Ambient music playback in passenger vehicles: scope of public communication under EU case law and application of late-payment penalties to delictual liability.

Şedinţa publică din data de 26 martie 2024

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă şi înregistrată sub nr. x/2018, reclamanta Asociaţia Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (UPFR) - Asociaţia pentru Drepturi Conexe a solicitat în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L., ca prin hotărârea ce va fi pronunţată: să fie obligată pârâta la plata remuneraţiei echitabile (inclusiv a TVA-ului aferent remuneraţiei, valabil la data facturării/plăţii efective) pentru comunicarea publică a fonogramelor în scop ambiental în incinta autovehiculelor autocare/microbuze, datorate pentru perioada 01.11.2015 la zi (pentru prestaţiile ajunse la scadenţă la momentul efectuării raportului de expertiză); să fie obligată pârâta la plata penalităţilor de întârziere în cuantumul dobânzii legale (pentru remuneraţia aferentă perioadei noiembrie 2015- noiembrie 2016), respectiv de 0,1% pe zi de întârziere (pentru remuneraţia aferentă perioadei decembrie 2016 până în prezent), precum şi la plata actualizării remuneraţiei cu indicele de inflaţie, ambele calculate pentru fiecare prestaţie lunară de la data scadentă (sfârşitul lunii pentru care se achită) până la achitarea integrală a remuneraţiilor datorate; a estimat pretenţiile deduse judecăţii la suma de 4.858 RON, fără TVA, penalităţi şi actualizare, urmând ca acestea să fie precizate ulterior, după administrarea probatoriului în cauză.

În subsidiar, în măsura în care pârâta nu pune la dispoziţia instanţei toate înscrisurile încuviinţate pentru stabilirea remuneraţiei datorate, reclamanta a solicitat instanţei să oblige pârâta la plata despăgubirilor reprezentând triplul remuneraţiei determinate pe seama informaţiilor publice, datorate pentru perioada 01.11.2015 la zi (data efectuării raportului de expertiză solicitat în cauză) pentru comunicarea publică a fonogramelor în scop ambiental în incinta autovehiculelor autocare/microbuze, conform dispoziţiilor art. 139 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, ale art. 3.12 din Decizia ORDA nr. 10/2016 şi ale art. 3.12 din Decizia ORDA nr. 120/2016. De asemenea, a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1643 din data de 10 decembrie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis acţiunea aşa cum a fost precizată şi a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 29.214 RON (fără TVA) remuneraţie echitabilă aferentă perioadei 01.11.2015-31.12.2019 pentru comunicarea publică a fonogramelor, precum şi suma de 31.880,38 RON penalităţi de întârziere aferente remuneraţiei datorate, calculate până la data de 31.07.2020 şi datorate până la achitarea debitului principal, în cuantum de 0,1 % pe zi de întârziere. A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 3.741,03 RON actualizarea remuneraţiei cu indicele de inflaţie. A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 4.599 RON cu titlul de cheltuieli de judecată reprezentând taxă de timbru, onorariu avocat şi onorariu expert. Totodată, a respins cererea de majorare a onorariului formulată de expert.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 1536A din data de 26 octombrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a respins apelul reclamantei Asociaţia Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (UPFR) - Asociaţia pentru Drepturi Conexe împotriva sentinţei civile nr. 1643/10.12 2020, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2018, ca nefondat. A fost admis apelul pârâtei S.C. A. S.R.L. împotriva aceleiaşi sentinţei, a fost schimbată în parte sentinţa atacată în sensul că a fost înlăturată obligaţia pârâtei de plată a penalităţilor de întârziere, fiind păstrate celelalte dispoziţii ale hotărârii apelate. A fost obligată apelanta-reclamantă UPFR la plata către apelanta-pârâtă A. S.R.L. a sumei de 50 RON, cheltuieli judiciare în apel.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei instanţei de apel au declarat recursuri, pe de o parte, reclamanta UPFR, iar pe de altă parte pârâta S.C. A. S.R.L., criticând-o pentru nelegalitate.

În cuprinsul cererii de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., reclamanta susţine că soluţia pronunţată de instanţa de apel contravine dispoziţiilor art. 1381 (repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale) şi art. 1385 alin. (1) şi (3) (întinderea reparaţiei), art. 1531 (repararea integrală a prejudiciului), art. 1535 (daunele moratorii în cazul obligaţiilor băneşti) din C. civ., precum şi art. 165 alin. (7) şi 188 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996 rep. şi art. 3.4. din metodologia aplicabilă (publicată prin Decizia ORDA nr. 10/2016, modificată prin Decizia ORDA nr. 120/2016), texte de lege al căror conţinut îl redă.

Arată că în cererea de apel nu a identificat o critică clară cu privire la penalităţi, acestea fiind contestate mai degrabă implicit, ca urmare a contestării modului de calcul al remuneraţiei, astfel că nici în cadrul şedinţelor de judecată nu au fost deduse spre dezbatere elemente dintre cele reţinute de instanţa de apel, pentru a putea exercita în mod corespunzător dreptul la apărare.

Mai susţine că remuneraţia echitabilă corespunde dreptului patrimonial al producătorilor de fonograme în cazul comunicării publice a fonogramelor publicate în scop comercial, potrivit art. 114 din Legea nr. 8/1996 şi este colectat doar prin intermediul organismelor de gestiune colectivă, în baza unei metodologii, stabilite potrivit legii, în speţă, Decizia ORDA nr. 10/2016, modificată prin Decizia ORDA nr. 120/2016.

În cadrul metodologiei (art. 3.4) se prevede că în cazul întârzierilor la plata remuneraţiei utilizatorul datorează penalităţi de întârziere de 0,1% per zi de întârziere. In raport de aceste prevederi au fost calculate penalităţile în prezenta cauză, încuviinţate de instanţa de fond.

Este eronată aprecierea instanţei de apel în sensul că "debitorul nu le cunoaşte şi nu şi le-a asumat prin contract" în condiţiile în care, potrivit art. 165 alin. (7) din lege, prevederile metodologiei aplicabile sunt opozabile tuturor utilizatorilor în domeniu, deci obligatorii şi pentru pârâtă.

Analiza dispoziţiilor art. 188 din Legea nr. 8/1996 este greşită, cu referire la faptul că respectivul câştig nerealizat, ca şi criteriu de stabilire a prejudiciului, ar include şi pierderea suferită de titularul de drepturi. Din interpretarea art. 188 din lege rezultă ca instanţa are la îndemână, fie triplul remuneraţiei datorate de utilizator, fie criterii ce ţin de "consecinţele economice negative".

În mod evident această formulare (consencinţe economice negative) cuprinde şi pierderea suferită, chiar dacă nu este menţionată expres în textul legii, iar sublinierea legiuitorului - "în special câştigul realizat pe nedrept" nu poate fi interpretat în maniera pretinsă de instanţă, că acest "câştig" ar include şi pierdea suferită, fiind vorba despre două elemente distincte.

În ceea ce priveşte plata TVA-ului aferent remuneraţiei datorate, critică soluţia instanţei de apel în raport de Hotărârea CJUE pronunţată în cauza C-501/19.

Arată că cele reţinute de instanţa de apel ignoră dispoziţiile legale prevăzute de art. 165 din Legea nr. 8/1996 care validează faptul ca prestaţiile reciproce pot fi realizate doar în cadrul metodologiei aplicabile, opozabile tuturor utilizatorilor, astfel că inclusiv prevederile din metodologie referitoare la plata TVA-ului sunt aplicabile independent de existenţa unei autorizaţii de licenţă neexclusivă. Altfel, în logica interpretării instanţei de apel, s-ar ajunge la concluzia că şi prevederile metodologiei sunt aplicabile doar dacă între părţi există încheiat un contract de licenţă (prin care s-ar statua în concret prestaţii reciproce).

Solicită admiterea recursului, modificarea în parte a sentinţei apelate şi a deciziei atacate în sensul acordării penalităţilor de întârziere şi a TVA-ului, ambele aferente remuneraţiei datorate de pârâtă.

Recursul declarat de pârâtă este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. şi cuprinde în esenţă, următoarele critici:

Instanţa a ignorat ceea ce s-a solicitat prin cererea de apel, respectiv care sunt limitele învestirii raportat la petitele cererii de apel, fiind încălcate dispoziţiile art. 9 alin. (2) C. proc. civ., coroborat cu art. 14 alin. (4) din acelaşi cod şi nici nu au fost respectate exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Instanţa de apel a constatat că obiectul este răspundere civilă delictuală, dar nu a stabilit dacă sunt îndeplinite în mod cumulativ condiţiile acestui tip de răspundere (faptă, prejudiciu, legătura de cauzalitate) şi s-a raportat la anumite prezumţii comune din hotărârile judecătoreşti, fără însă a se pronunţa pe criticile societăţii pârâte, raportate la actele din dosar.

Instanţa nu s-a pronunţat pe marginea Adresei comunicate de RAR prin scrisoarea nr. 5188 din 05.03.2021 către B., ce vizează aspecte legate de dotarea autovehiculelor destinate transportului de persoane cu instalaţie de sonorizare, în vederea clasificării în categoria I de confort, ce este reglementată prin Ordinul ministrului lucrărilor publice, transportului şi locuinţei nr. 458/2002 pentru aprobarea Normelor metodologice privind clasificarea pe categorii a autobuzelor şi microbuzelor utilizate pentru transporturile publice de persoane prin servicii regulate în trafic naţional, modificat prin Ordinul Ministrului Transporturilor nr. 1148/2014.

Din punct de vedere al clasificării autovehiculelor în categoria I de confort, acestea trebuie dotate cu o instalaţie de sonorizare care se compune dintr-un microfon, orice sursă de amplificare a semnalului şi difuzoare, însă nu este obligatorie dotarea cu aparate radio a acestor autovehicule.

Instanţa de apel a ignorat complet şi notificarea înregistrată la UPFR cu nr. 15720/28.07.2015 prin care pârâta a informat acest organism că toate instalaţiile au fost demontate.

Instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra criticii aduse sentinţei şi menţine capătul de cerere cu privire la suma de 29.214 RON (fără TVA); prin omisiunea celor solicitate de reclamantă (cu privire la triplul remuneraţiilor conform art. 139 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996), instanţa se pronunţa pe al doilea capăt de cerere.

Instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra criticii în sensul că Tribunalul Bucureşti a obligat pârâta la plata sumei de 3.741,03 RON, actualizarea remuneraţiei cu indicele de inflaţie şi nici pe critica de obligare la plata către reclamantă a sumei de 4.599 RON cu titlu de cheltuieli de judecat.

Curtea de apel nu s-a pronunţat asupra apărărilor şi criticilor formulate în sensul că Societatea a pus la dispoziţia primei instanţe acte justificative arătând că din luna iunie 2015 şi-a schimbat politica pe zona IT şi a montat în mijloacele de transport rutere WI-FI care asigură internet gratuit şi posibilitatea tehnologică de a vizualiza călătorii în timpul deplasării pentru verificarea încasărilor zilnice raportate la numărul de călători.

Pentru perioada cuprinsă în cererea de chemare în judecată, reclamanta nu a emis facturi fiscale în temeiul contractului nr. x/28.07.2015 ulterior datei de 31.10.2015, iar instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra apărării referitoare la faptul că tribunalul nu a făcut niciun demers în sensul de a pune în vedere UPFR să depună aceste înscrisuri ce stau la baza pretenţiilor financiare pretinse în mod injust.

În continuare, formulează critici cu privire la raportul de expertiză întocmit în cauză de expert contabil C., arătând că: în această lucrare s-a introdus un microbuz care nu aparţine în realitate societăţii pârâte; deşi în lista parcului apare denumirea de autobuz, experta calculează remuneraţia pentru autocar; experta menţionează că nu a avut la dispoziţie informaţii privind clasificarea autovehiculelor pe stele, după cum rezultă şi din informaţiile oferite de RAR şi nici documente din care să rezulte dotările acestora cu instalaţii de sonorizare. În lipsa acestor informaţii este evident că şi obiectivele şi toate concluziile expertului nu au un fundament faptic, ci doar unul teoretic, iar remuneraţia a fost calculată în mod greşit la numărul de autoturisme din parcul auto.

În privinţa sumei de suma 29.214 RON (fără TVA), invocă Hotărârea CJUE în cauza C-501/19, Decizia RIL nr. 48/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi Hotărârea din 18 ianuarie 2017 pronunţată de CJUE în Cauza C-37/16.

Solicită admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate şi respingerea în integralitate a cererii de chemare în judecată, iar în subsidiar, admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză

Recurenta-reclamantă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat de către recurenta-pârâtă, susţinând că prin cererea de recurs aceasta a reluat aceleaşi apărări pe care le-a formulat şi în apel.

Prin cererea de apel, recurenta-pârâtă nu a contestat sub nicio formă legalitatea măsurii decăderii din probele solicitate şi nici măcar nu s-a referit la sancţiunea aplicată de instanţa de apel, astfel că este neîntemeiată critica că instanţa de apel nu ar fi lămurit pe deplin situaţia de fapt.

Instanţa de apel şi-a motivat soluţia cu privire la menţinerea hotărârii primei instanţe sub aspectul obligaţiei la plata remuneraţiei echitabile, reţinând că, deşi a fost valorificată o prezumţie simplă de utilizare a fonogramelor sub forma comunicării publice prin prisma probelor administrate, pârâta nu a răsturnat această prezumţie, ba, dimpotrivă, a manifestat o atitudine pasivă.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 31 octombrie 2023, au fost admise în principiu recursurile declarate de recurenta-reclamantă Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (UPFR) - Asociaţia pentru Drepturi Conexe şi de recurenta-pârâtă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1536A din 26 octombrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă şi a fost fixat termen de judecată la data de 26 martie 2024, ora 9:00, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt fondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

1. În privinţa recursului pârâtei, Înalta Curte constată că potrivit prevederilor art. 497 C. proc. civ.: "Soluţiile pe care le poate pronunţa Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite, o singură dată în cursul procesului, cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată".

De asemenea, potrivit art. 488 pct. 6 C. proc. civ., "Motivele de casare - (1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...) 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

În conformitate cu dispoziţiile art. 498 alin. (2) C. proc. civ., "(2) Instanţele prevăzute la alin. (1) vor casa cu trimitere, o singură dată în cursul procesului, în cazul în care instanţa a cărei hotărâre este atacată cu recurs a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului (...)".

În privinţa sintagmei "necercetarea fondului", este unanim admis, atât din perspectiva doctrinei şi practicii juridice naţionale, dar şi prin prisma jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg, întemeiate pe Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, ulterior ratificării sale de către statul nostru, că sfera sa de aplicare este configurată de acele situaţii în care fie s-a dispus soluţionarea cauzei pe baza unei excepţii, fie instanţa a lăsat nerezolvată cererea sau un capăt de cerere.

Principial, împrejurarea că o instanţă pronunţă o soluţie pe fond asupra unui cereri, regăsită în dispozitivul hotărârii, şi care reprezintă din punct de vedere logic o concluzie, presupune însă, şi existenţa raţionamentului care a stat la baza acesteia. Neexpunerea acestuia, nici măcar în parte, este incompatibilă cu formularea de către judecător la momentul luării hotărârii, a unor judecăţi succesive privind constatarea faptelor, aprecierea lor în vederea calificării şi aplicarea normei juridice incidente în situaţia dată, ca elemente ale silogismului judiciar. Din acest motiv, o astfel de omisiune - încadrabilă din perspectiva motivelor de recurs reglementate de art. 488 C. proc. civ., în punctul 6 al textului procesul enunţat - echivalează juridic cu necercetarea fondului cauzei, instanţa de control judiciar fiind în imposibilitatea de a verifica raţionamentul juridic al instanţei care pronunţă o astfel de hotărâre, pentru a constata corectitudinea sau incorectitudinea sa.

Similar, Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea din 28 aprilie 2005 în Cauza Albina împotriva României, publicată în Monitorul Oficial nr. 1.049 din 25 noiembrie 2005 (cererea nr. 57.808/00), a statuat în mod expres că: "dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenţie, include printre altele dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor (…) acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată (…) Conform jurisprudenţei Curţii, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă care nu a motivat decât pe scurt, hotărârea sa, să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse, şi nu doar să reia pur şi simplu concluziile unei instanţe inferioare (Hotărârea Helle împotriva Finlandei, din 19 decembrie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997 - VIII, p. 2.930, paragraful 60)".

2. Aplicând aceste considerente cu caracter teoretic, circumscrise prevederilor art. 497 C. proc. civ. în referire la art. 488 pct. 6 C. proc. civ., speţei prezente deduse judecăţii, Înalta Curte observă convergent criticilor din recursul pârâtei S.C. A. S.R.L. formulate, că într-adevăr, instanţa de apel nu a răspuns unor motive de apel esenţiale invocate de apelanta pârâtă.

Astfel, în acord cu susţinerile acestei părţi procesuale, Înalta Curte observă că în cadrul deciziei recurate, instanţa de apel nu a analizat deloc, motivul de apel principal formulat, constând în faptul că în configurarea situaţiei de fapt a cauzei, ar fi trebuit să se ţină cont şi de probele concrete pe care această parte procesuală le-a administrat în cauză: corespondenţa purtată şi actele juridice încheiate cu firma de IT privind cumpărarea, montarea şi mentenanţa routerelor Wi - Fi pe mijloacele sale de transport, factura nr. x/2017 emisă, sentinţa civilă nr. 130/2019 a Judecătoriei Mangalia, factura D. din 07.04.2017, procese – verbale de demontare a unităţilor de redare radio – CD de pe vehiculele din parcul auto al pârâtei, planşele foto depuse la dosar, notificarea înregistrată de intimata reclamantă sub nr. x/28.07.2015, adresa nr. x/05.03.2021 a Registrului Auto Român, probe care din punctul de vedere al pârâtei recurente, ar fi reliefat împrejurarea că această parte procesuală nu ar fi utilizator în sensul art. 1 şi urm. din Metodologia aprobată prin Decizia ORDA nr. 399/2006 şi prin Decizia ORDA nr. 10/2016, astfel cum a fost modificată prin Decizia ORDA nr. 120/2016 şi nu ar fi comunicat public fonograme în scop ambiental în incinta autovehiculelor deţinute.

Această parte procesuală a arătat în aceeaşi direcţie, că în mod nelegal în conturarea situaţiei de fapt a cauzei, instanţa de apel a pus semnul egalităţii între presupusa dotare a unui autovehicul şi folosirea efectivă a aparaturii în scop ambiental.

Înalta Curte constată că într-adevăr, instanţa de apel a validat situaţia de fapt a cauzei stabilită de tribunal, confirmând prezumţia simplă trasă de către instanţa de fond din împrejurarea dotării standard a autovehiculelor din parcul auto cu aparate ce permit redarea unui semnal sonor: "Tribunalul a uzitat de prezumţiile ce se desprind din existenţa unui parc auto al pârâtei (v. dosar fond) şi din dotarea standard a acestor autovehicule cu aparate ce permit redarea unui semnal sonor (i.e radio).

Pretenţiile unei părţi sunt urmate, de obicei, de negarea acestora de către cealaltă parte; după ce reclamantul şi-a dovedit afirmaţiile sau l-a determinat pe pârât să facă unele afirmaţii, sarcina probei revine şi pârâtului. Or apelanta-pârâtă nu a răsturnat prezumţia simplă a calităţii de utilizator de fonograme, dezinteresându-se de buna desfăşurare a procesului în apel prin aceea că nu a depus înscrisurile şi precizările indispensabile administrării probelor prin rapoarte de expertiză, cu consecinţa decăderii din probe".

Înalta Curte constată însă, că tragerea prezumţiei simple menţionate, din faptul enunţat al dotării standard a autovehiculelor din parcul auto cu aparate ce permit redarea unui semnal sonor, nu este legală, date fiind statuările obligatorii, cu autoritate erga omnes, ale Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din Hotărârea din 20 aprilie 2023, pronunţată în cauzele conexate C-775/21 şi C-826/21, conform cărora: "1) Articolul 3 alin. (1) din Directiva 2001/29/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 22 mai 2001 privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor şi drepturilor conexe în societatea informaţională trebuie interpretat în sensul că constituie o comunicare publică, în sensul acestei dispoziţii, difuzarea într-un mijloc de transport de pasageri a unei opere muzicale ca muzică ambientală.

2) Articolul 3 alin. (1) din Directiva 2001/29/CE şi articolul 8 alin. (2) din Directiva 2006/115/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 12 decembrie 2006 privind dreptul de închiriere şi de împrumut şi anumite drepturi conexe dreptului de autor în domeniul proprietăţii intelectuale trebuie interpretate în sensul că nu constituie o comunicare publică, în sensul acestor dispoziţii, instalarea la bordul unui mijloc de transport a unui echipament de sonorizare şi, dacă este cazul, a unui program informatic care permite difuzarea de muzică ambientală.

3) Articolul 8 alin. (2) din Directiva 2006/115 trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naţionale, astfel cum este interpretată de instanţele naţionale, care stabileşte o prezumţie simplă de comunicare publică a operelor muzicale întemeiată pe prezenţa unor instalaţii de sonorizare în mijloacele de transport".

Aşadar, prezumţia trasă de instanţele devolutive ale fondului cauzei, este una nelegală, ea determinând în contextul expus, concluzia unei eronate aplicări în cauză a prevederilor art. 255 C. proc. civ., art. 327 C. proc. civ. şi art. 329 C. proc. civ., fapt de natură a atrage calificarea juridică a acestei critici concrete invocate, în motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. şi nu art. 488 pct. 6 C. proc. civ., astfel cum eronat recurenta pârâtă a subsumat-o, operaţiunea de corectare a încadrării juridice fiind permisă instanţei de recurs de prevederile art. 489 C. proc. civ.

Înalta Curte constată însă, continuând, că aşa cum rezultă inclusiv din extrasul expus anterior din cuprinsul deciziei civile recurate, tragerea şi validarea prezumţiei respective a determinat în concret, lipsa analizei de către instanţa de apel, a ansamblului criticilor subsumate de către apelanta pârâtă acestui motiv de apel amplu invocat prin cererea de apel, relativ neluării în considerare a probelor administrate de apelanta pârâtă în circumscrierea situaţiei de fapt a cauzei, instanţa de apel arătând sub acest aspect, exclusiv faptul că apelanta-pârâtă nu a răsturnat acea prezumţie simplă, "dezinteresându-se de buna desfăşurare a procesului în apel prin aceea că nu a depus înscrisurile şi precizările indispensabile" cerute de instanţă.

Or, atât timp cât de principiu, date fiind dispoziţiile art. 264 C. proc. civ., probele în cadrul procesului judiciar nu au o valoare prestabilită, ele trebuind a fi examinate fiecare în parte şi toate în ansamblul lor, rezultă că în contextul deja evocat, al tragerii unei prezumţii nelegale, ignorarea totală a contraprobelor invocate de apelanta pârâtă, motivat de faptul că nu s-ar fi depus alte anumite probe solicitate de instanţa de apel, reprezintă un procedeu procesual nelegal.

Precizările şi înscrisurile solicitate de instanţa de apel fundamentau, astfel cum rezultă din decizia recurată, probele cu expertize judiciare. Or, atât timp cât probele în procesul judiciar nu au de principiu, o valoare prestabilită, date fiind prevederile art. 264 C. proc. civ., rezultă că neadministrarea respectivelor probe cu expertiză nu era de natură a înlătura obligaţia instanţei de judecată de a analiza susţinerile şi probele părţii procesuale (administrate deja) în privinţa situaţiei de fapt a cauzei, dat fiind dreptul fundamental la apărare şi dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 13 C. proc. civ., art. 6 C. proc. civ. şi art. 6 CEDO.

Concluzia se impune cu atât mai mult cu cât însăşi instanţa de apel a menţionat la termenul de judecată din data de 05.10.2022 când a decăzut apelanta pârâtă din proba cu expertizele judiciare, că va soluţiona cauza în baza probelor deja administrate (a se vedea dosar apel).

Aşadar, în virtutea celor expuse, se constată că într-adevăr, în mod nelegal instanţa de apel nu a cercetat motivul de apel al pârâtei enunţat, motiv de apel relativ temeiniciei cauzei deduse judecăţii şi important în economia speţei, întrucât el era arondat stabilirii situaţiei de fapt a cauzei, instanţa de apel necercetând nici una dintre criticile concrete invocate de apelanta pârâtă în susţinerea acestui motiv de apel, precum şi nici una dintre probele invocate în susţinerea lui.

Omisiunea sesizată determină astfel, concluzia necercetării fondului cauzei, omisiune sancţionabilă din perspectiva dispoziţiilor art. 497 C. proc. civ. şi art. 488 pct. 6 C. proc. civ. expuse anterior, concluzie accentuată prin observaţia realizată supra, vizând faptul că instanţa de apel a configurat situaţia de fapt a cauzei sub acest aspect prin prisma unei singure probe (prezumţia simplă), constatate însă nelegal administrată, potrivit celor expuse supra, cu ignorarea totală a probelor administrate de apelant în aceeaşi direcţie.

Or, indiferent dacă aprecia că respectivele critici şi probe invocate de recurenta pârâtă, erau întemeiate sau nu, instanţa de apel avea obligaţia procesuală edictată de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., dar şi de art. 22 C. proc. civ. şi de art. 13 C. proc. civ. şi art. 6 CEDO, de a le analiza, fie şi sintetic, concis şi de a le înlătura în prealabil expunerii concluziei sale finale.

Pe cale de consecinţă, în temeiul tuturor considerentelor anterior expuse, Curtea apreciază că instanţa de apel nu a soluţionat integral fondul cauzei, devenind astfel, incidente dispoziţiile obligatorii ale art. 488 pct. 6 C. proc. civ., dar şi ale art. 488 pct. 5 C. proc. civ. (astfel cum s-a argumentat anterior), în referire la art. 497 C. proc. civ. anterior ilustrate, referitoare la admiterea recursului declarat, casarea deciziei civile recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, instanţa de recurs neputând din acest motiv, să procedeze însăşi la analiza pentru prima dată a amplului motiv de apel enunţat, care este arondat configurării situaţiei de fapt a cauzei, întrucât potrivit art. 488 şi art. 483 C. proc. civ., ea exercită un control exclusiv de legalitate al deciziei recurate.

Continuând, Înalta Curte notează că un alt grup de critici din recursul pârâtei este orientat în esenţă, către nepronunţarea instanţei de apel asupra susţinerilor acestei părţi procesuale relative cauzei juridice a cererii de chemare în judecată şi relative efectelor contractului juridic care a fost invocat de către intimata reclamantă în susţinerea acţiunii sale.

Astfel, pârâta a arătat că respectivul contract juridic nr. x/2015 încheiat între părţile contractuale ar fi avut o durată de doar 3 luni şi că oricum, pârâtă nu ar fi primit conform clauzelor contractuale ale respectivului act juridic, facturi fiscale sau înştiinţări de plată din partea intimatei reclamante care să constituie fundament al obligaţiei de plată imputate pârâtei.

Înalta Curte constată că într-adevăr, deşi aceste aspecte concrete au fost pe larg invocate de către apelanta pârâtă prin cererea sa de apel, cu toate acestea în cuprinsul deciziei recurate, nu se regăseşte nici o analiză concretă a lor. Dimpotrivă, instanţa de apel reţine doar că temeiul răspunderii pârâtei ar fi delictual, menţionând că astfel ar fi reţinut şi instanţa de fond şi că acest fapt nu ar fi fost contestat de către părţile procesuale .

Or, se constată că în cadrul sentinţei civile apelate, instanţa de fond a reţinut în mod expres, şi că "Între părţi s-a încheiat contractul nr. x/28.07.2015 prin care pârâta s-a obligat faţă de UPFR să achite remuneraţia echitabilă pentru comunicarea publică a fonogramelor în incinta a 7 autocare deţinute de pârâtă şi indicate în anexa contractului.

În baza contractului încheiat, pârâta a achitat remuneraţia până în 31.10.2015.

Pentru perioada ulterioară datei de 31.10.2015 pârâta a refuzat plata remuneraţiei echitabile.

În ceea ce priveşte perioada ulterioară, pârâta a invocat încetarea de drept, fără nici o formalitatea prealabilă a contractului încheiat în vederea obţinerii licenţei/autorizaţiei neexclusive a utilizării operelor muzicale în incinta a 7 autocare, potrivit art. 9 din contract.

Contrar susţinerilor pârâtei, Tribunalul nu poate reţine încetarea unilaterală a acesteia ca urmare a manifestării de voinţă a reclamantei, întrucât dispoziţiile art. 1552 C. civ. permit rezilierea unilaterală a contractului la iniţiativa reclamantei dar stipulează că aceasta poate avea loc doar prin notificarea scrisă a debitorului. De asemenea, nu rezultă nici notificarea prealabilă transmisă cu 10 zile înaintea încetării activităţii de comunicare publică adresată UPFR.

Manifestarea dreptului creditorului sau debitorului de a invoca unilateral rezilierea este supusă notificării utilizatorului şi, respectiv, UPFR, pentru a se lua cunoştinţă despre această manifestare de voinţă, cu toate consecinţele ce decurg din ea. Or, în cauză nu există nici o dovadă a notificării făcută de părţi".

Înalta Curte observă că singurul element menţionat de către curtea de apel în individualizarea temeiului delictual al cererii de chemare în judecată, este acela că în lipsa autorizaţiei prealabile nu se poate susţine că între părţi ar fi intervenit un contract. Acest element reprezintă însă, din punct de vedere logico-juridic, o concluzie, nefiind evidenţiate argumentele care au fundamentat această concluzie, în condiţiile în care, astfel cum s-a ilustrat anterior, prima instanţă de judecată a reţinut subzistenţa contractului juridic încheiat de părţile procesuale şi în care prin cererea de chemare în judecată, intimata reclamantă a invocat ca fundament al pretenţiilor sale şi contractul juridic încheiat cu privire la 7 dintre autovehiculele pârâtei, arătând totodată, că potrivit cercetărilor sale, ar exista mai multe autovehicule din acelaşi parc auto, cu care s-ar desfăşura activitatea de transport public de persoane şi care ar fi dotate cu instalaţii de sonorizare. De altfel, inclusiv în faţa instanţei de apel, cu ocazia dezbaterilor celor două apeluri, intimata reclamantă a susţinut că raporturile juridice pe care le-a dedus judecăţii sunt atât de natură contractuală, cât şi de natură delictuală (pagina 97 verso dosar apel).

Or, o analiză temeinică, riguroasă, a fundamentului cererii de chemare în judecată formulate era esenţială în cauză, întrucât în raport de legislaţia comunitară şi internă în materie - ultima astfel cum a fost ea interpretată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene sau/şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în mecanismele de uniformizare a practicii judiciare -, efectele juridice produse sunt distincte în funcţie de natura juridică a raportului/raporturilor care se stabileşte/stabilesc între părţile sale: contractual sau delictual; de exemplu, sub aspectele cuantumului remuneraţiei datorate, al obligaţiei creditorului de emitere facturi fiscale sau înştiinţări de plată către debitor sau al impunerii TVA - ului, astfel cum se va ilustra şi infra în prezenta decizie.

Analiza lacunară enunţată a instanţei de apel echivalează, pentru considerentele deja expuse, cu o necercetare a fondului cauzei inclusiv sub acest aspect, împrejurare care determină imposibilitatea instanţei prezente de recurs, ce exercită un control exclusiv de legalitate, de a verifica corectitudinea raţionamentului juridic al instanţei de apel în adoptarea soluţiei pronunţate, corecta aplicare de către curtea de apel a legii la situaţia de fapt a cauzei deduse judecăţii, situaţie de fapt care nu a fost pe deplin stabilită, astfel cum s-a ilustrat anterior.

În egală măsură, se observă că instanţa de apel nu a răspuns efectiv nici criticii concrete a apelantei pârâte formulate în cadrul cererii sale de apel, referitoare la imposibilitatea legală a cuprinderii în parcul său auto a unui autovehicul înmatriculat în judeţul Călăraşi, date fiind prevederile art. 1 din Ordinul Ministerului Administraţiei şi Internelor nr. 1501/2006 privind procedura înmatriculării, înregistrării, radierii şi eliberarea autorizaţiei de circulaţie provizorie sau pentru probe a vehiculelor. Astfel, critica respectivă formulată era una de nelegalitate, impunând din punct de vedere logico - juridic, distinct de eventuale argumente legate de situaţia de fapt, o analiză din punct de vedere legal, analiză care însă, lipseşte total din decizia recurată, instanţa de apel nereferindu-se deloc la norma juridică invocată.

Instanţa de apel nu a răspuns în nici un fel în cadrul hotărârii pe care a pronunţat-o, motivului de apel al pârâtei referitor la corecta încadrare a autovehiculelor din parcul auto care au fost avute în vedere la stabilirea sumei cuvenite cu titlu de remuneraţie echitabilă.

Astfel, deşi acest aspect a fost invocat de pârâtă atât cu titlu de obiecţiune la raportul de expertiză realizat în cauză (a se vedea dosar fond, vol. I), cât şi reluat apoi - în mod amplu argumentat, inclusiv cu trimitere la limitele competenţei expertului judiciar desemnat în cauză - şi în cadrul cererii de apel principal, cu toate acestea se observă că nici unul dintre considerentele deciziei recurate nu este arondat acestui ansamblu de critici (care este important, deoarece ar putea avea înrâurire asupra cuantumului obligaţiei juridice de plată, în măsura în care ea ar fi stabilită), nemotivarea constatată determinând de asemenea, o omisiune de cercetare a fondului cauzei şi din această perspectivă, sancţionabilă prin prisma aceloraşi texte procesuale enunţate: art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., art. 488 pct. 6 C. proc. civ. şi art. 497 C. proc. civ.

Continuând, Înalta Curte observă că întrucât amplele critici din recursul pârâtei, regăsite într-adevăr şi în cadrul apelului declarat de această parte procesuală, critici relative inexistenţei vreunei obligaţii a sa de plată ca urmare a inexistenţei unei prestări de servicii cu titlu oneros, în temeiul invocat al incidenţei în cauză a raţionamentului juridic expus de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în hotărârea pronunţată în cauza C – 501/19 – raţionament invocat de parte a fi prioritar din perspectiva normelor constituţionale şi a principiilor dreptului european ilustrate de recurenta pârâtă şi regăsit, conform susţinerilor aceleiaşi părţi procesuale, şi în cadrul hotărârii pronunţate de aceeaşi instanţă europeană în cauza C-37/16 sau în cadrul Deciziei nr. 48/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept -, sunt subordonate din punct de vedere juridic stabilirii mai întâi, în mod complet a situaţiei de fapt a cauzei, sub aspectul decelării atât a împrejurării dacă au existat/există raporturi juridice între părţile procesuale, cât şi a naturii juridice a acestora (contractuală, delictuală), rezultă că tot acest grup de critici nu poate fi analizat în această etapă procesuală, în condiţiile în care astfel cum s-a expus în precedent, situaţia de fapt a cauzei nu a fost în mod complet stabilită de instanţele devolutive ale temeiniciei cauzei, astfel încât instanţa de recurs să îşi poată exercita subsecvent, controlul său exclusiv de legalitate.

Înalta Curte constată în acest context, că sunt corecte inclusiv criticile recurentei pârâte relative faptului că instanţa de apel nu s-a pronunţat pe marginea susţinerii sale formulate în cererea de apel principal, referitoare la faptul că prima instanţă de judecată s-ar fi pronunţat pe capătul de cerere al reclamantei prin care aceasta pretinde că s-ar fi impus la stabilirea obligaţiei valoarea remuneraţiilor actualizate conform art. 139 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996, întrucât aceasta ar reprezenta câştigul realizat, însă pe de altă parte aceasta valoare a putut fi stabilită, triplul remuneraţiilor conform art. 139 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996 fiind aplicabil în cazul în care nu se pot aplica criteriile menţionate la lit. a) din lege. Apelanta pârâtă a arătat cu acel prilej, că se admite la fond capătul de cerere cu privire la suma de 29.214 RON (fără TVA) şi că prin omisiunea celor cerute de reclamantă cu privire la triplul remuneraţiilor conform art. 139 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996, instanţa se pronunţă pe al doilea capăt de cerere.

Într-adevăr, în cuprinsul deciziei recurate, acest motiv de apel nu îşi găseşte rezolvare, aceeaşi deficienţă procesuală fiind constatată de prezenta instanţă de recurs şi în privinţa motivelor de apel formulate de pârâtă relativ greşitei actualizări cu indicele de inflaţie a sumei de bani impuse a fi plătită, respectiv cel privitor la eronata obligare a pârâtei la plata de cheltuieli de judecată (motive de apel regăsite inclusiv la paginile 26, 27 ale cererii de apel principal).

Înalta Curte constată că indiferent dacă le aprecia fondate sau nu, instanţa de apel avea obligaţia procesuală impusă de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., art. 22 C. proc. civ., dar şi art. 13 C. proc. civ. şi art. 6 CEDO, de a le analiza, fie măcar şi sintetic, înainte de a îşi prezenta concluzia sa finală asupra căii de atac declarate de partea pârâtă.

Aşadar, pentru toate aceste considerente expuse, recursul promovat de recurenta pârâtă se impune a fi admis, cu consecinţa procesuală enunţată deja, a casării deciziei recurate şi trimiterii cauzei spre rejudecare.

3. În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamanta UPFR, acesta este de asemenea, fondat.

Motivul de recurs vizând ignorarea de către instanţa de apel atât a dispoziţiilor de drept comun privind întinderea reparaţiei şi daunele moratorii în cazul obligaţiilor băneşti, cât şi a dispoziţiilor Legii nr. 8/1996 şi ale metodologiilor în domeniul remuneraţiei datorate artiştilor interpreţi sau executanţi şi producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerţ/fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora, precum şi/sau a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual, în scop ambiental şi lucrativ, astfel cum acestea au fost publicate în Monitorul Oficial prin decizii ORDA, este fondat în ceea ce priveşte cererea accesorie de acordare a penalităţilor de întârziere.

Astfel, în privinţa criticilor din recurs ale acestei părţi procesuale, relative eronatei îndepărtări de către instanţa de apel a obligaţiei impuse intimatei pârâte privind plata penalităţilor de întârziere, Înalta Curte constată cu titlu prealabil, faptul că prin cererea de apel formulată de pârâtă au fost indicate critici concrete împotriva dispoziţiei primei instanţe de judecată de acordare a acestui tip de despăgubiri.

Astfel, la punctul 3 din motivele de apel principal, se regăsesc critici determinate ale pârâtei apelante cu privire la greşita impunere a penalităţilor de întârziere, tot astfel cum din ansamblul motivelor de apel ale pârâtei se observă că respectiva parte procesuală a contestat această obligaţie accesorie, cel puţin prin prisma inexistenţei obligaţiei juridice principale. De altfel, se observă că în finalul cererii de apel principal, pârâta a solicitat în mod expres instanţei de apel, să fie respinsă acţiunea şi să fie astfel, exonerată de la plata – printre altele – a sumei de bani impuse cu titlu de penalităţi de întârziere aferente remuneraţiei echitabile.

Continuând, Înalta Curte observă însă, că dispoziţia instanţei de apel de înlăturare a penalităţilor de întârziere este eronată. Astfel, Înalta Curte observă de principiu, în acord cu criticile recurentei reclamante, că chiar şi în situaţia incidenţei unei răspunderi civile delictuale, subzistă obligaţia de plată a penalităţilor de întârziere, ele nefiind în această materie, de esenţă contractuală, astfel cum le-a apreciat instanţa de apel.

Astfel, se observă în acest sens că art. 1381 din C. civ. reglementează obiectul reparaţiei prejudiciului în cazul răspunderii civile delictuale, iar potrivit alin. (3) al normei juridice indicate, "Dreptului la reparaţie îi sunt aplicabile, de la data naşterii sale, toate dispoziţiile legale privind executarea, transmisiunea, transformarea şi stingerea obligaţiilor".

În temeiul acestei prevederi legale, se observă aşadar, că prevederile C. civ. privind executarea obligaţiilor reprezintă dreptul comun atât în materia răspunderii civile contractuale, cât şi în materia răspunderii civile delictuale, neaplicarea acestora justificându-se doar în prezenţa unor norme derogatorii, specifice unuia sau altuia dintre tipurile de răspundere pentru prejudiciul cauzat fie printr-o faptă ilicită, fie prin neexecutarea ori executarea cu întârziere a obligaţiilor contractate.

În egală măsură, se observă că în cadrul capitolului din C. civ. rezervat executării silite a obligaţiilor se prevede în art. 1535 - "Daunele moratorii în cazul obligaţiilor băneşti", că "În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu (...)".

Această normă juridică nu distinge în privinţa naturii răspunderii decurgând din executarea cu întârziere a unei obligaţii şi care generează repararea prejudiciului prin acordarea daunelor moratorii, astfel încât se constată că este nelegală aprecierea instanţei de apel potrivit căreia penalităţile de întârziere sunt de esenţă contractuală, astfel încât în situaţia săvârşirii unei fapte în afara unui raport juridic contractual stabilit cu recurenta reclamantă UPFR, pârâta intimată nu ar putea fi obligată la plata unor penalităţi de întârziere.

După cum rezultă chiar din termenii în care este formulată norma citată, acordarea daunelor moratorii presupune evaluarea convenţională a prejudiciului, dar este compatibilă şi cu evaluarea legală a acestuia, "în lipsa" unei clauze penale, prin care părţile unui contract să fi evaluat anticipat prejudiciul suferit de către creditor prin neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiei contractuale (inclusiv prin neexecutarea la timp, astfel cum reiese din art. 1539 C. civ., caz în care este permis, chiar în situaţia unei clauze penale, cumulul penalităţii cu executarea în natură a obligaţiei principale).

În egală măsură, Înalta Curte constată că posibilitatea acordării de penalităţi de întârziere instituită de dreptul comun civil, nu este înlăturată, ci este confirmată de legislaţia specială în materia dedusă judecăţii prezente. Astfel, Metodologia privind comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora şi tabelele cuprinzând drepturile patrimoniale ale artiştilor interpreţi ori executanţi şi producătorilor de fonograme, aprobată prin Decizia nr. 399/2006 a Oficiului Român pentru Drepturile de Autor, în forma în vigoare pentru parte din intervalul temporal pentru care se solicită pretenţiile din prezenta cauză, nu a infirmat această posibilitate recunoscută indiscutabil de dreptul comun în materie.

Mai mult, Metodologia privind remuneraţiile datorate de utilizatori în cazul comunicării publice prin utilizarea muzicii în scop ambiental, cuvenite producătorilor de fonograme, respectiv autorilor de opere audiovizuale în forma stabilită atât prin Decizia ORDA nr. 10/2016, cât şi prin decizia civilă nr. 784/2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2016 şi publicată în Monitorul Oficial nr. 952/25.11.2016 prin Decizia ORDA nr. 120/2016, aplicabile de asemenea în cauză aferent restului intervalului de timp pentru care reclamanta solicită pretenţii, prevede chhiar cuantumul daunelor moratorii datorate de către utilizatori pentru plata cu întârziere a remuneraţiilor, sub forma penalităţilor de întârziere. Relevante în acest sens, sunt dispoziţiile art. 3.4 din Metodologie: "Pentru întârzieri la plata remuneraţiilor, utilizatorii datorează penalităţi în cuantum de 0,1% pe zi de întârziere din sumele neachitate la scadenţă, aceştia fiind de drept puşi în întârziere, fără a fi necesară notificarea acestora".

O asemenea prevedere echivalează cu evaluarea legală a prejudiciului reprezentat de întârzierea la plata remuneraţiilor, din moment ce metodologiile elaborate pentru fiecare domeniu de activitate, cuprinzând drepturile patrimoniale cuvenite, au caracter normativ, fiind publicate ca atare în Monitorul Oficial, fiind opozabile "tuturor utilizatorilor din domeniul pentru care s-a negociat", chiar dacă aceştia nu au participat la negocierea lor, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 165 alin. (7) din Legea nr. 8/1996 (în forma în vigoare la data cererii de chemare în judecată – 14.06.2018): "Hotărârea definitivă cu privire la metodologii se comunică părţilor, Oficiului Român pentru Drepturile de Autor şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, pe cheltuiala Oficiului Român pentru Drepturile de Autor, prin decizie a directorului general emisă în termen de 5 zile de la data depunerii. Metodologiile astfel publicate sunt opozabile tuturor utilizatorilor din domeniul pentru care s-a negociat şi nu se pot acorda reduceri la plata remuneraţiilor datorate, altele decât cele prevăzute în metodologiile publicate".

Înalta Curte constată de altfel, că inclusiv în prezent, Legea privind dreptul de autor şi drepturile conexe nr. 8/1996 prevede în mod explicit prin art. 165 alin. (9)1, raportarea exclusiv la dobânda legală a penalităţilor de întârziere la plata remuneraţiilor,: "(91) Penalităţile de întârziere sau, după caz, neplată se calculează exclusiv cu aplicarea dobânzii legale". Acest text de lege a fost însă, introdus prin Legea nr. 69/2022, de modificare a Legii nr. 8/1996, în vigoare cu începere din data de 4.04.2022, astfel încât el nu este aplicabil ex tunc, litigiului de faţă, celelalte considerente expuse în paragrafele anterioare fiind însă, valabile.

Aşadar, pentru suma argumentelor expuse, acest motiv de recurs al reclamantei este fondat, soluţia adoptată de instanţa de apel încălcând din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., ansamblul prevederilor normative enunţate, impunându-se pentru acest motiv, admiterea recursului declarat de această parte procesuală şi casarea deciziei recurate.

Întrucât însă, obligaţia de plată a penalităţilor de întârziere reprezintă o obligaţie juridică accesorie celei de plată a remuneraţiei echitabile şi deoarece, sub aspectul obligaţiei principale, s-a dispus rejudecarea cauzei pentru cercetarea şi stabilirea completă a situaţiei de fapt, potrivit considerentelor ilustrate supra de prezenta instanţă de recurs în prezenta decizie civilă în referire la dezbaterea recursului pârâtei, rezultă că în măsura în care în urma rejudecării, se va configura de către instanţa de apel existenţa vreunui drept de creanţă principală al reclamantei asupra pârâtei din această perspectivă, atunci vor fi avute în vedere şi aceste elemente juridice enunţate în decelarea existenţei eventualei obligaţii accesorii.

În privinţa motivului de recurs al reclamantei vizând obligaţia accesorie a plăţii TVA -ului, Înalta Curte observă că astfel cum rezultă din înseşi statuările obligatorii ale Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din hotărârea pronunţată în cauza C – 501/19, invocată pe larg de ambele părţi procesuale, "Potrivit articolului 2 alin. (1) litera (c) din Directiva TVA, sunt supuse TVA-ului prestarea de servicii efectuate cu titlu oneros pe teritoriul unui stat membru de către o persoană impozabilă care acţionează ca atare".

Or, astfel cum s-a argumentat supra, la acest moment procesual situaţia de fapt a cauzei nu a fost stabilită complet, instanţa de recurs impunând pentru considerentele enunţate în principal în referire la recursul pârâtei, casarea deciziei civile recurate şi rejudecarea cauzei de către instanţa de apel pentru a se verifica între altele, dacă au existat raporturi juridice între părţile procesuale, precum şi natura juridică a acestora (contractuală, delictuală sau contractuală în privinţa unuia/unora şi delictuală în privinţa altuia/altora).

Întrucât obligaţia juridică accesorie de plată a TVA – ului este grefată pe calificarea eventualului raport juridic dintre părţi, astfel cum rezultă inclusiv din citatul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, aspect care însă, încă nu a fost stabilit, precum s-a expus supra, rezultă că ansamblul acestor critici ale recurentei reclamante vizând necesitatea acordării şi a TVA -ului nu pot fi analizate la acest moment procesul, întrucât lipseşte situaţia premisă (stabilirea situaţiei de fapt) a controlului jurisdicţional exclusiv de legalitate pe care îl exercită instanţa de recurs.

Drept urmare, ansamblul acestor critici ale recurentei reclamante, evident laolaltă cu apărările contrapuse lor de către partea procesuală intimată pârâtă - apărări în rândul cărora se înscrie şi argumentul dedus din existenţa Deciziei nr. 48/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, invocate de intimata pârâtă - urmează a fi avute în vedere de către instanţa de apel în rejudecarea cauzei.

Aşadar, în raport cu suma acestor elemente expuse, rezultă că inclusiv recursul promovat de reclamantă se impune a fi admis ca fondat, cu consecinţa casării deciziei şi trimiterii cauzei spre rejudecare.

Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art. 497 C. proc. civ. în referire la art. 488 pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate de recurenta-reclamantă Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (UPFR) - Asociaţia pentru Drepturi Conexe şi de recurenta-pârâtă S.C. A. S.R.L., împotriva deciziei civile recurate, va casa decizia şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de recurenta-reclamantă Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (UPFR) - Asociaţia pentru Drepturi Conexe, cu sediul în Bucureşti, şi de recurenta-pârâtă S.C. A. S.R.L., cu sediul procesual ales în judeţ Dâmboviţa, persoană desemnată cu primirea corespondenţei consilier juridic E., împotriva deciziei nr. 1536A din 26 octombrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă.

Casează decizia şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 martie 2024.