Special administrator remuneration in insolvency: conflict between mandate contract and statutory obligation on local authority

Şedinţa publică din data de 20 iunie 2024

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa – secţia a II-a Civilă la 17 iunie 2023 sub dosar nr. x/2022, reclamanta A. S.R.L. - prin administrator judiciar C. civ. B., în contradictoriu cu pârâtul C., a solicitat obligarea acestuia la plata sumei de 204.378 RON, reprezentând plata indemnizaţiei brute lunare.

În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 1341 alin. (1) C. civ., 1470 C. civ., art. 194 C. proc. civ.

Pârâtul C. a formulat cerere de chemare în garanţie a Unităţii Administrativ Teritoriale Municipiul Medgidia - Consiliul Local Medgidia prin care a solicitat obligarea chematei în garanţie la plata către reclamantă a contravalorii indemnizaţiei încasate de către pârât pentru exercitarea calităţii de administrator special, în cuantum de 204.378 RON.

Prin sentinţa civilă nr. 704 din 20 iunie 2023, Tribunalul Constanţa – secţia a II-a Civilă a admis acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. - prin administrator judiciar C. civ. B., în contradictoriu cu pârâtul C..

A obligat pârâtul C. la plata în favoarea reclamantei A. S.R.L. a sumei de 204.378 RON, reprezentând plata indemnizaţiei brute lunare a administratorului special aferentă perioadei aprilie 2019 - iulie 2020.

A admis cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul C. în contradictoriu cu chematul în garanţie Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Medgidia – Consiliul Local Medgidia.

A obligat pe chematul în garanţie Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Medgidia – Consiliul Local Medgidia la plata în favoarea pârâtului C. la plata sumei de 204.378 RON, reprezentând plata indemnizaţiei brute lunare a administratorului special aferentă perioadei aprilie 2019 - iulie 2020, precum şi la plata sumei de 5.192,56 RON cheltuieli de judecată constând în taxă judiciară de timbru.

A respins ca nefondată cererea pârâtului C. de acordare a cheltuielilor de judecată cu titlul de onorariu avocat.

Împotriva acestei sentinţe, chematul în garanţie Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Medgidia – Consiliul Local Medgidia a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 199/LP din 20 decembrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa – secţia a II-a Civilă, de insolvenţă şi litigii cu profesionişti şi societăţi a fost respins ca nefondat apelul declarat de chematul în garanţie Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Medgidia – Consiliul Local Medgidia împotriva sentinţei civile nr. 704 din 20 iunie 2023 pronunţată de Tribunalul Constanţa – secţia a II-a Civilă, pe care l-a obligat la plata sumei de 2000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, în favoarea intimatului C..

Împotriva acestei decizii, chematul în garanţie Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Medgidia – Consiliul Local Medgidia a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

În argumentarea memoriului de recurs, se susţine că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea art. 430 alin. (2) şi art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a interpretat greşit dispozitivul deciziei civile nr. 882/CA/28.10.2020 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2023, pe de o parte şi a reţinut eronat care ar fi efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al acestei hotărâri judecătoreşti definitive, pe de altă parte, critici subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

În raport de aceste dispoziţii, se observă, pe de o parte, că se bucură de autoritate de lucru judecat atât dispozitivul, cât şi considerentele decisive şi decizorii ale unei hotărâri judecătoreşti definitive, iar pe de altă parte, că autoritatea de lucru judecat presupune nu numai efectul negativ al împiedicării unei noi judecăţi, dacă cerinţa triplei identităţi reglementate de art. 431 alin. (1) din C. proc. civ. este îndeplinită, ci şi efectul pozitiv, înţeles ca prezumţie, ca mijloc de probă, în sensul că cele tranşate prin considerentele decisive şi/sau decizorii ale unei hotărâri judecătoreşti definitive nu mai pot fi contrazise printr-o hotărâre judecătorească ulterioară.

Avându-se în vedere criticile aduse prin intermediul apelului, instanţa era chemată să analizeze chestiunile tranşate în mod definitiv prin dispozitivul, dar şi prin considerentele deciziei civile nr. 882/CA/28.10.2020 a Curţii de Apel Constanţa, precum şi relevanţa lor în analiza raportului de drept substanţial dintre pârât şi chematul în garanţie (iar nu între reclamant şi pârât), pentru a se putea reţine efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al hotărârii menţionate.

Aşadar, obiectul litigiului înregistrat pe rolul instanţelor judecătoreşti sub nr. x/2019, în care nici municipiul Medgidia şi nici pârâtul C. nu au avut vreo calitate procesuală nu l-a format şi anularea (parţială sau totală) a contractului de mandat nr. x/18.06.2019 invocat în cauza de faţă, în apărare, faţă de pretenţiile formulate de pârât pe calea cererii de chemare în garanţie.

În acest context, recurenta arată că, soluţia dispusă de Curtea de Apel Constanţa prin decizia civilă nr. 882/CA/28.10.2020 în privinţa anulării integrale a art. 1 din HCL nr. 57/18.06.2019 se justifică prin aceea că, potrivit art. 1 din HCL Medgidia nr. 57/18.06.2019 s-a aprobat modelul contractului de mandat cuprins în anexa acestei hotărâri, astfel că, o soluţie de anulare parţială a art. 1 din HCL nr. 57/18.06.2019, respectiv numai în ceea ce priveşte aprobarea modelului din anexa sa cu trimitere la Cap. IV, art. 3 lit. a) din anexă, nu ar fi fost juridic posibilă.

Totodată, este de observat că, prin art. 1 din HCL nr. 57/18.06.2019 (anulată, în această parte, prin decizia nr. 882/CA/28.10.2020 a Curţii de Apel Constanţa), s-a aprobat modelul contractului de mandat cuprins în anexa acestei hotărâri, iar nu contractul de mandat nr. x/18.06.2019, încheiat între chematul în garanţie şi pârât, astfel cum greşit a reţinut instanţa de apel, contractul de mandat nr. x/18.06.2019 fiind încheiat ulterior adoptării HCL Medgidia nr. 57/18.06.2019, iar nu anterior acesteia.

Prin urmare, nu s-ar putea susţine că, prin decizia civilă nr. 882/CA/28.10.2020 a Curţii de Apel Constanţa s-ar fi anulat (total sau parţial) contractul de mandat nr. x/18.06.2019, aspect greşit reţinut instanţa de apel.

Pe de altă parte, chiar dacă s-ar reţine (deşi nu este corect) că, prin art. 1 din HCL nr. 57/18.06.2019 s-ar fi aprobat contractul de mandat nr. x/18.06.2019, iar nu numai modelul de contract de mandat, este de observat că, prin decizia nr. 882/CA/28.10.2020 a Curţii de Apel Constanţa s-a anulat art. 1 din HCL nr. 57/18.06.2019, adică articolul prin care s-ar fi aprobat întregul contract, iar nu numai Cap. IV art. 3 lit. a) din acest contract, astfel cum greşit a reţinut instanţa de apel.

În ceea ce priveşte considerentele deciziei civile nr. 882/CA/28.10.2020 a Curţii de Apel Constanţa, urmează a se observa că, în analiza efectuată prin decizia menţionată în limitele învestirii sale, Curtea nu a analizat nici validitatea contractului de mandat nr. x/18.06.2019, nici efectele pe care acest contract le produce faţă de părţile sale.

În acest context, se reţine că, Curtea de Apel Constanţa a analizat exclusiv legalitatea actului administrativ reprezentat de HCL Medgidia nr. 57/18.06.2019, având în vedere vătămarea cauzată prin adoptarea acestui act administrativ reclamantului A. S.R.L. (în absenţa căruia contractul de mandat având conţinutul vătămător pentru reclamant nu ar fi opozabil acestuia), iar nu validitatea contractului de mandat nr. x/18.06.2019 prin prisma art. 52 din Legea nr. 85/2014 şi nici efectele pe care acesta le produce între părţile sale.

De asemenea, urmează a se observa că, prin decizia nr. 882/CA/28.10.2020, Curtea de Apel Constanţa, nu a opinat în sensul că obligaţia de plată a indemnizaţiei cuvenite administratorului special ar reveni chemaţilor în garanţie, ci a reţinut că, în raport de art. 52 din Legea nr. 85/2014, obligaţia de plată a acestei indemnizaţii a fost pusă greşit în sarcina A. S.R.L., prin HCL Medgidia nr. 57/2019.

Totodată, se susţine că, în raport de considerentele deciziei civile nr. 882/CA/28.10.2020 se poate afirma că, în cauza de faţă, efectul pozitiv al acestei hotărâri judecătoreşti nu numai că nu se impune în sensul reţinut de instanţa de apel, ci dimpotrivă, că independent de soluţia pronunţată prin această hotărâre judecătorească, cu referire la nelegalitatea HCL Medgidia nr. 57/18.06.2019, contractul de mandat nr. x/18.06.2019, încheiat între pârâţi şi chemaţii în garanţie, continuă a produce efecte între părţile sale.

Într-o altă critică, recurenta susţine că hotărârea atacată s-a fundamentat pe o greşită interpretare şi aplicare a art. 52 din Legea nr. 85/2014, a art. 1270 alin. (1), art. 1280, art. 2010 din C. civ., aspecte ce pot fi subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În acest sens, trebuie observat că art. 52 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 nu reglementează, în sarcina acţionarilor, asociaţilor, membrilor debitorului în insolvenţă, o obligaţie legală de plată a vreunei indemnizaţii, într-un anumit cuantum, administratorului special.

Apoi, se reţine şi că desemnarea administratorului special nu este dispusă, ca atare, de lege, această operaţiune fiind iniţiată printr-un act juridic unilateral al organului colectiv de conducere al debitorului în insolvenţă, iar acest punct de vedere este întărit şi de faptul că art. 53 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 reglementează consecinţele nedesemnării unui administrator special.

Astfel, din analiza atribuţiilor conferite de art. 56 din Legea nr. 85/2014 administratorului special, rezultă că acestea se circumscriu unui mandat limitat la actele şi operaţiunile enumerate de textul menţionat, numai că mandatul este un contract, presupunând nu numai împuternicirea acordată de mandant mandatarului, ci şi acceptarea de către mandatar a însărcinării primite, aşadar un acord de voinţă al părţilor.

Prin urmare, nu s-ar putea susţine că raportul juridic dintre administratorul special şi debitorul în insolvenţă ar lua naştere prin actul juridic unilateral de desemnare a acestuia de către acţionarii/asociaţii/membrii debitorului, persoana propusă în calitate de administrator special fiind liberă a accepta sau nu această desemnare.

Aşadar, procedura de desemnare a administratorului special iniţiată prin HCL nr. 35/18.04.2019 a fost desăvârşită prin semnarea contractului de mandat nr. x/18.06.2019.

În acest context, recurenta consideră că, interpretând şi aplicând eronat prevederile art. 52 din Legea nr. 85/2014, instanţa de apel a reţinut că "temeiul obligaţiei chematului în garanţie îl constituie dispoziţiile art. 52 din Legea nr. 85/2014, în a cărui aplicare a fost dată hotărârea nr. 35/18.04.2019 (...)".

Astfel, izvorul raportului juridic de drept substanţial născut între pârât şi chemaţii în garanţie este dat de contractul de mandat nr. x/18.06.2019, ce reprezintă acordul de voinţă ai părţilor sale, iar nu de HCL Medgidia nr. 35/18.04.2019 şi nici de HCL Medgidia nr. 57/18.06.2019 (anulată în parte, în privinţa art. 1 şi art. 3, prin decizia civilă nr. 882/CA/28.10.2020 a Curţii de Apel Constanţa). Or, acest contract de mandat nu a fost anulat prin decizia nr. 882/CA/28.10.2020 a Curţii de Apel Constanţa, aşa încât el produce efecte între părţile sale (art. 1280 din C. civ.) şi se impune acestora aidoma legii (art. 1270 alin. (1) din C. civ.).

Aşadar, în raportul dintre cele două părţi, grefat pe contractul de mandat, acestea nu au convenit obligaţia chemaţilor în garanţie de plată a vreunei indemnizaţii către pârâtul C. şi, pe cale de consecinţă, se reţine că, în temeiul acestui contract de mandat, ar reveni chemaţilor în garanţie obligaţia de a plăti pârâtului o indemnizaţie, aspect ce echivalează cu o greşită interpretare şi aplicare a prevederilor art. 1280 şi art. 1270 alin. (1) din C. civ.

Astfel, de vreme ce prin contractul de mandat evocat, părţile au stabilit că obligaţia de plată a remuneraţiei cuvenite administratorului nu revine chemaţilor în garanţie, ci unui terţ, acesta este actul juridic care produce efecte între acestea, neputându-se susţine că ar reveni chemaţilor în garanţie o obligaţie de plată pe care nu şi-au asumat-o prin acest contract.

Pe de altă parte, recurenta consideră că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut că "chematul în garanţie a încălcat prevederile art. 52 din Legea nr. 85/2014 prin dispunerea plăţii indemnizaţiei administratorului special din bugetul propriu al debitoarei ce se afla în insolvenţă, tot acesta trebuie să şi repare paguba astfel creată, însă în cauză nu s-ar putea reţine existenţa unei asemenea obligaţii nici prin raportare la prevederile art. 2010 din C. civ., greşit interpretate de instanţa de apel.

În acord cu aceste prevederi, se arată că, atunci când mandatul se prezumă a fi fost dat cu titlu oneros, iar întinderea remuneraţiei nu este determinată prin contract, aceasta se impune a fi stabilită printr-o hotărâre judecătorească printr-o acţiune având ca obiect tocmai stabilirea cuantumului remuneraţiei (în acord cu legea, uzanţele sau, în lipsă, potrivit valorii serviciilor prestate). Aşadar, în absenţa stabilirii, prin contract, a întinderii remuneraţiei, art. 2010 din C. civ. nu reglementează obligaţia mandantului de plată a acesteia în cuantumul solicitat de mandatar nici chiar în cazul în care mandatul este prezumat cu titlu oneros.

Prin urmare, în cauza de faţă, chiar şi în cazul în care s-ar aprecia că contractul de mandat nr. x/18.06.2019 s-ar prezuma a fi cu titlu oneros, art. 2010 din C. civ., greşit interpretat de instanţa de apel, nu ar genera în sarcina chemaţilor în garanţie obligaţia de plată a indemnizaţiei solicitate de pârât, ci reglementează doar posibilitatea pârâtului de a se adresa instanţei pentru stabilirea cuantumului remuneraţiei, posibilitate pe care însă pârâtul nu a înţeles să o valorifice judiciar.

În acest context, recurenta consideră că fundamentat pe o greşită interpretare şi aplicare a art. 52 din Legea nr. 85/2014, art. 1270 alin. (1), art. 1280, art. 2010 din C. civ., instanţa de apel a reţinut că ar reveni chemaţilor în garanţie obligaţia de plată a remuneraţiei solicitate de pârât.

Pentru aceste considerente, recurenta solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris şi depus la dosar.

Prin întâmpinările depuse la dosarul cauzei de către intimaţii A. S.R.L. - prin administrator judiciar C. civ. B. şi C. s-a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul declarat de recurenta-chemată în garanţie UAT MUNCIPIUL MEDGIDIA-CONSILIUL LOCAL MEDGIDIA este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează neregularităţi de ordin procedural ce sunt sancţionate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., dispoziţii ce constituie dreptul comun în materia actelor de procedură şi care au în vedere o singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea formelor procedurale.

În acest sens, recurenta susţine că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea art. 430 alin. (2) şi art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a interpretat greşit dispozitivul deciziei civile nr. 882/CA/28.10.2020 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2023 reţinând greşit efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al acestei hotărâri definitive.

În raport cu dispoziţiile care reglementează art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se constată că susţinerile recurentei nu se circumscriu motivului de casare evocat, care are în vedere doar nerespectarea unor reguli de procedură şi nu modul de interpretare al probelor de către instanţa de apel, având în vedere că raţionamentul instanţei asupra modului de interpretare a probatoriului administrat în cauză nu poate fi analizat din perspectiva respectării unor reguli de procedură.

Astfel, raportat la prevederile art. 435 C. proc. civ., se constată că legiuitorul a reglementat efectele hotărârii judecătoreşti, context în care, se constată că în mod corect instanţele au dat eficientă puterii de lucru judecat a deciziei nr. 882/CA/28.10.2020 a Curţii de Apel Constanţa.

Prin această decizie, rămasă definitivă, a fost admis recursul declarat de recurenta reclamantă - S.C. A. S.R.L. şi C. civ. B. – administrator judiciar al debitoarei A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1756/CA/28.11.2019 pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul nr. x/2019, pe care a casat-o în parte şi, rejudecând, a admis cererea formulată de reclamantă şi a dispus anularea în parte a HCL nr. 57/18.06.2019 în ceea ce priveşte art. 1 şi art. 3.

În acest context, nu pot fi reţinute susţinerile recurentei, întrucât nu pot fi contrazise aspectele stabilite în mod definitiv prin hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Constanţa care a desfiinţat exact articolul ce prevedea că indemnizaţia se asigură din bugetul propriu al debitoarei, astfel că, instanţa în mod judicios a dat eficienţă puterii de lucru judecat a deciziei nr. 882/CA/28.10.2020.

Astfel, din perspectiva cerinţelor impuse de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se constată că recurenta nu a invocat nicio neregularitate de ordin procedural ce ar putea conduce la nulitatea actului.

În cadrul motivului de casare, prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, recurenta critică decizia atacată apreciind că, hotărârea atacată s-a fundamentat pe o greşită interpretare şi aplicare a art. 52 din Legea nr. 85/2014, a art. 1270 alin. (1), art. 1280, art. 2010 din C. civ.

Din analiza susţinerilor recurentei, se constată că temeiul obligaţiei chematului în garanţie îl constituie dispoziţiile art. 52 din Legea nr. 85/2014, în a cărui aplicare a fost dată Hotărârea nr. 35/18.04.2019, prin care Consiliul Local Medgidia a desemnat reprezentantul în procedura insolventei debitoarei A. S.R.L. şi i-a stabilit remuneraţia.

În acest context, se reţine că în mod corect instanţa de apel a apreciat că recurentul a încălcat prevederile art. 52 din Legea nr. 85/2014, prin dispunerea plăţii indemnizaţiei administratorului special din bugetul propriu al debitoarei ce se afla în insolvenţă, fiind aplicabil în acest sens, principiul de drept nemo auditur turpitudinem allegans.

Totodată, se constată că părţile au încheiat şi contractul de mandat nr. x/18.06.2019, aprobat prin HCL nr. 57/18.06.2019, reţinându-se că efectele deciziei civile nr. 882/CA/28.10.2020 a Curţii de Apel Constanta nu se extind asupra valabilităţii contractului de mandat în întregul sau, ci doar asupra menţiunii regăsită în Cap. IV art. 3 lit. a) referitor la obligaţia debitoarei A. S.R.L. de a asigura plata indemnizaţiei brute lunare a administratorului special.

În cauză, se reţine că pârâtul C. a fost desemnat în calitate de administrator special al societăţii reclamante, prin HCL nr. 35/2019 a Consiliului Local Medgidia pentru S.C. A. S.R.L., în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 85/2014, îndemnizaţia obţinută fiind încasată în baza contractului de mandat nr. x/18.06.2019, care a avut ca obiect îndeplinirea de către pârât a unor activităţi de administrare a societăţii aflată în procedura insolvenţei, precum şi reprezentarea intereselor asociatului Consiliul Local al Municipiului Medgidia.

În condiţiile în care pârâtul C. şi-a îndeplinit toate obligaţiile prevăzute în contractul de mandat, apare ca fiind neîntemeiată obligaţia sa de restituire a îndemnizaţiei primite pentru munca prestată, sens în care nu îi poate fi imputată acestuia menţiunea greşită de către părţi a obligaţiei de plată, stabilită iniţial în sarcina reclamantei, iar ulterior constatându-se că aceasta trebuia de fapt achitată de către Consiliul Local, în temeiul dispoziţiilor art. 52 din Legea nr. 85/2014, în cazul de faţă de către chemata în garanţie - Consiliul Local al Municipiului Medgidia.

Aceste aspecte se observă în considerentele deciziei nr. 882 din 28.10.2020 a Curţii de Apel Constanta, prin care instanţa a anulat art. 1 şi art. 3 din HCL nr. 57/18.06.2019, stabilind cu putere de lucru judecat că chemata în garanţie Consiliul local Medgidia trebuia să asigure plata indemnizaţiei administratorului special.

În acest context, instanţa supremă nu poate reţine greşita interpretare şi aplicare a art. 52 din Legea nr. 85/2014, care prevede obligaţia adunării generale a acţionarilor/asociaţilor de a desemna un administrator special, după deschiderea procedurii, în maximum 10 zile de la notificarea deschiderii şi nici a dispoziţiilor art. 1270 alin. (1) C. civ., privind forţa obligatorie a contractului, a art. 1280 C. civ., ce vizează relativitatea efectelor contractului sau a art. 2010 din C. civ. referitoare la remuneraţia mandatarului în cazul unui mandat cu titlu oneros.

Aşadar, pentru ca susţinerile dezvoltate de recurentă să se încadreze în ipoteza pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., acestea trebuiau să demonstreze încălcarea sau aplicarea greşită a unor norme de drept material, cu argumente din care să rezulte că normele legale incidente nu au fost corect aplicate la situaţia de fapt reţinută, ceea ce nu s-a realizat prin prezenta cale de atac promovată.

Referitor la cererea intimatului-pârât C. privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine următoarele:

Intimatul-pârât C. a solicitat obligarea recurentei la plata sumei de 2.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, cu titlu de onorariu avocaţial dovedite prin înscrisurile aflate la pagina 57 din dosar.

Conform art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Prin raportare la acest text de lege, instanţa supremă, constatând îndeplinite cerinţele art. 452 şi pe cele ale art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta-chemată în garanţie UAT MUNCIPIUL MEDGIDIA-CONSILIUL LOCAL MEDGIDIA să plătească intimatului-pârât C. suma de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu avocaţial.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-chemată în garanţie UAT MUNCIPIUL MEDGIDIA-CONSILIUL LOCAL MEDGIDIA împotriva deciziei civile nr. 199/LP din 20 decembrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa – secţia a II-a Civilă, de insolvenţă şi litigii cu profesionişti şi societăţi, pe care o va obliga la plata sumei de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, în favoarea intimatului-pârât C..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-chemată în garanţie UAT MUNCIPIUL MEDGIDIA-CONSILIUL LOCAL MEDGIDIA împotriva deciziei civile nr. 199/LP din 20 decembrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa – secţia a II-a Civilă, de insolvenţă şi litigii cu profesionişti şi societăţi, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L. prin administrator judiciar C. civ. B. şi intimatul-pârât C..

Obligă recurenta la plata sumei de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea intimatului-pârât C..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 iunie 2024.