Nationalized property compensation: State's procedural capacity for restitution delays and finality of appellate judgments under Law 165/2013

Şedinţa publică din data de 09 aprilie 2024

Deliberând, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 19 noiembrie 2018 pe rolul Tribunalului Bucureşti, sub nr. x/2018, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu intimaţii Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor au solicitat stabilirea, cuantificarea, acordarea şi obligarea pârâţilor la plata măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 165/2013 pentru imobilele:

- teren în suprafaţă de 5.200 m.p. situat în intravilanul Municipiului Ploieşti, zona centrală, actuala str. x (fosta str. x), în cotă de 3/4 pentru ambii reclamanţi, în acord cu decizia Curţii de Apel Bucureşti nr. 343/29.04.2008 rămasă definitivă prin decizia Înaltei Curţi de casaţie şi Justiţie nr. 7791/2008, a Deciziei nr. 317/2009 a AVAS;

- construcţii în suprafaţă de 956 m.p. (respectiv clădire 556 m.p. şi clădire 400 m.p. construcţie la sol) situate în intravilanul Municipiului Ploieşti, zona centrală, actuala str. x (fosta str. x), în cotă de 3/4 pentru ambii reclamanţi, în acord cu Dispoziţia nr. 18966/13.10.2008 a primarului Municipiului Ploieşti şi a sentinţei civile nr. 369/30.10.2007 a Tribunalului Prahova.

Prin cererea adiţională formulată la 17 decembrie 2023, reclamanţii au precizat obiectul acţiunii solicitând acordarea:

(i) măsurilor compensatorii în suma de 3.759.555 RON, respectiv 2.028.000 RON pentru terenul în suprafaţă de 5.200 m.p. şi 1.731.555 RON pentru clădirile în suprafaţă de 956 m.p., toate situate în Ploieşti, str. x;

(ii) daunelor materiale constând în lipsa de folosinţă a imobilelor situate în Ploieşti, str. x sau a măsurilor compensatorii datorate pentru acestea, calculate prin aplicarea dobânzii legale de la data de 14 ianuarie 2002 şi până la data plăţii efective a despăgubirilor;

(iii) daunelor morale în sumă de 100.000 Euro pentru a compensa eforturile şi suferinţele cauzate de procesul de restituire ca urmare a tergiversărilor repetate de soluţionare a cererii de acordare a despăgubirilor. Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, faţă de dispoziţiile Legii nr. 165/2013 şi Legii nr. 10/2001.

La data de 28 noiembrie 2019 reclamanţii au formulat cerere de completare a cererii de chemare în judecată, solicitând:

(i) în privinţa capătului principal de cerere vizând stabilirea, cuantificarea, acordarea şi obligarea la plata măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 165/2013 pentru imobilele situate în Ploieşti, str. x, solicită instanţei ca, în urma analizării dovezilor ce urmează a fi administrate, să valideze Decizia nr. 317/03.11.2009 a AVAS şi Dispoziţia nr. 18966/13.08.2008 a Primarului Municipiului Ploieşti de acordare de masuri reparatorii pentru imobilele sus amintite; să stabilească valoarea masurilor reparatorii la 3.759.555 puncte (cu echivalenta 1 punct = 1 leu), respectiv 2.028.000 puncte pentru terenul în suprafaţă de 5.200 m.p. şi 1.731.555 puncte pentru clădirile în suprafaţă de 956 m.p., toate situate în Ploieşti, str. x, respectiv 3.759.555 RON sau la valoarea ce va rezulta din expertiză, oricare dintre cele două valori ar fi mai mare; să dispună acordarea masurilor compensatorii, în cuantumul solicitat şi confirmat prin expertiza evaluatorie ce se va efectua în cauză, în conformitate cu art. 35 pct. (2) si (3) din Legea nr. 165/2013.

(ii) prin capătul secundar de cerere solicită obligarea pârâţilor la plata de daune materiale constând în contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilelor sau a măsurilor compensatorii datorate pentru acestea, calculate prin aplicarea dobânzii legale penalizatoare de la data de 14 ianuarie 2002 şi până la data plăţii efective a despăgubirilor, fiind depăşite toate termenele stabilite pentru soluţionarea dosarelor pe cale administrativă.

Prin încheierea din 04.09.2020 pronunţată în dosarul nr. x/2019 înregistrat pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-A Civilă la data de 13. 12.2019, a fost admisă excepţia de conexitate şi s-a dispus conexarea dosarului nr. x/2019 la dosarul nr. x/2018.

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2019, contestatorii A. şi B., în contradictoriu cu intimaţii CNCI şi ANRP, au formulat contestaţie împotriva deciziei de clasare si arhivare ca rămas fără obiect a dosarului de despăgubire nr. 325767 C. civ. conexat cu dosarul nr. x C. civ., solicitând anularea acesteia ca netemeinica, cu consecinţa obligării pârâtelor la emiterea deciziei de compensare prin puncte pentru imobilele ce fac obiectul dosarelor sus menţionate.

Au solicitat, de asemenea, obligarea pârâtelor la plata de daune materiale pentru tergiversarea procedurii de soluţionare a dosarelor nr. x

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin încheierea de şedinţă din data de 26 iunie 2020, Tribunalul Bucureşti a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Imobilelor şi a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român.

Prin sentinţa civilă nr. 510 din 07 aprilie 2022 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a admis în parte, cererea principală, aşa cum a fost modificată şi acţiunea conexă formulată de reclamanţi, a fost validată decizia nr. 317/03.11.2009 a AVAS şi dispoziţia nr. x/13.08.2008, a fost stabilit în favoarea reclamanţilor un număr de 3.684.791 puncte în compensare pentru cota de 3/4 din imobilul situat în Ploieşti str. x (fostă str. x), jud. Prahova, compus din teren în suprafaţă de 5.200 mp, clădire principală în suprafaţă construită la sol de 556 mp şi clădire secundară în suprafaţă construită la sol de 400 mp şi s-au respins în rest cererile, ca neîntemeiate.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 26A din 12 ianuarie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a anulat apelul principal declarat de apelanţii-reclamanţi A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 510/07.04.2022 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a Civilă în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimata Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

A respins ca nefondate apelurile principale declarate de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor şi de Statul Român, precum şi apelul incident declarat de reclamanţi.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 26A din 12 ianuarie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând casarea deciziei civile recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului.

Printr-o primă critică, recurentul arată că, prin cererea de chemare în judecată, nu s-a indicat temeiul de drept pentru care Statul Român prin Ministerul Finanţelor a fost chemat în judecată şi de ce acesta ar putea fi obligat în raportul juridic.

Relevanţă în acest sens prezintă Decizia RIL nr. 27/2011, în cuprinsul căreia s-a reţinut că în acţiunile întemeiate pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată, prin care se cere obligarea Statului Român să acorde despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate în mod abuziv, Statul Român nu are calitate procesuală pasivă. În acest sens, recurentul a evocat dispoziţiile art. 17 şi art. 21 din Legea nr. 165/2013, arătând că singura ipoteză în care se conferă calitate procesuală pasivă Ministerului Finanţelor Publice este reglementată de art. 41 din acelaşi act normativ.

Legea specială conferă atribuţiile şi implicit obligaţiile referitoare la emiterea deciziilor de acordare efectivă a măsurilor compensatorii către Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, ceea ce implică lipsa raporturilor persoanelor îndreptăţite cu alte entităţi cu care Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor ar avea raporturi de colaborare ori de subordonare instituţională.

Concluzionând, recurentul arată că, din moment ce acţiunea promovată în cauză are obiect inclusiv realizarea unor activităţi ce sunt stabilite în sarcina Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor – activităţi de validare/invalidare a deciziilor emise de unităţile notificate care cuprins propuneri de acordare a măsurilor compensatorii, respectiv emiterea deciziilor de compensare a imobilelor, nu există nicio raţiune juridică spre a se reţine calitatea Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, de persoană obligată în raportul dedus judecăţii. Rolul Ministerului Finanţelor în procedura prevăzută de lege intervine abia după ce Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor emite titlul de plată, aspect faţă de care, chiar în situaţia în care parte în cauză ar fi fost Ministerul Finanţelor, acţiunea ar fi fost prematur formulată faţă de acesta.

O a doua critică vizează încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 165/2013 din perspectiva evaluării imobilului pentru care se acordă despăgubiri, prin aplicarea grilei notariale valabile pentru anul precedent emiterii deciziei.

Potrivit art. 50 din Legea nr. 165/2013, orice dispoziţie referitoare la evaluarea imobilelor potrivit standardelor internaţionale de evaluare au fost abrogate expres.

De asemenea, recurentul a evocat titlul VII al Legii nr. 247/2005 potrivit cărora evaluarea pretenţiilor de restituire în echivalent era atributul evaluatorilor autorizaţi, desemnaţi în mod aleatoriu de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor fiind entitatea competentă pentru analizarea şi stabilirea cuantumului final al despăgubirilor care se vor acorda în temeiul acestui act normativ. Urmare a publicării Legii nr. 165/2013 a fost înfiinţată Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, iar procedura de soluţionare a dosarelor de despăgubire constituite în temeiul Legii nr. 10/2001 se desfăşoară în conformitate cu dispoziţiile acesteia, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 4 din noua lege. Or, potrivit art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, "evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri se exprimă în puncte şi se face prin aplicarea grilei notariale valabile pentru anul precedent emiterii deciziei de către Comisia Naţională, în considerarea caracteristicilor tehnice ale imobilului şi a categoriei de folosinţă la data preluării acestuia. Un punct are valoarea de un leu."

Faţă de aceste argumente, arată recurentul, este evident că soluţia pronunţată de instanţa de fond contravine dispoziţiilor legale în vigoare, iar instanţa de apel a înlăturat în mod neîntemeiat apărările sale.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză

În cauză au formulat întâmpinare, la 25 mai 2023, în termen legal, intimaţii A. şi B., prin care au invocat excepţiile inadmisibilităţii recursului, a lipsei calităţii procesuale active a recurentului şi a lipsei de interes în promovarea căii de atac, iar în subsidiar au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În susţinerea excepţiei inadmisibilităţii recursului, intimaţii au arătat că, potrivit art. 35 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, hotărârile pronunţate de tribunal, în cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute de lege, sunt supuse numai apelului.

În susţinerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a recurentului, intimaţii arată că Statul Român nu ar putea aprecia şi pe cale de consecinţă nici contesta, cuantumul despăgubirilor acordate, o atare atribuţie revenind exclusiv Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor, în vreme ce Ministerului Finanţelor Publice îi revine exclusiv rolul de a achita despăgubirile stabilite.

În prezenta cauză, Statul Român a fost introdus în cauză în calitate de pârât pentru capătul de cerere privind despăgubirile morale şi materiale generate de soluţionarea cu întârziere a cererii de despăgubire, capăt de cerere respins atât de prima instanţă, cât şi de cea din apel.

Stabilirea şi cuantumul despăgubirilor a fost un capăt de cerere judecat exclusiv între reclamanţi şi pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, motiv pentru care solicită respingerea recursului ca fiind promovat de o persoană lipsită de calitate procesuală activă în legătură cu acest petit.

Intimaţii mai susţin, de asemenea, că lipsa calităţii procesuale pasive invocate de recurent, antrenează în mod implicit şi lipsa calităţii procesuale active în susţinerea recursului vizând acest capăt de cerere.

În susţinerea excepţiei lipsei de interes, intimaţii arată că Ministerul Finanţelor nu justifică un interes de vreme ce, toate cererile formulate în contradictoriu cu acest pârât au fost respinse în mod definitiv, astfel că, nejustificând un interes propriu în sensul art. 32-33 C. proc. civ., cererea de recurs nu poate fi primită.

Cât priveşte solicitarea de constatare a caracterului nefondat al recursului, invocat în subsidiar, intimaţii arată că atât instanţa de fond, cât şi cea din apel, au respectat întocmai toate dispoziţiile Legii nr. 165/2013. Or, deşi recurentul pretinde încălcarea anumitor dispoziţii din acest act normativ, acesta nu indică, în mod concret, care a fost încălcarea şi consecinţa produsă de aceasta, susţinerile din memoriul de recurs reprezentând o reiterare a susţinerilor din etapa apelului.

De asemenea, intimaţii arată că recursul nu este motivat, nerezultând din susţinerile recurentului în ce constă încălcarea la care se referă şi încadrarea în prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Recurentului i-a fost comunicată la data de 30 mai 2023 întâmpinarea formulată, astfel cum reiese din procesul-verbal de comunicare aflat la dosar şi nu a formulat răspuns la întâmpinare.

10. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 27 februarie 2024, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat în cauză, şi a fixat termen de judecată la data de 09 aprilie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs formulate şi a dispoziţiilor legale relevante, Înalta Curte apreciază că recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, este nefondat, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte reţine că, prin motivele de recurs, prevalându-se de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului şi casarea deciziei recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare, susţinând, pe de o parte, că instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, calitatea sa procesuală pasivă în prezenta cauză iar, pe de altă parte, că evaluarea imobilului în litigiu s-a realizat cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 165/2013.

Prioritar, în privinţa primului motiv de recurs, se impune a se preciza că susţinerile vizând greşita soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, se subsumează motivului de casare prevăzut de pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., din perspectiva căruia urmează a fi făcută analiza de nelegalitate, iar nu pct. 8 al aceluiaşi text legal, aşa cum s-a indicat prin cererea de recurs.

Aşadar, prin această primă critică, recurentul-pârât tinde la casarea deciziei atacate, susţinând că pretenţiile reclamanţilor au fost admise, în mod greşit, în contradictoriu cu acesta.

Se reţine, astfel, că nemulţumirea recurentului se îndreaptă asupra soluţiei curţii de apel date asupra apelului declarat de acesta împotriva sentinţei tribunalului, care a reţinut calitatea sa procesuală pasivă pe petitul având ca obiect obligarea la plata daunelor morale şi materiale generate de tergiversarea în procesul de acordare a despăgubirilor.

Critica nu poate fi primită.

Prin acţiunea dedusă judecăţii, astfel cum a fost modificată, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâţii Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând stabilirea, cuantificarea, acordarea si obligarea la plata masurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 165/2013 pentru imobilele situate în Ploieşti, str. x, solicitând instanţei sa valideze Decizia 317/03.11.2009 a AVAS si Dispoziţia 18966/13.08.2008 a Primarului Municipiului Ploieşti de acordare de masuri reparatorii pentru imobilele sus amintite; sa stabilească valoarea masurilor reparatorii la 3.759.555 puncte, respectiv 2.028.000 puncte pentru terenul în suprafaţa de 5.200 mp şi 1.731.555 puncte pentru clădirile în suprafaţă de 956 mp, toate situate în Ploieşti, str. x, respectiv 3.759.555 RON sau la valoarea ce va rezulta din expertiză, oricare dintre cele două valori ar fi mai mare; să dispună acordarea măsurilor compensatorii, în cuantumul solicitat şi confirmat prin expertiza evaluatorie ce se va efectua în cauză, în conformitate cu art. 35 pct. 2 şi 3 din Legea nr. 165/2013, precum şi să oblige pârâţii la plata de daune morale pentru a compensa eforturile şi suferinţele cauzate de procesul de restituire ca urmare a tergiversărilor repetate de soluţionare a cererii de acordare a despăgubirilor şi la plata de daune materiale constând în contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilelor sau a măsurilor compensatorii datorate pentru acestea, calculate prin aplicarea dobânzii legale penalizatoare de la data de 14 ianuarie 2002 şi până la data plăţii efective a despăgubirilor, fiind depăşite toate termenele stabilite pentru soluţionarea dosarelor pe cale administrativă.

Prima instanţă de fond, prin încheierea de şedinţă din 26 iunie 2020, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, şi a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, reţinând, sub acest aspect, că argumentele prezentate de acesta din urmă vizează, în realitate, o chestiune de fond, ce urmează a fi avute în vedere la momentul pronunţării asupra cauzei.

Prin sentinţa civilă nr. 510 din 07 aprilie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis, în parte, cererea principală, aşa cum a fost modificată, şi acţiunea conexă formulată de reclamanţii A. şi B., a validat Decizia nr. 317/03.11.2009 a AVAS si Dispoziţia 18966/13.08.2008 a Primarului Municipiului Ploieşti şi a stabilit în favoarea reclamanţilor un număr de 368.4791 puncte în compensare pentru cota de 3/4 din imobilul situat în Ploieşti, str. x (fosta str. x), jud. Prahova, compus din teren în suprafaţă de 5200 mp, clădire principală în suprafaţă construită la sol de 556 mp şi clădire secundară în suprafaţă construită la sol de 400 mp.

Reiese din cuprinsul hotărârii că cererea de obligare a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, la plata daunelor materiale şi morale, pentru neexecutarea obligaţiei privind repararea prejudiciului cauzat într-un termen rezonabil, a fost apreciată ca fiind neîntemeiată.

Sentinţa tribunalului a fost confirmată în apel, prin decizia nr. 26A din 12 ianuarie 2023 Curtea de Apel Bucureşti dispunând anularea apelului principal declarat de apelanţii-reclamanţi A. şi B. şi respingerea, ca nefondate, a apelurilor principale declarate de Comisia Naţională pentru Compensarea imobilelor şi Statul Român, precum şi a apelului incident declarat de reclamanţi.

În motivarea soluţiei pronunţate pe apelul Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, curtea de apel a subliniat faptul că tribunalul a reţinut calitatea procesuală a acestuia doar în legătură cu cererea având ca obiect plata daunelor materiale constând în contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilelor sau a măsurilor compensatorii datorate pentru acestea, calculate prin aplicarea dobânzii legale penalizatoare de la data de 14 ianuarie 2002 şi până la data plăţii efective a despăgubirilor şi acordarea daunelor morale.

Calitatea procesuală pasivă cu privire la aceste cereri a fost justificată din perspectiva faptului că Statul Român a fost iniţiatorul si beneficiarul direct al procesului de naţionalizare, proces ce constituie cauza prezentei acţiuni si care a născut obligaţia acestuia de reparare a prejudiciilor create. Tot statul este responsabil pentru adoptarea unei legislaţii ineficiente care a condus la prelungirea nepermisă a procesului de restituire.

Însă, reţinând faptul că apelul principal declarat de reclamanţi este tardiv, urmând a fi anulat pentru acest motiv, curtea de apel a reţinut, astfel, caracterul definitiv al soluţiei de respingere a cererii de acordare a daunelor materiale şi morale (în condiţiile în care hotărârea tribunalului a fost atacată sub acest aspect doar de către reclamanţi), motiv pentru care a apreciat ca fiind lipsit de interes orice aspect legat de această cerere.

Drept urmare, în raport cu soluţia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti asupra apelului reclamanţilor, se reţine caracterul definitiv al hotărârilor pronunţate de instanţele de fond în privinţa petitului având ca obiect acordarea daunelor morale şi materiale constând în lipsa de folosinţă, formulat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

Prin motivele de recurs, însă, Statul Român face abstracţie de motivarea curţii de apel, şi reiterează criticile în legătură cu modalitatea de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive în prezenta cauză, prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi ale Legii nr. 165/2013, justificate prin faptul că prin legile speciale nu îi sunt conferite competenţe în procesul de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor naţionalizate.

Or, Înalta Curte constată, conform aspectelor de fapt reţinute de instanţele de fond, că imobilul asupra căruia poartă litigiul a fost preluat de stat de la autorul reclamanţilor, C., în baza Legii naţionalizării nr. 119/1948, prin procesul-verbal nr. x din 14.06.1948.

Potrivit art. 1 din Legea nr. 119 din 11 iunie 1948 pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transporturi, "se naţionalizează toate bogăţiile subsolului care nu se găseau în proprietatea Statului la data intrării în vigoare a Constituţiei Republicii Populare Romane, precum şi întreprinderile individuale, societăţile de orice fel şi asociaţiunile particulare industriale, bancare, de asigurări, miniere, de transporturi şi telecomunicaţii…"

Totodată, la art. 6 din acest act normativ se prevede "Prin efectul naţionalizării, întreprinderile trec în proprietatea Statului cu fondul de comert şi cu toate obligaţiunile contractate în vederea exploatării lor; întreprinderile sub formă de societate sau asociaţiuni îşi păstreaza patrimoniul, asa precum el va reieşi din bilanţul încheiat în vederea predării către noua conducere desemnată de Stat în urma naţionalizării…"

Faţă de aspectele expuse, se constată că Statul Român justifică legitimare procesuală pasivă în cauză, calitate ce rezultă din prevederile actului de naţionalizare, în baza căruia a fost formulat capătul doi de cerere, având ca obiect plata daunelor materiale şi morale.

Această constatare este în acord cu dispoziţiile art. 36 C. proc. civ., conform cărora "Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii."

Calitatea procesuală se determină, aşadar, în raport cu litigiul dedus judecăţii, presupunând existenţa identităţii între persoana reclamantului, titulară a dreptului în raportul juridic (calitate procesuală activă) şi între cea a pârâtului, care este persoana obligată în acelaşi raport juridic (calitate procesuală pasivă).

Susţinerea recurentului potrivit căreia legea nu prevede în sarcina acestuia obligaţii în sensul acordării de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv de stat, pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor fiind cea în sarcina căreia sunt puse activităţile de validare/invalidare a deciziilor emise de unităţile notificate, respectiv cea care emite deciziile de compensare a imobilelor, nu este de natură să înlăture calitatea procesuală pasivă a statului în cadrul capetelor de cerere de cerere privind acordarea daunelor morale şi a celor materiale pentru durata nejustificat de lungă a procedurii parcurse pentru repararea prejudiciului cauzat prin naţionalizare.

Cum Statul Român a fost iniţiatorul şi beneficiarul direct al procesului de naţionalizare, proces care, aşa cum a reţinut în mod corect curtea de apel, a reprezentat factorul determinant, cauza prezentei acţiuni, reiese că tot acestuia îi revine obligaţia de reparare a prejudiciilor cauzate foştilor proprietari/moştenitorilor acestora, prin adoptarea unei legislaţii ineficiente care a condus la prelungirea nejustificată a procedurii de restituire.

Este adevărat că, potrivit Legii nr. 165/2013, pârâtei Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor îi revine obligaţia emiterii deciziilor de compensare prin puncte, aceasta fiind şi entitatea care a fost obligată la plată prin hotărârea tribunalului, care ulterior a şi rămas definitivă sub acest aspect, prin respingerea apelului reclamanţilor.

Însă, aşa cum a fost arătat anterior, nu în legătură cu acest petit, formulat în contradictoriu cu Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, a fost reţinută calitatea procesuală a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, ci în legătură cu capătul de cerere care a fost respins de instanţele de fond, şi care privea acordarea de daune morale şi daune materiale constând în lipsa de folosinţă pentru perioada în care reclamanţii au fost lipsiţi de bunurile a căror restituire în natură sau prin echivalent a fost solicitată.

Pe cale de consecinţă, Curtea de apel Bucureşti a dat o dezlegare corectă apărărilor Statului Român în legătură cu calitatea sa procesuală pasivă în prezenta cauză, raportându-se strict la cererile formulate în contradictoriu cu acesta, pe care le-a respins, în mod definitiv, ca fiind neîntemeiate.

În privinţa celorlalte petite ale acţiunii, întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 165/2013, şi care au fost admise de instanţe, respectiv cele prin care s-a solicitat validarea Deciziei nr. 317/03.11.2009 a AVAS si Dispoziţiei 18966/13.08.2008 a Primarului Municipiului Ploieşti şi stabilirea în favoarea reclamanţilor a cuantumului măsurilor compensatorii pentru cota de 3/4 din imobilul situat în Ploieşti, str. x (fosta str. x), jud. Prahova, compus din teren în suprafaţă de 5200 mp, clădire principală în suprafaţă construită la sol de 556 mp şi clădire secundară în suprafaţă construită la sol de 400 mp., hotărârea curţii de apel este definitivă, nefiind susceptibilă de recurs.

Aceasta întrucât art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 stipulează în sensul că în cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 şi 34, persoana care se consideră îndreptăţită se poate adresa instanţei prevăzute la alin. (1), respectiv secţiei civile a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii, în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluţionarea cererilor, iar la alin. (4) al articolului se prevede că hotărârile judecătoreşti pronunţate sunt supuse numai apelului.

Totodată, conform art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului.

Conform dispoziţiilor art. 483 alin. (2) teza finală C. proc. civ., "nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului".

De asemenea, dispoziţiile art. 634 alin. (1) pct. 4 teza I C. proc. civ. stipulează că au caracter definitiv hotărârile date în apel, fără drept de recurs.

Reiese deci, că potrivit art. 35 alin. (4) din Legea specială nr. 165/2013, hotărârea tribunalului de soluţionare a contestaţiei împotriva deciziilor emise cu respectarea prevederilor art. 33 şi 34 din acelaşi act normativ, este supusă numai apelului.

În raport cu toate acestea, se constată că cel de-al doilea motiv de recurs, formulat de recurentul-pârât în legătură cu modalitatea de evaluare şi stabilire a măsurilor compensatorii, nu poate fi primit, fiind inadmisibile orice critici care vizează partea din hotărâre prin care s-a dispus în legătură cu cererile întemeiate pe art. 35 din Legea nr. 165/2013, pentru care legiuitorul nu a prevăzut posibilitatea atacării cu recurs a deciziei pronunţate în apel.

Mai mult decât atât, recurentul-pârât nu justifică un interes în legătură cu solicitarea de schimbare a soluţiei instanţei de apel de stabilire în favoarea reclamanţilor a unui număr de 368.4791 puncte în compensare pentru cota de 3/4 din imobilul situat în Ploieşti, str. x (fosta str. x), jud. Prahova, în condiţiile în care această dispoziţie a instanţei o vizează pe pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor.

Art. 32 alin. (1) C. proc. civ. reglementează condiţiile de exercitare a acţiunii civile, printre acestea regăsindu-se, la lit. d), justificarea unui interes.

Conform art. 33 teza I C. proc. civ.: "Interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual."

Interesul procesual este o condiţie de exerciţiu a acţiunii civile, în timp ce apelul şi/sau recursul sunt forme de manifestare a acţiunii civile ce presupun exercitarea dreptului de a face uz de căile de atac şi se înscriu în ansamblul mijloacelor procesuale prevăzute de lege, prin care se urmăreşte protecţia unui drept subiectiv ori a unui interes legitim şi pentru a căror realizare recurgerea la instanţă este obligatorie.

Existenţa interesului se impune a fi examinată pe tot parcursul procesului, nu numai cu privire la cererea introductivă de instanţă, ci şi în căile de atac, prin raportare la finalitatea urmărită de către titularul acesteia.

Ca atare, interesul procesual determinat, legitim, personal, născut şi actual este o condiţie de exerciţiu ce trebuie să se justifice în fiecare etapă procesuală, aşadar, şi în recurs.

În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 458 C. proc. civ., potrivit cărora căile de atac pot fi exercitate numai de părţile aflate în proces care justifică un interes.

Pentru a stabili dacă o parte are interes în exercitarea acţiunii civile sau a unei căi de atac, instanţa trebuie să prefigureze folosul efectiv pe care aceasta l-ar obţine în ipoteza admiterii cererii formulate.

Verificând condiţia vizând interesul exercitării prezentului recurs, Înalta Curte constată că, prin sentinţa pronunţată în cauză, menţinută prin anularea/respingerea apelurilor formulate de către părţi, cererea de chemare în judecată formulată împotriva recurentului-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, şi care viza acordarea de daune morale şi materiale pentru întârzierile în procesul de restituire a fost respinsă ca neîntemeiată, fiind admisă doar cererea formulată în contradictoriu cu Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, care viza validarea deciziei AVAS şi a dispoziţiei Primarului Mun. Ploieşti, precum şi plata despăgubirilor prin acordarea de puncte compensatorii pentru imobilul preluat abuziv de către stat în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001.

Ca atare, în prezenta cauză pârâtul Statul Român nu a fost obligat la plata despăgubirilor, nefiind parte căzută în pretenţii, astfel încât nu există o finalitate practică care să poată fi justificată din punct de vedere juridic de către recurentul-pârât în susţinerea celui de-al doilea motiv de recurs, lipsa interesului decurgând din pronunţarea unei soluţii favorabile în contradictoriu cu acesta, singura parte căzută în pretenţii, şi care ar putea justifica un interes în atacarea hotărârii curţii de apel, dacă aceasta ar fi fost susceptibilă de recurs, fiind Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor.

Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, reţinând că aspectele de nelegalitate deduse judecăţii sunt nefondate, nefiind îndeplinite dispoziţiile art. 488 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva deciziei civile nr. 26A din 12 ianuarie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 09 aprilie 2024.