Admissibility of customs seizure actions for intellectual property infringement based on non-commercial import thresholds and preclusive procedural defenses

Şedinţa publică din data de 26 martie 2024

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a III-a civilă sub nr. x/2020, reclamantele A., B., C. au chemat în judecată pe pârâţii D. şi E. pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa: să se constate că produsele reţinute de către autorităţile vamale, respectiv 3 perechi de ghete conform notificării Direcţiei Regionale Vamale Bucureşti nr. x/10.12.2019 (importator E.) şi 6 perechi de încălţăminte şi o curea conform notificării Direcţiei Regionale Vamale Bucureşti nr. 4083ot/BM/10.12.2019 (importator D.), aduc atingere drepturilor exclusive de proprietate intelectuală deţinute de reclamanta C. asupra mărcilor Uniunii Europene nr. x/01.04.1996, nr. x/01.04.1996 "C.", nr. x/01.04.1996; să se dispună interzicerea importului şi a comercializării neautorizate, de către pârâţii E. şi D., a produselor reţinute de către autorităţile vamale, respectiv 3 perechi de ghete conform notificării Direcţiei Regionale Vamale Bucureşti nr. x/10.12.2019 (importator E.) şi 6 perechi de încălţăminte şi o curea conform notificării Direcţiei Regionale Vamale Bucureşti nr. 4083ot/BM/10.12.2019 (importator D.), purtând semne identice sau similare mărcilor Uniunii Europene nr. x/01.04.1996, nr. x/01.04.1996 "C.", nr. x/01.04.1996; să se constate că produsele reţinute de către autorităţile vamale, respectiv o pereche de pantofi conform notificării Direcţiei Regionale Vamale Bucureşti nr. x/10.12.2019 (importator E.) şi 2 genţi, 2 curele şi 6 perechi de mănuşi conform notificării Direcţiei Regionale Vamale Bucureşti nr. 4083ot/BM/10.12.2019 (importator D.), aduc atingere drepturilor exclusive de proprietate intelectuală deţinute de reclamanta A. asupra mărcilor internaţionale protejate în România sub nr. x/08.07.2013 "A.", nr. x/16.11.1976 şi nr. x/08.07.2013; să se dispună interzicerea importului şi a comercializării neautorizate, de către pârâţii E. şi D., a produselor reţinute de către autorităţile vamale, respectiv o pereche de pantofi conform notificării Direcţiei Regionale Vamale Bucureşti nr. x/10.12.2019 (importator E.) şi 2 genţi, 2 curele şi 6 perechi de mănuşi conform notificării Direcţiei Regionale Vamale Bucureşti nr. 4083ot/BM/10.12.2019 (importator D.), purtând semne identice sau similare mărcilor internaţionale protejate în România sub nr. x/08.07.2013 "A.", nr. x/16.11.1976 şi nr. x/08.07.2013; să se constate că produsele reţinute de către autorităţile vamale, respectiv 3 perechi de încălţăminte conform notificării Direcţiei Regionale Vamale Bucureşti nr. 4083ot/BM/10.12.2019 (importator D.) aduc atingere drepturilor exclusive de proprietate intelectuală deţinute de reclamanta B. asupra mărcilor Uniunii Europene nr. x/31.01.2001. .UGG" şi nr. x/30.03.2010; să se dispună interzicerea importului şi a comercializării neautorizate, de către pârâta D., a produselor reţinute de către autorităţile vamale, respectiv 3 perechi de încălţăminte conform notificării Direcţiei Regionale Vamale Bucureşti nr. 4083ot/BM/10.12.2019 (importator D.), purtând semne identice sau similare mărcilor Uniunii Europene nr. x/31.01.2001 "UGG" şi nr. x/30.03.2010.

Obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest litigiu.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 663 din 21 aprilie 2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în dosarul nr. x/2020, s-a respins acţiunea formulată de reclamantele A., B., C., în contradictoriu cu pârâţii D., E., ca neîntemeiată.

3. Hotărârea pronunţată în apel:

Prin decizia civilă nr. 1201A din 7 septembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de către apelantele-reclamante C., A. şi B., împotriva sentinţei civile nr. 663/21.04.2021, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi E. şi D.; a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că: a constatat că produsele reţinute în vamă (3 perechi de ghete, 6 perechi de încălţăminte şi o curea) aduc atingere mărcilor Uniunii Europene nr. x/1.04.1996, nr. x/1.04.1996 şi nr. x/1.04.1996 şi interzice pârâţilor E. şi D. importul şi comercializarea acestor produse; a constatat că produsele reţinute în vamă (o pereche de pantofi, 2 genţi, 2 curele, 6 perechi de mănuşi) aduc atingere mărcilor internaţionale protejate în România sub nr. x/8.07.2013, nr. y/16.11.1976 şi nr. x/8.07.2013 şi interzice pârâţilor E. şi D. importul şi comercializarea acestor produse; a constatat că produsele reţinute în vamă (3 perechi de încălţăminte) aduc atingere mărcilor Uniunii Europene nr. x/31.01.2001 şi nr. x/30.03.2010 şi interzice pârâţilor E. şi D. importul şi comercializarea acestor produse; a obligat pârâţii să plătească reclamantelor suma de 21.945,88 RON cheltuieli de judecată în primă instanţă; a obligat intimaţii-pârâţi să plătească apelantelor-reclamante suma de 35.000 RON cheltuieli de judecată în apel, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1201A din 7 septembrie 2022 şi încheierii din 17 martie 2023 ale Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă, pronunţate în dosarul nr. x/2020 au declarat recurs recurenţii-pârâţi E. şi D..

Prin recursul formulat împotriva deciziei instanţei de apel, recurenţii-pârâţi au susţinut că aceasta se impune a fi casată în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 344/2005 prevede un termen de ordine publică a cărui nerespectare a fost ignorată.

Astfel, recurenţii-pârâţi au susţinut că reprezentanta intimatelor-reclamante, F., a fost informată la data de 17 decembrie 2019 de către autorităţile vamale cu privire la reţinerea bunurilor recurenţilor-pârâţi.

În temeiul art. 10 alin. (5) din Legea nr. 344/2005, la data de 19 decembrie 2019, recurenţii-pârâţi au contestat măsura reţinerii bunurilor, reprezentanta intimatelor-reclamante fiind informată.

La data de 29 ianuarie 2020, intimatele-reclamante înregistrează cererea de chemare în judecată, solicitând instanţei să constate că bunurile reţinute pârâţilor reprezintă marfă contrafăcută, respectiv să interzică pârâţilor importul/comercializarea respectivelor bunuri reţinute.

Raţionamentul procedurii prevăzute de Legea nr. 344/2005 este acela de a preveni, prin intermediul concursului autorităţilor vamale, situaţia în care, trecându-se de filtrul acestora, marfa contrafăcută, destinată comerţului ajunge pe piaţa din România.

Într-o astfel de eventuală situaţie (preîntâmpinabilă prin mecanismele Legii nr. 344/2005), dat fiind că se pierde trasabilitatea bunurilor contrafăcute destinate comerţului, bunurile ieşind pentru totdeauna de sub controlul direct al autorităţilor vamale şi de sub controlul indirect al titularilor mărcilor, o cerere de chemare în judecată precum prezenta nu mai poate fi primită de instanţă, deoarece nu ar putea prezenta nicio utilitate titularilor mărcilor (fiind fără interes).

Art. 11 alin. (1) din Legea nr. 344/2005 nu garantează, totuşi, la nesfârşit controlul indirect al titularilor mărcilor, formularea acestuia fiind clară: după expirarea termenului, titularii nu se mai pot adresa instanţei cu o cerere de chemare în judecată de felul prezentei [decât dacă mai (re)găsesc cândva bunurile pe piaţa din România, oferite spre vânzare]. Art. 11 alin. (2) din Legea nr. 344/2005 oferă titularilor mărcilor posibilitatea obţinerii unei prelungiri a perioadei, cu încă 10 zile lucrătoare, "în cazuri întemeiate, la cererea scrisă a titularului dreptului".

Inclusiv în "varianta" de interpretare în care s-ar considera cele două perioade ca fiind fiecare calculată pe zile (lucrătoare) libere (deci, practic, 24 de zile lucrătoare), ultima zi la care instanţa ar fi putut fi învestită a fost data de 22.01.2020. În consecinţă, decizia criticată se impune a fi casată în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., iar instanţa de apel, reînvestită cu soluţionarea, trebuie să se pronunţe asupra acestei chestiuni.

În subsidiar, decizia recurată se impune a fi casată în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (lipsa motivării), întrucât instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra respectării sau, după caz, nerespectării procedurii stabilite, prin norme imperative, între autorităţile vamale şi titularii mărcilor.

S-a mai susţinut că hotărârea recurată cuprinde motive străine de natura pricinii.

În acest sens s-a învederat că aprecierile numerice ale instanţei de apel ("nu poate include un număr redus de produse, 2-3, dar în tot cazul nu mai mult de 5 sau chiar 10") sunt străine de orice, întrucât nu ţin cont de nimic: nu e ca şi cum instanţa de apel poate vreodată să stabilească numărul de membri pe care o familie "ar trebui" să îl aibă.

Ultimele două paragrafe de la pagina 8 a deciziei recurate, în care sunt prezentate, de exemplu, societăţi radiate în 2011 sau 2014 ori cu activitate încetată în prima jumătate a anului 2019, sunt, la fel, fără vreo relevanţă în cauză, aceste două paragrafe reprezentând un exemplu-şcoală (necesar când argumentele propriu-zise nu există şi sunt şubrede).

Corectă este, însă, introducerea pseudoargumentării, în care se arată că cele de mai sus reprezintă indicii (iar nu probe) şi că sunt nedecisive (deci neutile cauzei).

În ceea ce priveşte lipsa motivării, s-a învederat că pârâţii au explicat în repetate rânduri faptul că, exceptând câteva, niciun produs nu seamănă cu altul.

În condiţiile în care această împrejurare este una prevăzută de textul de lege care exclude aplicarea restului prevederilor Legii nr. 344/2005, respectiv art. 2 alin. (3) din acest act normativ, era imperativ, prin raportare la toate regulile aplicabile unui ciclu procesual ce evocă fondul, ca instanţa de apel să se pronunţe asupra argumentului prezentat.

Încălcând art. 6, 7, 8, 20, 22 şi 476 C. proc. civ., instanţa de apel nu a făcut-o, iar pentru aceasta se impune casarea deciziei şi retrimiterea cauzei către instanţa de apel, pentru rejudecarea dosarului şi pronunţarea asupra acestui argument.

Recurenţii-pârâţi au mai susţinut că au fost obligaţi, pentru două termene de judecată, la plata unor cheltuieli de peste 11.500 euro. De asemenea, au susţinut că recursul formulat nu se referă la interpretarea probelor.

Recurenţii-pârâţi mai critică hotărârea instanţei de apel şi pe motiv că este dată cu aplicarea greşită a dreptului material (pct. 8 al art. 488 C. proc. civ.).

Potrivit argumentelor instanţei de apel, pentru admiterea cererii de chemare în judecată, trebuie îndeplinite cumulativ două condiţii: reclamantele să afirme că bunurile sunt contrafăcute, respectiv cele 13 perechi de încălţăminte, 6 perechi de mănuşi, 3 curele şi 2 genţi să valoreze mai mult de 860 EUR.

Pentru ca bunurile anterior enumerate să aparţină categoriei exceptate prin art. 2 alin. (3) din Legea nr. 344/2005, acestea trebuie să aparţină categoriei prevăzute la art. 7 alin. (1) paragraful final din Directiva 2007/74/CE a Consiliului din 20 decembrie 2007 privind scutirea de taxa pe valoare adăugată şi de accize pentru bunurile importate de către persoanele care călătoresc din ţări terţe, transpusă prin Titlul VII (art. 265-334) al Codul fiscal.

În dreptul intern, aceste prevederi se regăsesc la art. 3 alin. (2) din Normele din 22.12.2006, aprobate prin Ordinul M.F.P. nr. 2.220/22.12.2006, anexă la acesta.

Recurenţii-pârâţi au dovedit că, prin diferenţele pe care le prezintă între ele, bunurile în discuţie nu pot fi considerate, în lipsă de alte probe, ca fiind achiziţionate cu intenţia de a fi comercializate.

Însă, deşi regula actori incumbit probatio nu îi impune dovedirea decât acestui singur lucru, apelantele-reclamante nu au dovedit că bunurile supuse analizei judiciare valorează peste 860 euro.

Faţă de cele arătate, recurenţii-pârâţi au solicitat admiterea recursului aşa cum a fost formulat, casarea în tot a deciziei recurate şi trimiterea cauzei instanţei de apel spre rejudecare.

Prin recursul declarat împotriva încheierii de şedinţă din data de 17 martie 2023, dar şi împotriva soluţiei date cererilor de acordare a cheltuielilor de judecată prin decizia nr. 1201/07.09.2022, recurenţii-pârâţi au solicitat casarea în tot a încheierii, iar decizia, strict cu privire la cheltuielile de judecată, şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

În motivare, s-a învederat că "Pârâtul care a recunoscut la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate pretenţiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, cu excepţia cazului în care, prealabil pornirii procesului, a fost pus în întârziere de către reclamant sau se află de drept în întârziere".

Recurenţii-pârâţi au susţinut că sintagma "a fost pus în întârziere de către reclamant sau se afla de drept în întârziere" din textul mai sus menţionat este un exemplu care dă posibilitatea pronunţării de soluţii (privind cheltuielile de judecată), susceptibile de recurs. Decizia RIL nr. 3/20.01.2020 vizează nu acordarea, ci proporţionalizarea cheltuielilor de judecată, fapt pentru care prezentul recurs este admisibil.

La dosarul cauzei există dovezile plăţilor cheltuielilor de judecată, însă înscrisurile relevante soluţionării recursului se află la filele x din vol. II al dosarului instanţei de fond şi la dosarul instanţei de apel.

Mai există la dosar şi o cerere întemeiată pe dispoziţiile art. 442 C. proc. civ., prin care recurenţii din prezenta cauză au solicitat îndreptarea anumitei erori materiale.

Prin încheierea din data de 17.03.2023, însă, instanţa de apel explică faptul că acestea nu reprezintă erori materiale şi că instanţa de judecată efectiv astfel a considerat că trebuie soluţionat apelul, respectiv că, de exemplu, acordarea de cheltuieli de judecată în cuantum de 9.425,03 RON către o persoană (juridică) ce nu este parte în dosar reprezintă o decizie conştientă a instanţei de apel.

În consecinţă, având în vedere faptul că instanţa de apel, observând multiplul temei al cererii (întemeiate şi pe prevederile art. 442 C. proc. civ.) a oferit, în temeiul art. 22 C. proc. civ., o veritabilă lămurire a deciziei civile nr. 1201/07.09.2022. Astfel, abia la acest moment se cunoaşte raţionamentul pe care instanţa de apel l-a folosit în pronunţarea respectivei hotărâri.

Luând în considerare prevederile art. 445 C. proc. civ., recurenţii-pârâţi nu au formulat recurs cu privire la felul în care au fost tratate înscrisurile aferente cheltuielilor de judecată, deoarece, până la momentul comunicării încheierii din data de 17.03.2023, efectiv nu au putut să considere altceva decât că instanţa de apel pur şi simplu nu s-a aplecat cu atenţie peste înscrisuri. Prin comunicarea încheierii din data de 17.03.2023, au aflat că acceptarea tuturor cheltuielilor reprezintă rezultatul unui raţionament.

Recurenţii-pârâţi au mai învederat că respectiva încheiere le-a fost comunicată la data de 20.04.2023, astfel că, raportat la această dată, recursul este declarat în termen.

În consecinţă, acordarea cheltuielilor (către G.., străină de cauză) s-a făcut cu greşita interpretare şi aplicare a prevederilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., fiind incident fie pct. 5, fie pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În eventualitatea în care se va aprecia că recursul este formulat peste termen, recurenţii-pârâţi au solicitat să se considere ca fiind drept cerere de motivare a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a G.. (entitate căreia, deşi nu este parte în dosar, i-au fost admise cheltuieli de judecată totalizând 9.425,03 RON).

Au mai susţinut că nu sunt prevăzute de art. 453 alin. (1) C. proc. civ. cheltuieli precum cele de distrugere,a cestea fiind extraprocesuale.

Menţiunea "Lucrări de asistenţă juridică şi reprezentare în dosarul x/2020 apel", fie că sunt pentru A., fie că sunt făcute pentru LV reprezintă o formulare univocă.

De asemenea "Lucrări de asistenţă juridică şi reprezentare privind marca" x, în condiţiile în care există "lucrări" efectuate în mod incontestabil pentru apel (şi fiind notoriu că avocaţii apelantelor le gestionează integral chestiunile de proprietate intelectuală din România), reprezintă o formulare echivocă:; s-a precizat că, aşa cum rezultă din decizia civilă nr. 1201/07.09.2022, recurenţii-pârâţi nu au fost reprezentaţi la termenul de judecată la care s-a soluţionat apelul, completul de judecată nemanifestând nicio curiozitate faţă de coexistenţa celor două tipuri de cheltuieli, acordând cheltuieli nedovedite; acest recurs nu vizează interpretarea probelor, întrucât, în ceea ce priveşte cheltuielile a căror "destinaţie" nu rezultă în mod clar din descriere, nu există nicio probă la dosar că s-a făcut pentru această cauză.

În consecinţă, acordarea cheltuielilor (către G.., străină de cauză), s-a făcut cu greşita interpretare şi aplicare a prevederilor art. 22 alin. (2) şi art. 249 C. proc. civ., fiind incident fie pct. 5 fie pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată la recursul declarat împotriva deciziei instanţei de apel, intimatele-reclamante C., A. şi B. au solicitat, în principal, admiterea excepţiei tardivităţii recursului şi respingerea acestuia ca fiind tardiv formulat.

Într-un prim subsidiar, s-a solicitat admiterea excepţiei nulităţii recursului cu consecinţa anulării acestuia.

În al doilea subsidiar, s-a solicitat respingerea recursului ca fiind nefondat, cu consecinţa menţinerii deciziei recurate ca fiind legală şi temeinică. Totoată, s-a solicitat obligarea recurenţilor-pârâţi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta etapă procesuală.

Prin întâmpinarea formulată la recursul declarat împotriva încheierii din 17 martie 2023, intimatele-reclamante au solicitat, în principal, admiterea excepţiei nulităţii recursului cu consecinţa anulării acestuia, respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a G. ca fiind inadmisibilă, respingerea recursului, ca fiind nefondat, cu consecinţa menţinerea încheierii din data de 17.03.2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, în dosarul nr. x/2020, ca fiind temeinică si legală.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

II.1 Recursul declarat de pârâţi împotriva deciziei nr. 1201 din 7 septembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti

În dezvoltarea unui motiv de critică întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenţii-pârâţi au susţinut încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 11 din Legea nr. 344/2005 privind unele măsuri pentru asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală în cadrul operaţiunilor de vămuire.

Potrivit acestui text, "(1) Dacă, în termen de 10 zile lucrătoare de la data primirii notificării privind reţinerea mărfurilor şi/sau suspendarea operaţiunii de vămuire, titularul dreptului nu face dovada formulării unei acţiuni civile în justiţie sau a unei plângeri penale şi dacă dispoziţiile art. 10 nu sunt aplicabile, autoritatea vamală dispune eliberarea mărfurilor şi/sau acordarea liberului de vamă, dacă celelalte condiţii legale sunt îndeplinite.

(2) În cazuri întemeiate, la cererea scrisă a titularului dreptului, Autoritatea Naţională a Vămilor poate prelungi termenul prevăzut la alin. (1) cu cel mult 10 zile lucrătoare.

(3) În cazul mărfurilor perisabile, susceptibile a aduce atingere unui drept de proprietate intelectuală, perioada la care se face referire la alin. (1) este de 3 zile lucrătoare, fără posibilitatea de a fi prelungită.

(4) În situaţia în care titularul dreptului formulează o acţiune civilă în instanţă sau o plângere penală, autoritatea vamală reţine mărfurile până la data când hotărârea judecătorească rămâne definitivă şi irevocabilă."

Prin urmare, se susţine nerespectarea de către reclamante a termenului stabilit de lege pentru formularea acţiunii de faţă, termen calculat de la data primirii notificării privind reţinerea în vamă a mărfurilor.

Potrivit art. 488 alin. (2) C. proc. civ., "Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor."

Această dispoziţie legală cuprinde una dintre regulile de soluţionare a recursului, care pleacă de la premisa că în calea extraordinară de atac controlul judiciar priveşte hotărârea atacată, a instanţei de apel, criticile ce pot fi primite referindu-se în mod direct la aceasta.

De aceea, motivele recursului nu pot fi primite dacă ele nu au fost invocate în calea de atac a apelului sau, corespunzător, fie nu au putut fi invocate (pentru că privesc în mod primar decizia atacată), fie au fost invocate şi au fost înlăturate sau nu au fost analizate.

Acesta este cazul criticii referitoare la pretinsa nerespectare a termenului de 10 zile pentru formularea acţiunii, chestiune ce poate atrage decăderea reclamantelor din dreptul de a sesiza instanţa; ea se referă, deci, la condiţiile de exercitare a acţiunii civile şi nu la modul concret de soluţionare a căii de atac a apelului de către a doua instanţă.

De aceea, Înalta Curte reţine că această apărare trebuia să fie ridicată de recurenţii-pârâţi în faţa primei instanţe sau cel mai târziu în faţa Curţii de apel, prin întâmpinare, fără a se produce vreun argument ce ar fi împiedicat părţile să acţioneze în acest mod pentru apărarea propriilor interese.

În acest context, critica referitoare la nesocotirea art. 11 din Legea nr. 344/2005 este vizată de limitarea cuprinsă în alin. (2) al art. 488 C. proc. civ. şi este formulată omisso medio, direct în faţa instanţei de recurs.

Nu este relevantă natura termenului de decădere a cărui nerespectare se invocă – de ordine publică sau de ordine privată – în cadrul acestei analize, deoarece art. 488 alin. (2) C. proc. civ. nu distinge cu privire la natura motivului de recurs, ci prevede exclusiv că el trebuie să fi fost invocat în faţa instanţei de apel (sau, neincident în speţă, să nu fi putut fi invocat în apel) şi să fi fost respins sau să fi rămas neanalizat.

Corelativ acestei chestiuni, nu se poate reţine critica în sensul omisiunii curţii de apel de a examina această apărare a pârâţilor, motiv de recurs ce poate fi subsumat tot prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. cu trimitere la art. 9 şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ., deoarece limitele învestirii în calea de atac – ce determină întinderea devoluţiunii – sunt determinate de prevederile art. 477 alin. (1) şi art. 478 alin. (2) C. proc. civ.

Or, cum s-a arătat, pârâţii nu au invocat depăşirea termenului de formulare a acţiunii nici în faţa primei instanţe şi nici în apel, prin întâmpinare.

De aceea, Curtea de apel nu era ţinută a analiza un aspect neinvocat în cauză şi nu este fondat motivul de recurs ce valorifică o atare omisiune.

În cadrul unui motiv de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii valorifică existenţa unor pretinse motive străine de pricină în considerentele deciziei recurate.

Se indică în acest sens analiza instanţei de apel referitoare la numărul concret de produse oprite în vamă, cu argumentul că instanţa de apel nu era îndreptăţită a determina dacă acestea erau necesare uzului normal al unei familii pentru că nu putea stabili mai întâi care este numărul membrilor unei familii.

Primo, Înalta Curte consemnează că existenţa de plano a unor motive străine de pricină în considerentele hotărârii atacate nu atrage nelegalitatea acesteia în sensul admiterii căii de atac, deoarece art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. reglementează cazul de casare constând în aceea că "… hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Prin urmare, chiar dacă unele argumente nu ar fi proprii raţionamentului logico-juridic necesar a fi dezvoltat pentru dezlegarea chestiunilor litigioase, pentru admiterea recursului ar fi necesar ca hotărârea să cuprinsă numai astfel de motive străine – sau, în subsidiar şi conex, celelalte argumente să nu fie suficiente pentru a constitui argumentarea soluţiei şi atunci va fi incidentă şi prima teză a art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Or, chiar şi excluzând argumentele considerate străine de recurenţii-pârâţi, hotărârea recurată cuprinde considerente apte a explica raţionamentul avut în vedere pentru pronunţarea hotărârii, cazul de casare invocat nefiind incident.

Secundo, se reţine că susţinerea ce reproşează instanţei de apel folosirea unor considerente străine de cauză nu este fondată.

Astfel, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 344/2005, "Prezenta lege nu se aplică bunurilor aflate în bagajele călătorilor sau în colete trimise ori primite de persoane fizice cu caracter necomercial, bunuri care se încadrează în limita permisă de lege pentru a fi scutite de la plata drepturilor de import şi pentru care nu există indicii materiale că mărfurile ar face parte dintr-un trafic comercial."

Sub acest aspect, Curtea de apel a reţinut, pe de-o parte, că "La data de 17.12.2019, autorităţile vamale din cadrul Direcţiei regionale Vamale Bucureşti – Biroul Vamal Otopeni Călători – sector mărfuri, au reţinut de la intimaţii-pârâţi D. şi E. un număr de 6 perechi de încălţăminte şi o curea purtând fără drept semne identice/similare mărcilor aparţinând reclamantei C., 2 genţi, 2 curele şi 6 perechi de mănuşi purtând fără drept semne identice/similare mărcilor aparţinând reclamantei A., 3 perechi de încălţăminte purtând fără drept semne identice/similare mărcilor aparţinând reclamantei B., 3 perechi de ghete purtând fără drept semne identice/similare mărcilor aparţinând reclamantei C., cât şi o pereche de pantofi purtând fără drept semne identice/similare mărcilor aparţinând reclamantei A., conform Notificărilor nr. 4083ot/BM/10.12.2019 şi nr. x/10.12.2019."

Pe de altă parte, apreciind cu privire la caracterul comercial sau necomercial al acţiunii pârâţilor de a introduce în bagaje pe teritoriul României bunurile enumerate mai sus, Curtea de apel a observat că noţiunea de import fără caracter comercial este reglementată distinct de art. 25 alin. (1) şi (2) din Regulamentul nr. 1186/2009 de instituire a unui regim comunitar de scutiri vamale, de art. 612 din Regulamentul de aplicare a Codului vamal al României şi de art. 7 din Norma din 22.01.2016, aprobată prin Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr. 105/2016 privind aprobarea Normelor privind scutirea de la plata taxei pe valoare adăugată şi a accizelor pentru importurile definitive ale anumitor bunuri, prevăzute de art. 293 alin. (1) lit. d) şi art. 397 alin. (7) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, precum şi a Procedurii privind autorizarea unor organisme pentru a importa bunuri în regim de scutire.

În esenţă, aceste reglementări recunosc caracter necomercial importului de bunuri în loturi care: au un caracter ocazional sau conţin numai bunuri destinate uzului personal sau al familiei destinatarului, iar natura şi cantitatea lor nu indică faptul că ar fi importate în scopuri comerciale, sau sunt trimise de către expeditor destinatarului cu titlu gratuit, iar Ordinul MFP citat enumeră în plus şi ipoteza în care lotul conţine bunuri cu o valoare totală de cel mult 45 euro.

Aplicând aceste dispoziţii legale faptelor constatate, instanţa de apel a considerat că nu pot fi reţinute apărările pârâţilor în sensul că cele aproximativ 30 de produse în discuţie ar putea fi destinate uzului normal al unei familii, apreciind că:

"Conceptul unei familii uzuale la care trebuie circumscrisă norma de excepţie cu privire la uzul personal este circumscris părinţilor şi copiilor, eventual altor rude foarte apropiate (bunici, fraţi), nicidecum unui cerc nedefinit şi apt a include un număr mare de persoane, precum "familia lărgită", sintagmă nedefinită legal şi aptă a fi extinsă în mod abuziv pentru a masca importuri cu scopuri comerciale.

Nu incumbă organelor vamale sarcina de a estima numărul persoanelor familiei importatorilor şi, a fortiori, nu pot fi luate în considerare alte obligaţii de ordin social precum prietenii, şefii etc, căci o asemenea interpretare ar transforma drepturile titularilor de marcă în unele iluzorii, suprimând protecţia eficace reclamată deopotrivă de legislaţia europeană şi de cea naţională.

Noţiunea importului pentru uz personal (şi al familiei în sensul restrâns al termenului) trebuie interpretată aşadar restrictiv şi nu poate include decât un număr redus de produse, 2-3, dar în tot cazul nu mai mult de 5 sau chiar 10, precum în prezenta cauză."

Nu se identifică în această argumentare – care este, în realitate mai extinsă şi nu a fost reprodusă integral – niciun motiv străin de pricină, deoarece instanţa a observat exceptarea de la măsurile prevăzute de Legea nr. 344/2005 a operaţiunilor de import fără caracter comercial şi a apelat la definiţia legală a importului fără caracter comercial cuprinsă în reglementări incidente în materia operaţiunilor vamale, ceea ce a presupus analiza noţiunii uzului personal şi al familiei.

De asemenea, a fost necesară verificarea în cauză a posibilităţii ca bunurile în litigiu să servească uzului normal al unei familii, nici aceste considerente nefiind unele care să exceadă cadrului procesual, fiind proprii chestiunii în dispută.

Este adevărat că instanţa de apel a emis un punct de vedere cu privire la includerea în noţiunea de familie avută în vedere de normele în discuţie a unor categorii de persoane (rude de grad apropiat), dar acesta a constituit un răspuns la teza avansată de pârâţi în sensul conturării unei noţiuni largi de familie – extinsă – ce include, în optica propusă instanţei de pârâţi, şi prieteni sau persoane din mediul profesional al celui care face importul (în speţă "şefi").

Prin urmare, nici acest argument nu poate fi considerat străin cauzei, fiind în strânsă legătură cu chestiunile relevante şi cu apărările formulate în proces, astfel încât considerentele instanţei de apel sunt pertinente în acest context.

Mai arată recurenţii că astfel de motive străine sunt şi cele referitoare la calitatea (în trecut) a pârâţilor de asociaţi ai unor societăţi cu obiect de activitate comerţ cu haine şi încălţăminte.

Înalta Curte observă că acestea sunt chestiuni incidentale conexe faptelor în discuţie, nefiind străine de contextul analizat – al caracterului comercial sau necomercial al importului – deoarece au în vedere preocupările profesionale ale pârâţilor, care au desfăşurat în trecut şi desfăşoară şi în prezent prin diferite societăţi activităţi de comercializare inclusiv cu îmbrăcăminte şi încălţăminte, iar faptul că unele dintre acele societăţi nu mai funcţionează în prezent nu este negat de Curtea de apel, care consemnează că la data declarării apelului pârâţii sunt asociaţi într-o altă societate.

De aceea, argumentele nu sunt străine cauzei şi chiar dacă ele sunt nedecisive, cum arată chiar instanţa de apel, ele fundamentează, alături de celelalte aspecte reţinute privind conţinutul şi dimensiunea importului, concluzia privind scopul comercial al importului.

Concomitent, se impune a sublinia că aceste dezlegări cuprind aprecieri de fapt referitoare la abilitatea produselor importate în speţă de a servi exclusiv uzului unei familii şi ele au în vedere circumstanţele concrete ale cauzei, numărul şi natura, respectiv destinaţia bunurilor, precum şi persoana şi calitatea pârâţilor, astfel încât analiza şi concluzia corespunzătoare ale instanţei de apel nu pot face obiectul controlului judiciar exercitat de instanţa de recurs.

Astfel, recursul este destinat verificării legalităţii hotărârii atacate prin prisma motivelor expres şi limitativ prevăzute de lege, iar aprecierile care privesc faptele relevante şi probele din care acestea rezultă exced controlului de legalitate şi sunt rezervate exclusiv instanţelor de fond.

De aceea, cât timp decizia recurată cuprinde o examinare a probelor administrate şi o prezentare clară a concluziilor faptice relevante, instanţa de recurs nu poate cenzura o atare concluzie sub aspectul temeiniciei sale.

În fine, sub acelaşi motiv de recurs, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se arată că instanţa de apel nu a analizat apărarea pârâţilor referitoare la faptul că produsele difereau unul de celălalt, în condiţiile în care această împrejurare este una prevăzută de textul de lege care exclude aplicarea restului prevederilor Legii nr. 344/2005, respectiv art. 2 alin. (3) din acest act normativ.

Contrar celor afirmate de recurenţii-pârâţi, excluderea cuprinsă în art. 2 alin. (3) din Legea nr. 344/2005 se referă, cum s-a arătat mai sus, la bunurile aflate în bagajele călătorilor fără caracter comercial şi nu la identitatea dintre produse (ca gen căruia îi aparţin).

În acest context, instanţa de apel a apelat la definiţia legală a importurilor fără caracter comercial şi a analizat criteriul faptic introdus de legiuitor – care priveşte posibilitatea de a servi uzului normal personal sau al unei familii – şi care nu are în vedere componenţa concretă a lotului (e.g., câte perechi de pantofi sau mănuşi identice se găsesc în bagaj).

De aceea, absenţa unui răspuns concret al instanţei de apel cu privire la un argument punctual nu afectează din perspectiva legalităţii decizia atacată şi considerentele sale, ştiut fiind că instanţa nu este ţinută a răspunde exhaustiv tuturor apărărilor formulate de părţi şi că este posibil ca un argument să constituie răspunsul comun pentru mai multe categorii de susţineri.

Acesta este cazul criticii în discuţie, pentru că recursul la criteriul legal de determinare a absenţei caracterului comercial exclude o necesitate ca bunurile să fie identice (ceea ce ar semnifica, în teza recurenţilor, probabilitatea ca ele să fie importate în scopul revânzării), astfel încât analiza instanţei de apel răspunde implicit şi acestei apărări.

În cadrul unui motiv de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii au susţinut că reclamantele intimate nu au dovedit una dintre cele două condiţii legale pentru admiterea cererii, respectiv pe cea ca valoarea totală a bunurilor să depăşească suma de 840 euro.

Această susţinere este străină speţei, deoarece Curtea de apel a examinat caracterul necomercial al importului prin prisma reperelor comune tuturor reglementărilor incidente, şi anume raportat la posibilitatea folosirii bunurilor în scop personal şi pentru uzul normal al unei familii.

Chestiunea aplicării criteriului alternativ al valorii (reduse) a bunurilor importate nu a fost adusă în discuţie în cauza pendinte de niciuna dintre părţi şi din această perspectivă instanţa de apel nu era ţinută a-i da relevanţă, în conformitate cu prevederile legale ce reglementează devoluţiunea în apel, mai sus evocate.

În speţă, Ordinul MFP nr. 2220/2006, invocat în motivarea cererii de recurs, este abrogat, acum înlocuit de Norma din 2016 privind scutirea de la plata taxei pe valoarea adăugată şi a accizelor pentru importurile definitive ale anumitor bunuri, prevăzută la art. 293 alin. (1) lit. d) şi art. 395 alin. (7) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, care prevede în art. 3 că:

"(1) Bunurile conţinute în bagajul personal al călătorilor din ţările terţe, altele decât cele prevăzute la art. 5 alin. (1)-(8), sunt scutite de taxa pe valoarea adăugată şi de accize la import dacă bunurile respective nu au caracter comercial şi valoarea totală a acestora nu depăşeşte 300 euro de persoană.

(2) În cazul călătorilor care folosesc transportul aerian şi al celor care folosesc transportul maritim, pragul financiar prevăzut la alin. (1) este de 430 euro."

Or, cum s-a arătat şi în cele ce preced, aplicarea la speţă a acestor prevederi legale nu a fost invocată în cauză până la momentul soluţionării cauzei în apel, astfel încât nu poate fi examinată direct în recurs, opunându-se art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

De aceea, motivul de recurs ce priveşte această chestiune nu poate fi examinat, iar recursul declarat împotriva deciziei nr. 1201/2022 va fi respins ca nefondat în integralitatea sa.

II.2 Recursul declarat împotriva încheierii din 17.03.2023

Prin această încheiere s-a soluţionat o cerere formulată de pârâţii recurenţi în sensul îndreptării erorilor materiale din decizia nr. 1201/2022 cu referire la cuantumul cheltuielilor de judecată, în care, au arătat petenţii, greşit au fost incluse anumite sume achitate de un terţ (G.).

Curtea de apel a respins cererea de îndreptare a erorilor materiale prin încheierea recurată, apreciind că aspectele ce susţin demersul petenţilor nu pot face obiectul cererii întemeiate pe art. 442 C. proc. civ., deoarece nu privesc erori materiale.

În cadrul cererii de recurs ce priveşte această încheiere, sunt formulate critici care privesc greşita includere a unor sume în cuantumul cheltuielilor de judecată acordate reclamantelor prin decizia nr. 1201/2022, valorificând o pretinsă greşită aplicare a prevederilor art. 453 C. proc. civ., din perspectiva faptului că respectivele sume au fost suportate de un terţ şi de aceea ele nu reprezintă o cheltuială cu procesul în sensul acestui text realizată de partea care a câştigat litigiul, respectiv de una dintre reclamante.

După cum se poate observa, aceste susţineri nu privesc dezlegarea cuprinsă în încheierea de îndreptare a erorii materiale.

Faţă de specificul căii de atac pendinte, era necesar ca recursul declarat împotriva încheierii de îndreptare a erorii materiale să combată concret statuarea cuprinsă în aceasta, respectiv că pretenţia concretă a părţii petente nu poate fi circumscrisă noţiunii de eroare materială.

O asemenea, susţinere nu se regăseşte însă în cuprinsul recursului declarat împotriva încheierii din 17.03.2023, Înalta Curte nefiind învestită cu o critică referitoare la greşita aplicare a prevederilor art. 442 C. proc. civ. de către instanţa de apel.

În schimb, cum corect au subliniat intimatele reclamante, greşita dimensionare a cheltuielilor de judecată era posibil a fi examinată (în coordonatele art. 488 alin. (1) C. proc. civ., fireşte) în cadrul recursului declarat împotriva deciziei prin care măsura acordării cheltuielilor de judecată a fost luată.

După cum rezultă din expunerea cererii de recurs formulate referitor la decizia nr. 1201/2022, nu s-au dezvoltat critici referitoare la legalitatea obligării pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată, iar aceste critici nu pot fi examinate în cadrul unui recurs declarat împotriva încheierii de îndreptare a erorilor materiale, pentru că încheierea în discuţie nu a dispus vreo măsură cu privire la dispoziţia respectivă şi nici nu a adus vreo lămurire în acest sens.

Nu conduce la o altă concluzie nici susţinerea recurenţilor în sensul că anterior soluţionării cererii de îndreptare a erorilor materiale nu aveau reprezentarea existenţei unor erori în aplicarea legii în cuprinsul deciziei nr. 1201 (cu referire directă la măsura obligării la cheltuieli de judecată), deoarece Înalta Curte reţine că partea avea la îndemână ambele demersuri (recurs, respectiv cerere de îndreptare a erorii materiale), ce puteau fi exercitate concomitent şi susţinute apoi în funcţie de rezultatul uneia dintre ele, cu atât mai mult cu cât calea de atac a recursului era supusă unui termen imperativ de decădere inclusiv sub aspectul motivării acesteia.

De aceea, văzând că numai pe calea recursului împotriva deciziei date în soluţionarea apelului puteau fi formulate critici referitoare la dispoziţiile din cuprinsul acesteia, se reţine că motivele recursului declarat împotriva încheierii de îndreptare a erorii materiale nu pot fi primite, ele privind o altă hotărâre.

De asemenea, pentru că sunt cuprinse în cererea de recurs împotriva încheierii de îndreptare a erorilor materiale şi nu în recursul împotriva deciziei nr. 1201/2022, Înalta Curte consideră că nu este posibil a califica aceste motive ca privind decizia menţionată (şi, consecutiv, a le considera tardive), cum au solicitat intimatele-reclamante.

În temeiul art. 453 C. proc. civ., recurenţii-pârâţi căzuţi în pretenţii vor fi obligaţi la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocaţial achitat de intimatele-reclamante.

Cuantumul acestora rezultă din facturile fiscale ataşate la dosar pentru fiecare dintre reclamante (dintre sumele incluse acolo fiind reţinută numai suma de 1000 euro pentru fiecare reclamantă reprezentând servicii de reprezentare în combaterea recursurilor de faţă, la cursul valutar indicat în fiecare document), în total 14.799,8 RON.

În temeiul art. 451 alin. (2) C. proc. civ., această sumă va fi reflectată în obligaţia de dezdăunare pusă în sarcina recurenţilor prin reducere proporţională cu circumstanţele particulare ale cauzei, fiind avute în vedere atât complexitatea medie a chestiunilor de drept litigioase în etapa recursului, cât şi complexitatea generală a litigiului soluţionat de instanţa de apel.

În consecinţă, recurenţii-pârâţi vor fi obligaţi în solidar la plata sumei de 8000 RON către cele trei recurente-reclamante, urmând ca între acestea obligaţia să fie divizibilă, de vreme ce fiecare a dedus judecăţii un drept propriu, achitând distinct onorariile avocaţiale menţionate anterior.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenţii-pârâţi E. şi D. împotriva deciziei nr. 1201 A din 7 septembrie 2022 şi încheierii din 17 martie 2023 ale Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă, pronunţate în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi B., C. şi A..

Obligă recurenţii-pârâţi la plata sumei de 8000 RON către intimatele-reclamante cu titlu de cheltuieli de judecată reduse.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 martie 2024.