Rescission of land pre-contract barred by three-year statute of limitations as limitation period commenced on fixed contractual date

Şedinţa publică din data de 19 iunie 2024

Analizând actele de la dosar şi decizia atacată, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la 01.02.2022, sub nr. x/2022, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., a solicitat instanţei, ca prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună:

- rezoluţiunea Antecontractului de vânzare-cumpărare din 17.04.2008, încheiat între reclamant, în calitate de promitent-cumpărător, şi pârâta S.C. B. S.R.L., în calitate de promitent-vânzător, având ca obiect imobilele (terenuri) înscrise în C.F. nr. x Costeşti, nr. cad. x (C.F. vechi x); C.F. nr. x Costeşti, nr. cad. x (C.F. vechi x); C.F. nr. x Costeşti, nr. cad. x (C.F. vechi x), respectiv construcţiile (case rezidenţiale) edificate pe acestea, neînscrise în cartea funciară;

- repunerea părţilor în situaţia anterioară, în sensul obligării pârâtei S.C. B. S.R.L. la restituirea preţului achitat de reclamant în baza în Antecontractului încheiat, în cuantum de 240.000 euro;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, a invocat prevederile art. 192, art. 194-195 C. proc. civ., precum şi celelalte dispoziţii legale la care a făcut referire în cuprinsul cererii.

Pârâta a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia insuficientei timbrări a cererii introductive, respectiv excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar pe fond a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

Prin încheierea de şedinţă din 2.03.2022, urmare a faptului că reclamanta nu a înaintat la dosarul cauzei dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 15.476,36 RON, instanţa a anulat cererea de chemare în judecată.

Împotriva acestei încheieri, reclamantul a formulat cerere de reexaminare, admisă prin încheierea din 4.04.2022 pronunţată în dosarul nr. x/2022, încheierea atacată fiind anulată, iar cauza retrimisă completului iniţial învestit.

Prin sentinţa nr. 607/11.10.2022, Tribunalul Buzău – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtă prin întâmpinare, şi a respins cererea ca fiind prescrisă.

Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel reclamantul, solicitând admiterea apelului, anularea în tot a hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de fond.

Prin încheierea de şedinţă din 3.07.2023, Curtea de Apel Ploieşti – secţia a II-a Civilă a respins excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a apărătorului reclamantului, invocată de intimata-pârâtă la termenul de judecată din 11.05.2023, ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 263/14.09.2023, Curtea de Apel Ploieşti – secţia a II-a Civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant. Totodată, l-a obligat la plata către pârâtă a sumei de 5.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei menţionate a formulat recurs reclamantul A., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea căii de atac, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe.

Prin memoriul de recurs, după prezentarea situaţiei de fapt şi redarea parcursului procesual, autorul căii de atac a afirmat că decizia atacată este nelegală întrucât a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material aplicabile în cauză, sens în care a evocat prevederile art. 2 alin. (3) lit. c) din Antecontractul de vânzare-cumpărare din 17.04.2008, ale art. 7 alin. (1) şi (3) din Decretul nr. 167/1958, precum şi cele din C. civ. – art. 1266, art. 1267, art. 1270, art. 885 alin. (1) şi art. 887 alin. (1) şi (3).

Criticând considerentul esenţial reţinut de instanţa de apel, în acord cu care momentul la care a început să curgă termenul de prescripţie extinctivă, respectiv la care s-a născut dreptul reclamantului la acţiune, 20.09.2008, data limită la care, potrivit clauzelor contractuale asumate de părţi, trebuia încheiat contractul de vânzare-cumpărare în formă autentică, recurentul a susţinut că, în speţă, este vorba despre un antecontract de vânzare-cumpărare în cuprinsul căruia s-a prevăzut necesitatea îndeplinirii (în prealabil) a unei condiţii suspensive în vederea stabilirii momentului încheierii contractului în formă autentică, prin indicarea necesităţii finalizării construcţiilor ce urmau a fi edificate pe terenurile în discuţie (etapa 40% construcţie acoperiş), astfel că termenul de prescripţie în care se putea solicita pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract sau rezoluţiunea, începea să curgă de la data îndeplinirii condiţiei, conform dispoziţiilor redate din Decretul nr. 167/1958.

Titularul recursului a criticat raţionamentul instanţei de apel, arătând că, printr-o interpretare şi aplicare greşită a normelor relevante, respectiv prin trimitere şi coroborare cu clauzele antecontractului, în mod eronat a apreciat că nu ar avea vreo relevanţă menţiunea expresă din cuprinsul art. 2 alin. (3) lit. c) din Antecontract, întrucât prin acestă clauză părţile au stabilit elementul apt să determine din punct de vedere temporal momentul încheierii contractului în formă autentică şi, implicit, momentul curgerii termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune.

Astfel, a precizat că, după indicarea datei 20.09.2008 (cu precizarea restului de 96.000 euro), a fost pusă virgulă (semn de punctuaţie), cu scopul de a explicita în mod clar însemnătatea acestei date, apoziţia fiind aptă să arate şi să lege (cauzal) în mod definitiv data de 20.09.2008 de momentul edificării a 40% din etapa construcţie acoperiş.

În opinia recurentului, indicarea etapei la care trebuia adusă construcţia la momentul 20.09.2008 prezintă valenţele unei condiţii suspensive, menţiunea având menirea unei garanţii în ceea ce priveşte îndeplinirea obligaţiilor contractuale de către promitentul-vânzător, astfel încât cumpărătorul să nu fie nevoit ca, la acel moment, să achite diferenţa de preţ, fără ca acele construcţii să fie aduse la un anumit stadiu.

Cu referire la faptul că instanţa de control a reţinut că doar termenul, nu şi menţiunea adiacentă, a fost esenţial în cauză, recurentul a învederat că nu aceasta a fost voinţa părţilor la momentul încheierii antecontractului, câtă vreme au precizat, în mod expres, ca cele două elemente (temenul şi menţiunea etapei construcţiei) doar privite şi înţelese împreună, pot da naştere obligaţiei restului de plată, respectiv momentului curgerii termenului de prescripţie în ceea ce priveşte rezoluţiunea.

În altă ordine de idei, titularul recursului a învederat că termenul de prescripţie ar fi trebuit să curgă, cel mai devreme, după atingerea stadiului de 40% construcţie acoperiş, iar cel mai târziu după finalizarea construcţiilor şi a anexelor acestora, împreună cu întocmirea documentaţiei aferente, dovada existenţei construcţiilor şi înscrierea lor în cartea funciară, deoarece doar în felul acesta se putea perfecta contractul în formă autentică, având în vedere efectul constitutiv de drepturi prevăzut în art. 885 şi art. 887 C. civ.

A mai precizat că intimata-pârâtă nu a făcut dovada finalizării imobilelor prin prezentarea adeverinţei de existenţă a acestora sau prin înscrierea în cartea funciară, pentru a se putea încheia efectiv contractul de vânzare în formă autentică, iar contrar celor afirmate, nu s-a desistat total de existenţa Antecontractului, ci a întreprins demersuri judiciare, inclusiv împotriva cumpărătorului de rang 2 al imobilelor, societatea C. S.R.L., pe care le-a relatat.

În încheiere, autorul recursului a apreciat că, în raport atât de modalitatea în care părţile au înţeles să indice, prin folosirea apoziţiei, faptul că termenul din 20.09.2008 este, în mod indisolubil, legat de ajungerea cu stadiul construcţiei 40% acoperiş, cât şi de forţa obligatorie a contractelor, termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune nu era împlinit.

De asemenea, a precizat că până la împlinirea condiţiei suspensive obligaţia asumată este imprescriptibilă, iar termenul de prescripţie a acţiunii în realizarea dreptului sau în a solicita rezoluţiunea convenţiei nu curge în favoarea debitorului, ci începe să curgă numai din momentul împlinirii condiţiei suspensive, când creanţa devine exigibilă. În acest sens, a făcut trimitere la decizia nr. 71/2011 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, publicată în C.A.C.B.J. 2011, I, nr. 1, p. 4.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 486 şi cele ale art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea înaintată la dosarul cauzei la 25.01.2024, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat şi obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată. În opinia acestei părţi, criticile expuse sunt de netemeinicie, determinarea momentului la care termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune începe să curgă reprezentând o chestiune de fapt, recurentul urmărind, prin reinterpretarea sensului clauzei prevăzute la art. 2 alin. (3) lit. c) din Antecontract, recalificarea situaţiei de fapt, or acest aspect excede domeniului de aplicare a prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin recursul incident formulat împotriva încheierii de şedinţă din 3.07.2023, intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a susţinut că instanţa de apel a nesocotit regulile de procedură prevăzute la art. 82 C. proc. civ., privind lipsa dovezii calităţii de reprezentant a avocatului care a semnat, în numele părţii, cererea de apel.

Detaliind, a învederat că excepţia invocată in limine litis a fost fundamentată nu pe lipsă semnăturii părţii de pe împuternicirea avocaţială emisă de cel care a acţionat în numele său, ci pe caracterul inform al acesteia în lipsa menţiunilor obligatorii cu privire la data şi numărul contractului de asistenţă juridică, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 126 din Statutul profesiei de avocat şi Anexa nr. II la acesta.

Potrivit acestei recurente, nulitatea derivată din lipsa puterii de reprezentare operează, în condiţiile art. 176 pct. 2 C. proc. civ., ca o garanţie fundamentală a respectării principiului legalităţii procesului civil.

În fine, a solicitat instanţei de recurs ca, în eventualitatea admiterii recursului principal, să examineze şi să admită recursul incident, să desfiinţeze în tot încheierea atacată şi, constatând că reclamantul nu şi-a probat calitatea de reprezentant în faţa instanţei de apel, deşi îi fusese acordat un termen în acest sens, să anuleze apelul în temeiul dispoziţiilor art. 470 alin. (1) lit. e) şi alin. (3) raportat la art. 196 alin. (1) C. proc. civ.

Recurentul-reclamant, la 19.06.2024, ora 14:15, după terminarea şedinţei de judecată, a înaintat la dosar, prin poşta electronică, întâmpinare la recursul incident, prin care a solicitat respingerea acestuia, arătând că, astfel cum a învederat şi în faţa instanţelor devolutive, contractul de asistenţă juridică încheiat cu reclamantul are numărul 195/2021, menţionat şi pe împuternicirea avocaţială depusă în recurs, iar, cu referire la caracterul inform al împuternicirii avocaţiale depusă în apel, a făcut trimitere la dispoziţiile art. 121 alin. (5) din Statutul profesiei de avocat.

Prin rezoluţia din 4.04.2024 s-a fixat termen 19.06.2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

La acest termen de judecată, instanţa supremă a rămas în pronunţare asupra cererilor de recurs.

Înalta Curte, analizând hotărârile atacate în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, va respinge recursul principal, ca nefondat, şi recursul incident, ca lipsit de interes.

Cu privire la recursul principal declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 263/14.09.2023, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti – secţia a II-a Civilă, se reţine că sunt nefondate criticile formulate de această parte referitoare la momentul la care s-a născut dreptul la acţiune, decizia atacată fiind legală, pentru considerentele prezentate în cele ce urmează:

În limitele controlului de legalitate, Înalta Curte va analiza dacă instanţa de apel a făcut o aplicare corectă a normelor de drept ce reglementează prescripţia extinctivă, în privinţa determinării momentului de început al curgerii termenului de prescripţie, respectiv forţa obligatorie şi interpretarea contractului.

Instanţele devolutive au stabilit că termenul de prescripţie este de 3 ani, în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, şi că acesta începe să curgă de la data la care părţile au convenit, prin clauza înscrisă la art. 2 alin. (3) lit. c) din Antecontract, să încheie contractul de vânzare-cumpărare în formă autentică, respectiv la 20.09.2008, astfel încât la data introducerii cererii, 01.02.2022, intervenise prescripţia dreptului material la acţiune.

În susţinerea nelegalităţii hotărârii atacate, recurentul-reclamant susţine, în esenţă, că, prin clauza înscrisă la art. 2 alin. (3) lit. c) din Antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat la 17.04.2008, părţile au condiţionat încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică de îndeplinirea condiţiei suspensive a finalizării construcţiilor ce urmau a fi edificate pe terenurile în discuţie (etapa 40% construcţie acoperiş), astfel că termenul de prescripţie în care se putea solicita pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract sau de a solicita rezoluţiunea antecontractului, începea să curgă, cel mai devreme după atingerea stadiului 40% construcţie acoperiş, iar cel mai târziu odată cu finalizarea construcţiilor şi înscrierea imobilelor în cartea funciară.

Mai precis, ceea ce se reproşează instanţei de apel este faptul că a reţinut, ca moment de la care termenul de prescripţie extinctivă a început să curgă, doar data de 20.09.2008, nu şi menţiunea adiacentă, exprimată printr-o apoziţie, a finalizării construcţiei acoperiş în proporţie de 40% deşi, potrivit voinţei concordante a părţilor, doar împreună cele două elemente erau apte să dea naştere obligaţiei restului de plată, respectiv momentului curgerii termenului de prescripţie în ceea ce priveşte rezoluţiunea antecontractului.

Înalta Curte, examinând incidenţa normelor legale ce reglementează începutul prescripţiei dreptului la acţiune în cazul unei acţiuni precum cea dedusă judecăţii, constată că instanţa de apel a aplicat în mod judicios dispoziţiile Decretului nr. 167/1958, reţinând că dreptului reclamantului la acţiune s-a născut la 20.09.2008, dată limită la care, conform clauzelor contractuale asumate de părţi, trebuia încheiat contractul de vânzare-cumpărare în formă autentică. Totodată, instanţa de fond a examinat şi cenzurat susţinerile potrivit cărora dreptul material la acţiune ar fi fost afectat de realizarea condiţiei suspensive ca pârâta, promitent-vânzător, să finalizeze construcţiile edificate la etapa acoperiş, urmând ca abia după acest moment să aibă loc prezentarea la notar în vederea încheierii contractului de vânzare-cumpărare, apreciind respectiv că data a fost stabilită doar ca termen de plată a celei de-a treia tranşe din preţul de vânzare convenit, sau că termenul de prescripţie ar începe să curgă de la data înscrierii în cartea funciară a contractului de vânzare nr. x/30.01.2020.

Aceasta deoarece, în speţă, a conchis că momentul de început al termenului de prescripţie nu este stabilit prin raportare la data finalizării construcţiei acoperiş în proporţie de 40% şi odată cu întocmirea documentaţiei aferente şi înscrierea imobilelor în cartea funciară, cum se susţine prin memoriul de recurs, ci în temeiul art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prin analiza şi interpretarea clauzelor antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat de părţi.

Or, instanţa de control judiciar, cu referire la critica adusă rezolvării pe care a dat-o instanţa de fond excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune (în sensul admiterii excepţiei invocate de pârâtă), printr-un raţionament juridic corect, logic şi convingător, a verificat şi respins ca nefondate toate acele elemente esenţiale ale aparatului argumentativ care a sprijinit motivul de apel susţinut de reclamant şi reiterat în recurs.

Aşa fiind, Înalta Curte, confirmând statuările instanţei de apel, nu poat

Prin urmare, judicios a stabilit instanţa de apel că dreptul la acţiune al reclamantului s-a născut la 20.09.2008, moment la care acesta avea dreptul de a solicita fie obligarea pârâtei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică, fie rezoluţiunea antecontractului, astfel că acţiunea înregistrată la Tribunalul Buzău la 01.02.2022 a fost introdusă cu depăşirea termenului de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/0958.

În raport de aceste considerente, se impune a se reţine faptul că este legală şi corectă soluţia din apel, a înlăturării criticilor ce combăteau admiterea de către tribunal a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune a reclamantului, fiind pe deplin fundamentată legal concluzia iniţierii demersului judiciar pendinte cu depăşirea termenului de prescripţie.

Printr-o altă critică, recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1266, art. 1267 şi ale art. 1270 C. civ., întrucât a nesocotit voinţa părţilor la momentul încheierii Antecontractului, deşi art. 2 alin. (3) lit. c) din convenţia părţilor prevede că dacă la 20.09.2008 construcţia nu se afla la etapa 40% acoperiş, iar condiţia suspensivă nu era îndeplinită, astfel că data limită pentru încheierea contractului nu se împlinise şi, pe cale de consecinţă, nici restul sumei de bani nu ar fi fost necesar a se plăti şi, implicit, nici termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune nu începuse să curgă.

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, se constată că nu există nicio clauză contractuală care să stipuleze că obligaţia de încheiere a contractului în formă autentică devine exigibilă la momentul finalizării construcţiei acoperiş în proporţie de 40%, ci antecontractul stabileşte că 20.09.2008 este data limită la care se va semna şi achita contractul de vânzare-cumpărare în faţa notarului public, intrându-se astfel în posesia de drept asupra imobilului.

Înalta Curte reţine că, deşi conduita părţilor la momentul încheierii antecontractului reprezintă un criteriu legal prin valorificarea căruia instanţa poate determina sensul corespunzător voinţei reale a părţilor, nu poate fi validat punctul de vedere al recurentului-reclamant care solicită, în realitate, ca instanţa de recurs să valorifice un element de fapt şi să conchidă diferit instanţelor devolutive cu privire la voinţa reală a părţilor la momentul încheierii convenţiei.

Constatând, aşadar, că instanţa de apel a realizat un raţionament complet cu privire la regulile de interpretare a contractului şi, în acest demers, a dat prioritate voinţei reale a părţilor (ca prim criteriu aplicabil interpretării contractului) şi regulii interpretării sistematice, arătând că părţile au intenţionat ca la 20.09.2008 să încheie contractul de vânzare-cumpărare în formă autentică, instanţa supremă va înlătura afirmaţiile prin care se invocă nesocotirea voinţei concordante a părţilor la momentul încheierii Antecontractului de vânzare-cumpărare din 17.04.2008.

Cu privire la susţinerea vizând aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 885 alin. (1) şi art. 887 alin. (1) şi (3) C. civ., privind dobândirea drepturilor reale asupra imobilelor fără înscriere în cartea funciară, Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a analizat şi reţinut incidenţa în speţă a acestor norme de drept, care nici nu sunt incidente în cauză din perspectiva naturii litigiului şi al izvorului acestuia, astfel încât această critică nu prezintă legătură cu considerentele deciziei atacate.

Faţă de considerentele anterior expuse, reţinând că nu subzistă niciuna dintre criticile invocate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge, ca nefondat, recursul principal declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 263/14.09.2023, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti – secţia a II-a Civilă.

Cât priveşte recursul incident declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva încheierii din 3.07.2023, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti – secţia a II-a Civilă, va fi respins, ca lipsit de interes, în considerarea următoarelor argumente:

Astfel cum s-a arătat cu prilejul analizării recursului principal, prin decizia recurată a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-reclamant A., în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L., fiind menţinută soluţia dispusă de prima instanţă în sensul admiterii excepţiei prescripţiei extinctive a dreptului la acţiune, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată ca fiind prescrisă.

În faza procesuală a apelului, la termenul de judecată din 11.05.2023, intimata-pârâtă a invocat excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a apărătorului care a semnat cererea de apel, susţinând că pe împuternicirea avocaţială depusă de acesta nu se regăseşte semnătura reclamantului, în condiţiile în care nu este menţionat nici numărul contractului de asistenţă juridică încheiat între acesta şi apărător, aspect neconform prevederilor art. 126 din Statutul profesiei de avocat, instanţa de apel amânând cauza pentru ca apelantul-reclamant să facă dovada calităţii de reprezentant a avocatului ce a semnat cererea de apel.

La termenul de judecată din 8.06.2023, faţă de notele de şedinţă înaintate de apelantul-reclamant şi a susţinerilor orale formulate de intimata-pârâtă, instanţa, pentru studierea actelor şi lucrărilor dosarului şi având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea la 22.06.2023 şi, ulterior, la 3.07.2023, când a pronunţat încheierea recurată reţinând că, astfel cum este menţionat în cuprinsul Anexei II la Statutul profesiei de avocat şi în partea finală a împuternicirii avocaţiale, semnătura reprezentantului nu este necesară, în situaţia în care forma de exercitare a profesiei de avocat atestă identitatea părţilor, a conţinutului şi data contractului de asistenţă în baza curuia s-a eliberat împuternicirea, or avocatul apelantului-reclamant a precizat în cuprinsul împuternicirii avocaţiale că atestă identitatea acestuia din urmă, motiv pentru care semnătura reclamantului pe împuternicire nu mai era necesară. Totodată, cu privire la lipsa menţiunii privind numărul contractului de asistenţă juridică încheiat între reclamant cu apărătorul ales, Curtea a reţinut, pe de o parte, că în cuprinsul normelor ce reglementează profesia de avocat această omisiune nu este prevăzută expres sub sancţiunea nulităţii, iar pe de altă parte, a apreciat că, atât timp cât avocatul are posibilitatea legală să ateste conţinutul şi data contractului de asistenţă juridică, implicit poate să ateste şi existenţa acestuia.

A mai reţinut instanţa de apel că reclamantul a fost reprezentat în faţa instanţei de fond de acelaşi apărător ales, tribunalul apreciind că împuternicirea avocaţială depusă la dosar, şi care are un conţinut similar celei din apel, face dovada calităţii de reprezentant a apărătorului său, care a semnat cererea introductivă. În aceste condiţii şi în raport de dispoziţiile art. 87 alin. (2) C. proc. civ., a concluzionat în sensul că apărătorul reclamantului putea formula apel chiar fără a avea mandat, neputându-se reţine existenţa vreunei vătămări procesuale cauzate intimatei-pârâte ca urmare a lipsei menţionării numărului contractului de asistenţă juridică din cuprinsul mandatului/împuternicirii avocaţiale, astfel că a respins, ca neîntemeiată, solicitarea intimatei-pârâte de constatare a nulităţii apelului, ca urmare a nedovedirii de către apelantul-reclamant a calităţii de reprezentant a avocatului care a redactat şi semnat cererea de apel.

Împotriva acestei încheieri interlocutorii a declarat recurs incident pârâta S.C. B. S.R.L., prin care urmăreşte să obţină anularea cererii de apel întrucât instanţa de control ar fi nesocotit normele de procedură cu privire la lipsa dovezii calităţii de reprezentant a avocatului care a semnat în numele părţii apelul, fiind aplicabil motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., deoarece se încalcă prevederile art. 82 din acelaşi cod.

Înalta Curte notează că revine instanţei judecătoreşti obligaţia de a verifica dacă sunt îndeplinite toate condiţiile pentru exercitarea oricărei acţiuni în justiţie, inclusiv a căii de atac a recursului. Astfel, în conformitate cu art. 32 alin. (1) C. proc. civ., orice cerere poate fi formulată şi susţinută numai dacă autorul acesteia are capacitate procesuală, în condiţiile legii, are calitate procesuală, formulează o pretenţie şi justifică un interes. Cât priveşte cerinţa interesului, art. 33 din acelaşi cod prevede că acesta trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual.

De asemenea, în cadrul căilor de atac, art. 458 C. proc. civ. dispune că acestea pot fi exercitate numai de părţile aflate în proces care justifică un interes.

Prin interes se înţelege folosul practic, imediat, pe care îl are o parte pentru a justifica punerea în mişcare a procedurii judiciare, indiferent de faza procesuală în care se află. Această cerinţă pentru exerciţiul dreptului la acţiune trebuie să existe nu doar la momentul sesizării instanţei, ci pe parcursul derulării întregului litigiu, astfel încât folosul practic urmărit să rezulte din hotărârea judecătorească pronunţată.

În cauză, urmare a respingerii recursului principal, a rămas definitivă hotărârea de respingere, ca fiind prescrisă, a cererii introductive de instanţă având ca obiect rezoluţiunea Antecontractului de vânzare-cumpărare din 17.04.2008 şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, fiind valorificată aşadar o exepţie procesuală de fond invocată de pârâtă, prin care acţiunea reclamantului a fost paralizată iar soluţia astfel pronunţată, de respingere ca prescrisă a acţiunii, dobândind autoritate de lucru judecat.

Prin prezentul recurs incident, recurenta-pârâtă urmăreşte să obţină, de asemenea, menţinerea sentinţei primei instanţe, dar ca efect a anulării cererii de apel formulată de reclamantul care nu şi-ar fi probat calitatea de reprezentant în faţa instanţei de apel. Or, atât timp cât soluţia de respingere a recursului principal declarat de reclamant, ce urmează a fi pronunţată în cauză, are ca efect consolidarea autorităţii de lucru judecat pe care sentinţa primei instanţe a dobândit-o încă de la pronunţare, în mod provizoriu, nu mai poate fi identificat interesul legitim, născut şi actual al susţinerii unui recurs incident care urmăreşte exact aceeaşi finalitate procesuală, respectiv consolidarea autorităţii de lucru judecat a soluţiei pronunţată de prima instanţă, prin valorificarea unei excepţii de procedură.

Prin urmare, rezultă cu claritate că interesul recurentei-pârâte pentru susţinerea demersului procesual de faţă nu subzistă, nemaifiind actual, atâta vreme cât obţine câştig de cauză în recursul principal declarat iar rezolvarea raportului juridic litigios îi este favorabilă, consolidând aceeaşi soluţie procesuală pe care intimata urmărea să fie păstrată prin recursul incident declarat. Altfel spus, recurenta nu are să obţină vreun folos practic în urma judecăţii recursului incident, atât timp cât eventualitatea examinării şi admiterii recursului incident ar putea conduce la aceeaşi finalitate procesuală, respectiv păstrarea sentinţei primei instanţe şi consolidarea autorităţii de lucru judecat a acesteia.

În ceea ce priveşte cererea intimatei-pârâte S.C. B. S.R.L. privind obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine, cu majoritate, următoarele:

Legiuitorul, prin dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., a prevăzut drept fundament al plăţii cheltuielilor de judecată, culpa procesuală dovedită prin faptul pierderii procesului, statuând, în mod generic, că "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.

Ceea ce interesează pentru aplicarea dispoziţiei legale, în egală măsură, atât rezultatul procesului, dar şi conduita părţilor manifestată anterior litigiului ori pe parcursul desfăşurării acestuia, precum şi finalitatea urmărită de acestea.

Sub aspectul cheltuielilor de judecată, Înalta Curte notează că poziţia juridică de parte câştigătoare este determinată de raportul dintre conţinutul obiectului acţiunii şi rezultatul obţinut prin hotărârea de soluţionare a litigiului, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată având un caracter accesoriu în ansamblul procesului asupra căreia instanţa trebuie să se pronunţe în chiar dispozitivul hotărârii, întrucât cheltuielile de judecată nu pot fi valorificate în afara încuviinţării de către instanţă a dreptului asupra acestora.

Pe de altă parte, realitatea cheltuielilor priveşte sarcina probei, ce revine părţii care le reclamă, conform art. 249 C. proc. civ., iar necesitatea lor ţine de justificarea că ele au fost concepute într-o legătură strictă şi indisolubilă cu litigiul, au precedat sau au fost contemporane acestuia.

Plecând de la aceste consideraţii teoretice, se mai impune a sublinia că instanţa care judecă cererea cu care este învestită, trebuie să stabilească, la finalul procesului, "partea care a câştigat procesul", ţinând seama atât de soluţia ori soluţiile ce urmează a fi pronunţate în cauză dar şi de poziţia procesuală a părţilor litigante precum şi de finalitatea procesuală urmărită de acestea. Complexitatea raporturilor juridice dar şi caracterul complex al litigiilor ce pot fi deferite instanţei impun ca la determinarea părţii care a câştigat procesul să ţină seama de efectele procesuale ale soluţiei pronunţate, prin raportare la finalitatea urmărită de părţile litigante. Tocmai de aceea, stabilirea părţii care a câştigat procesul este o atribuţie a fiecărei instanţe în parte şi se determină inclusiv prin raportare la partea care se poate declara satisfăcută de soluţia pronunţată în cauză, în sensul că soluţia respectivă corespunde finalităţii urmărite de ea la debutul procesului.

În acest context, Înalta Curte subliniază că, de regulă, respingerea atât a recursului principal, cât şi a recursului incident, atrag după sine concluzia că ambele recurente pot fi încadrate în categoria părţilor care au pierdut procesul, deoarece susţinerile acestora nu au fost primite de instanţa de recurs iar finalitatea practică urmărită prin declararea recursului principal, respectiv a celui incident, nu a fost atinsă. Această concluzie ţine cont şi de premisele care trebuie să preceadă obligatoriu coexistenţa unui recurs principal şi a unui recurs incident, premise care, aşa cum rezultă din economia art. 491 rap. la art. 472 C. proc. civ., presupun ca ambele părţi să fi fost parţial nemulţumite de hotărârea atacată şi ambele părţi să fi avut temei şi interes legitim şi actual de a ataca hotărârea respectivă printr-un recurs principal care să tindă la casarea/modificarea în parte a acesteia.

Speţa de faţă însă, comportă o anumită particularitate deoarece recursul intimatei, deşi a fost intitulat ca fiind un recurs incident, în sensul art. 491 rap. la art. 472 C. proc. civ., împrumută caracteristici ale unui recurs provocat, în senul art. 491 rap. la art. 473 C. proc. civ., deoarece interesul susţinerii acestui recurs subzista numai în eventualitatea admiterii recursului principal, ipoteză care ar fi fost de natură să producă consecinţe asupra situaţiei sale juridice în proces.

Pe cale de consecinţă, respingerea ca rămas lipsit de interes a recursului declarat de intimată, ca efect al respingerii recursului principal, nu poate conduce la încadrarea intimatei în sintagma "partea care a pierdut procesul", în sensul art. 453 C. proc. civ., întrucât ţinta procesuală urmărită de către intimata, aceea de consolidare a autorităţii de lucru judecat a sentinţei primei instanţe, este atinsă prin respingerea recursului principal. Prin urmare, de vreme ce recursul incident declarat de aceasta nici nu a mai fost analizat, urmând a fi respins întrucât examinarea acestuia este lipsită interes practic pentru titularul care l-a declarat, iar soluţia ce se va pronunţa de instanţa de recurs corespunde finalităţii urmărite de către intimată, concluzia ce se impune este aceea că, în accepţiunea art. 453 C. proc. civ., intimata este partea care a câştigat procesul în recurs.

Această împrejurare prezintă interes numai din perspectiva părţii din cheltuielile de judecată avansate şi solicitate, cu titlu de onorariu de avocat deoarece, din perspectiva taxei judiciare de timbru plătită, ca efect al respingerii ambelor recursuri, soluţia firească şi justă este ca fiecare parte să suporte costurile avansate cu titlu de taxă de timbru aferentă recursului declarat.

Examinând cererea intimatei de obligare a recurentului la plata cheltuielilor de judecată avansate în recurs, cu titlu de onorariu de avocat, Înalta Curte va avea în vedere, cu majoritate, criteriile care ţin de valoarea şi complexitatea cauzei, activitatea concretă desfăşurată de apărător în etapa procesuală a recursului, respectiv formularea întâmpinării la calea de atac a recursului principal promovat de reclamant şi susţinerea concluziilor orale în faţa instanţei de recurs în combaterea recursului părţii potrivnice.

În consecinţă, reţinând că recurentul-reclamant reprezintă partea care a pierdut definitiv procesul, fiind aşadar, în culpă procesuală, în raport cu solicitarea pârâtei privind acordarea cheltuielilor de judecată avansate în stadiul procesual al recursului, instanţa supremă, ţinând seama că parte din cheltuielile de judecată avansate cu titlu de onorariu de către intimată au avut în vedere şi recursul incident declarat şi care urmează a fi respins fără a mai fi examinat pe fond, urmează să admită cererea, în sensul obligării recurentului-reclamant la plata sumei de 17.000 RON, reprezentând cheltuielile de judecată dovedite cu înscrisurile aflate la dosar recurs, eFactura seria x nr. x/10.01.2024 şi extrasele de cont nr. 11/17.01.2024, ce atestă încasarea sumei de 10.000 RON, respectiv nr. 31/15.02.2024, ce atestă încasarea sumei de 7.000 RON, onorariu de avocat aferent facturii anterior menţionate, din cuantumul total solicitat de 20.000 RON.

Concluzionând în privinţa cererilor de recurs asupra cărora a rămas în pronunţare, în considerarea argumentelor expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., în unanimitate, va respinge, ca nefondat, recursul principal declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 263/14.09.2023, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti – secţia a II-a Civilă, în timp ce recursul incident declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva încheierii din 3.07.2023 pronunţată de aceeaşi instanţă, va fi respins ca lipsit de interes, urmând a dispune totodată, cu majoritate, obligarea recurentului-reclamant A. la plata către recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. a sumei de 17.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate,

Respinge ca nefondat recursul principal declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 263/14.09.2023, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti – secţia a II-a Civilă.

Respinge ca lipsit de interes recursul incident declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva încheierii din 3.07.2023, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti – secţia a II-a Civilă.

Obligă recurentul-reclamant A. la plata către recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. a sumei de 17.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 iunie 2024.

Cu opinia separată a D-lui Judecător X., în sensul respingerii cererii recurentului-pârât, de obligare a recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

OPINIE SEPARATĂ

În dezacord parţial cu ceilalţi membri ai completului, al căror vot majoritar a condus la măsura obligării recurentului-reclamant la plata către recurenta-pârâtă a cheltuielilor de judecată, cererea de rambursare a acestora este, în opinia pe care o voi justifica în cele ce urmează, nefondată, aşa încât ar fi trebuit să fie respinsă; în rest, decizia este rezultat al votului unanim.

Argumentele care mi-au fundamentat opinia sunt următoarele:

Potrivit art. 453 alin. (1) C.proc.civ., "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată"; acest text de lege, inclus în Secţiunea a 6-a (Cheltuielile de judecată) din Capitolul IV (Hotărârile judecătoreşti) al Titlului I (Procedura în faţa primei instanţe) din Cartea a II-a (Procedura contencioasă) a Codului de procedură civilă, este aplicabil şi în recurs, potrivit normei de trimitere cuprinsă în art. 494 din Cod.

În dosarul de faţă, Înalta Curte a fost învestită cu soluţionarea a două căi de atac: recursul principal, declarat de recurentul-reclamant împotriva deciziei nr. 263/14.09.2023 a Curţii de Apel Ploieşti - Secţia a II-a Civilă şi recursul incident, declarat de recurenta-pârâtă împotriva unei încheieri premergătoare; ambele căi de atac au fost respinse şi, aşa cum s-a consemnat şi în practicaua deciziei, recurenta-pârâtă a depus la dosar înscrisuri în dovedirea cheltuielilor de judecată "solicitate pentru această fază procesuală" (a recursului, s.n.).

Într-o asemenea situaţie, când cheltuielile sunt pretinse treptat, progresiv, în fiecare etapă pe care o parcurge procesul, analiza trebuie să fie limitată la a stabili partea care a câştigat etapa procesuală în discuţie.

Or, în speţă, cât timp ambele căi de atac promovate au fost respinse, ele nu au produs finalitatea urmărită de părţi prin iniţierea lor, de a determina reformarea hotărârilor atacate; de aceea, niciuna dintre părţi nu a câştigat etapa procesuală a recursului, ci ambele au pierdut-o.

Din această perspectivă, la deliberare am exprimat opinia că nicio parte nu are dreptul la a-i fi acordate cheltuielile de judecată pe care le-a efectuat în recurs.

Alta este situaţia în care instanţa ar fi fost învestită cu o cerere separată, de rambursare a cheltuielilor de judecată avansate într-un proces derulat anterior; în speţă, apreciez că evaluarea recurentei-pârâte, ca parte care a câştigat procesul, pe care ceilalţi membri ai completului au prezentat-o în considerente, este specifică respectivei ipoteze - care însă nu se regăseşte în cauza de faţă.

Pe de altă parte, chiar şi în măsura în care s-ar aprecia că definitivarea, ca efect al respingerii recursului principal, a deciziei curţii de apel, care confirmase sentinţa primei instanţe, de respingere ca prescrisă, a cererii reclamantului, ar fi de natură să indice că pârâta a câştigat procesul şi că o asemenea analiză ar putea fi făcută în recurs, nu trebuie omis că şi pârâta a promovat o cale de atac, care a fost, la rândul ei, respinsă, chiar dacă nu în urma evaluării pe fond, ci în baza unei excepţii procesuale.

şi, în acest context, chiar dacă s-ar putea considera că fiecare parte a câştigat în recursul respins al celeilalte, acordarea cheltuielilor de judecată este subsumată necesităţii decelării sumelor avansate pentru susţinerea recursului propriu de cele achitate pentru pregătirea strategiei de apărare împotriva recursului adversarului.

Or, în speţă, recurenta-pârâtă a depus factura nr. 5CA 1234 din 10.01.2024, în cuantum de 23.800 lei, integral plătită, emisă pentru plata onorariului de avocat în acest dosar; probele administrate nu au demonstrat însă defalcarea onorariului; astfel nu au fost evidenţiate suma achitată pentru susţinerea recursului incident şi cea avansată pentru combaterea recursului principal - singura care ar fi putut face obiectul unei rambursări.

De aceea, consider că măsura obligării recurentului-reclamant la plata sumei de 17.000 de lei, a fost luată în lipsa unor dovezi necontestate, care să indice faptul că aceasta a fost avansată de recurenta-pârâtă în apărare faţă de recursul principal. În aceste condiţii, dispoziţia adoptată prin votul majoritar este fundamentată nu pe o premisă factuală, ci pe una ipotetică, de natură a nesocoti, în opinia mea, art. 452 C.proc.civ., care impune părţii care pretinde cheltuielile de judecată să probeze nu doar existenţa, ci şi întinderea lor.