Competence of enforcement court vs. exclusion of judges and prosecutors: uniqueness of enforcement court prevails

Şedinţa publică din data de 16 ianuarie 2025

Deliberând asupra conflictului negativ dedus judecăţii, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timişoara la data de 29.05.2024, sub nr. x/2024, contestatoarea A., în contradictoriu cu intimata B. S.A., a formulat contestaţie împotriva executării silite din dosarul nr. x/2024, prin înfiinţarea unei popriri, în cotă de 1/3 din venitul net realizat sau în cotă de 1/2 din venitul net realizat de contestatoare, până la încasarea sumei de 1.319,70 RON, solicitată de C..

2. Sentinţa Judecătoriei Timişoara, secţia I civilă

Prin sentinţa civilă nr. 29118 din 25 septembrie 2024, Judecătoria Timişoara, secţia I civilă, a admis excepţia de necompetenţă teritorială, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii, în favoarea Judecătoriei Alba Iulia.

În motivarea soluţiei pronunţate, instanţa a reţinut că titlul executoriu în baza căruia a fost pornită executarea silită contestată în prezenta cauză este reprezentat de contractul de credit ipotecar pentru investiţii imobiliare nr. 1406/363 din 16.07.2012, prin care B. a acordat debitoarei A. un credit în suma de 151.327 RON, pe o perioadă de 120 luni, cu maturitatea la 15.07.2022.

A constatat că din înscrisurile depuse la dosar rezultă că, atât la data demarării executării silite împotriva debitoarei, mai exact la 6.03.2024, cât şi la data înregistrării contestaţiei la executare pe rolul Judecătoriei Timişoara, respectiv la 29.05.2024, debitoarea îşi desfăşura activitatea, în calitate de procuror, în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Timişoara, conform adresei de răspuns de la fila x.

În raport cu calitatea de procuror a debitoarei contestatoare, a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 127 C. proc. civ., apreciind că, în valenţa sa de normă de competenţă absolută, art. 127 alin. (1) C. proc. civ. are ca raţiune exigenţele unei proceduri echitabile, astfel ca, la judecarea unei pricini în care un judecător/procuror/instanţă/parchet au calitatea de reclamant, să nu existe niciun element de natură a putea altera garanţiile de imparţialitate ce ar trebui să însoţească orice procedură judiciară ori de a crea vreo aparenţă de soluţionare părtinitoare a cauzei.

A constatat că, în cauză, debitoarea, în calitate de procuror, are calitatea de reclamantă (contestatoare) şi a reţinut că în privinţa competenţei teritoriale este aplicabil acelaşi raţionament întrucât dispoziţiile art. 127 alin. (3) C. proc. civ. stabilesc, în mod expres, că dispoziţiile alin. (1) se aplică, în mod corespunzător, şi procurorilor.

A subliniat că, având în vedere calitatea contestatoarei (reclamantei) din prezenta cauză, competenţa se stabileşte nu doar prin raportare la instanţa de executare ci, după ce se stabileşte această instanţă, care este Judecătoria Timişoara, urmează o nouă etapă, cea a verificării competenţei prin raportare la calitatea părţilor, normele de procedură aplicabile fiind unele de ordine publică.

3. Sentinţa Judecătoriei Alba Iulia, secţia civilă

Învestită prin declinare, Judecătoria Alba Iulia a pronunţat sentinţa nr. 1762 din 14 noiembrie 2024, prin care a admis excepţia de necompetenţă teritorială, invocată din oficiu, a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Judecătoriei Timişoara, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării conflictului de competenţă.

În motivarea hotărârii pronunţate, instanţa a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 651 alin. (1) şi ale art. 714 C. proc. civ., precum şi ale Deciziei nr. 20/2021 şi Deciziei nr. 27/2021, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, decizii care au stabilit că instanţa care a încuviinţat executarea silită devine instanţă de executare şi este competentă să soluţioneze toate incidentele apărute în cursul executării, această interpretare fiind singura care dă eficienţă principiului unicităţii instanţei de executare, care presupune că una şi aceeaşi instanţă soluţionează atât cererile de încuviinţare a executării silite, cât şi contestaţiile la executare, precum şi orice alte incidente apărute în cursul executării silite.

Referitor la aplicabilitatea art. 127 C. proc. civ. în prezenta cauză, instanţa a reţinut că, prin Decizia nr. 432/13.02.2019, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că această chestiune trebuie analizată exclusiv la momentul încuviinţării executării silite, această interpretare fiind confirmată şi prin modificarea legislativă ulterioară a art. 651 alin. (1) C. proc. civ., normă care prevede, în mod explicit, că dispoziţiile art. 127 sunt aplicabile doar la momentul încuviinţării executării silite.

A constatat că executarea silită a fost încuviinţată de Judecătoria Timişoara, care a devenit, astfel, instanţă de executare pentru toate incidentele ulterioare, conform principiului unicităţii, şi a reţinut că dispoziţiile art. 127 C. proc. civ., deşi ar fi fost incidente raportat la calitatea contestatoarei de procuror, nu mai pot fi invocate după momentul încuviinţării executării silite.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza dispoziţiilor art. 133 pct. 2, raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Obiectul litigiului ce a generat desesizarea celor două instanţe şi ivirea conflictului negativ de competenţă îl constituie contestaţia la executare formulată de contestatoarea A. împotriva executării silite din dosarul nr. x/2024 al C..

Înalta Curte constată că, în speţă, Judecătoria Timişoara şi Judecătoria Alba Iulia şi-au declinat reciproc competenţa de soluţionare a cauzei, prima dintre instanţe reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 127 C. proc. civ., iar cea de a doua instanţă aplicând Decizia nr. 20/2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii.

Potrivit dispoziţiilor art. 712 alin. (1) C. proc. civ., împotriva executării silite, precum şi împotriva oricărui act de executare se poate face contestaţie de cei interesaţi sau vătămaţi prin executare, iar conform art. 714 alin. (1) din acelaşi act normativ, contestaţia se introduce la instanţa de executare.

Prevederile art. 651 alin. (1) C. proc. civ. dispun că instanţa de executare este judecătoria în a cărei circumscripţie se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, în afara cazurilor în care legea dispune altfel.

Alin. (3) al aceluiaşi articol prevede că instanţa de executare soluţionează cererile de încuviinţare a executării silite, contestaţiile la executare, precum şi orice alte incidente apărute în cursul executării silite, cu excepţia celor date de lege în competenţa altor instanţe sau organe.

În conformitate cu dispoziţiile legale anterior menţionate, rezultă că în cazul contestaţiei la executare competenţa teritorială a instanţei este exclusivă, o astfel de cerere adresându-se judecătoriei în cărei rază se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului.

Înalta Curte constată că, în cauză, prin încheierea nr. 7144 din 8 martie 2024, pronunţată de Judecătoria Timişoara, în dosarul nr. x/2024 a fost încuviinţată executarea silită formulată de intimata-creditoare B. S.A. împotriva debitoarei A..

Prin Decizia nr. 20 din 27 septembrie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii în dosarul nr. x/2021 (publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1083 din 11 noiembrie 2021), decizie obligatorie potrivit art. 517 alin. (4) C. proc. civ., s-a statuat, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 651 alin. (1), art. 666, art. 712, art. 714 şi ale art. 112 C. proc. civ., că instanţa de executare competentă teritorial să soluţioneze contestaţia la executare propriu-zisă formulată de unul dintre debitorii la care se referă titlul executoriu este judecătoria care a încuviinţat executarea silită a acelui titlu executoriu, în afara cazurilor în care legea dispune altfel.

Astfel, în motivarea deciziei anterior menţionate, instanţa supremă a reţinut principiul unicităţii instanţei de executare, care presupune că una şi aceeaşi instanţă soluţionează atât cererile de încuviinţare a executării silite, cât şi cererile având ca obiect contestaţie la executare, precum şi orice alte incidente apărute în cursul executării silite.

Faţă de dezlegările obligatorii din Decizia nr. 20 din 27 septembrie 2021 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, se constată că, în speţă, întrucât cererea de încuviinţare a executării silite a fost admisă de Judecătoria Timişoara, competenţa de soluţionare a contestaţiei la executare revine tot acestei instanţe, potrivit principiului unicităţii instanţei de executare, care presupune că una şi aceeaşi instanţă soluţionează atât cererile de încuviinţare a executării silite, cât şi contestaţiile la executare, precum şi orice alte incidente apărute în cursul executării silite, cu excepţia celor date de lege în competenţa altor instanţe sau organe, potrivit celor prevăzute de art. 651 alin. (3) din C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că instanţa competentă teritorial să soluţioneze cererea dedusă judecăţii este Judecătoria Timişoara, aceasta fiind instanţa de executare la care se referă prevederile art. 714 alin. (1) C. proc. civ., urmând a dispune în acest sens, pe calea regulatorului de competenţă, conform art. 135 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timişoara, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 16 ianuarie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.