Mandatory collective management of music broadcasting rights; validity of direct assignment contracts and exclusion of promotional content from remuneration calculations

Şedinţa publică din data de 26 martie 2024

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a IV-a Civilă la data de 27.08.2015 sub nr. x/2015, reclamanta Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România – A. a chemat în judecată pârâta B. S.R.L., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să se dispună:

- obligarea pârâtei la plata la plata către A. a sumei estimate provizoriu la 41.363,06 RON, inclusiv TVA (inclusiv cele cuprinse în spoturile publicitare teleshopping, promo muzică de fundal, etc.) reprezentând remuneraţii restante datorate de pârâtă cu titlu de drepturi patrimoniale de autor pentru radiodifuzarea operelor muzicale în perioada 01.07.2014-30.06.2015 pe postul de televiziune C.; la plata sumei de 771,74 RON reprezentând penalităţi estimate provizoriu, datorate pentru întârzierea plăţii remuneraţiilor aferente perioadei 01.07.2014 - 30.06.2015 penalităţi calculate pana la data del8.08.2015; la plata de penalităţi egale cu dobânda legală începând cu data de 19.08.2015 şi până la plata efectivă a remuneraţiilor aferente perioadei 01.07.2014 - 30.06.2015, reprezentând remuneraţii restante datorate potrivit capătului 1 al prezentei cereri;

- obligarea pârâtei la comunicarea rapoartelor trimestriale pentru perioada 01.07.2014-30.06.2015, în format scris şi electronic cuprinzând lista operelor muzicale utilizate zilnic pe postul de televiziune C. (inclusiv cele cuprinse în spoturile publicitare, teleshopping, promo, muzică de fundal, etc.) cu menţionarea pentru fiecare operă muzicală în parte, a denumirii operei, autorului/autorilor (compozitor, textier, aranjor), ora, data, durata de radiodifuzare (min, sec), la plata cheltuielilor de judecată.

În drept au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 8/1996 (în special art. 13 lit. g), art. 151, art. 43 alin. (2), art. 1231 alin. (1) lit. d) şi alin. (2), art. 1312 alin. (8), art. 134 alin. (2) lit. d), Metodologia publicată pin Decizia ORDA nr. 170/2007 cu modificările publicate prin Decizia ORDA nr. 41/2008, art. 969 C. civ. vechi, art. 1270 şi art. 1443 noul C. civ., art. 30 alin. (1) şi art. 148 şi urm. C. proc. civ. şi Convenţia de la Berna ratificată de România prin Legea nr. 77/1998.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 1164/15.05.2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis cererea, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumelor de 99.220,10 RON (fără TVA) remuneraţie datorată de pârâtă pentru radiodifuzarea operelor muzicale în perioada iulie 2014 - iunie 2015, 8507,42 RON penalităţi de întârziere calculate până la data de 10.12.2016, precum şi la plata penalităţilor de întârziere în continuare, penalităţi legale cu dobândă legală datorată de pârâtă până la plata efectivă a debitului restant (99.220,10 RON), a obligat pârâta să comunice reclamantei rapoartele trimestriale pentru perioada 1.07.2014 - 30.06.2015, în format scris şi electronic, cuprinzând lista operelor muzicale utilizate zilnic pe postul de televiziune C. (inclusiv cele cuprinse în spoturile publicitare, teleshopping, promo, muzică de fundal etc. cu menţionarea pentru fiecare în parte a denumirii operei, autorului/autorilor, compozitor, textier, aranjor), ora, data, durata de radiodifuzare (minute/secunde) şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 4575 RON cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru, onorariu expert şi onorariu de avocat.

Împotriva sentinţei civile nr. 1164/15.05.2018 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă au declarat apel reclamanta A. şi pârâta S.C. B. S.R.L..

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia nr. 31A din 12 ianuarie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelurile declarate de apelanta-reclamantă A. şi de apelanta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1164/15.05.2018, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 21.514,86 RON (ce include TVA) reprezentând remuneraţie datorată pentru radiodifuzare opere muzicale în perioada iulie 2014- iunie 2015, precum şi la penalităţi de întârziere egale cu dobânda legală până la plata efectivă a debitului restant şi a păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 31A din 12 ianuarie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă au declarat recurs reclamanta A. şi pârâta S.C. B. S.R.L..

4.1 Recursul declarat de recurenta-reclamantă A.

Recurenta-reclamantă a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 31A din 12 ianuarie 2023, precum şi împotriva încheierii de şedinţă din data de 11 mai 2022 şi a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei civile nr. 31A din 12 ianuarie 2023, trimiterea cauzei la instanţa de apel spre o nouă judecată şi obligarea recurentei-pârâte la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6, pct. 7 şi pct. 8 C. proc. civ.

Un prim motiv de recurs se referă la faptul că hotărârea atacată este nemotivată, recurenta-reclamantă arătând că motivarea hotărârii recurate este inexactă, insuficientă şi nu răspunde tuturor apărărilor formulate de reclamantă cu privire la inexistenţa (nedovedirea existenţei şi a conţinutului) unor contracte încheiate de intimata-pârâtă cu autori de opere muzicale şi nici celor cu privire la calificarea şi interpretarea contractelor şi acordurilor invocate de intimata-pârâtă, încheiate cu terţi.

De asemenea, susţine că motivarea hotărârii recurate este şi contradictorie, deoarece pe de o parte se reţine în mod corect că operele muzicale cu autor anonim intră sub incidenţa Legii nr. 8/1996 şi a gestiunii colective obligatorii, iar pe de altă parte, se reţine că prin contractele depuse de intimata-pârâtă, care sunt încheiate de terţa societate D. S.R.L. cu artiştii pentru interpretarea unor opere anonime (folclor), s-ar fi probat dobândirea directă de la autorul operei muzicale (anonim) a dreptului patrimonial de autor de radiodifuzare a operei muzicale.

Recurenta-reclamantă susţine că hotărârea atacată este nelegală întrucât instanţa de apel nu a explicat mecanismul juridic prin care s-a realizat şi s-a probat actul juridic de cesionare a drepturilor patrimoniale de autor către intimata-pârâtă prin contracte în care nu este parte.

Cu privire la acest aspect, susţine că a invocat faptul că intimata-pârâtă nu a probat existenţa unor contracte care sa aibă drept conţinut dobândirea directă de către aceasta a dreptului patrimonial de autor de radiodifuzare a operelor muzicale.

Or, potrivit art. 42 din Legea nr. 8/1996, devenit art. 43 după republicare, forma scrisă a contractului de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor este cerută ad probationem, atât în ceea ce priveşte existenţa cât şi conţinutul contractului. Instanţa nu a răspuns acestei apărări, cu toate că aceasta era una de natură a conduce la o alta soluţie decât cea recurată.

De asemenea, susţine că hotărârea atacată este nelegală şi pentru faptul că lipseşte cu desăvârşire analiza proprie pe care instanţa de apel trebuia să o facă asupra contractelor si acordurilor de participare evocate de intimata-pârâtă, care să ţină seama de părţile lor, de conţinutul, de clauzele şi de natura lor juridică, care sunt diferite de la un tip de contract la altul.

În acest sens, recurenta-reclamantă susţine că acordurile de participare şi contractele invocate de intimata-pârâtă ridică mai multe probleme juridice ce impuneau o analiză distinctă din partea instanţei de apel, pentru a stabili dacă acestea probează sau nu dobândirea directă de către partea adversă a dreptului de radiodifuzare a operelor muzicale, aşa cum a pretins intimata-pârâtă în situaţia prezentată şi preluată ca atare de expertul contabil, validată ulterior de instanţă.

Din răspunsul expertului rezultă atât faptul că acesta a fost cel care a apreciat şi a decis care sunt contractele care probează cesiunea drepturilor de autor către intimata-pârâtă, cât şi faptul că această apreciere a expertului este fundamentată pe o simplă situaţie centralizată, realizată de intimata-pârâtă special în acest scop.

Pe baza acestor aprecieri ale expertului cu privire la valoarea juridică a fiecărui contract, acesta a determinat o remuneraţie globală/trimestru pentru operele muzicale ale căror drepturi sunt cesionate prin contracte şi acorduri şi cele pentru care drepturile nu sunt cesionate prin contracte şi acorduri.

Mai susţine recurenta-reclamantă că a arătat prin excepţia de nulitate a raportului de expertiză contabilă şi prin obiecţiunile la acesta că raportul de expertiză contabilă nu este însoţit de situaţii din care să rezulte pentru care anume opere muzicale expertul a apreciat ca s-a probat cesiunea dreptului patrimonial de autor, cu indicarea contractului/acordului aferent acelei opere muzicale.

O astfel de situaţie nu a fost depusă nici prin răspunsul la obiecţiunile la raportul de expertiza contabilă.

Din aceasta perspectivă, critică soluţia recurată şi pentru încălcarea dreptului la apărare al reclamantei, precum şi a principiului contradictorialităţii. De asemenea, susţine că nu cunoaşte nici în prezent care sunt contractele şi acordurile pe care expertul le-a considerat că probează cesiunea de drepturi patrimoniale de autor. În atare situaţie, în condiţiile în care nu există vreo menţiune că ar fi fost înlăturate vreunele dintre ele, nu se poate decât prezuma că s-a reţinut că toate contractele şi acordurile invocate de intimata-pârâtă ar proba că au fost cesionate către acesta drepturile patrimoniale de autor de opere muzicale.

Instanţa de apel nu a făcut altceva decât să valideze raportul expertului contabil care "a apreciat că ar fi probată cesiunea drepturilor patrimoniale de autor de opere muzicale" prin contractele ce i-au fost indicate de către intimata-pârâtă, pe baza aprecierii acesteia din urmă.

În această situaţie, recurenta-reclamantă susţine că intimata-pârâtă, iar nu instanţa, a fost cea care a hotărât care sunt contractele şi acordurile de care trebuie să se ţină seama şi ce efecte juridice are fiecare dintre acestea.

În raport cu cele mai sus menţionate recurenta-reclamantă critică pentru nelegalitate şi încheierea de şedinţă din 11 mai 2022, prin care a fost respinsă excepţia nulităţii raportului de expertiză contabilă, invocând dispoziţiile art. 14 din O.G. nr. 2/2000 privind organizarea activităţii de expertiză tehnică judiciară şi extrajudiciară, cele ale art. 16 şi ale art. 330 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.

Se învederează că expertul contabil a realizat o lucrare cu depăşirea specializării, pentru care nu este autorizat. Au fost încălcate şi dispoziţiile art. 330 alin. (1) şi art. 6 C. proc. civ. Expertiza trebuie să fie limitată la lămurirea unor împrejurări de fapt. Expertul nu are sarcina şi nici competenţa de a lămuri aspectele juridice ale cauzei ori de a interpreta contractele şi legea. Judecarea cauzei, interpretarea şi aplicarea legii şi a contractelor, se face de către judecător, numai astfel poate fi garantat dreptul la un proces echitabil.

În speţă, expertul a fost cel care a interpretat contractele şi a stabilit efectele fiecăruia dintre acestea, iar judecătorul s-a limitat doar la validarea interpretării date de expert fiecărui contract, interpretare realizată la rândul sau strict în limitele interpretării date de intimata-pârâtă fiecărui contract şi acord.

De asemenea, susţine că instanţa de apel a reţinut, fără vreo distincţie, că fiecare dintre contractele şi acordurile pe care intimata-pârâtă le-a depus la dosar înlătura obligaţia intimatei-pârâte de a plăti remuneraţii către A. pentru operele care fac obiectul acestora pentru că, în caz contrar, utilizatorul ar trebui să facă o a doua plată pentru acelaşi drept.

Tot instanţa de apel a reţinut că nu ar prezenta relevanţă în speţă dacă aceste acte juridice invocate de intimata-pârâtă, fie ele contracte sau acorduri, conţin sau nu clauze referitoare la drepturile transmise, modalităţile de utilizare, durata şi întinderea cesiunii, precum şi remuneraţia titularului dreptului de autor întrucât aceste vicii ar putea fi invocate numai de titular, iar cesiunea poate fi opusă în continuare A..

Dezlegările cerute instanţei de apel cu privire la natura, conţinutul şi efectele contractelor sunt esenţiale în speţă pentru a stabili atât forma pe care aceste contracte trebuie să o îmbrace, ad probationem sau ad validitatem, după caz, deoarece din coroborarea art. 39 şi art. 43 din Legea nr. 8/1996, în forma în vigoare la data semnării acordurilor, rezultă că acest act normativ reglementează exclusiv contractele sinalagmatice, cu titlu oneros.

Potrivit art. 42, actual art. 43 din acelaşi act normativ, dovedirea încheierii unui astfel de contract sinalagmatic, precum şi a conţinutului oneros nu poate fi făcută prin alte mijloace de proba.

Aşadar, nu este admisibil alt mijloc de probă pentru a dovedi că intimata-pârâtă este parte a acordului şi nici pentru a dovedi că acesta ar avea un caracter oneros.

Din cuprinsul actului juridic intitulat acord rezultă că acesta are o singură parte, este aşadar act juridic unilateral, nu are un preţ, ceea ce îi conferă caracterul de contract cu titlu gratuit. Or, dispoziţiile legale mai sus citate se opun probării altui conţinut al contractului decât cel cuprins în forma sa scrisă.

Aşadar, în măsura în care aceste contracte intitulate acorduri, care nu conţin două părţi şi nu au un preţ, sunt acte unilaterale cu titlu gratuit, sunt incidente dispoziţiile art. 984 şi urm. din C. civ., referitoare la liberalităţi.

Întrucât contractele intitulate acorduri nu au drept obiect bunuri mobile corporale, acestea nu pot fi calificate drept daruri manuale.

Aşadar, în conformitate cu alin. (1) al art. 1011 din C. civ., acordurile invocate de intimata-pârâtă sunt lovite de nulitate absolută întrucât reprezintă donaţii care nu îmbracă forma autentică.

Pentru motivele mai sus menţionate, recurenta-reclamantă înţelege să invoce excepţia nulităţii absolute a contractelor "acorduri".

O altă critică adusă hotărârii atacate este aceea că aceasta este dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a art. 43, fost art. 42, din Legea nr. 8/1996.

Recurenta-reclamantă susţine că, pe de o parte, acest text de lege impune, ad probationem, forma scrisă a contractului prin care intimata-pârâtă să dobândească dreptul patrimonial de autor de opere muzicale. În cauză nu au fost depuse contracte în care să fie parte intimata-pârâtă.

Potrivit exigenţei impuse de art. 43, fost art. 42, instanţa de apel trebuia să motiveze care sunt înscrisurile prin care s-a probat transferul dreptului de autor către societatea terţă şi mai apoi de la societatea terţă către intimata-pârâtă, şi să demonstreze mecanismul juridic prin care ar fi operat astfel de transferuri succesive.

Mai mult, în cazul în care s-ar reţine că s-ar proba încheierea unor contracte succesive, care să aibă drept obiect transferul dreptului patrimonial de autor, trebuie să se lămurească dacă acele contracte subsecvente au sau nu un efect translativ al acestui drept faţă de dispoziţiile alin. (6) al art. 39 din Legea nr. 8/1996, în forma acesteia de la data încheierii contractelor.

O altă critică este aceea că instanţa de apel nu explică şi nu motivează de ce nu pot opera în speţă prezumţiile prevăzute de art. 295 şi alin. (3) al art. 335 C. proc. civ.

Astfel, recurenta-reclamantă susţine că instanţa de fond şi-a întemeiat hotărârea pe prezumţia de pondere ce decurge din faptul cunoscut al grilei de programe comunicate de CNA, precum şi pe prezumţiile reglementate de C. proc. civ.

Intimata-pârâtă nu a depus la dosar şi nu a pus la dispoziţia expertului o parte însemnată a documentelor şi informaţiilor pe care le deţine cu privire la operele muzicale radiodifuzate şi la durata lor de radiodifuzare, aşa cum sunt operele muzicale din spoturile publicitare, din teleshopping, promo.

Intimata-pârâtă nu şi-a îndeplinit nici în apel obligaţia de a depune la dosar şi de a preda expertului documentele şi informaţiile privind operele muzicale radiodifuzate în spoturile publicitare, din teleshopping, din promo, jingle.

În etapa apelului, în cadrul răspunsului la obiecţiunile A., expertul contabil indică în mod expres faptul că "4. In calculele efectuate în cadrul expertizei, nu au fost incluse operele muzicale din spoturile publicitare, din teleshopping, din promo, jingle etc, întrucât astfel de opere muzicale nu au fost regăsite în playlisturile puse la dispoziţie de către apelanta-pârâtă B. S.R.L.."

Se mai susţine că hotărârea recurată nu arată pentru ce motiv operele muzicale radiodifuzate în spoturile publicitare, din teleshopping, din promo, jingle nu au fost luate sau nu ar trebui luate în considerarea ponderii de radiodifuzare a operelor muzicale, mai ales în condiţiile în care, în prealabil, au fost încuviinţate obiecţiunile A. la raportul de expertiză contabilă, în sensul de a fi şi acestea cuprinse în ponderea de radiodifuzare a operelor muzicale.

Aşadar, pentru garantarea dreptului la un proces echitabil şi a dreptului la apărare, instanţa de apel trebuia să explice motivul pentru care prezumţia reţinută de instanţa de fond a fost răsturnată în apel şi de ce nu mai sunt incidente în speţă prezumţiile care decurg din art. 295 şi alin. (3) al art. 335 din C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a criticat hotărârea recurată şi pentru faptul că instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la excepţia puterii lucrului judecat a deciziei civile nr. 271A/2007 a Curţii de Apel Bucureşti, invocată de A., susţinând că atât la fond, cât şi în apel a invocat pe cale de excepţie puterea de lucru judecat de care se bucură această decizie, publicată în Monitorul Oficial al Romanei, Partea 1, nr. 281/10.04.2008.

Or, instanţa de apel nu a soluţionat această excepţie şi nu a arătat în decizia recurată care sunt motivele pentru care nu poate fi primită, iar interpretarea proprie pe care o dă dispoziţiilor art. 1231 din Legea nr. 8/1996 nu reprezintă o soluţionare a acesteia.

Instanţa de apel avea obligaţia să soluţioneze excepţia, să o admită sau să o respingă motivat. Numai după soluţionarea acestei excepţii prin respingere instanţa de apel putea să treacă mai departe la aplicarea art. 1231 din aceeaşi lege, potrivit propriei sale interpretări.

Dimpotrivă, în cazul în care ar fi fost admisă această excepţie, instanţa de apel era ţinută de dezlegarea deciziei civile care se bucura de puterea lucrului judecat şi ar fi pronunţat o altă soluţie.

Nepronunţarea asupra excepţiei pune instanţa de control judiciar în imposibilitatea de a verifica legalitatea şi temeinicia sentinţei, căci semnifică nedezlegarea unui mijloc de apărare care era hotărâtor pentru soluţia dată.

Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, prin soluţionarea recursului, nu se poate pronunţa direct şi pentru prima oară în cadrul procesual legal asupra excepţiei, deoarece ar priva ambele părţi de calea legală de atac şi nu ar asigura, mai cu seamă părţii nemulţumite de dezlegarea dată, garanţiile unui proces echitabil.

Nu în ultimul rând, recurenta-reclamantă critică soluţia recurată şi pentru faptul că au fost interpretate şi aplicate greşit dispoziţiile art. 1231 din Legea nr. 8/1996, susţinând că legea nu cuprinde distincţia pe care instanţa de apel o face, în sensul că subiectul "obligativităţii" gestiunii colective ar fi doar organismele de gestiune colectivă, nu şi autorii şi utilizatorii.

Potrivit regulilor de interpretare logică a actelor normative, unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus).

Hotărârea recurată contravine şi interpretării istorico-teleologice a actului normativ. Astfel, în forma sa anterioară Legii nr. 15/2019, legea prevedea gestiunea colectivă obligatorie şi pentru dreptul de comunicare publică. Legiuitorul a intervenit şi a reglementat pentru acest drept patrimonial de autor gestionarea colectivă extinsă, justificând această modificare tocmai pentru că ar fi necesară pentru a se permite autorului să-şi exercite individual acest drept, în opoziţie cu gestiunea colectivă obligatorie, care nu îi permite o astfel de exercitare directă.

Aşadar, şi prin prisma interpretării istorico-teleologice, dar şi a valorii interpretative date de legiuitor, gestiunea colectivă obligatorie nu poate fi interpretată în sensul dat de instanţa de apel.

Interpretarea dată de instanţa de apel gestiunii colective obligatorii nu poate fi primită şi pentru faptul ca aceasta este o noţiune unică. În cazul în care s-ar primi interpretarea dată de instanţa de apel înseamnă că orice drept supus gestiunii colective obligatorii poate să fie exercitat şi în mod direct, individual, inclusiv în cazul dreptului la remuneraţie compensatorie pentru copie privată.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 483 şi următoarele din C. proc. civ., precum şi dispoziţiile legale invocate în cadrul recursului şi în faţa instanţelor de fond şi apel.

4.2 Recursul declarat de recurenta-pârâtă B. SRL

Prin cererea de recurs formulată, recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. a solicitat instanţei de recurs, în condiţiile art. 497 C. proc. civ., casarea deciziei civile nr. 31A din 12 ianuarie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi trimiterea cauzei instanţei de apel pentru rejudecarea cauzei.

Recurenta-pârâtă a invocat drept motiv de casare dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

În susţinerea acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă a arătat că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 1231 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 8/1996 considerând că gestiunea colectivă în cazul drepturilor de radiodifuzare a operelor muzicale în domeniul audiovizual este una obligatorie şi nu una facultativă.

Astfel, recurenta-pârâtă a susţinut că prevederile art. 1231 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, în vigoare pentru perioada ce face obiectul litigiului, stabilesc drepturile patrimoniale pentru care gestiunea este obligatorie, în cazul de faţă, la alin. (1) lit. d) "dreptul de radiodifuzare a operelor muzicale".

De asemenea, a arătat că prevederile art. 1232 alin. (1) din acelaşi act normativ stabilesc drepturile patrimoniale pentru care gestiunea este facultativă, fapt ce impune ca organismul de gestiune colectivă să fie mandatat în mod expres de către titularii drepturilor de autor sau drepturilor conexe, în cazul de faţă la alin. (1) lit. d) "dreptul de radiodifuzare a operelor şi a prestaţiilor artistice în domeniul audiovizual".

În opinia recurentei-pârâte gestiunea obligatorie este excepţia, iar gestiunea facultativă este regula, între conţinutul acestor gestiuni existând o relaţie de parte-întreg. Pentru a se determina conţinutul (sfera) fiecărei gestiuni trebuie să se aibă în vedere următoarele: ambele prevederi vizează dreptul de radiodifuzare; prima vizează strict operele muzicale; cea de a doua vizează operele în domeniul audiovizual; operele muzicale au ca titulari de drepturi de autor: compozitorul, textierul, aranjorul; operele în domeniul audiovizual (sunet - muzică + imagine ambele încorporate) au ca titulari de drepturi de autor - art. 66 din Legea nr. 8/1996: regizorul sau realizatorul, autorul adaptării, autorul scenariului, autorul dialogului, autorul muzicii special create pentru opera audiovizuală, autorul grafic pentru operele de animaţie sau al secvenţelor de animaţie, când acestea din urmă reprezintă o parte importantă a operei.

S-a mai susţinut de către recurenta-pârâtă că, potrivit art. 7 din Legea 8/1996, constituie obiect al dreptului de autor operele originale de creaţie intelectuală cum ar fi: compoziţiile muzicale cu sau fără text (lit. c); operele cinematografice, precum şi orice alte opere audiovizuale (lit. e).

De asemenea, a arătat că atunci când legiuitorul a dorit să excludă dreptul de autor al operelor muzicale din sfera gestiunii facultative a făcut-o în mod expres cum este în cazul art. 1232 alin. (1) lit. b), excludere ce nu există şi în cazul prevederilor art. 1232 alin. (1) lit. d). In acest caz este evident faptul că termenul radiodifuzare folosit în cuprinsul prevederilor art. 1231 alin. (1) lit. d) (gestiune obligatorie) se referă doar la sursa radio, fără radiodifuzarea prin intermediul televiziunilor a operelor în domeniul audiovizual; art. 151 lit. b) prezentat la paragraful (6) defineşte radiodifuzarea ca fiind "transmiterea unei opere sau a reprezentării acesteia, prin fir, prin cablu, prin fibră optică (...)" legiuitorul şi de această dată a prevăzut în mod expres la art. 1231 alin. (1) lit. g) dreptul de retransmitere prin cablu ca fiind parte a unei gestiuni obligatorii.

O altă interpretare ar duce la o situaţie nejustificată, ca în cazul radiodifuzăm unei opere în domeniul audiovizual titularii drepturilor de autor, respectiv regizorul/realizatorul, scenaristul, autorul dialogului, autorul muzicii special create pentru opera audiovizuală şi autorul graficii să facă obiectul gestiunii facultative conform art. 1232 alin. (1) lit. d), în schimb autorii unei opere muzicale încorporate, care a devenit conform Deciziei CJUE nr. 147/2019 parte din audiovizual, să facă obiectul unei gestiuni obligatorii; în realitate opera muzicală încorporată devenind parte din opera audiovizuală.

Interpretarea instanţei de apel, în sensul că radiodifuzarea operelor muzicale prin intermediul audiovizualului (televiziunii) nu poate face obiectul gestiunii facultative, raportată la susţinerile pârâtei că operele muzicale difuzate pe postul C. sunt opere de folclor, opere cu autor anonim (în sensul de necunoscut), nereprezentaţi de A., a făcut imposibilă dovedirea că aceste opere nu sunt adaptări ale unor ipotetici autori, care ulterior adaptării au declarat-o la A. cu consecinţa actualizării frauduloase a repertoriului dat spre gestiune.

O altă critică adusă hotărârii recurate este aceea că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 7, art. 4 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 în sensul că autorul operei anonim nu înlătură protejarea drepturilor patrimoniale de autor, iar genul operei muzicale folclor nu este relevant în analiza protecţiei dreptului de autor oferită de lege şi că astfel revenea în sarcina pârâtei obligaţia de a demonstra că operele muzicale radiodifuzate sunt de folclor şi sunt intrate în patrimoniul cultural, respectiv domeniul public.

Recurenta-pârâtă a susţinut că dovada că operele muzicale radiodifuzate pe postul C. sunt opere de folclor şi care exced gestiunii A., era practic imposibilă în absenţa depunerii de către aceasta din urmă a repertoriului gestionat.

După ce instanţa de apel a considerat în mod eronat că gestiunea operelor muzicale din domeniul audiovizual radiodifuzate este una obligatorie, a reţinut în sarcina apelantei-pârâte culpa nedovedirii unui fapt negativ, respectiv acela de a dovedi că operele muzicale radiodifuzate pe postul de televiziune C. nu au un autor identificabil, fiind opere de folclor intrate în domeniul public prin faptul că sunt creaţii impersonale şi nu pot fi atribuite unor autori anume; asta în condiţiile în care A. putea să dovedească faptul pozitiv şi anume că acea operă muzicală, chiar fie ea şi fraudulos adaptată se află în repertoriul acesteia.

De asemenea, a învederat faptul că în considerentele deciziei nr. 597 din 08.02.2013, ÎCCJ reţine că "în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 8/1996, paternitatea operelor susceptibile de protecţie trebuie să poată fi stabilită cu certitudine, or, în cazul folclorului nu este posibilă o asemenea identificare, deoarece conţine creaţii impersonale, aparţinând unei colectivităţi mai restrânse ori mai extinse, transmise şi prelucrate prin "şlefuire" din generaţie în generaţie. Dacă nu se poate vorbi despre o protecţie a elementelor de expresie culturală tradiţională prin intermediul dreptului de autor, trebuie recunoscută o formă de protecţie sui generis a acestora prin includerea lor în patrimoniul cultural imaterial."

Aşadar, "Expresiile culturale tradiţionale" au fost definite în cuprinsul Legii nr. 26/2008 privind protejarea patrimoniului cultural imaterial ca reprezentând forme de manifestare ale creativităţii umane cu exprimare materială, orală, muzicală etc, în care se încadrează, fără îndoială, folclorul, iar asupra acestora proprietatea se exercită în mod colectiv şi este inalienabilă, legiuitorul prevăzând expres (art. 1 alin. (2) din Legea 26/2008) imposibilitatea aproprierii individuale a acestor elemente prin intermediul dreptului de autor, atât de către indivizii ce aparţin comunităţii în cadrul căreia au fost create, cât si de către terţi.

A mai susţinut recurenta-pârâtă că regimul juridic al acestor creaţii colective nu exclude, în principiu, crearea de opere, în sensul art. 7 din Legea nr. 8/1996, pornind de la un element de expresie culturală tradiţională, cu condiţia originalităţii, aşadar, a îndepărtării suficiente de la sursa originară pentru a fi identificabilă amprenta personalităţii creatoare a autorului, aspect ce cădea în sarcina A. să-i dovedească dacă era cazul, prin punerea la dispoziţia expertului contabil a repertoriului gestionat, fapt ce nu a avut loc şi menţionat inclusiv de expertul contabil în conţinutul expertizei cu ocazia întocmirii răspunsului la obiectivul nr. 3.

Astfel, nu poate fi invocat un drept de autor asupra unei compoziţii muzicale a cărei melodie are origine folclorică şi ale cărei versuri reprezintă o prelucrare simplificată a unei compoziţii muzicale de origine folclorică, neavând elemente de originalitate şi care deci nu reprezintă o operă originală, în sensul art. 7 lit. c) din Legea nr. 8/1996.

În aceste condiţii orice artist poate interpreta aceste opere muzicale folclorice fără ca A. să aibă dreptul să colecteze remuneraţia datorată pentru radiodifuzarea acestor opere muzicale folclorice, cu atât mai puţin în baza unei gestiuni obligatorii, atât timp cât nu face dovada că aceste opere muzicale folclorice fac obiectul unor adaptări substanţiale cu conţinut de veritabilă originalitate şi care se află declarată în repertoriul gestionat colectiv de A..

Recurenta-pârâtă a apreciat că se impunea ca A. să pună la dispoziţia expertizei repertoriul gestionat de aceasta, deoarece nu există nicio instituţie care să aibă în atribuţie, să întocmească sau să tină vreo evidentă care să se confirme că o anumită piesă este de folclor, în schimb dacă există un autor identificabil, acesta se poate găsi în calitate de membru A. având opera muzicală declarată.

De altfel, instanţa de apel a reţinut fără temei în considerente (pagina 6, antepenultimul alineat) că genul operei muzicale folclor nu este relevant în analiza protecţiei dreptului de autor oferită de lege şi că revenea în sarcina pârâtei obligaţia de a demonstra că operele muzicale radiodifuzate sunt de folclor şi sunt intrate în patrimoniul cultural.

Totodată, recurenta-pârâtă a considerat că instanţa de apel în mod eronat a pus semn de egalitate între opera anonimă şi opera din folclor anonimă/cu autor necunoscut; de altfel instanţa de apel nici nu a motivat de ce consideră că autorul operei anonime nu înlătură protejarea drepturilor patrimoniale de autor; în opinia recurentei-pârâte opera anonimă presupune o situaţie juridică prevăzută la art. 4 alin. (2) din Legea 8/1996, aceasta fiind opera pentru care se poate stabili existenţa unui autor, însă care nu-şi dezvăluie identitatea, situaţie juridică total diferită de opera din folclorul muzical, creată colectiv, oral şi anonim.

S-a mai susţinut că instanţa de apel a reţinut faptul că nu este limpede dacă nu cumva este vorba despre opere derivate prin adaptare/aranjare originală, astfel că nu se poate reţine că pârâta a dovedit că operele muzicale menţionate generic ca folclor, sunt intrate în domeniul public, însă fără ca instanţa de apel să constate faptul că dovada era imposibilă, în condiţiile în care A. nicio clipă nu a dorit să probeze că aceste opere se află în repertoriul gestionat de aceasta; din contră aşa cum reiese şi din raportul de expertiză, unde expertul contabil desemnat a arătat prin răspunsul întocmit pentru obiectivul nr. 3 (pag. 12) faptul că nu au fost identificate opere muzicale difuzate pe postul C. pentru autori membri ai A., neavând din partea acesteia comunicată dovada reprezentării pentru autorii de opere muzicale.

Interpretarea avută în vedere şi reţinută de instanţa de apel duce la concluzia că A. are dreptul să colecteze inclusiv pentru opere muzicale de folclor sau ieşite din perioada de protecţie, şi asta în baza unei gestiuni obligatorii, gestiune care se justifică doar cu condiţia existenţei unui autor, în cazul pârâtei neexistând un autor.

Gestiunea obligatorie prevăzută de lege nu poate exista în absenţa unui autor şi a dreptului acestui autor; instituţia gestiunii obligatorii are ca scop să apere drepturile născute deja în patrimoniul unui titular de drepturi de autor, în niciun caz această instituţie nu poate fi folosită în mod abuziv, ajungând să se colecteze în numele cuiva care practic nu există; în această interpretare repartiţia remuneraţiilor colectate devenind un detaliu ce lipseşte de conţinut scopul colectării; or, principalul scop al colectării este repartiţia.

Practic această instituţie a gestiunii obligatorii a ajuns să fie utilizată în mod abuziv, ea nu este aplicată în scopul pentru care a fost instituită, practic se colectează sume imense care ulterior nu pot fi repartizate nominal vreunui titular de drepturi de autor; or scopul legal al gestiunii obligatorii nu este formarea de fonduri la îndemâna organismelor de gestiune colectivă, scopul acestei instituţii are în vedere apărarea drepturilor unor titulari de drepturi şi asta în cazurile în care acestora le-ar fi foarte greu să o facă în mod individual; în cazul de faţă dilema legată de faptul că opera muzicală este sau nu este folclor cu autor necunoscut putea fi foarte uşor soluţionată prin punerea la dispoziţia expertului a repertoriului gestionat de A., lucru care nu s-a făcut lipsind recurenta-pârâtă de orice posibilitate de a arăta contrariul.

Pentru toate motivele expuse, recurenta-pârâtă a solicitat casarea deciziei civile nr. 31 A/12.01.2023, trimiterea cauzei instanţei de apel pentru rejudecarea cauzei, cu obligarea acesteia la administrarea probatoriului solicitat, respectiv identificarea în repertoriul gestionat de A. a operelor pretins a nu fi folclorice.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8, art. 497, 411 alin. (2) C. proc. civ., art. 4 alin. (2), art. 7, art. 15 1, art. 64, art. 66, art. 1231 alin. (1) lit. d), art. 1232 alin. (1) lit. d), art. 1232 alin. (1) lit. b) Legea 8/1996; art. 1 alin. (2) din Legea 26/2008; art. 24 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele de timbru.

Cu titlu de jurisprudenţă s-a indicat Decizia CJUE nr. 147/2019 şi Decizia ÎCCJ nr. 597 din 08.02.2013.

5. Apărările formulate în cauză

Întâmpinarea formulată de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. la recursul formulat de recurenta-reclamantă A.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosar la data de 10 mai 2023, recurenta-pârâtă a solicitat respingerea recursului formulat de recurenta-reclamantă A. ca nefondat şi obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată, susţinând că aceasta a solicitat în mod nefondat casarea hotărârii instanţei de apel cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti pentru motivele de recurs prevăzute de art. 488 pct. 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ.

Astfel, în ceea ce priveşte motivul de casare invocat de recurenta-reclamantă şi prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că partea adversă nu a arătat care sunt neregularităţile de ordin procedural încălcate; or, acest demers este strict necesar pentru a se analiza ce fel de nulitate ar fi putut interveni (absolută/relativă), dacă este condiţionată sau nu de producerea unei vătămări, inclusiv aspecte ce ţin de posibilitatea acoperirii nulităţii sau de momentul invocării nulităţii pretinselor acte de procedură efectuate cu nerespectarea cerinţelor legale de fond sau de formă.

În consecinţă, recurenta-pârâtă a solicitat înlăturarea acestei critici ca nefondată.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că partea adversă a făcut trimitere la contractele încheiate de D. S.R.L. în numele şi pe seama B. S.R.L., invocând faptul că D. S.R.L. nu este parte în proces, criticând în mod greşit lipsa din considerentele deciziei instanţei de apel, a explicaţiilor privind mecanismul juridic prin care s-au probat actele juridice astfel încheiate.

Or, în aceste condiţii, recurenta-pârâtă a susţinut că prin simpla parcurgere a clauzelor contractuale se poate observa tot raţionamentul juridic al unui mandat cu reprezentare, mai ales în condiţiile în care din clauzele contractuale rezulta faptul că beneficiarul avea această reprezentare.

Totodată, a apreciat că sunt incidente argumentele statuate în jurisprudenţă CEDO (paragraful 20 din hotărârea pronunţată în cauza Gheorghe Mocuţa contra României).

De asemenea, a susţinut că în cauză este îndeplinită cerinţa unei motivări concise, care nu are elemente de contradictorialitate, fiind respectate garanţiile unui proces echitabil şi ale dreptului la apărare, astfel cum acestea sunt ocrotite prin prisma dispoziţiilor art. 6 CEDO, astfel că sunt nefondate criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă solicită înlăturarea ca nefondată a criticii recurentei-reclamante, în sensul că instanţa de apel nu explică şi nu motivează de ce nu pot opera în speţă prezumţiile prevăzute de art. 295 şi alin. (3) al art. 335 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a susţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 1231 alin. (1) lit. d), art. 1232 alin. (1) lit. d), art. 1451 alin. (1) din Legea nr. 8/2016, în vigoare la data litigiului, termenul "operelor" are semnificaţia tuturor acţiunilor creatoare (întregul) în conţinutul căruia intră inclusiv noţiunea de opere muzicale; această interpretare este justificată datorită faptului că, atunci când legiuitorul a dorit să excludă din acest conţinut aria operelor muzicale, a făcut-o în mod expres (este cazul prevederilor art. 1232 alin. (1) lit. b); în cazul art. 1232 alin. (1) lit. d), legiuitorul nu a mai exclus operele muzicale; în acest context prevederile art. 1231 alin. (1) lit. d) trebuie interpretat în sensul radiodifuzării operelor muzicale la posturile de radio; o altă interpretare în afara celei arătate nu se poate concepe fără a ignora evidenţa formulărilor şi a ordinii prevederilor; de altfel, în raport cu modificările legislative ulterioare, respectiv apariţia art. 1451 care reglementează gestiunea colectivă extinsă, se observă că operele muzicale excluse din conţinutul termenului "operelor", iniţial excluse şi păstrate în sfera gestiunii colective obligatorii, pentru autorii şi titularii de drepturi nemembri devine o gestiune colectivă extinsă cu posibilitatea din partea acestora de a-şi exclude parţial sau total operele din sfera gestiunii extinse şi implicit a celei obligatorii.

În aceste condiţii este evident că recurenta-reclamantă în mod eronat consideră că instanţa de apel nu a motivat de ce nu a reţinut prezumţiile prevăzute de art. 295 şi alin. (3) al art. 335 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de casare invocat de recurenta-reclamantă şi prevăzut de art. 488 pct. 7 C. proc. civ., referitor la faptul că instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la excepţia puterii lucrului judecat a deciziei civile nr. 271 A/2007 a Curţii de Apel Bucureşti, recurenta-pârâtă a apreciat că şi acest motiv este nefondat şi solicită respingerea lui.

Astfel, recurenta-pârâtă a învederat faptul că partea adversă a făcut trimitere la o simplă interpretare a instanţei de judecată, prin care s-a răspuns anumitor critici formulate de Societatea Română de Televiziune; or, potrivit art. 9 C. civ., instanţele de drept comun interpretează legea numai în scopul aplicării ei în cazul dedus judecăţii.

În realitate, "puterea de lucru judecat" invocată de recurenta-reclamantă nu este altceva decât o interpretare a judecătorilor strict în acel caz, interpretare care nu poate fi confundată cu autoritatea de lucru interpretat; judecătorul de drept comun nu poate să facă acest lucru cu caracter de opozabilitate erga omnes fără să încalce dispoziţiile art. 126 alin. (3) din Constituţie.

De altfel, în considerentele deciziei recurate (pag. 7 alin. (1) instanţa de apel îşi prezintă argumentele inclusiv în ceea ce priveşte reţinerile Curţii de apel în decizia nr. 271 A/2007, arătând că derogarea la care s-a făcut trimitere în considerentele deciziei invocate de recurenta-reclamantă nu este de natura aceleia care "să lipsească pe autori de posibilitatea de a-şi fructifica în mod direct drepturile patrimoniale, ci, dimpotrivă, gestiunea obligatorie a fost reglementată pentru a se veni în sprijinul acestora, subiectul "obligativităţii" fiind organismele de gestiune colectivă, iar nu autorii."

În cazul în care s-ar accepta ca titularul dreptului de autor, membru/nemembru, să fie efectiv lipsit de exerciţiul propriului drept (păstrând doar dreptul la o remuneraţie echitabilă), ar însemna că acest mandat legal special ar trebui în aceeaşi măsură să facă organismul de gestiune colectivă responsabil, inclusiv pentru remuneraţiile neîncasate (nefructificate) de la toţi utilizatorii, remuneraţii pe care ar fi putut, şi ar fi trebuit să le încaseze, însă pe care nu le-a încasat, în aceste condiţii mandatul organismului de gestiune nemaiputând rămâne unul de diligentă, ci devenind unul de rezultat, rezultatul raportându-se la absolut toate remuneraţiile la care titularului dreptului ar fi avut dreptul să le încaseze; or, este de notorietate faptul că în cazul litigiilor între titularii de drepturi patrimoniale de autor sau drepturi conexe şi asociaţiile de gestiune colectivă, în care se solicită refacerea calculelor privind remuneraţiile datorate (în special în cazul gestiunii obligatorii), organismele de gestiune colectivă insistă ca aceste calcule să se raporteze strict doar la sumele efectiv colectate şi nu la sumele care ar fi putut fi şi trebuit să fie colectate, aspect care nu poate justifica nici din această perspectivă existenţa unei gestiuni fie ea obligatorie sau extinsă care să interzică titularului de drepturi să-şi gestioneze inclusiv individual drepturile, mai ales în condiţiile în care el punctual şi în raport cu anumiţi utilizatori ar fi cel mai în măsură să-şi promoveze şi urmărească propriile interese.

În raport de motivele arătate, recurenta-pârâtă a solicitat să se înlăture această critică ca nefondată.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., cu privire la faptul că hotărârea atacată a fost dată cu interpretarea art. 43 (fost art. 42) din Legea nr. 8/1996, recurenta-pârâtă a considerat că instanţa de apel a interpretat în mod corect aceste prevederi arătând că "de eventualele vicii ale contractelor se pot prevala numai părţile". Prin urmare, critica recurentei-reclamante cu privire la neîndeplinirea formei scrise este în mod evident neîntemeiată, deoarece contractele depuse la dosarul cauzei au fost încheiate în formă scrisă.

S-a mai susţinut că nu este întemeiată nici critica recurentei-reclamante cu privire la conţinutul contractelor impus de prevederile art. 42 (fost 41), întrucât din clauzele contractelor şi acordurilor reiese clar ce drepturi au fost transmise, modalităţile de utilizare, durata şi întinderea cesiunii.

De asemenea, s-a susţinut că recurenta-reclamantă critică neîntemeiat faptul că unele contracte sunt încheiate cu S.C. D. S.R.L. fără ca aceasta să fie parte în proces.

Or, recurenta-reclamantă a considerat că titularul dreptului a cesionat neexclusiv dreptul de difuzare numai S.C. D. S.R.L. şi nu S.C. B. S.R.L., prima nefiind parte în proces.

Faţă de criticile invocate de recurenta-reclamantă, recurenta-pârâtă a învederat faptul că instanţa de apel a înlăturat în mod corect obligaţia de plată a pârâtei, inclusiv şi pentru contractele de cesiune încheiate cu S.C. D. S.R.L., pentru următoarele motive:

- în conţinutul contractelor, la art. 1 - Obiectul contractului - se prevede clar că acesta constă în difuzarea de prestaţii muzicale pe postul de televiziune C. în calitate de partener media al S.C. D. S.R.L.;

- în conţinutul contractelor, la art. 4.1., S.C. D. S.R.L. se obligă să asigure difuzarea, în premieră şi în reluare confom grilei C. (...);

- în conţinutul contractelor, la art. 4.2., beneficiarul se obligă: a) . . . . . . . . . .c) garantează că deţine drepturile de autor pentru utilizarea şi exploatarea prestaţiilor muzicale în vederea difuzării TV şi că a obţinut şi a plătit toate drepturile de autor încorporate în prestaţia muzicală fixată sau nefixată şi garantează că, în cazul în care C. o va solicita, va remite dovada privind drepturile deţinute; d) Acordă postului C., pentru perioadă nedeterminată şi nelimitat teritorial, drepturile de difuzare a prestaţiilor muzicale ce fac obiectul prezentului contract şi este de acord să nu ridice nicio pretenţie financiară pentru libera şi necondiţionata exercitare de către C. a drepturilor de difuzare acordate;

- în calitatea sa de partener media D. S.R.L. a fost mandatată să încheie în numele B. S.R.L. contracte de cesiune, iar în eventualitatea în care D. S.R.L. şi-ar fi depăşit mandatul, aceasta din urmă se obligă să obţină consimţământul B. S.R.L.;

- în aceste condiţii este evident că drepturile au fost cesionate direct în patrimoniul B. S.R.L., aceasta îndeplinindu-şi toate obligaţiile din conţinutul contractelor încheiate de D. S.R.L. în numele şi pe seama B. S.R.L., împrejurare de care aveau cunoştinţă inclusiv semnatarii contractelor.

În consecinţă, recurenta-pârâtă a solicitat respingerea recursului formulat de recurenta-reclamantă ca nefondat.

Recurenta-reclamantă A. nu a formulat întâmpinare la recursul formulat de recurenta-pârâtă şi nici răspuns la întâmpinarea acesteia.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 31 octombrie 2023, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. şi de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 31A din 12 ianuarie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă şi a fixat termen de judecată la data de 5 martie 2024, ora 10:00, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtă împotriva deciziei date în apel şi recursul declarat de reclamantă împotriva încheierii de şedinţă din 11.05.2022 sunt nefondate, iar recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei nr. 31A/12.01.2023 este fondat.

Circumstanţele esenţiale ale litigiului, astfel cum au fost reţinute de instanţele de fond, relevante pentru soluţionarea recursurilor de faţă, sunt următoarele:

Pârâta deţine postul de televiziune C., ale cărui programe difuzează (şi) opere muzicale, iar între aceasta şi reclamanta – organism de gestiune colectivă a drepturilor patrimoniale de autor asupra operelor muzicale – s-a încheiat în anul 2010 un contract – autorizaţie licenţă neexclusivă – ce a fost prelungit succesiv şi în temeiul căreia reclamanta a autorizat pârâtei difuzarea în programele sale de televiziune a operelor muzicale, în schimbul unei remuneraţii.

Reclamanta a pretins prin acţiunea formulată la data de 27.08.2015, întemeindu-se pe autorizaţia licenţă neexclusivă, obligarea pârâtei la plata remuneraţiilor cuvenite pentru radiodifuzarea operelor muzicale în perioada 01.07.2014-30.06.2015, precum şi a accesoriilor aferente, precum şi obligarea pârâtei la comunicarea rapoartelor trimestriale cuprinzând atât lista operelor difuzate, cât şi alte informaţii necesare repartizării remuneraţiilor (autori, durată şi număr de difuzări, etc).

A rezultat din probatoriul administrat la prima instanţă că pârâta nu şi-a îndeplinit aceste obligaţii contractuale, împrejurare în care acţiunea a fost admisă, iar cuantumul remuneraţiilor a fost determinat potrivit concluziilor expertizei judiciare administrate.

Instanţa de apel, sesizată fiind cu căi de atac formulate de ambele părţi, a admis apelurile şi a micşorat cuantumul remuneraţiilor datorate de pârâtă, apreciind totodată, în acord cu reclamanta, că ele sunt purtătoare de TVA.

În acest sens au fost însuşite apărările pârâtei referitoare la existenţa unor contracte de cesiune a drepturilor de autor încheiate, de care pârâta s-a prevalat, cu consecinţa că în privinţa difuzării acelor opere nu s-au calculat remuneraţii, fiind înlăturate susţinerile reclamantei atât cu privire la imposibilitatea gestionării distincte de către autori a drepturilor în discuţie, cât şi cu privire la viciile înscrisurilor depuse la dosar în scopul probării raporturilor juridice în discuţie.

Curtea de apel a analizat, de asemenea, apărările pârâtei în sensul că pentru operele difuzate aparţinând genului folclor nu datorează remuneraţii, considerând că nu este relevant că autorul operelor nu este cunoscut (sau este anonim), ci este relevant a se dovedi intrarea în domeniul public a acestor opere, sarcină ce revenea pârâtei, care nu a administrat astfel de probe.

Dispoziţia Curţii de apel privind includerea TVA în cuantumul remuneraţiilor nu a fost recurată, toate celelalte dezlegări făcând obiectul criticilor în recursurile declarate de ambele părţi.

II.1 Recursul reclamantei UCMR - ADA

Dintre motivele dezvoltate de această parte, este considerat fondat cel care se referă la absenţa analizei tuturor chestiunilor litigioase relevante pentru excluderea din cuprinsul remuneraţiilor determinate în apel a difuzărilor operelor pentru care pârâta a pretins încheierea unor contracte de cesiune.

Conex acestei chestiuni şi preliminar analizei motivului de recurs referitor la contractele de cesiune, Înalta Curte observă că în mod corect s-a apreciat de către instanţa de apel în sensul că încheierea unor contracte de cesiune de către utilizator cu titularii drepturilor de autor asupra operelor muzicale difuzate înlătura gestiunea colectivă pentru acele opere, din această perspectivă criticile recurentei reclamante neputând fi primite.

Astfel, după cum se va argumenta în cadrul analizei recursului declarat de pârâtă, gestiunea colectivă a dreptului de radiodifuzare a operelor muzicale este una obligatorie, conform art. 1231 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 8/1996, în forma în vigoare la data sesizării instanţei.

Având în vedere dispoziţiile art. 39 din acelaşi act normativ, cesiunea reprezintă o formă de gestiune individuală a drepturilor patrimoniale, atunci când titularul exercită el însuşi prerogativele patrimoniale asupra operei, având potrivit art. 13 din lege nu numai dreptul de a utiliza el însuşi opera, dar şi dreptul de a autoriza sau de a interzice actele de folosire a operei, între care se numără şi dreptul de radiodifuzare.

O atare gestiune individuală nu este interzisă, ci, dimpotrivă, este permisă expres de art. 123 alin. (1) al Legii nr. 8/1996 în forma aplicabilă litigiului.

Or, susţinerile recurentei tind la infirmarea chiar a posibilităţii încheierii unei cesiuni (exclusive sau neexclusive) de către titular în situaţiile în care gestiunea colectivă a drepturilor este obligatorie, dar ele nu pot fi primite, întrucât interzicerea unei cesiuni a drepturilor patrimoniale de autor ar trebui să fie prevăzută de legiuitor în mod expres, fiind vorba despre o îngrădire adusă unui drept subiectiv recunoscut prin lege, art. 12 din C. civ. reglementând libertatea titularului de a dispune de bunurile proprii, dacă legea nu prevede în mod expres altfel.

Or, nu există vreo interdicţie expresă a încheierii unui act de cesiune exclusivă sau neexclusivă a drepturilor patrimoniale de autor în situaţiile în care legea prevede că gestiunea colectivă a acestor drepturi este obligatorie.

Interdicţia încheierii unui act juridic nu poate fi dedusă din eventuale restricţii sau limitări ale exercitării dreptului respectiv şi, mai mult decât atât, instituirea prin lege a gestiunii colective obligatorii nu poate fi privită drept o veritabilă limitare legală a exercitării drepturilor patrimoniale chiar de către titular, această reglementare reflectând doar existenţa unei prezumţii legale relative de imposibilitate a exercitării drepturilor de către titular şi permiţând organismului de gestiune colectivă să acţioneze chiar în absenţa unui mandat dat de către titular.

În plus, reglementarea gestiunii obligatorii a fost menită a proteja interesele titularilor de drepturi, în nici un caz a le restrânge.

De aceea, argumentele instanţei de apel cu privire la acest aspect, completate cu considerentele ce preced, sunt corecte.

Este adevărat însă că recurenta reclamantă a criticat decizia nu doar prin prisma greşitei aplicări a prevederilor de drept substanţial incidente (analizabile în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), ci şi prin raportare la o pretinsă autoritate de lucru judecat cu privire la acest aspect, autoritate ignorată de instanţa de apel în optica recurentei reclamante.

S-a arătat astfel că problema imposibilităţii gestiunii individuale în cazul drepturilor gestionate colectiv obligatoriu a fost reţinută în decizia nr. 271A/2007 a Curţii de Apel Bucureşti, care se impune cu autoritate de lucru judecat, iar o atare susţinere nu ar fi fost examinată de Curtea de apel, critică ce poate fi încadrată fie în cazul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., fie în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cu referire la normele procedurale ce determină limitele judecăţii (art. 9, art. 22 alin. (6), art. 476-478 C. proc. civ.).

Înalta Curte observă însă că instanţa de apel a examinat efectele deciziei nr. 271A/2007 a Curţii de Apel Bucureşti, statuând că ceea ce s-a consemnat în decizie nu contrazice poziţia adoptată de instanţă cu privire la problema de drept în discuţie, în sensul că deşi gestiunea colectivă obligatorie este o excepţie de la regula instituită în art. 123 din Legea nr. 8/1996 (cum s-a consemnat în considerentele deciziei nr. 271A/2007), o atare statuare nu semnifică interdicţia pentru titular de a încheia un contract în nume propriu prin care să cesioneze drepturile patrimoniale ce intră în conţinutul dreptului de autor.

Este adevărat că nu s-a dezvoltat în considerentele hotărârii problema existenţei autorităţii de lucru judecat a acestei decizii, dar concluzia instanţei este clară şi o eventuală insuficientă argumentare va fi complinită prin considerentele ce succed.

Prin decizia directorului Oficiului Român pentru Drepturile de Autor nr. 41/2008 s-a dispus publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I a deciziei civile nr. 271A din 2 noiembrie 2007 pronunţată de Curtea de apel Bucureşti – secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală privind schimbarea în parte a Hotărârii arbitrale din 12 aprilie 2007 privind stabilirea formei finale a Metodologiei având ca obiect utilizarea prin radiodifuzare a operelor muzicale de către organismele de televiziune.

În cadrul acestei decizii, analizând cererile de apel formulate de reprezentanţii utilizatorilor care au participat la procedura de negociere a metodologiei şi apoi la arbitraj, Curtea de Apel Bucureşti a răspuns unei susţineri în sensul că metodologia nu trebuie să se aplice acelor opere muzicale pentru care titularii de drepturi primesc remuneraţii direct de la utilizatori, înlăturând această solicitare şi argumentând în sensul că gestiunea colectivă obligatorie reprezintă o excepţie de la principiul general cuprins în art. 123 al legii drepturilor de autor, ce permite titularilor să gestioneze individual sau colectiv aceste drepturi.

Această hotărâre a fost pronunţată în procedura reglementată de art. 131-art. 1312 din Legea nr. 8/1996 în forma aplicabilă la acea dată, ce avea drept scop adoptarea metodologiilor pentru utilizarea drepturilor de autor sau conexe supuse gestiunii colective (obligatorii sau facultative, după caz), procedură ce prevedea, în mod excepţional, că hotărârea completului de arbitri cuprinzând forma finală a metodologiei este supusă numai apelului la Curtea de Apel Bucureşti, atât hotărârea arbitrală, cât şi hotărârea instanţei menţionate urmând a se publica în Monitorul Oficial al României şi a fi obligatorii pentru toţi utilizatorii, inclusiv pentru cei care nu au participat la negociere.

Din această succintă expunere a regimului său procedural, rezultă că decizia nr. 271A/2.11.2007 nu este o hotărâre judecătorească prin care s-au tranşat raporturi juridice dintre părţile procesului de faţă, astfel încât nu este întrunită cerinţa identităţii de părţi; corespunzător, nici obiectul şi cauza celor două proceduri judiciare nu sunt identice, astfel încât nu se poate reţine incidenţa autorităţii de lucru judecat în forma efectului negativ.

Totodată, nu se poate opune recurentei pârâte nici autoritatea de lucru judecat în forma efectului pozitiv, deoarece, cum s-a arătat, aceasta nu a luat parte la desfăşurarea procedurii anterioare, iar prevederile art. 431 alin. (2) C. proc. civ. operează între părţile procesului, aşa cum expres prevede textul, şi nu faţă de terţi.

Decizia nr. 271A/2.11.2007 se impune pârâtei în ceea ce priveşte conţinutul adoptat al metodologiei, fiind opozabilă tuturor utilizatorilor, cum s-a arătat, în temeiul art. 1312 alin. (8)-(10) din Legea nr. 8/1996, dar conţinutul metodologiei (inclusiv cele dispuse de Curtea de apel în cuprinsul formei finale) nu priveşte chestiunea în dispută.

În plus faţă de toate aceste chestiuni, decizia a tranşat chestiuni legate de forma metodologiei ce urmează a se aplica raporturilor dintre utilizatori şi titularii de drepturi reprezentaţi de organismele de gestiune colectivă şi nu a statuat cu privire la modul de aplicare a legii mai sus analizat.

Or, raţionamentul instanţei de recurs, care analizează normele relevante din cuprinsul Legii nr. 8/1996 şi care cuprinde concluzia că autorii sunt liberi să îşi gestioneze individual drepturile, chiar dacă ele fac obiectul gestiunii obligatorii, nu poate fi contrazis de metodologia aprobată conform procedurii anterior evocate, deoarece este vorba despre existenţa şi întinderea unor drepturi recunoscute de lege şi ele nu pot fi restrânse sau negate decât prin acte normative cu forţă echivalentă.

Nu poate fi reţinut nici argumentul de interpretare istorico-teleologică invocat de reclamantă în sensul că modificarea legii din anul 2019 – ce a introdus gestiunea colectivă extinsă pentru comunicarea publică şi care îngăduie expres gestiunea individuală – susţine teza că anterior, sub imperiul reglementării gestiunii colective obligatorii, gestiunea individuală nu era permisă.

Astfel, deşi regula de interpretare evocată poate fi un instrument eficient în operaţiunea de înţelegere a înţelesului unei norme, în situaţia de faţă adoptarea Legii nr. 15/2019 nu confirmă teza reclamantei.

Împrejurarea că modalitatea anterioară de reglementare a gestiunii colective obligatorii pentru comunicarea publică ce face obiectul reglementării prin Directiva 2001/29 nu permitea gestiunea individuală a fost susţinută prin scrisoarea Comisiei Europene nr. 2015/4027 adresată Statului Român şi avută în vedere la adoptarea Legii nr. 15/2019 (împrejurare menţionată în expunerea de motive a actului normativ).

Cu toate acestea, instanţa naţională nu este ţinută de un efect obligatoriu al acestei scrisori – ce constituia actul de punere în întârziere din cadrul unei proceduri de infringement, procedură ce nu a atins etapa contencioasă şi nu s-a aflat pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Dimpotrivă, instanţa naţională este ţinută de obligaţia de a aplica "principiul interpretării conforme", creaţie pretoriană a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, ce îi impune să facă tot ce ţine de competenţa sa, luând în considerare dreptul intern în ansamblul său şi aplicând metodele de interpretare recunoscute de acesta, în vederea garantării efectivităţii unei Directive şi în vederea identificării unei soluţii conforme cu finalitatea urmărită de aceasta.

Astfel, s-a arătat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în jurisprudenţa sa, în hotărârea dată la 19 ianuarie 2010 în cauza C-555/07, Seda Kücükdeveci împotriva Swedex GmbH & Co. KG:

"45 În ceea ce priveşte, în primul rând, rolul instanţei naţionale atunci când trebuie să soluţioneze un litigiu între particulari în care se dovedeşte că reglementarea naţională în cauză este contrară dreptului Uniunii, Curtea a statuat că instanţelor naţionale le revine atribuţia de a asigura protecţia juridică a drepturilor pe care justiţiabilii le au în temeiul dispoziţiilor dreptului Uniunii şi de a garanta efectul deplin al acestor dispoziţii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 octombrie 2004, Pfeiffer şi alţii, C-397/01-C-403/01, Rec., p. I-8835, punctul 111, precum şi Hotărârea din 15 aprilie 2008, Impact, C-268/06, Rep., p. I-2483, punctul 42).

46 În această privinţă, fiind vorba despre un litigiu între particulari, Curtea s-a pronunţat în mod constant în sensul că o directivă nu poate, prin ea însăşi, să creeze drepturi şi obligaţii în sarcina unui particular şi, prin urmare, nu poate fi invocată ca atare împotriva sa (a se vedea în special Hotărârea din 26 februarie 1986, Marshall, 152/84, Rec., p. 723, punctul 48, Hotărârea din 14 iulie 1994, Faccini Dori, C-91/92, Rec., p. I-3325, punctul 20, precum şi Hotărârea Pfeiffer şi alţii, citată anterior, punctul 108).

47 Cu toate acestea, obligaţia statelor membre, care rezultă dintr-o directivă, de a atinge rezultatul prevăzut de aceasta, precum şi îndatorirea acestora de a lua toate măsurile generale sau speciale necesare pentru a asigura îndeplinirea acestei obligaţii se impun tuturor autorităţilor statelor membre, inclusiv autorităţilor judiciare în cadrul competenţelor acestora (a se vedea în special, în acest sens, Hotărârea din 10 aprilie 1984, von Colson et Kamann, 14/83, Rec., p. 1891, punctul 26, Hotărârea din 13 noiembrie 1990, Marleasing, C-106/89, Rec., p. I-4135, punctul 8, Hotărârea Faccini Dori, citată anterior, punctul 26, Hotărârea din 18 decembrie 1997, Inter-Environnement Wallonie, C-129/96, Rec., p. I-7411, punctul 40, Hotărârea Pfeiffer şi alţii, citată anterior, punctul 110, precum şi Hotărârea din 23 aprilie 2009, Angelidaki şi alţii, C-378/07-C-380/07, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 106).

48 Prin urmare, la aplicarea dreptului naţional, instanţa naţională este obligată să elaboreze această interpretare, în măsura posibilului, în lumina literei şi a spiritului acestei directive pentru a îndeplini rezultatul urmărit prin aceasta şi pentru a se conforma astfel articolului 288 al treilea paragraf TFUE (a se vedea în acest sens Hotărârile citate anterior von Colson şi Kamann, punctul 26, Marleasing, punctul 8, Faccini Dori, punctul 26, precum şi Pfeiffer şi alţii, punctul 113). Cerinţa unei interpretări conforme a dreptului naţional este inerentă sistemului tratatului, în măsura în care aceasta permite instanţelor naţionale să asigure, în cadrul competenţelor lor, deplina eficacitate a dreptului Uniunii atunci când judecă litigiile cu care sunt sesizate (a se vedea în acest sens Hotărârea Pfeiffer şi alţii, citată anterior, punctul 114)."

Or, toată argumentarea ce precede referitoare la posibilitatea cesiunii dreptului de comunicare publică de către autor respectă acest principiu dezvoltat de CJUE, în sensul particular că prezumţia legală de imposibilitate de a gestiona individual anumite drepturi este una relativă, ce poate fi răsturnată dacă titularul a acţionat expres în acest sens şi cel interesat dovedeşte o atare conduită.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte reţine că, de principiu, titularii drepturilor de autor asupra operelor muzicale radiodifuzate de pârâta recurentă ar fi putut transmite – exclusiv sau neexclusiv – pârâtei dreptul de radiodifuzare a operei, caz în care această utilizare nu ar fi putut da dreptul la solicitarea de remuneraţii de către organismul de gestiune colectivă.

O atare dezlegare are însă doar valoare de principiu, cât timp ea putea fi valorificată concret numai în prezenţa unor contracte prin care să se transmită către pârâtă dreptul de radiodifuzare în discuţie, iar sarcina probei revenea, fără îndoială, celui care susţinea existenţa unor astfel de raporturi juridice, deci pârâtei.

Excede atribuţiilor instanţei de recurs analiza concretă a actelor juridice pentru care la dosar au fost depuse înscrisuri constatatoare, dar din perspectiva chestiunilor ce pot fi abordate în controlul judiciar de legalitate, este important a se sublinia care sunt elementele ce trebuia să facă obiectul analizei instanţei de apel atunci când a apreciat cu privire la excluderea anumitor opere radiodifuzate din ansamblul celor pentru care s-au calculat remuneraţiile solicitate în cauză.

Astfel, contractele în discuţie trebuie să fie încheiate cu titularii drepturilor de autor asupra operelor muzicale în discuţie – fie autorii, fie cei care au dobândit aceste drepturi ca urmare a transmisiunii, prin acte pentru cauză de moarte sau prin acte între vii.

În al doilea rând, contractele trebuie să aibă ca obiect transmiterea dreptului patrimonial de a radiodifuza operele muzicale în discuţie, după cum prevede art. 41 din Legea nr. 8/1996, cu indicarea modalităţii de utilizare, a duratei şi întinderii cesiunii, fiind necesar ca ele să aibă drept obiect dreptul a cărui valorificare se cere prin cererea de chemare în judecată şi nu un alt drept (din conţinutul drepturilor de autor sau conexe).

În al treilea rând, utilizatorul poate invoca o astfel de transmisiune a dreptului de radiodifuzare către el ori către un terţ cu care are raporturi juridice pe care le justifică probatoriu.

În speţă, prin susţinerile formulate în cauză, pârâta a pretins existenţa unor contracte de cesiune directe cu autorii, iar reclamanta a contestat aceste contracte prin prisma neîndeplinirii cerinţelor mai sus evocate, al conţinutului lor concret; Curtea de apel a reţinut cu privire la contractele exhibate de pârâta recurentă în cadrul acestei apărări şi cu privire la apărările reclamantei următoarele:

"Prin urmare, operele muzicale cu privire la care pârâta a justificat încheierea unor contracte directe/acorduri cu autorii, vor fi scoase din rândul operelor muzicale pentru care se datorează remuneraţii reclamantei, astfel încât remuneraţiile vor fi calculate pentru o pondere de opere muzicale cuprinzându-le numai pe cele cu privire la care nu s-au invocat contracte directe cu titularii drepturilor de autor, sens în care, în baza art. 480 C. proc. civ. va fi admis apelul pârâtei şi va fi schimbată sentinţa, în sensul obligării acesteia la plata remuneraţiilor calculate conform pct. 2.b. din răspunsul expertului la obiecţiuni .

Trebuie făcută precizarea că reclamanta solicită înlăturarea contractelor/acordurilor încheiate de pârâtă cu terţi titulari ai drepturilor de autor motivat şi de împrejurarea că aceste acte nu sunt întocmite în forma prevăzută ad probationem de art. 42 coroborat cu alin. (1) al art. 41 din Legea nr. 8/1996.

Curtea observă că nu atât absenţa formei scrise este invocată de către reclamantă, ci faptul că în contracte nu sunt prevăzute distinct şi clar, pentru fiecare dintre drepturile patrimoniale transmise, modalităţile de utilizare, durata şi întinderea cesiunii, precum şi remuneraţia titularului dreptului de autor. Potrivit art. 41 alin. (1) din lege, de acest viciu al contractului se pot prevala numai părţile acestuia şi numai în sensul dreptului de a solicita rezilierea. Cesiunea poate fi, însă, în continuare opusă reclamantei."

Această argumentare nu este însă aptă a răspunde criticilor formulate în apărare de reclamantă, deoarece până la întrunirea cerinţelor de validitate a contractelor de cesiune, era necesar a se determina cu claritate ce natură au contractele exhibate, ce calitate au părţile acestora (reclamanta afirmând că cedenţii sunt artişti, noţiune ce nu este echivalentă cu cea de autor al unei opere muzicale, precum şi că în anumite contracte calitatea de cesionar o au societăţi terţe, a căror legătură cu pârâta nu este lămurită, dar şi faptul că unele contracte cuprind menţiunea că B. S.R.L. nu va mai avea nicio obligaţie cu excepţia achitării către OGC-urile mandatate, UCMR ADA, E., F., a remuneraţiilor) şi care este obiectul contractelor (reclamanta afirmând că ele au avut ca obiect transmiterea altor drepturi decât cel de autor asupra operelor, contrar poziţiei exprimate de pârâtă).

Această necesitate de clarificare din partea instanţei de apel rezultă din aceea că partea căreia contractele i-au fost opuse a contestat însăşi calificarea lor drept contracte de cesiune a dreptului patrimonial de a radiodifuza opere muzicale.

Se poate însă observa din fragmentul mai sus reprodus că instanţa de apel nu a examinat în concret elementele relevante ale actelor juridice aflate în dispută, dând eficienţă contractelor, cu consecinţa stabilirii unui cuantum mai mic al remuneraţiilor, fără a examina apărările reclamantei.

Or, chiar dacă expertul judiciar (în specialitatea contabilitate) a realizat şi o variantă de calcul al remuneraţiilor cu excluderea operelor pentru care pârâta a pretins a i se fi transmis drepturile relevante cauzei, expertiza nu putea avea între obiective corecta calificare şi efectele juridice ale acestor contracte, acest demers revenind exclusiv instanţei de apel, în faţa căreia s-au ridicat aceste chestiuni litigioase.

În acelaşi timp, susţinerea că cele reclamate de organismul de gestiune colectivă intră sub incidenţa art. 41 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, atrăgând numai posibilitatea de a se cere rezilierea nu constituie un veritabil răspuns, deoarece în primul rând era necesar a determina dacă suntem în prezenţa unor contracte care să privească dreptul dedus judecăţii şi apoi urma a fi analizate cerinţele speciale de validitate sau de probaţiune ale acestor convenţii.

Această omisiune, invocată de recurenta reclamantă, îmbracă forma cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., deoarece instanţa este ţinută a răspunde adecvat tuturor susţinerilor şi apărărilor relevante pentru cauză, astfel cum rezultă din art. 9 alin. (2) şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

Or, cât timp soluţia instanţei de apel, atacată cu recurs, a exclus din pretenţiile reclamantei sumele corespunzătoare utilizării acelor opere pentru care s-a susţinut încheierea de contracte cu titularii drepturilor utilizate, era necesar a se realiza o analiză adecvată a acestor acte juridice, contestate de partea adversă prin susţinerile formulate în faţa instanţei de apel.

Totodată, se găseşte fondată, în aceleaşi coordonate ale controlului de legalitate, şi critica prin care se reproşează instanţei de apel omisiunea de examinare a unei alte pretenţii a reclamantei, aceea ca în cuprinsul operelor pentru care se calculează remuneraţii să fie inclusă şi muzica din publicitate, teleshopping şi materialele ce promovează emisiunile postului TV.

Astfel cum rezultă din considerentele primei instanţe, suma de 99.220,10 RON stabilită de Tribunal cu titlu de remuneraţie a fost calculată raportat la programele difuzate de pârâtă – divertisment şi publicitate - iar ponderea acestor programe despre care s-a considerat că includ opere muzicale în totalul transmisiei pârâtei (element necesar în calculul remuneraţiei) a fost stabilită la 90,69%, din care 70,69% divertisment şi 20% publicitate şi teleshopping.

Prin cererea de apel, pârâta a contestat modul de determinare a ponderii programelor avută în vedere la determinarea remuneraţiei, susţinând că în speţă nu s-a făcut dovada că respectivele programe conţin difuzare de opere muzicale, sarcină ce revenea reclamantei.

Instanţa de apel a dispus administrarea unei noi expertize în specialitatea contabilitate, care a avut între obiective şi determinarea ponderii utilizării operelor muzicale în programele difuzate de pârâtă, iar această determinare s-a realizat (în varianta însuşită de instanţa de apel) pe baza unor playlist-uri depuse la dosarul cauzei de pârâtă pentru perioada relevantă.

Expertul judiciar a constatat care a fost ponderea operelor muzicale în playlist-uri şi a arătat în lucrarea sa aceste calcule – fila x verso în vol. II.

Prin obiecţiunile formulate, reclamanta a cerut ca expertul să lămurească dacă procentele indicate cuprindeau şi muzica din reclame şi materiale promo, iar în răspunsul său expertul a arătat că în playlist-uri nu erau incluse reclame sau clipuri publicitare.

Cu ocazia dezbaterilor orale asupra apelurilor formulate, reclamanta a reiterat aceste susţineri – care priveau în mod direct motivul de apel formulat de pârâtă cu privire la ponderea utilizării operelor muzicale – şi a arătat că ponderea calculată în expertiza efectuată în apel a avut în vedere declaraţia unilaterală a pârâtei (playlist-urile depuse la dosar de aceasta), ce nu include publicitatea şi clipurile promoţionale, astfel încât a considerat că cele reţinute de prima instanţă nu au fost contrazise prin probatoriul administrat în apel. Aceleaşi susţineri – ce combăteau constatările expertizei judiciare administrate – au fost incluse şi în concluziile scrise depuse la dosar după închiderea dezbaterilor.

Admiţând apelul declarat de pârâtă şi stabilind remuneraţiile prin raportare la ponderea calculată de expertul judiciar în modul arătat, favorabil pârâtei prin comparaţie cu ponderea reţinută de prima instanţă, considerabil mai mare, Curtea de Apel a exclus în concret şi remunerarea pentru muzica din publicitate şi promo, pentru care reclamanta a susţinut constant că se impune a fi inclusă în programele ce intră în calculul ponderii utilizării operelor muzicale şi pentru care prima instanţă a calculat remuneraţii.

În aceste condiţii, era necesar ca instanţa de apel să justifice în hotărârea sa care este motivul pentru care a înlăturat din programele ce conţin muzică pe cele de publicitate şi promo, această chestiune fiind litigioasă în apel.

Or, niciun argument nu se identifică în decizia recurată cu privire la această dispută, deşi era necesar a se determina dacă reclamanta a probat existenţa unor astfel de programe conţinând muzică, astfel cum solicita pârâta prin apel.

Recurenta-reclamantă a criticat prin recursul său absenţa unei atare analize, iar acest motiv de recurs este întemeiat, faţă de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. raportat la art. 9 alin. (2) şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

Nu va fi examinată critica reclamantei referitoare la incidenţa prevederilor art. 41 şi art. 42 din Legea nr. 8/1996 (prin care valorifică apărări în sensul neîndeplinirii cerinţelor de validitate, respectiv de probaţiune ale contractelor de care s-a folosit pârâta pentru a justifica cesiunea drepturilor de autor), pentru că, în absenţa unei analize adecvate din partea instanţei de apel a chestiunilor de fapt ce rezultă din ansamblul dovezilor administrate, a caracteristicilor acestor contracte şi a susţinerilor reclamantei sub aceste aspecte, controlul judiciar de legalitate sub cazul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi realizat.

De aceea, instanţa de rejudecare va avea în vedere şi aceste susţineri cu ocazia analizei contractelor.

Recursul declarat de reclamantă priveşte şi încheierea din 11.05.2022, prin care instanţa de apel a încuviinţat ca expertul judiciar să răspundă la o parte dintre obiecţiunile formulate de reclamantă faţă de raportul de expertiză şi a respins o parte dintre aceste obiecţiuni, şi anume cele prin care s-a susţinut că expertul contabil nu avea calificarea de a determina care opere dintre cele menţionate în playlist-uri aparţin genului muzical folclor şi care fac obiectul unor contracte de cesiune între titulari şi pârâtă.

Măsurile luate de instanţa de apel prin această încheiere (criticate de recurenta-reclamantă) sunt, însă, legale.

Astfel, aşa cum s-a arătat, expertul contabil era chemat a realiza exclusiv calcule (în mai multe variante, pentru a permite instanţei ca, în urma dezlegărilor necesare în fapt şi în drept, să dispună corespunzător) şi nu i s-a cerut a tranşa dacă respectivele contracte de cesiune puteau primi efectele juridice pe care pârâta tindea a le obţine ori dacă anumite opere aparţin unui gen muzical sau altuia.

În acelaşi timp, chestiunile privind calificarea anumitor opere ca aparţinând genului muzical folclor şi respectiv calificarea contractelor ca având ca obiect cesiunea drepturilor de autor asupra operelor muzicale difuzate erau rezervate exclusiv instanţei spre dezlegare, după cum s-a arătat.

De aceea, în mod corect nu s-a dispus ca expertul să lămurească aceste aspecte şi recursul reclamantei declarat împotriva încheierii menţionate este nefondat.

II.2 Recursul pârâtei B. SRL

Printr-o critică ce poate fi analizată din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susţine că în mod greşit a apreciat instanţa de apel în sensul caracterului obligatoriu al gestiunii colective în speţă, susţinând greşita aplicare a art. 1231 din Legea nr. 8/1996 în forma aplicabilă litigiului, în sensul că nu este vorba despre radiodifuzare, ci de radiodifuzare în domeniul audiovizual, care este supusă gestiunii facultative.

Potrivit art. 1231 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 8/1996 în forma aplicabilă litigiului, "Gestiunea colectivă este obligatorie pentru exercitarea următoarelor drepturi: (…) d) dreptul de radiodifuzare a operelor muzicale".

Pentru înţelegerea noţiunii de radiodifuzare şi a domeniului său de aplicare, este utilă evocarea art. 151 din acelaşi act normativ, potrivit cu care: "În sensul prezentei legi, prin radiodifuzare se înţelege: a) emiterea unei opere de către un organism de radiodifuziune ori de televiziune, prin orice mijloc ce serveşte la propagarea fără fir a semnelor, sunetelor sau imaginilor, ori a reprezentării acestora, inclusiv comunicarea ei publică prin satelit, în scopul recepţionării de către public;b) transmiterea unei opere sau a reprezentării acesteia, prin fir, prin cablu, prin fibră optică sau prin orice alt procedeu similar, cu excepţia reţelelor de calculatoare, în scopul recepţionării ei de către public."

Prin urmare, radiodifuzarea la care se referă art. 1231 alin. (1) lit. d) în privinţa operelor muzicale se poate realiza atât de organisme de radiodifuziune, cât şi de organisme de televiziune, contrar susţinerilor recurentei-pârâte.

Nu sunt aplicabile în ipoteza speţei dispoziţiile art. 1232 alin. (1) lit. d) din lege (care include în sfera gestiunii facultative dreptul de radiodifuzare a operelor şi a prestaţiilor artistice în domeniul audiovizual), deoarece domeniul audiovizual se referă la opera audiovizuală, care este, potrivit art. 64 din Legea nr. 8/1996 în forma aplicabilă litigiului "opera cinematografică, opera exprimată printr-un procedeu similar cinematografiei sau orice altă operă constând dintr-o succesiune de imagini în mişcare, însoţite sau nu de sunete."

Or, susţinerea că videoclipurile ar reprezenta operele audiovizuale relativ la care drepturile de autor sunt supuse gestiunii colective facultative nu poate fi reţinută ca relevantă în contextul de faţă, deoarece nu are în vedere împrejurarea că recurenta pârâtă difuzează, în principal, opere muzicale însoţite de imagini, deosebindu-se de operele audiovizuale prin aceea că nu reprezintă imagini care pot sau nu să fie însoţite de sunet, deci şi de opere muzicale.

O astfel de interpretare a noţiunii de operă audiovizuală este în deplin acord cu prevederile art. 64 din Legea nr. 8/1996 care relevă, cum rezultă din definiţia anterior evocată, caracterul secundar şi nedeterminant al muzicii.

De aceea, constatând că întreg raţionamentul construit de recurenta pârâtă pleacă de la premisa eronată că în discuţie sunt opere audiovizuale şi nu opere muzicale, va fi înlăturat acest motiv de recurs, ca nefondat.

Conex, nu este incidentă în cauză dezlegarea cuprinsă în Hotărârea CJUE din cauza C-147/19, deoarece ea priveşte ipoteza comunicării publice a unei înregistrări audiovizuale care conţine fixarea unei opere audiovizuale în care a fost încorporată o fonogramă sau o reproducere a acestei fonograme, ipoteză străină speţei.

Un al doilea motiv de recurs dezvoltat de recurenta-pârâtă a privit susţinerea sa că operele difuzate aparţin genului muzical folclor; consecutiv, aceasta apreciază că, de vreme ce operele folclorice nu au un autor cunoscut, utilizarea lor nu poate fi supusă unei obligaţii de remunerare a autorilor, îndeobşte necunoscuţi.

Curtea de apel a înlăturat acest motiv de apel în cuprinsul hotărârii recurate, argumentând astfel: "Curtea este de acord cu reclamanta că faptul că autorul operei este anonim nu înlătură protejarea drepturilor patrimoniale de autor, iar genul operei muzicale (folclor) nu este relevant în analiza protecţiei drepturilor de autor oferite de lege; revenea pârâtei sarcina de a demonstra că operele muzicale clasificate ca "folclor" pentru care nu a încheiat contracte de cesiune sau acorduri de utilizare erau ieşite din durata de protecţie, probă ce nu a fost făcută. Chiar dacă s-ar lua în considerare cele câteva titluri menţionate exemplificativ ca opere ieşite din sfera protecţiei (colindul "Trei păstori", spre ex.), nu este limpede dacă nu cumva este vorba despre opere derivate prin adaptare/aranjare originală, astfel încât nu se poate reţine că pârâta a dovedit că operele muzicale menţionate generic ca "folclor", pentru care nu avea contracte încheiate direct cu autorii, sunt intrate în domeniul public şi că nu ar datora remuneraţii pentru acestea."

Această statuare cuprinde mai multe paliere, care necesită o analiză separată.

Astfel, de principiu nu este corectă afirmaţia că apartenenţa operelor muzicale utilizate la genul muzical folclor nu este relevantă.

Dimpotrivă, Înalta Curte reţine că folclorul conţine creaţii impersonale, aparţinând unei colectivităţi mai restrânse ori mai extinse, transmise şi prelucrate din generaţie în generaţie, în aşa fel încât nu se mai poate determina cu certitudine cine a fost autorul iniţial şi nici cine au fost autorii care au contribuit de-a lungul timpului la modificarea operelor.

De aceea, în acord cu recurenta-pârâtă, se reţine că în privinţa operelor aparţinând genului folclor nu poate fi reclamată protecţia reglementată prin legea dreptului de autor, dacă este imposibil de stabilit paternitatea operei.

Or, deşi este adevărat că opera poate exista şi fără autorul său (şi că legea prevede şi cum se transmite dreptul patrimonial la decesul autorului şi pentru ce durată), exercitarea drepturilor patrimoniale de autor nu poate fi concepută în afara existenţei unui titular.

O altă dimensiune a protecţiei este însă cuprinsă în Convenţia pentru salvgardarea patrimoniului cultural imaterial, adoptată la Paris la 17 octombrie 2003, ratificată de România prin Legea nr. 410/2005, folclorul fiind parte integrantă din patrimoniul cultural imaterial, iar în aplicarea acestei Convenţii a fost adoptată Legea nr. 26/2008 privind protejarea patrimoniului cultural imaterial.

Potrivit art. 2 lit. a) din acest act normativ, patrimoniul cultural imaterial este reprezentat de totalitatea practicilor, reprezentărilor, expresiilor, cunoştinţelor, abilităţilor - împreună cu instrumentele, obiectele, artefactele şi spaţiile culturale asociate acestora - pe care comunităţile, grupurile sau, după caz, indivizii le recunosc ca parte integrantă a patrimoniului lor cultural.

În această noţiune se include şi creaţia ce în mod uzual este numită folclor, pentru că aceasta întruneşte toate caracteristicile incluse în definiţie.

Art. 4 din această lege stabileşte, totodată, principalele însuşiri ale patrimoniului cultural imaterial, între care este de menţionat caracterul anonim al originii creaţiei (lit. a), în timp ce art. 1 alin. (2) din aceeaşi lege prevede în mod explicit că: "Prezenta lege nu poate fi folosită, în întregime sau în parte, de nicio persoană fizică ori juridică pentru a obţine protecţia unui element al patrimoniului cultural imaterial prin intermediul actelor normative care reglementează proprietatea industrială sau dreptul de autor."

Din această perspectivă, chestiunea apartenenţei operelor difuzate de pârâtă la genul muzical folclor prezenta relevanţă în contextul apărărilor formulate, pentru că teza pârâtei în sensul necunoaşterii autorilor operelor muzicale difuzate excludea protecţia prin legea drepturilor de autor şi, implicit, nu permitea reclamantei încasarea de remuneraţii pentru utilizarea sa.

Este însă corectă acea parte a raţionamentului expus mai sus al instanţei de apel în care se arată că sarcina probei unei atare împrejurări revenea pârâtei.

Astfel, învestind instanţa cu cererea de chemare în judecată, reclamanta a invocat autorizaţia licenţă neexclusivă emisă, care, cum s-a subliniat de prima instanţă, are valoarea unui contract; încheierea acesteia de către pârâtă dădea naştere unei prezumţii simple – de care reclamanta s-a prevalat – în sensul că pârâta difuzează opere muzicale protejate. În caz contrar, încheierea autorizaţiei nu ar fi avut justificare logică.

În aceste coordonate, pârâta s-a apărat susţinând că operele muzicale difuzate aparţin folclorului, autorul acestora nefiind cunoscut.

Într-o corectă aplicare a art. 249 din C. proc. civ., instanţa de apel a reţinut că era obligaţia pârâtei de a dovedi că difuzează exclusiv opere folclorice, Curtea de apel ajungând la concluzia – ce nu poate fi cenzurată în recurs – că o atare dovadă nu s-a administrat.

Prevederile art. 249 conform cărora "cel ca face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege", sunt aplicabile atât în privinţa reclamantului care este ţinut să probeze pretenţiile deduse judecăţii, cât şi în privinţa pârâtului care, pentru susţinerile din apărare, trebuie să se supună regulii actori incumbit probatio, ca titular al acelor susţineri.

Întrucât pârâta a arătat că nu difuzează opere protejate, ea nu putea fi, într-adevăr, obligată să facă dovada unui fapt negativ, ci, în apărare, era ţinută să facă dovada faptului pozitiv vecin şi conex – respectiv să demonstreze ce opere muzicale a difuzat efectiv în perioada de referinţă a litigiului, ceea ce era posibil prin depunerea la dosar a rapoartelor conţinând informaţiile arătate la art. 130 lit. h) din Legea nr. 8/1996.

În contextul încheierii autorizaţiei licenţă neexclusivă, indiferent de natura operelor pe care le difuzează, pârâta avea obligaţia întocmirii şi comunicării playlist-urilor conţinând totalitatea operelor difuzate; o astfel de conduită se impunea inclusiv din perspectiva diligenţelor necesare unui profesionist în scopul protejării propriilor interese economice.

Aceste liste (întocmite conform metodologiei, cu toate informaţiile ce caracterizează opera) puteau constitui suportul primar al argumentării pârâtei care pretindea difuzarea de opere din folclor, ele putând fi completate cu alte mijloace probatorii.

Referirea recurentei-pârâte la posibila existenţă a unor variante adaptate/derivate ale operei folclorice va primi acelaşi răspuns: orice susţinere care excede sau contravine chestiunilor agreate de părţile litigiului prin contractul de care reclamanta s-a prevalat va fi probată de către cel care o deduce judecăţii.

Legat de aceste aspecte, se impune a sublinia că reclamanta a contestat această linie de apărare a pârâtei, afirmând că ea se află în contradicţie cu teza încheierii contractelor de cesiune cu autorii operelor (deoarece dacă opera nu are autor cunoscut, nu poate fi concepută încheierea unui contract de cesiune cu titularul dreptului de autor).

Înalta Curte constată însă că, deşi în principiu cele două apărări se exclud, în speţă pârâta nu le-a susţinut cu privire la aceleaşi opere, ci a arătat că o parte dintre opere sunt din folclor şi pentru o altă parte a încheiat contracte de cesiune cu autorii, iar Curtea de apel a tratat distinct cele două chestiuni, după cum rezultă explicit din considerentele deciziei, mai sus reproduse.

În consecinţa acestor argumente, sunt nefondate susţinerile recurentei-pârâte în sensul că reclamanta era ţinută mai întâi a face dovada repertoriului protejat pentru ca ulterior pârâta să facă dovada că ceea ce utilizează sunt opere din folclor, iar motivul de recurs care priveşte greşita obligare a pârâtei la plata de remuneraţii pentru opere care nu sunt protejate conform Legii nr. 8/1996 nu poate fi primit.

Pentru toate aceste considerente, observând că motivele dezvoltate de pârâtă şi care au putut fi analizate din perspectiva controlului de legalitate reglementat de art. 488 C. proc. civ. sunt nefondate, recursul declarat de această parte va fi respins ca atare.

Urmează, cum s-a arătat deja, să fie admis recursul declarat de reclamantă, în temeiul art. 497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., să fie casată în parte decizia instanţei de apel şi trimisă cauza spre rejudecare, cu menţinerea soluţiei date de Curtea de apel asupra apelului reclamantei, ce privea exclusiv acordarea TVA.

Este necesar a se sublinia că, de vreme ce nu s-au formulat critici prin recursurile declarate cu privire la chestiunea aplicării TVA remuneraţiilor ce fac obiectul cauzei, măsura Curţii de Apel de admitere a căii de atac declarate de UCMR – ADA împotriva sentinţei tribunalului sub acest aspect a devenit definitivă şi în consecinţa admiterii recursului reclamantei, casarea nu va opera decât cu privire la celelalte măsuri ale instanţei de apel.

Succesiv rejudecării însă, o eventuală redimensionare a sumelor la care ar putea fi obligată pârâta va atrage calcularea corespunzătoare şi a cotei TVA, pentru că este stabilit cu autoritate de lucru judecat în acest litigiu că aceste sume sunt purtătoare de TVA.

Cheltuielile de judecată efectuate de părţi în prezentul recurs vor fi avute în vedere la rejudecarea cauzei în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva încheierii de şedinţă din 11 mai 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L., împotriva deciziei nr. 31A din 12 ianuarie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 31A din 12 ianuarie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează în parte decizia nr. 31A din 12 ianuarie 2023 şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Menţine decizia recurată sub aspectul soluţiei de admitere a apelului declarat de reclamanta A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 martie 2024.