiv constatarea nulităţii absolute parţiale a art. 3 lit. a) pct. 4;

4. repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractelor.

În drept, au fost invocate dispoziţiile H.G. nr. 841/1995 modificată şi completată prin H.G. nr. 955/1998, inclusiv Regulamentul din 23.10.1995 privind valorificarea bunurilor scoase din funcţiune aparţinând instituţiilor publice cuprinse în anexa 2 la actele normative arătate, art. 948, art. 962 şi art. 968 C. civ. de la 1864, Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, art. 125 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 215/2001 privind administraţia publică locală (în vigoare la momentul întocmirii actelor atacate), art. 99 C. proc. civ., întrucât toate actele atacate au aceeaşi cauză sau sunt strâns legate între ele, vizând acte de înstrăinare a aceluiaşi obiectiv - monumentul istoric Castelul Ghica.

Prin întâmpinarea depusă, pârâta A. S.R.L. a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, iar, pe fond, a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată.

La 01.02.2017, pârâta B. a invocat excepţia inadmisibilităţii contestării actelor de procedură pe calea dreptului comun şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.

La 01.02.2017, reclamantele şi-au completat motivele acţiunii solicitând să se constate nulitatea absolută a celor două contracte de vânzare cumpărare, întrucât au realizat fiecare vânzarea doar a câte unei părţi din monumentul istoric Castel Ghica, fără a exista aviz de divizare a monumentului şi nici aviz de exercitare a dreptului de preempţiune pentru vânzarea fiecărei părţi, în mod separat, din monument, avize ce trebuiau emise de către Ministerul Culturii şi Cultelor; înstrăinările în cauză sunt nule raportat la dispoziţiile art. 4 alin. (4) şi art. 22 alin. (1) din Legea 442/2001.

Prin încheierea din 5 aprilie 2017, pronunţată de Tribunalul Bacău, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi Fiscal, s-a admis excepţia necompetenţei materiale funcţionale şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bacău, secţia I civilă.

Prin încheierea din 12 octombrie 2017, pronunţată de Tribunalul Bacău, secţia I Civilă, s-a admis excepţia necompetenţei materiale funcţionale şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bacău – secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi Fiscal.

Prin hotărârea nr. 23/2018, Curtea de Apel Bacău a stabilit competenţa de soluţionare în favoarea secţiei a II-a civilă şi de contencios administrativ şi Fiscal a Tribunalului Bacău, unde dosarul a fost înregistrat sub nr. x/2016.

În şedinţa publică din 03.10.2018, Tribunalul Bacău a respins tardivitatea formulării cererii modificatoare depusă de reclamanţi la 01.02.2017, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei A. S.R.L., iar în şedinţa publică din 18.10.2018, a respins excepţia inadmisibilităţii şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.

Prin sentinţa civilă nr. 123 din 25 iunie 2020, Tribunalul Bacău, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ a respins, ca nefondată, acţiunea formulată de reclamanţii Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Dofteana şi Consiliul Local Dofteana având ca obiect acţiune în constatare, obligând reclamanţii la plata sumei de 13.158 RON reprezentând cheltuieli de judecată (onorariu expert şi onorariu apărători) către pârâta B. S.R.L.

Împotriva sentinţei nr. 123 din 25.06.2020 şi a încheierii din 01.02.2017, pronunţate de Tribunalul Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Dofteana, Consiliul Local Dofteana au formulat apel.

Prin decizia civilă nr. 149/2021 din 25 februarie 2021, Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă a admis excepţia lipsei de interes şi, în consecinţă, a respins ca fiind lipsit de interes apelul formulat împotriva încheierii de şedinţă din 01.02.2017; a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanţii-reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 123/25.06.2020 şi a obligat apelanţii să plătească intimatei B. S.R.L. suma de 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul avocatului ales.

Împotriva deciziei nr. 149/2021 din 25 februarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, reclamanţii Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Dofteana, Consiliul Local Dofteana au declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate, în ceea ce priveşte respingerea, ca nefondat, a apelului formulat împotriva sentinţei civile nr. 123/25.06.2020 a Tribunalului Bacău şi obligării recurentelor la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.000 RON. Totodată, au solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel pentru administrarea întregului probatoriu solicitat (audiere de martori, expertiză topo-cadastrală şi evaluatorie) şi soluţionarea pe fond a cauzei conform deciziei ce se va da în recurs, precum şi obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată pentru toate fazele procesuale.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenţii au arătat că instanţa a analizat apelul în mod confuz, neindividualizând pentru fiecare categorie de acte răspunsurile date apelului.

Au mai susţinut că, în esenţă, au arătat drept motive de nulitate a actelor juridice atacate, inclusiv a contractelor de vânzare-cumpărare, următoarele: frauda la lege, cauza falsă şi ilicită, lipsa unui obiect determinat, încălcarea normelor imperative de drept ce permit vânzarea bunurilor din domeniul privat al comunei, dar şi a Legii nr. 422/2001 (art. 4 alin. (4) şi art. 22 alin. (1), art. 28 alin. (4).

Au arătat că instanţa de fond a încadrat motivele de nulitate invocate de recurenţi împotriva actelor juridice indicate la pct. 2 din cererea de chemare în judecată în cazul erorii obstacol cu privire la substanţa obiectului actului juridic, însă a respins acţiunea cu motivarea că nu ar exista o diferenţă valorică semnificativă.

A. O primă categorie de critici priveşte soluţia instanţei de apel cu privire la actele indicate la pct. 1 din cererea de chemare în judecată şi motivele particulare ale acestora (contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/29.09.2003 de BNP C. şi actele care au stat la baza încheierii acestuia).

După o scurtă prezentare a stării de fapt şi a soluţiei instanţei de apel, recurenţii arată că instanţa ar fi reţinut greşit că H.G. nr. 841/1995 nu este aplicabilă vânzării. Totodată, arată că, şi dacă nu ar fi aplicabil acest act normativ, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 506 din C. proc. civ. de la 1865, în baza cărora s-a stabilit preţul vânzării.

Apreciază că instanţa de apel trebuia să stabilească legea specială aplicabilă vânzării la licitaţie, pentru a statua dacă s-a respectat norma legală ce permite vânzarea bunurilor din domeniul privat (art. 125 alin. (2) din Legea nr. 215/2001) inclusiv prin raportare la prevederile Ordinului nr. 136/2003 al Consiliului Concurenţei, instanţa de apel având această obligaţie conform art. 22 alin. (2) şi art. 251 şi art. 252 C. proc. civ.

De asemenea, au mai susţinut că, faţă de aplicarea Ordinului nr. 136/2003, este evidentă încălcarea normei imperative ce reglementează vânzarea bunurilor din domeniul privat - art. 125 alin. (2) din Legea nr. 215/2001.

A.1. Instanţa de apel a respins apelul recurentelor considerând că H.G nr. 841/1995 (art. 5.5 şi 5.6 din anexa 2) este inaplicabil - fila x alin. (5)-(10) şi fila x alin. (10) din decizia recurată, drept pentru care se invocă motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ.

a) Recurentele au susţinut că este incident motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât decizia este pronunţată cu încălcarea normelor de drept material, în sensul că dispoziţiile H.G. nr. 841/1995, modificată şi completată prin H.G. nr. 966/1998, sunt aplicabile, contrar celor reţinute de instanţa de apel.

În dezvoltarea acestei critici, recurenţii au arătat că H.G. nr. 841/1995 a fost completată şi modificată prin H.G. nr. 966/1998, această formă modificată fiind în vigoare la momentul încheierii actelor atacate, aspect neanalizat de instanţa de fond. Pe de altă parte, arată că aplicabilitatea acestui act normativ rezultă din însuşi conţinutul său, respectiv din conţinutul art. 2 coroborat cu pct. 1.2 din anexa 2 a H.G. nr. 841/1995, respectiv din art. 1 şi art. 4 din acelaşi act normativ.

Se mai arată că, din interpretarea art. 6.2 din anexa 2 la H.G. nr. 841/1995, modificată prin H.G nr. 966/1998, coroborat cu pct. 1.6.2 din H.G. nr. 964/1998, rezultă că bunurile în cauză (construcţii şi teren) sunt de natura mijloacelor fixe. În acelaşi sens, arată că s-a pronunţat şi prima instanţă, la fila x, alineatul penultim din cadrul sentinţei civile, considerente neapelate.

b) Din punct de vedere al motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii arată că instanţa de fond nu a analizat în concret conţinutul actului normativ, ci doar a invocat în mod limitativ şi scos din context sintagme sau termeni folosiţi în cadrul acestuia, fără a analiza în concret motivele pentru care recurentele au susţinut, în cadrul motivelor de apel, aplicabilitatea acestui act normativ şi caracterul imperativ al textelor în cauză. Totodată, arată că instanţa de apel nu a analizat încălcarea art. 125 alin. (2) din Legea nr. 215/2001 ca urmare a nerespectării hotărârii de guvern arătate, norme imperative.

c) Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., se arată că instanţa de fond, în cadrul încheierilor interlocutorii din 18.10.2018 şi 05.04.2017, a constatat ca fiind aplicabile vânzării prevederile H.G. nr. 841/1995, modificată prin H.G. nr. 966/1998. Prin urmare, încheierile interlocutorii neapelate au autoritate de lucru judecat între părţi, în raport de art. 430 alin. (1) şi (2) C. proc. civ.

Se mai arată şi că aplicabilitatea H.G. nr. 841/1995, modificată prin H.G. nr. 966/1998, a fost constatată prin procesul-verbal al Curţii de Conturi nr. 4551/29.07.2005 şi prin rechizitoriul întocmit la 13.12.2007 de DNA - Serviciul Teritorial Bacău, în cadrul dosarului nr. x/2007 .

În subsidiar, în condiţiile în care se va considera că motivele arătate ar fi încadrabile în pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., solicită să se constate existenţa vătămării produse prin motivul arătat folosit de către instanţa de apel în acord cu prevederile art. 175 alin. (1) C. proc. civ., vătămarea fiind evidentă.

A.2. Chiar şi în cazul în care se menţin considerentele privind inaplicabilitatea hotărârii de guvern mai sus arătate, recurentele apreciază că se impune admiterea recursului deoarece instanţa de apel a respins apelul considerând, nelegal, aplicabile vânzării dispoziţiile art. 506 C. proc. civ. din 1865, ca urmare a prevederilor art. 721 C. proc. civ.

Arată că instanţa de apel a înlăturat considerente neapelate ale instanţei de fond privind inaplicabilitatea art. 506 C. proc. civ. de la 1865, ceea ce atrage incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ.

a) Încălcarea prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. are loc prin raportare la dispoziţiile art. 430 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., întrucât prima instanţă a constatat inaplicabilitatea art. 506 C. proc. civ. de la 1865, prin considerente neapelate şi care se bucură de autoritate de lucru judecat între părţi, fiind definitive.

În acest sens, se învederează că intimatele-pârâte nu au formulat apel împotriva acestor considerente ale primei instanţe, în baza art. 461 C. proc. civ. şi nici nu au formulat apel incident, conform art. 472 şi art. 474 C. proc. civ., achiesând, astfel, la considerentele primei instanţe, cât şi la menţiunile recurenţilor-reclamanţi din cadrul apelului declarat şi motivat, în care recurenţii au arătat că sunt legale şi temeinice considerentele instanţei de fond privind inaplicabilitatea art. 506 C. proc. civ. de la 1865 vânzării în cauză. Prin urmare, arată că dezlegările de drept neatacate au intrat în autoritatea de lucru judecat, nemaiputând fi repuse în discuţie.

Arată că acest aspect are relevanţă, întrucât actele atacate au fost încheiate ca urmare a aplicării art. 506 C. proc. civ. de la 1865, respectiv a vânzării la licitaţie conform acestui articol care permitea stabilirea preţului de vânzare la cel mai mare preţ oferit, emiterea actelor atacate în baza acestui text inaplicabil ducând la încălcarea art. 125 alin. (2) din Legea nr. 215/2001.

În subsidiar, consideră că aceleaşi critici pot fi încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., deoarece instanţa de apel a încălcat limitele învestirii, nefiind învestită cu apel împotriva considerentelor primei instanţe cu care recurentele-reclamante au fost de acord. În acest sens, susţin că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 478 alin. (2), art. 9 alin. (2) şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

b) Din punct de vedere al art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurentele susţin că este evidentă inaplicabilitatea art. 506 C. proc. civ. de la 1865 deoarece, în cauză, nu este vorba despre o vânzare la licitaţie în cadrul unei executări silite, ci de o vânzare voluntară ce se desfăşoară conform prevederilor art. 125 alin. (2) din Legea nr. 215/2001. Mai mult, învederează că, şi dacă prevederile art. 506 C. proc. civ. de la 1865 ar fi considerate normă cadru, prin raportare la art. 721 C. proc. civ. de la 1865, textul arătat tot nu are aplicabilitate deoarece există norme speciale care reglementează această vânzare a bunurilor din domeniul privat, norme speciale care se aplică cu prioritate (specialia generalibus derogant), instanţa de apel încălcând atât acest principiu, cât şi prevederile art. 721 C. proc. civ. de la 1865, deoarece nu a stabilit şi nu a aplicat norma specială.

Recurentele învederează că instanţa de apel nu a analizat incidenţa prevederilor Ordinului nr. 136/08.07.2003, fiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Nu în ultimul rând, arată că instanţa a încălcat dispoziţiile art. 22 alin. (2), art. 251 şi art. 252 C. proc. civ., întrucât instanţa este obligată să cunoască din oficiu dreptul aplicabil pe teritoriul naţional, recurentele indicând normele care interzic o astfel de vânzare, respectiv H.G. nr. 841/1995, modificată prin H.G nr. 966/1998 şi Ordinul nr. 136/2003 al Consiliului Concurenţei.

Arată ca decizia este şi contradictorie, deoarece instanţa de apel a identificat acest motiv, contrar celor reţinute privind lipsa indicării unui text legal care interzice vânzarea. Pentru aceleaşi motive, consideră că este nelegal şi argumentul instanţei de apel conform căruia nu va analiza incidenţa Ordinului nr. 136/2003 deoarece acest ordin nu a făcut obiectul analizei instanţei de fond .

Recurentele reclamante evocă dispoziţiile art. 2.3.1 din Ordinul nr. 136/2003 şi susţin că au indicat în cadrul apelului aceste prevederi, în temeiul art. 478 alin. (4) C. proc. civ., ca o explicitare faţă de soluţia instanţei de fond.

c) În cauză este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. şi ca urmare a faptului că instanţa de apel nu a analizat încălcarea normei imperative ce reglementează posibilitatea vânzării bunurilor din domeniul privat (art. 125 alin. (2) din Legea nr. 215/2001) prin raportare la inaplicabilitatea art. 506 C. proc. civ., text în baza căruia s-a făcut vânzarea la licitaţie şi s-a stabilit preţul de vânzare de 17% din evaluare, situaţie faţă de care stabilirea preţului de vânzare la 17% din evaluare este făcută fără bază legală, impunându-se analizarea cauzei din această perspectivă, admiterea căilor de atac şi anularea actelor atacate.

Arată că, în contextul în care vânzarea bunurilor imobile din domeniul privat este limitată prin prevederile art. 125 alin. (2) din Legea nr. 215/2001, este nelegală stabilirea preţului prin licitaţie în baza unei norme inaplicabile (art. 506 C. proc. civ. de la 1865).

d) Subsumat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele arată că instanţa de apel a considerat aplicabile prevederile art. 506 C. proc. civ. cu încălcarea H.G. nr. 841/1995, modificată prin H.G. nr. 966/1998 iar, în subsidiar, în cazul în care acest act normativ este considerat inaplicabil, au susţinut încălcarea art. 1.2, art. 2.1.1, art. 2.2.1 şi art. 2.3.1 din Ordinul nr. 136/28.07.2003.

În subsidiar, în cazul în care motivele de la pct. 2 vor fi reîncadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., arată că existenţa vătămării este evidentă şi nu poate fi înlăturată decât prin anularea deciziei atacate.

A.3. Considerentele instanţei de apel conform cărora recurenţii nu ar fi indicat un text de lege care să interzică vânzarea imobilului la un preţ de 17% din evaluare, în condiţiile în care H.G. nr. 841/1995, modificat prin H.G. nr. 966/1998, ar fi inaplicabilă, sunt nelegale întrucât sunt neconforme motivelor de apel prin care au fost indicate aceste norme.

Astfel, recurenţii consideră că au fost încălcate dispoziţiile art. 251 şi art. 252 C. proc. civ., fiind incidente motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

A.4. Refuzul instanţei de apel de a verifica aplicabilitatea Ordinului Consiliului Concurenţei nr. 136/2003 cu motivarea că nu a făcut obiectul analizei primei instanţe este nelegal întrucât, fiind în discuţie identificarea şi aplicarea unei norme juridice, instanţa era obligată să identifice şi să aplice chiar şi din oficiu legea incidentă, indiferent dacă a fost sau nu analizat de către instanţa de fond.

Consideră că motivul invocat de către instanţa de apel este de natură a argumenta nelegalitatea sentinţei primei instanţe, care încalcă aceleaşi prevederi ale art. 22 şi art. 251, art. 252 C. proc. civ., deoarece şi instanţa de fond avea aceleaşi obligaţii.

De asemenea, autorii prezentului demers judiciar mai arată că, în condiţiile în care s-ar menţine, ca fiind legală, aprecierea instanţei de apel privind inaplicabilitatea H.G nr. 841/1995, modificată prin H.G. nr. 966/1998, solicită să se constate că norma specială aplicabilă vânzării la licitaţie este Ordinul nr. 138/2001 al Consiliului Concurenţei, ordin care nu permite scăderea preţului de vânzare cu mai mult de 5% din evaluare în cazul bunurilor din domeniul privat al unităţilor administrativ teritoriale, text la care face trimitere art. 125 alin. (2) din Legea nr. 215/2001. Astfel, arată că actele atacate sunt nule deoarece sunt încheiate cu încălcarea normelor imperative ce permit vânzarea bunurilor din domeniul public.

A.5. Instanţa de apel nu a analizat motivele de nulitate prin raportare la norma legală ce reglementează vânzarea bunurilor din domeniul privat, respectiv prevederile art. 125 alin. (2) din Legea nr. 215/2001, raportat la hotărârile de Consiliu Local ce aprobă vânzarea şi normele speciale ce reglementează vânzarea la licitaţie menţionate în cuprinsul memoriului de recurs şi nu a stabilit natura imperativă a normelor legale incidente în cauză, derivate din calitatea reclamantelor de reprezentante ale colectivităţii locale, normele în cauză ocrotind interesul general, respectiv interesul colectivităţii locale, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

A.6. Sub un alt aspect, recurentele-reclamante subsumează pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. următoarele critici, prin raportare la motivele de apel privind frauda la lege şi cauza ilicită:

a) în ce priveşte motivele de apel ce vizează frauda la lege, motive neanalizate de către instanţa de apel, decizia recurată este contradictorie deoarece consideră că nu ar fi fost precizat mijlocul fraudulos deşi instanţa de apel însăşi reţine, la fila x alin. (1), indicarea mijlocului fraudulos comun ca fiind folosirea unui text normativ inaplicabil (art. 506 C. proc. civ. de la 1865) pentru a justifica scăderea preţului la 17% din preţul de evaluare, conivenţa părţilor fiind evidentă din moment ce au emis şi au aderat la actele atacate.

Mai arată că decizia atacată nu cuprinde motivele de respingere a apelului în ceea ce priveşte frauda la lege, motiv de nulitate pe care instanţa nu îl analizează.

De asemenea, susţin că nici instanţa de apel şi nici prima instanţă nu au solicitat lămuriri, obligaţie pe care o aveau în condiţiile în care ar fi considerat nelămurit vreun aspect (art. 22 alin. (2) C. proc. civ.). În acest context, se arată că declaraţia martorului E., depusă la dosar la 10.06.2020, reprezintă o probă ce trebuia analizată.

Aşadar, în opinia recurentelor, frauda la lege există, conivenţa şi reaua-credinţă a părţilor fiind evidentă.

b) instanţa de apel nu a analizat motivele care vizează cauza ilicită aşa cum a fost invocată în cadrul apelului la pct. A.7, decizia recurată necuprinzând motivele pentru care apelul a fost respins în ceea ce priveşte cauza ilicită.

În acest context se arată că instanţa de apel a respins în mod nelegal proba testimonială solicitată de recurente, probă admisibilă conform art. 255 alin. (1) C. proc. civ. şi care poate demonstra raporturile dintre părţi în ceea ce priveşte frauda la lege şi cauza ilicită.

A.7. Subsumat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele au susţinut că decizia este nelegală raportat la prevederile art. 125 alin. (2) din Legea nr. 215/2001, care stabilesc că vânzarea la licitaţie se face în condiţiile legii.

Totodată, au arătat că decizia este contrară aceloraşi prevederi raportat la caietul de sarcini, caiet achiziţionat de către cumpărător şi Hotărârii de Consiliu Local nr. 38/2003 şi HCL nr. 58/2003 prin care s-a dispus vânzarea bunului, care nu permit scăderea preţului la 17% din evaluare, aspect neanalizat, ceea ce atrage incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

B. Cu privire la actele indicate la pct. 2 din cererea de chemare în judecată şi motivele particulare ale acestora (contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/19.05.2004 de BNP C. şi actele care au stat la baza încheierii acestuia), după o prezentare a situaţiei de fapt cu privire la conţinutul contractelor de vânzare cumpărare, a documentaţiei cadastrale şi a situaţiei reale a imobilelor, recurentele învederează că aspectele arătate justifică nulitatea absolută a actelor atacate pentru cauză falsă şi ilicită, deoarece scopul real (mediat) al părţilor a fost transmiterea dreptului de proprietate asupra unui bun cu caracteristici diferite de cel real, aspecte pe care le cunoşteau, alegând să facă declaraţii contrare realităţii.

Recurentele-reclamante învederează că instanţa de apel a respins în mod nelegal apelul împotriva sentinţei instanţei de fond cu privire la constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/19.05.2004 şi a actelor preparatorii ale acestuia, în opinia recurentelor, fiind aplicabile prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ.

B. l. Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentele au formulat următoarele critici:

a) motivarea instanţei de apel este contradictorie, deoarece, deşi reţine că nu s-au arătat în concret cauzele de nulitate absolută a actelor atacate, însăşi instanţa de apel identifică frauda la lege, cauza falsă şi ilicită drept cauze de nulitate invocate de reclamante, la fila x alin. (2) şi (5), fila x.

Totodată, afirmă că decizia nu cuprinde motivele pentru care apelul a fost respins raportat la aceste cauze de nulitate absolută.

b) decizia este nemotivată în privinţa respingerii motivelor de apel cu privire la modul de administrare de către instanţa de fond a probei cu expertiza topo-cadastrală F. şi a expertizei evaluatorie G.. Astfel, arată că instanţa de apel nici nu a identificat acest motiv de apel în cadrul motivării, făcând doar afirmaţia că nu va relua susţinerile primei instanţe pe care însă le menţine, fără a analiza, în concret, motivele de apel formulate, statuare ce nu poate constitui motivare în susţinerea soluţiei de respingere a apelului.

În continuare, recurentele reiau argumentele cu privire la valoarea probatorie a expertizei topo-cadastrale şi evaluatorii şi la obiecţiunile depuse faţă de aceste expertize.

În acest context, arată că este nelegală şi dispoziţia instanţei de apel prin care se respinge proba cu o nouă expertiză evaluatorie şi topo-cadastrală, probă respinsă prin încheierea de şedinţă din 27.01.2021, fila x, alin. (2).

Printr-o altă critică, recurentele au susţinut că instanţa de apel a analizat eronat conţinutul adresei nr. x/30.05.2019 a BCPI Oneşti, din care rezultă că menţiunea din cartea funciară privind poziţionarea terenului în extravilan a fost preluată din documentaţia tehnică ce a stat la baza contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2004 (numere cadastrale x).

Totodată, mai arată că, în privinţa motivului de apel privind corecta stabilire a caracteristicilor terenului înstrăinat prin actele atacate, instanţa de apel nu a stabilit caracteristicile corecte ale terenului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2004, respectiv categoria de folosinţă (curţi-construcţii-parc) şi poziţionarea (intravilan), şi nu a analizat elementele probatorii care dovedesc poziţionarea şi categoria de folosinţă mai sus arătate, elemente probatorii indicate în preambul şi în cadrul apelului.

B. 2. Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii au formulat următoarele critici:

a) documentaţia tehnică cadastrală face parte din contract, fiind fără relevanţă, din acest punct de vedere, inexistenţa unei menţiuni exprese în acest sens în cadrul încheierii indicate deoarece contractul este legea părţilor.

Arată şi că soluţia de respingere a apelului este contrară reglementării fraudei la lege şi cauzei false şi ilicite, aşa cum le-au indicat şi nuanţat în cererea de chemare în judecată, răspunsul la întâmpinare, apel şi sinteza din recurs.

B. 3. Prin raportare la motivul de nulitate rezultat din eroarea-obstacol, încadrare pe care prima instanţă a dat-o motivelor din cadrul cererii de chemare în judecată, susţin că instanţa de apel a modificat în mod nelegal argumentele neapelate ale instanţei de fond.

S-a mai arătat că instanţa de apel argumentează frauda la lege, subsidiar cauza falsă şi ilicită, deoarece atestă că părţile, în cunoştinţă de cauză, au declarat situaţii neconforme realităţii, cauze de nulitate pe care, aşa cum au arătat la pct. 1, instanţa de apel refuză să le identifice şi să le analizeze.

În opinia recurentelor, considerentele instanţei de apel sunt nelegale, fiind incidente următoarele cazuri de casare:

a) art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel nu a analizat în concret criticile din apel legate de stabilirea valorii terenului din contractul de vânzare-cumpărare nr. x/19.05.2004 raportat la categoria de folosinţă corectă. În acest sens, susţin că sunt nelegale şi nemotivate şi dispoziţiile din încheierea de şedinţă din 27.01.2021 prin care s-a respins proba constând în efectuarea unei expertize topo-cadastrale şi evaluatorie.

b) art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât argumentul instanţei de fond este contrar reglementării cazului de nulitate absolută pentru eroare obstacol asupra substanţei obiectului actului juridic, sens în care recurentele oferă definiţia doctrinară a erorii obstacol.

C. Motive comune privind actele indicate la pct. 1 şi 2 din cererea de chemare în judecată:

1. Referitor la motivul de apel conform căruia toate actele atacate sunt nule absolut deoarece sunt încheiate cu încălcarea prevederilor art. 4 alin. (4) şi art. 22 alin. (1) din Legea nr. 422/2001, decizia civilă atacată este nelegală, criticile fiind încadrabile în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

a) prin decizia atacată se încalcă regimul juridic al nulităţii absolute, nulitate care nu poate fi validată sau acoperită, ea operând pentru motive anterioare sau concomitente încheierii actului juridic atacat. Aşadar, consideră că argumentul instanţei potrivit căruia situaţia ce determină nulitatea actului "s-a rezolvat" ulterior prin vânzarea porţiunii divizate din monument către acelaşi cumpărător este nelegal.

Subliniază relevanţa în cauză a încheierii tuturor actelor atacate cu încălcarea normelor de drept imperative prevăzute de art. 4 alin. (4) şi art. 22 alin. (1) din Legea nr. 422/2001, în sensul că monumentul, prin cele două contracte de vânzare cumpărare atacate, a fost divizat şi vândut în această modalitate divizată, fără avizul Ministerului Culturii şi Cultelor, minister care nu şi-a exercitat dreptul de preempţiune privind vânzarea monumentului în forma vândută, adică divizat.

Mai susţin că existenţa adresei nr. x/16.07.2003 a MCC nu este de natură a înlătura motivul arătat deoarece această adresă vizează exercitarea dreptului de preempţiune în forma nedivizată a monumentului. Acest aspect are relevanţă deoarece, conform art. 27 alin. (5) din Legea nr. 422/2001, Ministerul are obligaţia conservării monumentului, fiind plauzibilă teza exercitării dreptului de preempţiune de către minister în condiţiile vânzării divizate a monumentului tocmai ca urmare a obligaţiei de conservare a acestuia şi faţă de adresa nr. x/04.11.2003 .

b) instanţa de apel nu face o reală analiză a considerentelor aplicate de către instanţa de fond, întrucât nu a clarificat natura imperativă a normelor încălcate (art. 4 alin. (4) şi art. 22 alin. (1) din Legea nr. 422/2001) raportat la situaţia de fapt reţinută de către instanţa de fond şi menţinută de către instanţa de apel (divizarea monumentului şi vânzarea ca atare).

Instanţa de apel nu analizează, raportat la această situaţie de fapt, încălcarea normelor legale incidente: art. 4 alin. (4) şi art. 22 alin. (1) din Legea nr. 422/2001, motiv confirmat şi prin adresele nr. x/04.11.2003, nr. 2555/28/11/2018 şi nr. 1324/15.11.2016, toate emise de către Direcţia Judeţeană de Cultură şi Culte Bacău.

Motivele neanalizate de către instanţa de apel sunt identificate la filele x apel.

În condiţiile în care se consideră că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., arată că vătămarea este evidentă şi nu poate fi înlăturată decât prin casarea deciziei atacate.

2. Recurenţii învederează ca instanţa de apel nu a motivat în concret de ce a reţinut că va analiza motivele de apel în raport de art. 478 alin. (2) C. proc. civ., urmând să răspundă criticilor ce vizează limitele în care s-au judecat cauzele de nulitate în faţa primei instanţe.

Astfel, arată că nu au invocat motive noi în apel, ci doar explicitări ale pretenţiilor deduse judecăţii în primă instanţă, conform art. 478 alin. (4) C. proc. civ., prin care au invocat întocmirea actelor atacate cu încălcarea normelor legale imperative aplicabile, cauza falsă şi frauda la lege. De altfel, arată că, şi dacă invocau motive noi, acestea erau permise faţă de dispoziţiile art. 478 alin. (4) C. proc. civ. şi decizia RIL nr. 28/2015.

Consideră ca fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., motivul folosit de instanţa de fond neputând justifica neidentificarea şi neanalizarea de către instanţa de apel a tuturor motivelor de apel.

3. Argumentul instanţei că nu a fost învestită cu analiza motivului de nulitate rezultat din preţul derizoriu este nelegal, deoarece, în condiţiile în care instanţa de apel considera, faţă de motivarea de fapt existentă, respectiv în cazul primului contract de vânzare-cumpărare nr. x/2003, stabilirea preţului la 17% din evaluare şi, în cazul celui de-al doilea contract nr. x/2004, stabilirea preţului pentru un teren cu caracteristici inferioare, ca fiind motive încadrabile cazului de nulitate privind preţul derizoriu, avea obligaţia, conform art. 22 C. proc. civ., să pună în discuţia părţilor acest motiv şi să îl analizeze pe fond, ceea ce nu a făcut.

4. Instanţa de apel nu a analizat reaua-credinţă a intimatelor-pârâte şi participarea lor la frauda la lege, în opinia recurentelor fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În acest sens, arată că intimatele-pârâte au fost de rea-credinţă la încheierea celor două contracte de vânzare-cumpărare atacate, întrucât au cunoscut preţul de începere al vânzării pentru că au achiziţionat caietul de sarcini ce cuprindea acest preţ, au făcut declaraţii neconforme cu realitatea privind poziţionarea şi categoria de folosinţă a terenului, deşi, în cadrul aceluiaşi contract, se arată că au cunoştinţă de situaţia faptică şi juridică a terenului.

5. Instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra capătului de cerere privind nulitatea actului adiţional autentificat sub nr. x/08.08.2006 de către BNP D., la actul constitutiv al A. S.R.L. Dărmăneşti, respectiv constatarea nulităţii absolute parţiale a art. 3 lit. a) pct. 4 din acest act autentic, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 466 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Ca efect al constatării nulităţii absolute a celor două contracte de vânzare-cumpărare, arată că urmează a se constata nulitatea absolută parţială a actului adiţional menţionat pentru cauză ilicită şi fraudă la lege, aplicabilitate având principiul fraus omnia corrumpit (frauda corupe totul) şi principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial.

6. Ca urmare a admiterii recursului, solicită înlăturarea obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată.

La 28 iunie 2021, intimatele-pârâte au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

La 8 iulie 2021, întâmpinarea a fost comunicată recurentelor care, la 21 iulie 2021, au depus răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului. Constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., prin încheierea din 8 februarie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a Civilă a dispus comunicarea raportului, pentru a se depune punct de vedere, potrivit art. 493 alin. (4) din Cod.

Faţă de raportul comunicat, la 22 februarie 2022, recurentele au formulat în scris punct de vedere, prin care, în mare parte, au achiesat la concluziile raportului întocmit în cauză, mai puţin la aprecierile raportorului cu privire la încheierea din 27.01.2021, faţă de care au arătat că nu este o încheiere cu caracter interlocutoriu, ci cu caracter preparatoriu, iar recursul declarat împotriva deciziei nr. 149/25.02.2021 se consideră declarat şi împotriva încheierilor preparatorii premergătoare. De asemenea, au mai susţinut că are aplicabilitate şi motivul prevăzut de pct. 7 deoarece decizia recurată încalcă şi modifică inclusiv considerente neapelate ale instanţei de fond, considerente care, neapelate fiind, au autoritate de lucru judecat conform art. 430 alin. (1) şi (2) coroborate cu art. 461 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 5 aprilie 2022, pronunţată în complet de filtru, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de recurenţii-reclamanţi U.A.T. Comuna Dofteana şi Consiliul Local Dofteana împotriva deciziei nr. 149/2021 din 25 februarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bacău–Secţia I Civilă, stabilind, totodată, termen de judecată la data de 7 iunie 2022.

Analizând recursul, precum şi decizia atacată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Printr-un prim set de critici, recurenţii au susţinut că, în condiţiile în care instanţa de apel a statuat că H.G. nr. 841/1995 nu este aplicabilă vânzării Ansamblului Castel Ghica, aceasta trebuia, conform art. 22 alin. (2) şi art. 251 şi 252 C. proc. civ., să stabilească legea specială aplicabilă vânzării la licitaţie, pentru a stabili dacă s-a respectat norma legală ce permitea vânzarea bunurilor din domeniul privat (art. 125 alin. (2) din Legea nr. 215/2001).

Contrar aprecierilor recurenţilor, exercitarea rolului activ al instanţei, astfel cum este reglementat de art. 22 C. proc. civ., nu se poate realiza cu nesocotirea unui alt principiu al dreptului procesual civil, respectiv principiul disponibilităţii reglementat de art. 9 alin. (2) C. proc. civ. care statuează că "obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor".

Prin urmare, tocmai pentru a concilia cele două principii de drept, legiuitorul a acordat instanţei posibilitatea de a pune în discuţia contradictorie a părţilor temeiul juridic al cererii, în final alegerea revenind acestora şi nu judecătorului din oficiu, legea stabilind în mod expres situaţiile în care instanţa poate acţiona şi dispune din oficiu.

Însă, ceea ce se pretinde în cauză de către recurenţi nu priveşte calificarea corectă a cererii în raport de conţinutul acesteia, ci chiar posibilitatea instanţei de a alege pentru reclamanţi temeiul de drept potrivit pentru admiterea cererii.

Or, în virtutea principiului disponibilităţii, instanţa este ţinută de cauza cererii de chemare în judecată şi nu ar putea să schimbe, peste voinţa celui care are calitatea de reclamant în cererea respectivă, fundamentul pretenţiei formulate.

Împrejurarea că instanţa de apel a reţinut că H.G. nr. 841/1995 nu este incident în speţă, nu îi conferă acesteia nici dreptul, nici obligaţia de a schimba cauza dedusă judecăţii, cu atât mai puţin în faza procesuală a apelului, în acest sens fiind dispoziţiile art. 478 alin. (3) din C. proc. civ., potrivit căruia, "în apel, nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi." De altfel, aceleaşi considerente se impun şi în ceea ce priveşte eventuala aplicabilitate a Ordinului Preşedintelui Consiliului Concurenţei nr. 136/2003 pentru punerea în aplicare a Instrucţiunilor privind vânzările de terenuri şi/sau clădiri de către autorităţile publice, act normativ terţiar invocat pentru prima dată în apel.

Răspunzând şi celeilalte critici prin care se susţine pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 251-252 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că cele două texte de lege fac parte din Capitolul II Judecata, Secţiunea a 2-a Cercetarea procesului, Subsecţiunea a 3-a Probele din C. proc. civ. (Legea nr. 134/2010), iar aceste dispoziţii legale trebuie interpretate coroborat, în sensul că părţile nu trebuie să probeze ceea ce instanţa este ţinută să ia cunoştinţă din oficiu, cum ar fi dreptul în vigoare în România. Altfel spus, în situaţia în care părţile invocă un act normativ, ele nu sunt ţinute să îi şi dovedească existenţa. În virtutea dispoziţiilor art. 252 din C. proc. civ., instanţa e cea care trebuie să ia cunoştinţă din oficiu de dreptul în vigoare în România, fără ca sarcina probei să aibă loc în condiţiile art. 249 teza I din C. proc. civ.

Cu referire la motivul de casare referitor la încălcarea normelor de drept material, în sensul că dispoziţiile H.G. nr. 841/1995, astfel cum a fost modificată şi completată prin H.G. nr. 966/1998, sunt aplicabile, Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de apel a reţinut că H.G. nr. 841/1995 nu are incidenţă în cauză strict din perspectiva naturii bunurilor valorificate (bunuri imobile).

Din ansamblul reglementării rezultă în mod clar că din categoria bunurilor valorificate sunt excluse imobilele clădiri şi terenuri.

În speţă, bunul valorificat (Ansamblul Castel Ghica) este un imobil aflat în proprietatea privată a U.A.T. Comuna Dofteana, faţă de care sunt incidente dispoziţiile art. 123 alin. (2) din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, potrivit căruia, "bunurile ce fac parte din domeniul privat (n.n. al unităţilor administrativ-teritoriale) sunt supuse dispoziţiilor de drept comun, dacă prin lege nu se prevede altfel" coroborate cu dispoziţiile art. 125 alin. (2) din acelaşi act normativ, potrivit căruia "vânzarea, concesionarea şi închirierea se fac prin licitaţie publică, organizată în condiţiile legii".

Având în vedere că, pentru motivele mai sus arătate, vânzarea acestui imobil nu se putea face în condiţiile H.G. nr. 841/1995, instanţa de apel a statuat că procedura aplicabilă este cea prevăzută de art. 506 din C. proc. civ. de la 1865 raportat la art. 721 din acelaşi act normativ (în forma în vigoare la data publicării anunţului local – 18.06.2003) potrivit căruia "dispoziţiile codului de faţă alcătuiesc procedura de drept comun în materie civilă şi comercială; ele se aplică şi în materiile prevăzute de alte legi în măsura în care acestea nu cuprind dispoziţii potrivnice".

Prin urmare, nefiind incidentă în speţă Hotărârea de Guvern nr. 841/1995, nu poate fi reţinută nici critica potrivit căreia instanţa de apel nu a analizat încălcarea art. 125 alin. (2) din Legea nr. 215/2001, ca urmare a nerespectării hotărârii de guvern mai sus arătate.

Printr-o altă critică, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenţii au susţinut că, prin încheierile interlocutorii din 18.10.2018 şi 05.04.2017, neapelate, instanţa de fond a constatat ca fiind aplicabile vânzării prevederile H.G. nr. 841/1995, modificată prin H.G. nr. 966/1998, arătând, totodată, că aplicabilitatea respectivului act normativ a fost constatată şi printr-un proces-verbal al Curţii de Conturi şi prin rechizitoriul întocmit la 13.12.2007 în cadrul unui dosar penal.

Contrar susţinerilor recurenţilor, atunci când apelul este declarat în termen, efectul declarării căii de atac îl constituie realizarea unei noi judecăţi asupra fondului, instanţa de apel pronunţându-se în fapt şi în drept, adică atât cu privire la starea de fapt, cât şi cu privire la dispoziţiile legale aplicabile, conform art. 476 alin. (1) raportat la art. 479 alin. (1) C. proc. civ.

Ca atare, instanţa de apel analizează legalitatea şi temeinicia hotărârii primei instanţe de fond, nefiind ţinută de poziţia procesuală a părţilor în raport de aplicabilitatea unui anumit act normativ şi cu atât mai puţin de constatările unui alt organ cu atribuţii de control care sunt obligatorii exclusiv pentru entitatea controlată.

În altă ordine de idei, aşa cum a reţinut şi prima instanţă de fond, prin încheierea interlocutorie din 18.10.2018, Tribunalul a stabilit admisibilitatea acţiunii în anulare formulată împotriva actelor preparatorii, nicidecum dacă motivele de nulitate invocate (chestiuni ce ţin de fondul cauzei) pot fi analizate din prisma încălcării dispoziţiilor H.G. nr. 841/1995.

Printr-un alt set de critici, recurentele au susţinut că, şi în ipoteza în care ar fi menţinute considerentele privind inaplicabilitatea respectivei hotărâri de guvern, se impune admiterea recursului, întrucât instanţa de apel a considerat în mod nelegal ca fiind aplicabile vânzării prevederile art. 506 C. proc. civ. (1865) raportat la dispoziţiile art. 721 din acelaşi Cod, prin aceea că a înlăturat considerente neapelate ale instanţei de fond privind inaplicabilitatea art. 506 C. proc. civ. de la 1865, în accepţiunea recurentelor fiind, astfel, incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenţii au susţinut, în esenţă, că prima instanţă de fond a constatat inaplicabilitatea art. 506 C. proc. civ. de la 1865 prin considerente neapelate şi care se bucură de autoritate de lucru judecat.

Fără a nega faptul că prima instanţă de fond a apreciat că, în cauză, nu sunt incidente dispoziţiile C. proc. civ. privind executarea silită (art. 506 şi următoarele din C. proc. civ. 1865) pentru motivul că, în speţă, nu este vorba despre o executare silită, ci de o vânzare voluntară a bunurilor din domeniul privat aparţinând unităţilor de stat, Înalta Curte reaminteşte că, atunci când apelul este declarat în termen, efectul declarării căii de atac îl constituie realizarea unei noi judecăţi asupra fondului, instanţa de apel pronunţându-se atât cu privire la starea de fapt, cât şi cu privire la dispoziţiile legale aplicabile, conform art. 476 alin. (1) raportat la art. 479 alin. (1) C. proc. civ.

Prin urmare, faptul că, în speţă, instanţa de apel a considerat aplicabilă procedura adoptată la momentul licitaţiei, anume cea prevăzută de art. 506 din C. proc. civ. de la 1865, şi nu cea reglementată de H.G. nr. 841/1995, nu reprezintă altceva decât expresia efectului declarării căii de atac, aşa cum a fost arătat în considerentele precedente, nefiind, aşadar, încălcate nici limitele învestirii.

Cât priveşte criticile formulate din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., prin care recurentele au susţinut că textul din C. proc. civ. tot nu ar fi aplicabil deoarece există norme speciale care reglementează vânzarea bunurilor din domeniul privat, care se aplică cu prioritate, sens în care au arătat că instanţa de apel nu a analizat incidenţa prevederilor Ordinului Consiliului Concurenţei nr. 136/08.07.2003, Înalta Curte reţine că motivul pentru care instanţa de apel nu a analizat incidenţa acestui act normativ terţiar se datorează faptului că respectivul ordin a fost invocat pentru prima dată în apel, cu încălcarea dispoziţiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ.

Aşadar, invocarea pentru prima dată în apel a incidenţei Ordinului Consiliului Concurenţei nr. 136/08.07.2003 constituie o schimbare a cauzei acţiunii, şi nicidecum o explicitare a pretenţiilor adresate primei instanţe, astfel că, în raport de dispoziţiile art. 478 alin. (3) C. proc. civ., nu pot fi avute în vedere criticile şi susţinerile recurenţilor în această privinţă.

Prin urmare, atât timp cât cererea de chemare în judecată nu a fost modificată în faţa primei instanţe cu respectarea cerinţelor procedurale prevăzute de art. 204 C. proc. civ., iar invocarea unor noi motive în apel este interzisă de dispoziţiile art. 478 din acelaşi Cod, Înalta Curte constată că instanţele de fond au stabilit în mod corect limitele învestirii, cu respectarea principiul disponibilităţii, analizând toate motivele de fapt şi de drept invocate, în limitele legii, de reclamanţi, în susţinerea acţiunii şi a apelului.

Pe cale de consecinţă, dar şi pentru argumentele arătate în considerentele precedente, nu pot fi primite nici criticile privind încălcarea dispoziţiilor art. 22 alin. (2), art. 251 şi art. 252 C. proc. civ.

De altfel, nici pretinsul caracter contradictoriu al deciziei instanţei de apel nu poate fi primit, întrucât ceea ce a reţinut instanţa de apel este că reclamanta nu a identificat niciun text legal aplicabil care să interzică vânzarea la un preţ de 17% din valoarea imobilului, considerent care nu intră în contradicţie cu motivul pentru care instanţa de apel nu a mai analizat pretinsele cauze de nulitate invocate din perspectiva Ordinului nr. 136/2003 şi care au fost dezvoltate în considerentele precedente.

Printr-o altă critică, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii au susţinut că instanţa de apel nu a analizat încălcarea ar. 125 alin. (2) din Legea nr. 215/2001 prin raportare la inaplicabilitatea art. 506 C. proc. civ., text în baza căruia s-a făcut vânzarea la licitaţie şi s-a stabilit preţul de vânzare de 17% din evaluare, situaţie faţă de care recurenţii opinează că stabilirea preţului de vânzare la 17% din evaluare este făcută fără bază legală.

Răspunzând criticii formulate, Înalta Curte constată că, faţă de ceea ce reclamanţii au susţinut în apel, anume că vânzarea la licitaţie conform art. 506 C. proc. civ. (1865), deşi nu era aplicabilă, a fost folosită tocmai pentru eludarea normelor aplicabile vânzării în cauză şi care nu permiteau vânzarea la 17% din evaluare, instanţa de apel a reţinut că reclamanta nu a identificat niciun text legal aplicabil care să interzică vânzarea la un preţ de 17% din valoarea imobilului, în condiţiile în care nu se poate susţine nulitatea pe lipsa unui text care să permită vânzarea la 17% din valoarea unui bun, ci pe existenţa unui text expres care să interzică acest lucru.

Totodată, nu pot fi primite nici afirmaţiile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care recurenţii au susţinut că instanţa de apel a considerat aplicabile prevederile art. 506 C. proc. civ. cu încălcarea H.G. nr. 841/1995, iar în subsidiar, pentru situaţia în care acest act normativ ar fi considerat inaplicabil, cu încălcarea art. 1.2, art. 2.1.1., art. 2.2.1 şi art. 2.3.1 din Ordinul nr. 136/28.07.2003, argumentele fiind deja dezvoltate în considerentele precedente.

Printr-un alt set de critici raportate la considerentul instanţei de apel, potrivit căruia apelanţii nu au identificat niciun text legal aplicabil care să interzică vânzarea la un preţ de 17% din valoarea imobilului, astfel cum a fost evaluat, recurenţii au criticat decizia atacată prin aceea că instanţa de apel a refuzat să verifice aplicabilitatea Ordinului Consiliului Concurenţei nr. 136/2003 cu toate că era obligată să verifice şi să aplice din oficiu legea incidentă, indiferent dacă a fost sau nu analizată de instanţa de fond, sens în care susţin încălcarea dispoziţiilor art. 22 şi art. 251-252 C. proc. civ., context în care au solicitat să se constate că norma specială aplicabilă vânzării la licitaţie este Ordinul nr. 138/2001 al Consiliului Concurenţei, text la care face trimitere art. 125 alin. (2) din Legea nr. 215/2001.

Cu toate că recurenţii reiau într-o manieră aproape identică critici la care deja s-a răspuns în considerentele precedente, Înalta Curte subliniază că posibilitatea instanţei de apel de a statua şi în drept nu echivalează cu posibilitatea de a se substitui reclamanţilor în identificarea temeiului de drept potrivit pentru admiterea cererii.

Totodată, împrejurarea că dispoziţiile legale apreciate de instanţa de apel ca fiind aplicabile nu coincid cu cele indicate de recurenţii-reclamanţi nu justifică admiterea căii de atac formulate, în condiţiile în care recurenţii au înţeles să combată temeiul de drept reţinut de instanţa de apel prin invocarea unor alte acte normative care, în realitate, echivalează cu schimbarea cauzei în apel.

În aceeaşi ordine de idei, nu poate fi reţinută nici solicitarea de a se constata că norma specială aplicabilă vânzării la licitaţie este Ordinul nr. 138/2001 al Consiliului Concurenţei, cu atât mai mult cu cât dispoziţiile art. 125 alin. (2) din Legea nr. 215/2001 nu fac trimitere explicită la respectivul ordin, aşa cum susţin recurenţii. În realitate, respectivele dispoziţii din Legea nr. 215/2001 prevăd că "Vânzarea, concesionarea şi închirierea se fac prin licitaţie publică, organizată în condiţiile legii", revenind interpretului identificarea respectivului act normativ.

Printr-o altă critică, recurenţii au susţinut că instanţa de apel nu a analizat motivele de nulitate raportat la hotărârile de Consiliu Local ce aprobă vânzarea.

Contrar susţinerilor recurenţilor, Înalta Curte reţine că instanţa nu a fost învestită să verifice legalitatea încheierii actelor premergătoare, motiv pentru care nu va putea reţine cu temei critica formulată.

Printr-un alt set de critici subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii au susţinut că decizia instanţei de apel este contradictorie prin aceea că nu ar fi fost precizat mijlocul fraudulos prin care s-ar fi produs frauda la lege, cu toate că la pagina 17 din decizia recurată aceasta a reţinut mijlocul fraudulos indicat, constând în folosirea unui text normativ inaplicabil, respectiv art. 506 C. proc. civ. de la 1865.

De asemenea, au susţinut că decizia atacată nu cuprinde motivele de respingere a apelului în ceea ce priveşte frauda la lege.

Criticile nu pot fi primite pentru considerentele ce succed.

Răspunzând criticilor formulate, Înalta Curte constată că recurenţii fac o confuzie între ceea ce instanţa de apel a reţinut în acord cu susţinerile autorilor prezentului demers judiciar în apel şi aprecierile proprii în urma cărora a conchis în sensul că reclamanţii nu au precizat în nici un fel mijlocul fraudulos prin care părţile s-ar fi înţeles să îndepărteze alţi licitatori/să scadă preţul, (...) fără a arăta în ce a constat intenţia de a se folosi de normele legale incidente cu alt scop decât cel edictat (....), conivenţa frauduloasă neputând fi "întrezărită" de către instanţă ci invocată în concret şi dovedită ca atare.

Prin urmare, în accepţiunea instanţei de apel, era necesar să se facă dovada faptului că părţile au acţionat de conivenţă pentru a se folosi de normele legale incidente cu alt scop decât cel edictat, precum şi dovada utilizării unui mijloc fraudulos prin care au fost eludate prevederi legale imperative, nicidecum că mijlocul fraudulos constă exclusiv în aplicarea unei proceduri reglementate legal, aşa cum s-a susţinut în apel, dar pentru care s-a optat din anumite raţiuni prezumate de recurenţi.

Totodată, nu poate fi primită nici critica recurenţilor potrivit căreia proba constând în declaraţia martorului E. nu a fost analizată, în condiţiile în care, la ultimul paragraf de la pagina 18 a deciziei recurate, instanţa de apel a reţinut că "..trimiterea din apel la depoziţia unui martor E. (despre care rechizitoriul exprimă ideea unei duşmănii cu primarul ca urmare a folosirii acelui "act unilateral de voinţă" – demisie semnată în alb) nu este de natură să acopere lipsa indicării cu exactitate în acţiune a modalităţii prin care s-a urmărit în anii 2003-2004, vânzarea frauduloasă şi a actelor întreprinse în acest sens."

De asemenea, nu poate fi primită nici critica prin care recurenţii au susţinut că instanţa de apel nu a analizat motivele care vizează cauza ilicită.

Procedând, aşadar, la verificarea susţinerilor din apel, Înalta Curte reţine că, în ceea ce priveşte cauza ilicită, apelanţii au susţinut, în esenţă, că scopul (cauza) actelor juridice atacate este unul prohibit de lege şi anume transferul dreptului de proprietate la un preţ la care legea aplicabilă şi ordinea publică nu permite acest transfer, respectiv la un preţ de 17% din evaluare, ceea ce, în opinia apelanţilor, face cauza (scopul real-mediat) actelor atacate să fie ilicită.

Contrar susţinerilor recurenţilor, instanţa de apel a răspuns într-o manieră succintă, dar lămuritoare în sensul că "...nu a fost identificat de reclamantă niciun text legal aplicabil care să interzică vânzarea la un preţ de 17% din valoarea imobilului. Nu se poate susţine nulitatea pe lipsa unui text care să permită vânzarea la 17% din valoarea unui bun, ci pe existenţa unui text expres care să interzică acest lucru."

Cât priveşte critica potrivit căreia instanţa a respins în mod nelegal proba testimonială solicitată în apel, Înalta Curte reţine că acest aspect scapă cenzurii instanţei de recurs, întrucât instanţele de fond sunt suverane în aprecierea asupra utilităţii şi concludenţei probelor solicitate. Mai mult, instanţa de apel nu a respins nemotivat probele propuse, ci a expus raţionamentul care a condus la respingerea administrării acestora.

Prin alte critici subsumate motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 şi 6 C. proc. civ., recurenţii au susţinut că decizia este nelegală raportat la prevederile art. 125 alin. (2) din Legea nr. 215/2001, care stabilesc că vânzarea la licitaţie se face în condiţiile legii, arătând totodată că decizia este contrară aceloraşi prevederi raportat la caietul de sarcini şi HCL 38/2003 şi 58/2003 prin care s-a dispus vânzarea bunului, care nu permit scăderea preţului la 17% din evaluare, aspect neanalizat.

Având în vedere că textul de lege precizat (art. 125 alin. (2) din Legea nr. 215/2001) nu indică în mod explicit legea în condiţiile căreia se putea face o astfel de vânzare, legiuitorul folosind sintagma "în condiţiile legii", şi nici procedura sau valoarea la care poate fi vândut un astfel de bun, criticile nu pot fi primite.

Analizând, în continuare, motivele de recurs referitoare la modul de soluţionare a apelului în ceea ce priveşte actele indicate la pct. 2 din cadrul cererii de chemare în judecată, Înalta Curte reţine că, printr-un prim set de critici subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii au susţinut că motivarea instanţei de apel este contradictorie prin aceea că, deşi reţine că nu s-au arătat în concret cauzele de nulitate absolută a actelor atacate, însăşi instanţa de apel identifică frauda la lege, cauza falsă şi ilicită drept cauze de nulitate invocate de reclamante, la fila x alin. (2) şi (5) şi la fila x.

De asemenea, au susţinut că decizia atacată nu cuprinde motivele de respingere a apelului raportat la aceste cauze de nulitate absolută.

Criticile nu pot fi primite pentru considerentele ce succed.

Răspunzând criticilor formulate, Înalta Curte constată că recurenţii fac o confuzie între ceea ce instanţa de apel a reţinut în acord cu susţinerile autorilor prezentului demers judiciar în cererea introductivă şi cea de apel şi aprecierile proprii.

Astfel, deşi în privinţa contractului de vânzare-cumpărare nr. x/19.05.2004 recurenţii au susţinut prin cererea introductivă nulitatea acestuia pentru cauză falsă şi ilicită, întrucât părţile contractante în mod fraudulos au declarat transmiterea unui bun diferit de cel transmis în realitate, în sensul că, deşi suprafaţa de teren face parte din categoria de folosinţă parc+livadă+luciu de apă, în contract s-a inserat în mod fraudulos o altă categorie de folosinţă, instanţa de apel a conchis astfel:

"Referitor la categoria de folosinţă reală prin raportare la cea trecută în contract, Curtea constată că nu s-a indicat, de asemenea, în concret, cauza de nulitate absolută. Mai mult decât atât, din perspectiva celor învederate nu rezultă care dintre condiţiile obiectului nu ar fi îndeplinită (să fie în comerţ, să existe, să fie determinat sau determinabil, licit şi posibil, să fie proprietatea vânzătorului)." Totodată, instanţa de apel a mai reţinut că "...dacă ar trebui să avem în vedere eroarea obstacol, (...) nu ne aflăm în prezenţa unei absenţe a consimţământului în vânzarea, respectiv cumpărarea terenului, părţile litigante cunoscând cu exactitate ce imobil vând/cumpără, chestiunile vizând amplasamentul şi natura terenului aşa cum acestea au fost relevate de reclamantă neputând fi sancţionate cu nulitate absolută."; "Faptul că imobilul ar avea altă categorie de folosinţă nu echivalează cu lipsa unui obiect determinat câtă vreme părţile au ştiut ce anume vând şi respectiv cumpără, cunoscând deci datele esenţiale ale obiectului vânzării."

Totodată, faţă de critica subsumată aceluiaşi motiv de casare (prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.), prin care recurenţii au susţinut că decizia este nemotivată în privinţa respingerii motivelor de apel cu privire la modul de administrare de către instanţa de fond a probei cu expertiza topo-cadastrală F. şi a expertizei evaluatorii G., în sensul că instanţa de apel nu identifică acest motiv de apel în cadrul motivării, rezumându-se la afirmaţia potrivit căreia nu va relua susţinerile primei instanţe, pe care le menţine, fără a analiza în concret motivele de apel formulate, Înalta Curte reţine că, atâta vreme cât instanţa de apel a precizat în mod explicit că îşi însuşeşte considerentele primei instanţe, hotărârea nu este afectată de viciul nemotivării.

Având în vedere că, în acest context, recurenţii au susţinut că este nelegală şi dispoziţia instanţei de apel care, prin încheierea din 27 ianuarie 2021, a respins proba cu o nouă expertiză evaluatorie şi topo-cadastrală, Înalta Curte constată că respectiva încheiere nu poate face obiectul controlului de legalitate atâta vreme cât aceasta nu a fost atacată în mod distinct de către recurenţi.

De asemenea, nu pot fi primite nici criticile recurenţilor prin care aceştia susţin că instanţa de apel a analizat eronat conţinutul unei adrese a BCPI Oneşti, dar şi că nu a analizat elementele probatorii care dovedesc poziţionarea şi categoria de folosinţă a terenului ce a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare nr. x/2004, întrucât aprecierea şi evaluarea probelor administrate în cauză rămân în atribuţia exclusivă a instanţelor de fond, ca instanţe devolutive.

Mai mult decât atât, cât priveşte relevanţa pe care ar fi avut-o elementele probatorii care dovedesc poziţionarea şi categoria de folosinţă a terenului ce a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare nr. x/2004, se cuvine amintit considerentul de la paragraful al doilea de la pagina 19 a deciziei recurate, din care reiese că, în accepţiunea instanţei de apel, chestiunile vizând amplasamentul şi natura terenului, aşa cum acestea au fost relevate de reclamantă, nu pot fi sancţionate cu nulitatea absolută.

În continuare, văzând criticile subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care recurenţii au susţinut că: documentaţia tehnică cadastrală face parte din contract; soluţia de respingere a apelului este contrară reglementării fraudei la lege şi cauzei false şi ilicite, aşa cum le-au indicat şi nuanţat în cererea de chemare în judecată, răspunsul la întâmpinare, apel şi sinteza din recurs; prin raportare la motivul de nulitate rezultat din eroarea obstacol, încadrare pe care prima instanţă a dat-o motivelor din cadrul cererii de chemare în judecată, în mod nelegal, instanţa de apel ar fi modificat argumentele neapelate ale instanţei de fond; considerentele instanţei de apel argumentează frauda la lege, subsidiar cauza falsă şi ilicită, deoarece atestă că părţile, în cunoştinţă de cauză, au declarat situaţii neconforme realităţii, cauze de nulitate pe care instanţa de apel refuză să le identifice şi să le analizeze, Înalta Curte reţine că, în susţinerea acestor critici, recurenţii nu indică nicio normă de drept material pretins a fi fost încălcată sau aplicată greşit de către instanţa de apel, motiv pentru care respectivele critici nu pot fi analizate din perspectiva motivului de casare indicat - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin urmare, pentru a putea stabili incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este necesar nu numai ca autorul recursului să indice norma de drept material pretins a fi fost încălcată/interpretată eronat, ci acesta trebuie să expună şi o argumentaţie juridică a nelegalităţii invocate raportat la dispoziţiile legale menţionate, instanţa de recurs neputându-se substitui părţii, atât în identificarea normei de drept material, cât şi în completarea argumentaţiei căii de atac.

Totodată, recurenţii au mai susţinut incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel nu a analizat în concret criticile din apel legate de stabilirea valorii terenului din contractul de vânzare-cumpărare nr. x/19.05.2004 raportat la categoria de folosinţă corectă, sens în care susţine că sunt nelegale şi nemotivate şi dispoziţiile din încheierea de şedinţă din 27.01.2021 prin care s-a respins proba constând în efectuarea unei expertize topo-cadastrale şi evaluatorie.

Contrar susţinerilor recurenţilor, aşa cum s-a arătat în considerentele precedente, instanţa de apel a analizat respectivele critici arătând în mod explicit că îşi însuşeşte considerentele primei instanţe, astfel încât hotărârea nu este afectată de viciul nemotivării. De asemenea, nu pot fi primite nici criticile referitoare la încheierea din 27 ianuarie 2021, pentru aceleaşi considerente reţinute mai sus, anume că respectiva încheiere nu poate face obiectul controlului de legalitate atâta vreme cât aceasta nu a fost atacată în mod distinct de către recurenţi.

Cât priveşte critica subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care recurenţii au susţinut că argumentul instanţei este contrar reglementării cazului de nulitate absolută pentru eroare obstacol asupra substanţei obiectului actului juridic, Înalta Curte reţine că aceasta nu poate fi reţinută spre analiză, întrucât se caracterizează printr-un grad mare de generalitate şi imprecizie, aspect care atrage imposibilitatea exercitării unui control de legalitate a deciziei recurate.

Analizând, în continuare, motivele de recurs referitoare la motivele comune privind actele indicate la pct. 1 şi 2 din cadrul cererii de chemare în judecată, Înalta Curte reţine că, subsumat motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurenţii au susţinut pe de o parte că, prin decizia atacată, se încalcă regimul juridic al nulităţii absolute, care nu poate fi validată sau acoperită, ea operând pentru motive anterioare sau concomitente încheierii actului juridic atacat, sens în care au arătat că este nelegal argumentul instanţei potrivit căruia situaţia ce determină nulitatea actului "s-a rezolvat" ulterior prin vânzarea porţiunii divizate din monument către acelaşi cumpărător, iar, pe de altă parte, că instanţa de apel nu analizează încălcarea normelor legale incidente: art. 4 alin. (4) şi art. 22 alin. (1) din Legea nr. 422/2001.

Răspunzând primei critici formulate, Înalta Curte constată că, aşa cum rezultă din economia considerentelor deciziei recurate, instanţa de apel a reţinut că, faţă de adresa Direcţiei Judeţene pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural Bacău, care a solicitat luarea tuturor măsurilor pentru rezolvarea acestei situaţii în favoarea monumentului pe motiv că "divizarea monumentelor istorice şi fragmentarea proprietăţii are repercusiuni nefavorabile asupra conservării integrale a monumentului", la 19 mai 2004, în conformitate cu această adresă, s-a "rezolvat situaţia" privind divizarea, ca urmare a vânzării către acelaşi proprietar şi a restului de teren ce face parte din Ansamblul Castel Ghica.

Prin urmare, contrar susţinerilor recurenţilor, instanţa de apel nu a statuat în sensul că situaţia ce a determinat nulitatea actului s-a rezolvat prin vânzarea porţiunii divizate din monument către acelaşi proprietar, ci situaţia constând în eventualele repercusiuni nefavorabile asupra conservării integrale a monumentului ca urmare a divizării a fost "rezolvată" prin vânzarea către acelaşi proprietar şi a restului de teren ce face parte din Ansamblul Castel Ghica.

Cât priveşte critica potrivit căreia instanţa de apel nu a analizat raportat la situaţia de fapt constând în divizarea monumentului şi vânzarea ca atare, încălcarea normelor legale incidente: art. 4 alin. (4) şi art. 22 alin. (1) din Legea nr. 422/2001, Înalta Curte reţine că, privitor la calitatea de monument istoric şi a incidenţei art. 4 şi 22 din Legea 422/2001, Curtea a constatat că potrivit adresei nr. x/16 iulie 2003, Ministerul Culturii şi Cultelor a precizat expres şi neechivoc faptul că nu îşi exercită dreptul de preempţiune asupra imobilului Castel Ghica.

Cum, din adresa mai sus arătată reiese că a fost îndeplinită condiţia prealabilă de validitate a vânzării respectivului monument istoric, Înalta Curte reţine că, odată îndeplinită această condiţie, împrejurarea că ansamblul monumentului istoric nu a fost vândut în integralitate prin acelaşi contract nu este de natură a afecta legalitatea respectivelor contracte, ci singura problemă pe care ar fi ridicat-o divizarea monumentului, dar care, de altfel, a şi fost rezolvată, ar fi fost eventualele repercusiuni nefavorabile asupra conservării integrale a monumentului, nicidecum validitatea contractelor încheiate.

Printr-o altă critică, recurenţii învederează că instanţa de apel nu a motivat în concret de ce a reţinut că va analiza motivele de apel în raport de art. 478 alin. (2) C. proc. civ., urmând să răspundă criticilor ce vizează limitele în care s-au judecat cauzele de nulitate în faţa prime instanţe, sens în care au arătat că nu au invocat motive noi în apel, ci doar explicitări ale pretenţiilor deduse judecăţii în primă instanţă, conform art. 478 alin. (4) C. proc. civ.

Răspunzând criticii formulate, Înalta Curte reţine că, şi de nu ar fi făcut respectiva menţiune, instanţa de apel oricum era ţinută să judece în limitele efectului devolutiv al apelului, determinate de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă.

Prin urmare, o atare precizare nu necesita dezvoltarea unei motivări suplimentare, în condiţiile în care instanţa putea proceda la aplicarea respectivului text de lege şi fără a-l aminti în mod expres.

Cât priveşte critica recurenţilor prin care aceştia susţin că instanţa de apel avea obligaţia, conform art. 22 C. proc. civ., să pună în discuţia părţilor motivul de nulitate rezultat din preţul derizoriu/neserios şi să îl analizeze pe fond, Înalta Curte constată că instanţa de apel nu era îndrituită să aleagă pentru reclamanţi temeiul de drept potrivit pentru admiterea cererii sau să analizeze respectivul motiv de nulitate prin prisma tuturor posibilelor temeiuri (chiar şi a celor neinvocate de reclamanţi), în condiţiile în care toate chestiunile vizând preţul au fost invocate prin prisma dispoziţiilor H.G. nr. 841/1995 şi a conivenţei frauduloase, nicidecum prin prisma dispoziţiilor art. 1303 C. civ. – 1864, aşa cum a reţinut, de altfel, şi instanţa de apel.

Prin urmare, aşa cum s-a arătat în considerentele precedente, rolul activ al instanţei nu poate fi delimitat de principiul disponibilităţii care guvernează procesul civil. Cum, în virtutea acestui principiu instanţa este ţinută de fundamentul pretenţiei formulate, împrejurarea că instanţa de apel nu a analizat respectivul motiv de nulitate prin prisma tuturor posibilelor temeiuri nu poate constitui motiv de reformare a hotărârii atacate, în condiţiile în care aceasta nu are nici dreptul, şi nici obligaţia de a schimba cauza dedusă judecăţii, cu atât mai puţin în faza procesuală a apelului, aşa cum statuează, de altfel, dispoziţiile art. 478 alin. (3) din C. proc. civ., potrivit căruia, "în apel, nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi."

Printr-o altă critică, recurenţii au susţinut că instanţa de apel nu a analizat reaua-credinţă a intimatelor-pârâte şi participarea lor la frauda la lege, sens în care a susţinut incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Răspunzând criticii formulate, Înalta Curte reţine că, în condiţiile în care buna credinţă se prezumă, cel ce invocă reaua-credinţă trebuie să o şi dovedească.

Instanţa de apel a făcut trimitere la considerentele sentinţei de primă instanţă, precizând că îşi însuşeşte aceste considerente. Or, prima instanţă a arătat că nu s-a dovedit conivenţa pârâţilor pentru a eluda dispoziţiile legale şi nici existenţa unui mijloc fraudulos în acest sens.

Printr-o ultimă critică, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 466 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii au susţinut că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra capătului de cerere privind nulitatea actului adiţional autentificat sub nr. x/08.08.2006 de către BNP D. la actul constitutiv al A. S.R.L. Dărmăneşti, respectiv constatarea nulităţii absolute parţiale a art. 3 lit. a) pct. 4 din acest act autentic.

Răspunzând criticii formulate, Înalta Curte reţine că, deşi nu s-a referit în mod expres la acest capăt de cerere, instanţa de apel a motivat de ce nu va mai analiza celelalte susţineri. În acest sens, trebuie remarcat că prima instanţă a precizat că nulitatea acestui act subsecvent nu poate fi reţinută ca urmare a respingerii acţiunii cu privire la cele două contracte de vânzare-cumpărare menţionate la primele două capete de cerere.

Constatând, aşadar, că nu este incident niciunul dintre motivele de nelegalitate invocate de recurenţii-reclamanţi, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii-reclamanţi U.A.T. Comuna Dofteana şi Consiliul Local Dofteana împotriva deciziei nr. 149/2021 din 25 februarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bacău – secţia I Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii-reclamanţi U.A.T. Comuna Dofteana şi Consiliul Local Dofteana împotriva deciziei nr. 149/2021 din 25 februarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bacău – secţia I Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 iunie 2022.