TV broadcaster’s liability for author remuneration where performers’ consent contracts do not transfer exclusive musical copyright.

Şedinţa publică din data de 19 martie 2024

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă la data de 15.06.2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să dispună rezilierea contractului de licenţă neexclusivă nr. 18/TV/11.06.2010, începând cu data de 15 iunie 2012.

Prin cererea reconvenţională, înregistrată la data de 18.07.2016, pârâta-reclamantă Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România - B. a solicitat obligarea reclamantei-pârâte A. S.R.L. la plata următoarelor sume de bani, estimate provizoriu: 25.762,22 RON, inclusiv TVA, reprezentând remuneraţii restante datorate de pârâtă cu titlu de drepturi patrimoniale de autor pentru radiodifuzarea operelor muzicale în trimestrele III, IV 2015 şi trimestrele I şi II 2016, pe postul de televiziune C.; 717,49 RON, reprezentând penalităţi datorate pentru întârzierea plăţii remuneraţiilor aferente trimestrelor III, IV 2015 şi trimestrelor I, II 2016, penalităţi calculate până la data de 13.07.2016; penalităţi egale cu dobânda legală începând cu data de 14.07.2016 şi până la plata efectivă a remuneraţiilor aferente trimestrelor III, IV 2015 şi trimestrelor I, II 2016, reprezentând remuneraţii restante datorate potrivit primului capăt de cerere; de asemenea, s-a solicitat obligarea pârâtei la comunicarea rapoartelor trimestriale pentru trimestrele III, IV 2015 şi trimestrele I, II 2016, în format scris şi electronic cuprinzând lista operelor muzicale utilizate zilnic pe postul de televiziune C. (inclusiv cele cuprinse în spoturile publicitare, teleshopping, promo, muzică de fundal etc.) cu menţionarea pentru fiecare operă muzicală în parte a denumirii operei, autorului/autorilor (compozitor, textier, aranjor), ora, data, durata de radiodifuzare (min, sec); (v) la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu taxa de timbru, onorariu avocat, onorariu expert, etc.).

Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa nr. 898/14.07.2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi lipsei calităţii procesuale pasive invocate de reclamanta-pârâtă cu privire la cererea reconvenţională, ca neîntemeiate; a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată şi a admis cererea reconvenţională precizată, cu cheltuieli de judecată; a obligat pe reclamanta-pârâtă A. S.R.L. la plata către pârâta-reclamantă B. a sumelor de 94.519,38 RON (fără TVA) remuneraţie datorată de pârâtă pentru radiodifuzarea operelor muzicale în perioada iulie 2015- iunie 2016, respectiv de 3.211,17 RON reprezentând penalităţi de întârziere calculate până la data de 21.08.2019, precum şi la plata penalităţilor de întârziere în continuare, penalităţi egale cu dobândă legală datorată de pârâtă până la plata efectivă a debitului restant; a obligat pe reclamanta-pârâtă să comunice pârâtei-reclamante rapoartele trimestriale pentru perioada 1.07.2015- 30.06.2016, în format scris şi electronic, cuprinzând lista operelor muzicale utilizate zilnic pe postul de televiziune C. (inclusiv cele cuprinse în spoturile publicitare, teleshopping, promo, muzică de fundal etc.), cu menţionarea pentru fiecare în parte a denumirii operei, autorului/autorilor (compozitor, textier, aranjor), ora, data, durata de radiodifuzare (minute/secunde); a admis cererea de majorare a onorariului expertului, formulată de expertul D.; a stabilit cuantumul final al onorariului expertului la suma de 6.000 RON; a pus în sarcina reclamantei-pârâta obligaţia de a achita diferenţa onorariului de expert in cuantum de 4.600 RON d-nei expert D..

Decizia pronunţată în apel

Prin decizia nr. 1836/15.12.2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă A. S.R.L. împotriva sentinţei menţionate, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins cererea reconvenţională, ca neîntemeiată; a înlăturat obligaţia reclamantei-pârâte de a plăti pârâtei-reclamante cheltuielile de judecată din primă instanţă; a menţinut celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs pârâta-reclamantă B., criticând-o pentru nelegalitate, pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:

- Hotărârea recurată încalcă autoritatea de lucru judecat de care se bucură decizia civilă nr. 1208A/1 octombrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2015.

Astfel, recurenta a formulat mai multe acţiuni împotriva A. S.R.L. pentru ca aceasta să fie obligată la plata remuneraţiilor datorate cu titlu de drepturi patrimoniale de autor ca urmare a radiodifuzării operelor muzicale, acţiunile formulate vizând perioade succesive. În toate aceste dosare, cât şi în dosarul nr. x/2015, A. S.R.L. s-a apărat depunând contractele/acordurile încheiate cu artiştii interpreţi sau cu alte persoane decât autorii operelor muzicale.

Prin decizia civilă nr. 1208A din 01 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2015, s-a statuat că aceste contracte încheiate cu artişti interpreţi sau cu persoane juridice nu probează că autorii operelor muzicale (compozitori, textieri, aranjori) şi-ar fi cesionat drepturile patrimoniale de radiodifuzare pe care le deţin către A. S.R.L.

Recurenta-reclamantă a arătat, totodată, că a fost încălcată puterea de lucru judecat şi a deciziei civile nr. 271A/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 281/2008, în cuprinsul căreia se arată că în cazul radiodifuzării operelor muzicale pe posturile de televiziune, gestiunea colectivă este una obligatorie, iar pentru determinarea remuneraţiei datorate B. nu se ţine seama de contractele încheiate de radiodifuzor cu titularii de drepturi patrimoniale de autor.

- Hotărârea recurată a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 13, art. 26 alin. (2), art. 39 şi art. 42 din Legea nr. 8/1996 în forma aplicabilă la data litigiului, precum şi a dispoziţiilor art. 1280 C. civ.

Din perspectiva art. 1280 din C. civ., recurenta a menţionat că instanţa de apel nu a explicat mecanismul juridic prin care artiştii interpreţi şi terţele persoane au dobândit drepturile patrimoniale de la autorii operelor, reprezentaţi de compozitori, textieri, aranjori, pentru a putea afirma că acestea au fost conferite la rândul lor către A. S.R.L.

Instanţa de apel ar fi trebuit să verifice dacă a fost probat, potrivit legii, raportul juridic prin care autorul ar fi transmis dreptul său patrimonial către artistul interpret sau terţa persoană juridică. În absenţa unui astfel de contract, având în vedere obiectul dedus judecăţii prin cererea reconvenţională, sunt lipsite de relevanţă contractele pe care reclamanta-pârâtă le-a încheiat cu artiştii interpreţi şi diverse persoane juridice, indiferent care ar fi obiectul şi clauzele acestora.

Potrivit art. 13, art. 39 şi art. 42 din Legea nr. 8/1996 – norme de ordine publică, aceste contracte nu pot fi opuse autorilor de opere muzicale şi nu îi pot priva de dreptul lor patrimonial de autor, respectiv de dreptul la remuneraţie, care se gestionează colectiv.

Potrivit dispoziţiilor legii speciale invocate, se impune ad probationem forma scrisă a contractului prin care se transferă exclusiv sau neexclusiv dreptul patrimonial de autor de opere muzicale. Or, în cauză nu s-a probat existenţa unor contracte care să ateste că autorii au transmis drepturile patrimoniale de autor către artiştii interpreţi ori către alte persoane juridice sau către A. S.R.L.

De asemenea, conţinutul contractului de cesiune nu poate fi probat decât prin forma sa scrisă, sancţiunea fiind imposibilitatea dovedirii actului cu alt mijloc de probă, recurenta invocând în acest sens statuările deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 738 din 13 martie 2018.

S-a susţinut, totodată, că instanţa de apel nu a explicat mecanismul juridic prin care actele juridice unilaterale întocmite de artiştii interpreţi, nu de autori, intitulate acorduri, au fost calificate ca reprezentând contracte de cesiune de drepturi patrimoniale, care sunt acte juridice bilaterale şi sinalagmatice. De asemenea, nu a precizat nici temeiul care ar fi conferit intimatei drepturile patrimoniale de autor.

Or, potrivit art. 43 (anterior art. 42) din Legea nr. 8/1996, nu este posibilă completarea probatoriului cu prezumţii sau alte mijloace de probă pentru a dovedi că aceste acorduri ar reprezenta în fapt acte bilaterale, sinalagmatice, consensuale, ori că intimata ar fi parte în acestea.

Recurenta-reclamantă a mai arătat că instanţa de apel nu a explicat nici mecanismul juridic prin care A. S.R.L. a dobândit, prin contracte în care nu este parte, dreptul de radiodifuzare a operelor muzicale, referindu-se în special la contractele încheiate între artiştii interpreţi şi societatea terţă E. S.R.L.

Or, chiar prin aceste contracte se prevede în mod expres că A. S.R.L. este obligată să achite către B. remuneraţiile potrivit Legii nr. 8/1996, dispoziţie contractuală care a fost nesocotită de către instanţa de apel.

- Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază concluzia potrivit căreia intimata ar fi îndreptăţită să utilizeze operele folclorice, încălcându-se astfel, dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 8/1996.

Recurenta a precizat că nu rezultă care este temeiul juridic şi raţionamentul care ar îndreptăţi A. S.R.L. să radiodifuzeze opere muzicale calificate drept folclor, fără autorizare şi fără plata remuneraţiei şi nici care este temeiul calificării unei opere ca fiind "folclor".

Din acest motiv, se poate presupune că prin noţiunea de "folclor" instanţa de apel a dorit să se refere la noţiunea juridică de "operă anonimă", însă, contrar soluţiei recurate, caracterul anonim al unei opere muzicale nu exclude protecţia sa, art. 26 alin. (2) aplicabil la data litigiului reglementând în ce priveşte protecţia de care o astfel de operă se bucură şi perioada pentru care este conferită. Or, instanţa de apel nu a reţinut şi nu a probat că pentru anumite opere muzicale cu autor anonim ar fi expirat termenul pentru care textul de lege conferă protecţia.

De asemenea, a mai menţionat că lipseşte analiza proprie pe care instanţa de apel trebuia să o facă în ce priveşte contractele şi acordurile de participare evocate de intimată, care să ţină seama de părţile lor, de conţinutul şi de clauzele acestora. O atare analiză se impunea pentru a stabili dacă acestea probează dobândirea directă de către intimata-pârâtă a dreptului de radiodifuzare a operelor muzicale.

În plus, analiza fiecărui contract în parte a fost realizată de un expert contabil, care nu are un astfel de drept, soluţia instanţei de apel fiind întemeiată pe concluziile expertului contabil cu privire la obiectul şi efectele juridice ale respectivelor contracte.

Recurenta-reclamantă a indicat încălcarea dispoziţiilor art. 330 alin. (1) şi art. 6 C. proc. civ., arătând, totodată, că expertul a realizat lucrarea cu depăşirea specializării şi a competenţelor sale. De asemenea, expertul nu are sarcina şi nici competenţa de a lămuri aspectele juridice ale cauzei, de a interpreta contractul ori legea, o atare atribuţie incumbând numai instanţei.

- Instanţa de apel nu a explicat de ce nu pot opera prezumţiile prevăzute de art. 295 şi art. 335 alin. (3) C. proc. civ., în ceea ce priveşte operele muzicale difuzate în cadrul publicităţii (spoturi publicitare, teleshopping, promo, jingle).

Potrivit art. 130 lit. h) din Legea nr. 8/1996 şi pct. 6 din Metodologia adoptată prin Decizia ORDA nr. 170/2007 modificată prin Decizia ORDA nr. 41/2008, intimata are obligaţia legală de a comunica informaţii complete cu privire la radiodifuzarea operelor muzicale, obligaţie căreia nu i s-a conformat.

În ceea ce priveşte muzica din publicitate, instanţa de apel a reţinut, invocând concluzia raportului de expertiză, că publicitatea difuzată pe postul C. este special creată pentru acest post de televiziune, nefiind aşadar utilizate opere muzicale aparţinând altor persoane.

Or, o atare concluzie nu se regăseşte în raportul de expertiză şi chiar în situaţia în care s-ar regăsi, expertul contabil nu are specializarea necesară pentru a formula astfel de opinii.

Pe de altă parte, instanţa de apel nu a respectat dispoziţiile art. 255 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora faptele notorii nu trebuie dovedite.

Or, este de notorietate că publicitatea nu este creată special pentru un anumit post de televiziune, clipurile publicitare difuzându-se pe mai multe posturi de televiziune. De asemenea, este notoriu că publicitatea cuprinde muzică, iar un astfel de aspect nu se mai impunea a fi dovedit.

III. Apărările formulate în cauză

Intimata A. S.R.L. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea recursului.

IV. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, la data de 29 septembrie 2023, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea de şedinţă din 21 noiembrie 2023, completul de filtru a admis în principiu recursul şi a fixat termen de judecată la data de 27 februarie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

V. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Printr-o primă critică, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenta–reclamantă a reproşat instanţei de apel încălcarea autorităţii de lucru judecat de care beneficiază decizia nr. 1208A/1.10.2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2015, prin care s-a statuat că acordurile/contractele încheiate cu artişti interpreţi sau cu alte persoane decât autorii operelor muzicale (compozitori, textieri, aranjori) ar fi cesionat drepturile patrimoniale de radiodifuzare către A. S.R.L.

Critica astfel formulată nu este fondată.

În conformitate cu art. 430 alin. (1) C. proc. civ., "Hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată."

Pentru aplicarea prezumţiei decurgând din lucrul anterior judecat, nu trebuie să fie întrunită tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, însă este necesar ca acea chestiune litigioasă care a fost dezlegată între aceleaşi părţi prin hotărâre definitivă într-o cauza anterioară, să aibă valoarea unei chestiuni prejudiciale în cauza dedusă judecăţii.

Totodată, este de precizat că autoritatea de lucru judecat operează atât timp cât împrejurările de fapt esenţiale şi pe baza cărora instanţa anterioară a dezlegat o anumită chestiune litigioasă între părţi, rămân neschimbate, ceea ce constituie o aplicare a principiului rebus sic stantibus.

Hotărârea judecătorească anterioară, invocată prin motivele de recurs, a fost pronunţată într-un litigiu între aceleaşi părţi, a vizat aceeaşi modalitate de utilizare a operelor titularilor de drepturi reprezentanţi de organismul de gestiune colectivă, anume radiodifuzarea operelor muzicale pe postul C..

Este reală împrejurarea că instanţa de apel, în decizia nr. 1208A/1.10.2020, a apreciat că este de prisos a examina dacă înscrisurile depuse în apărare de către pârâta A. S.R.L. reprezintă contracte de cesiune a drepturilor autorilor de opere muzicale, în condiţiile în care au fost încheiate de către artişti interpreţi sau executanţi, iar nu de către titulari ai dreptului de autor.

Pretenţiile formulate de către reclamantă, constând în plata remuneraţiei, au privit, însă, perioade de utilizare diferite, în prezenta cauză fiind solicitate remuneraţiile cuvenite titularilor pentru perioada 2015-2016, în timp ce, în litigiul anterior, plata remuneraţiei a fost solicitată pentru perioada 2011-2012.

Pentru a ajunge la concluzia lipsei de relevanţă a acelor contracte pentru plata remuneraţiei, instanţa de judecată s-a raportat la acte juridice încheiate în perioada 2011-2014 de către artiştii interpreţi şi executanţi ale căror prestaţii artistice au fost difuzate pe postul C., reţinând că nici măcar nu s-a afirmat calitatea de autor de opere muzicale a persoanelor care au contractat cu pârâta A. S.R.L.

Or, în prezenta cauză, instanţa de apel a reţinut că, în cuprinsul contractelor depuse la dosar, vizând perioada de utilizare 2015-2016, artistul contractant a declarat că deţine toate drepturile de autor şi/sau conexe încorporate în opera ce se dorea a fi transmisă.

Prin urmare, faţă de situaţia de fapt, ce nu poate fi reevaluată în etapa procesuală a recursului, se impune a se constata că s-au schimbat împrejurările de fapt esenţiale, pe baza cărora instanţa anterioară a dezlegat o anumită chestiune litigioasă între părţi, astfel încât nu poate fi valorificat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat de care beneficiază hotărârea judecătorească definitivă, invocată de către recurenta–reclamantă.

Faţă de considerentele arătate, Înalta Curte va respinge motivul de recurs pe acest aspect.

Recurenta–reclamantă a susţinut, totodată, că instanţa de apel a ignorat în mod nejustificat considerentele deciziei civile nr. 271A din 2 noiembrie 2007 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, prin care s-a arătat că, în cazul radiodifuzării operelor muzicale pe posturile de televiziune, gestiunea colectivă este una obligatorie, iar pentru determinarea remuneraţiei datorate B. nu se ţine seama de contractele încheiate de radiodifuzor cu titularii drepturilor patrimoniale de autor.

Înalta Curte reţine că prin hotărârea judecătorească invocată de către recurentă s-a dispus, în calea de atac a apelului, schimbarea în parte a Hotărârii arbitrale din 12 aprilie 2007 de stabilire a formei finale a Metodologiei având ca obiect utilizarea prin radiodifuzare a operelor muzicale de către organismele de televiziune, publicate în Monitorul Oficial al României nr. 278/2007 în baza Deciziei directorului general al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor nr. 170/2007.

Aşadar, în urma pronunţării deciziei civile nr. 271A/2.11.2007 a Curţii de Apel Bucureşti, ce a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 281/2008 în baza Deciziei directorului general al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor nr. 41/2008, s-a definitivat metodologia incidentă în situaţia radiodifuzării operelor muzicale de către organismele de televiziune, precum în cauză.

Contrar susţinerilor recurentei–reclamante, în cuprinsul acelei decizii de apel, pronunţate în baza art. 1312 alin. (9) din Legea nr. 8/1996 (în forma din anul 2007), nu se regăseşte considerentul invocat, în care să se fi precizat că, pentru determinarea remuneraţiei datorate B., nu se ţine seama de contractele încheiate de radiodifuzor cu titularii drepturilor de autor.

În absenţa unor indicii furnizate de către recurentă, se poate presupune că aceasta se referă la considerentele prin care instanţa chemată să cenzureze hotărârea arbitrală a răspuns primului motiv de apel al Societăţii Române de Televiziune, ce viza domeniul de aplicare al metodologiei, acea apelantă pretinzând că "metodologia trebuie să fie aplicabilă numai acelor opere muzicale aparţinând titularilor care au ales să le valorifice prin gestiunea colectivă şi pentru care aceştia nu primesc remuneraţia direct de la organismul de televiziune (producători sau utilizatori)."

Instanţa de apel a respins critica F. cu motivarea că, potrivit art. 1231 lit. d) din Legea nr. 8/1996, gestiunea colectivă este obligatorie pentru exercitarea dreptului de radiodifuzare a operelor muzicale, în sensul că organismele de gestiune colectivă îi reprezintă şi pe titularii de drepturi care nu le-au acordat mandat, după cum prevede alin. (2) al art. 1232 din lege.

Prin urmare, în contextul criticii formulate, prin Decizia nr. 271A/2.11.2007 s-a subliniat faptul că metodologia negociată este aplicabilă în situaţia radiodifuzării de opere muzicale, fiind necesar ca utilizatorul organism de televiziune să îndeplinească toate obligaţiile prevăzute de metodologie, începând cu cea de la pct. 1, constând în obţinerea autorizaţiei licenţă neexclusivă, eliberate de organismul de gestiune colectivă desemnat.

Instanţa de apel nu a arătat, însă, că, distinct de gestiunea colectivă astfel exercitată, în numele şi pe seama tuturor titularilor de drepturi – inclusiv a celor care nu au acordat mandat organismului de gestiune colectivă -, titularii nu ar putea autoriza ei înşişi radiodifuzarea unor opere muzicale de către organismul de televiziune, cu alte cuvinte, să procedeze la gestiunea individuală a exerciţiului acestui drept patrimonial, prin acordarea de licenţe neexclusive.

De asemenea, nu s-a arătat nici faptul că gestiunea colectivă obligatorie nu ar permite cesiunea exclusivă a drepturilor patrimoniale de autor, act juridic prin care cesionarul ar dobândi el însuşi drepturile transmise, nemaifiind, astfel, un simplu utilizator autorizat.

În consecinţă, nu se poate reţine nerespectarea, prin hotărârea recurată în cauză, a deciziei civile nr. 271A din 2 noiembrie 2007 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, astfel încât Înalta Curte va respinge critica pe acest aspect, fără a fi necesară, faţă de limitele învestirii instanţei de recurs, dezvoltarea unei argumentaţii în susţinerea compatibilităţii gestiunii colective obligatorii cu cesiunea exclusivă ori neexclusivă a unui drept patrimonial de autor, efectuată chiar de către titular.

În schimb, sunt fondate criticile referitoare la aplicarea greşită a legii de către instanţa de apel în privinţa existenţei dreptului de autorizare a utilizării operei, prin raportare la prevederile legale invocate prin cererea de recurs, precum şi la nemotivarea deciziei recurate, în privinţa caracterului de opere folclorice al operelor radiodifuzate de către pârâta A. S.R.L.

În ceea ce priveşte primul aspect, este de menţionat că, potrivit situaţiei de fapt reţinute prin decizia recurată, între pârâtă şi diferiţi artişti interpreţi sau executanţi s-au încheiat contracte de prestări servicii, sub forma unor acorduri de participare, prin care acesţia au cedat drepturile de difuzare a melodiilor pe care le interpretau în cadrul emisiunilor TV, instanţa de apel constatând că, în acest fel, pârâta a făcut dovada obţinerii autorizaţiilor necesare utilizării operelor muzicale difuzate, din partea titularilor drepturilor de autor, în condiţiile în care pretenţiile deduse judecăţii vizează remuneraţia aferentă dreptului de autor.

În conformitate cu art. 13 din Legea nr. 8/1996 (în forma de la data utilizării operelor în prezenta cauză), "Utilizarea unei opere dă naştere la drepturi patrimoniale, distincte şi exclusive, ale autorului de a autoriza sau de a interzice: (...) g) radiodifuzarea operei (...)".

Pe de altă parte, artistul interpret sau executant, ca titular de drepturi conexe dreptului de autor, are dreptul patrimonial exclusiv de a autoriza ori de a interzice, printre altele, "radiodifuzarea şi comunicarea publică ale interpretării sau ale execuţiei sale, cu excepţia cazului în care interpretarea ori execuţia a fost deja fixată sau radiodifuzată", astfel cum prevede art. 98 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 8/1996 (în forma relevantă în cauză).

Drepturile patrimoniale ale celor două categorii de titulari menţionaţi sunt, în mod evident, diferite, purtând, în cazul autorilor, chiar asupra operei, în timp ce, în cazul titularilor de drepturi conexe, au ca obiect prestaţia artistică, cu atât mai mult cu cât, în situaţia de excepţie în care interpretarea ori execuţia a fost deja fixată sau radiodifuzată, artistul nu conservă dreptul de a autoriza sau de a interzice radiodifuzarea ori comunicarea publică, având doar dreptul la remuneraţie echitabilă, conform art. 98 alin. (3) din lege.

În acest cadru, constatarea instanţei de apel, în sensul că cedarea de către artişti interpreţi sau executanţi a drepturilor de difuzare ar echivala cu autorizarea utilizării, prin radiodifuzare, chiar a operelor muzicale, vădeşte o confuzie între drepturile patrimoniale aparţinând unor categorii de titulari diferiţi, întrucât doar titularul dreptului de autor beneficiază de prerogativa de a autoriza radiodifuzarea operelor, artiştii interpreţi sau executanţi putând autoriza, ca regulă, potrivit legii, doar propria interpretare sau execuţie a operei.

Numai dacă s-ar fi făcut dovada că titularii dreptului de autor ar fi transmis artiştilor interpreţi sau executanţi dreptul de a autoriza radiodifuzarea chiar a operelor muzicale, printr-o cesiune exclusivă sau neexclusivă, se putea considera că aceşti titulari de drepturi conexe au dobândit dreptul de a utiliza operele muzicale, devenind, în cazul unei cesiuni exclusive, chiar titulari ai dreptului de autor.

Astfel, în conformitate cu art. 39 din lege, "(1) Autorul sau titularul dreptului de autor poate ceda prin contract altor persoane numai drepturile sale patrimoniale. (2) Cesiunea drepturilor patrimoniale ale autorului poate fi limitată la anumite drepturi, pentru un anumit teritoriu şi pentru o anumită durată. (3) Drepturile patrimoniale ale autorului sau ale titularului dreptului de autor se pot transmite prin cesiune exclusivă ori neexclusivă (...)."

Totodată, art. 42 din lege prevede că "Existenţa şi conţinutul contractului de cesiune a drepturilor patrimoniale se pot dovedi numai prin forma scrisă a acestuia. Fac excepţie contractele având drept obiect opere utilizate în presă."

Din coroborarea textelor de lege citate, rezultă că, pentru a se face dovada contractului de cesiune a drepturilor patrimoniale, indiferent dacă este vorba despre o cesiune exclusivă ori neexclusivă a drepturilor, ar fi trebuit să se înfăţişeze un înscris constatator al acestui act juridic, care să releve clauzele prevăzute de art. 39 din lege.

Or, în prezenta cauză, nu s-a reţinut în fapt existenţa unor contracte de cesiune a dreptului de radiodifuzare a operelor muzicale, prin care titularii dreptului de autor să fi transmis artiştilor interpreţi sau executanţi dreptul de a autoriza radiodifuzarea operelor muzicale.

În aceste condiţii, concluzia instanţei de apel, conform căreia este suficientă autorizarea de către artiştii interpreţi sau executanţi a radiodifuzării propriilor prestaţii artistice pentru dovedirea autorizării radiodifuzării chiar a operelor muzicale, este contrară prevederilor legale anterior menţionate, iar critica pe acest aspect este fondată şi va fi admisă ca atare.

În ceea ce priveşte operele folclorice, se constată că sunt fondate susţinerile recurentei-reclamante referitoare la nemotivarea deciziei recurate.

Instanţa de apel a arătat numai faptul că pârâta C. era îndrituită la utilizare, întrucât opera respectivă era una folclorică, fără a expune motivele de fapt şi de drept care susţin această constatare şi fără a identifica lucrările care ar intra în această categorie.

Este de precizat, totodată, că, prin hotărârea primei instanţe au fost înlăturate susţinerile formulate în apărare de către pârâta A. S.R.L., potrivit cărora operele muzicale difuzate pe postul TV ar avea caracterul unor opere anonime pentru care nu s-ar cuveni remuneraţie sau că, deşi acestea au beneficiat, totuşi, de protecţie juridică, durata protecţiei a expirat.

Tribunalul a apreciat că expertul contabil nu poate, avându-se în vedere limitele autorizării sale, să stabilească valoarea de operă fără autor sau cu autor anonim, a operelor difuzate de către pârâta A. S.R.L. şi nici faptul că operele difuzate au ieşit din perioada de protecţie prevăzută de lege. De asemenea, prin sentinţă s-a reţinut că nu au fost prezentate alte probe care să dovedească susţinerea conform căreia operele difuzate nu mai beneficiază de protecţia legii.

Aprecierile primei instanţe pe aceste aspecte au fost combătute de către pârâtă prin calea de atac declarată, astfel încât instanţa de apel ar fi trebuit să expună considerentele pentru care pârâta nu ar datora remuneraţie, ceea ce, însă, nu s-a întâmplat în cauză.

Absenţa unor asemenea motive din cuprinsul deciziei de apel este cu atât mai pregnantă cu cât îndreptăţirea pârâtei la utilizarea operelor de origine folclorică a fost menţionată în contextul dovedirii de către pârâtă a obţinerii autorizaţiilor necesare utilizării din partea titularilor drepturilor de autor, ceea ce ar permite a se presupune că, în aprecierea instanţei de apel, aceste opere sunt protejate din perspectiva dreptului de autor, dar reclamanta B. nu poate colecta remuneraţia în numele şi pe seama autorului, cât timp acesta din urmă şi-a exprimat consimţământul la utilizare.

Or, într-o asemenea ipoteză, caracterul folcloric al operelor muzicale nu ar prezenta nicio relevanţă, din moment ce radiodifuzarea a fost autorizată de către titular, nefiind, astfel, explicate motivele pentru care instanţa de apel s-a raportat la originea particulară a acestor opere şi, în plus, a valorificat aprecieri în acest sens ale expertului contabil, fără vreo justificare, în pofida faptului că prima instanţă înlăturase apărarea pârâtei tocmai în considerarea depăşirii competenţelor expertului contabil, prin exprimarea opiniei asupra unor chestiuni de drept ce relevă prerogativa exclusivă a instanţei de judecată.

În absenţa expunerii motivelor de fapt şi de drept care susţin constatarea conform căreia pârâta nu datorează remuneraţie în cazul operelor folclorice, sunt incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., conform cărora se poate cere casarea deciziei, atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, temei pentru care Înalta Curte va admite şi critica pe acest aspect.

În ceea ce priveşte publicitatea difuzată pe postul C., se reţine că recurenta-pârâtă a reproşat instanţei de apel absenţa unei analize proprii a chestiunii de drept constând în îndreptăţirea titularilor reprezentaţi de B. la remuneraţie, în condiţiile în care s-a limitat la preluarea constatărilor expertului judiciar, cu toate că expertul contabil nu avea specializarea necesară pentru a formula o astfel de opinie şi, mai mult decât atât, constatarea potrivit căreia pe postul C. nu au fost utilizate opere muzicale aparţinând altor persoane nu se regăseşte în raportul de expertiză.

Recurenta a susţinut, totodată, că instanţa de apel nu a explicat de ce nu pot opera prezumţiile prevăzute de art. 295 şi art. 335 alin. (3) C. proc. civ., în ceea ce priveşte operele muzicale difuzate în cadrul publicităţii.

Criticile formulate sunt fondate.

În considerentele deciziei recurate, instanţa de apel a constatat, în ceea ce priveşte publicitatea difuzată de postul C., faptul că, în perioada de referinţă, nu s-au difuzat opere muzicale aparţinând altor persoane.

Din această perspectivă, trebuie menţionat că, potrivit Metodologiei având ca obiect utilizarea prin radiodifuzare a operelor muzicale de către organismele de televiziune, publicată în Monitorul Oficial în baza Deciziei ORDA nr. 170/2007, astfel cum a fost modificată ulterior în baza Deciziei nr. 271/2.11.2007 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, remuneraţia cuvenită autorilor de opere muzicale radiodifuzate se determină procentual din baza de calcul (pct. 2), iar procentul aplicabil bazei de calcul (stabilite conform pct. 3 şi 31) se determină potrivit ponderii utilizării operelor muzicale din totalul timpului de emisie al utilizatorului, după o anumită formulă (pct. 4).

Astfel, şi în ceea ce priveşte spoturile publicitare difuzate, ar fi trebuit stabilit în cauză dacă pe postul TV s-au utilizat opere muzicale, această împrejurare fiind relevantă pentru determinarea ponderii unei asemenea utilizări din activitatea de radiodifuzare a pârâtei şi, în continuare, a remuneraţiei procentuale.

În acest sens, atribuţiile expertului contabil desemnat se circumscriu identificării spoturilor publicitare difuzate, în măsura în care i se furnizează documente relevante de către utilizator, fără a i se putea pretinde şi cercetarea conţinutului spoturilor, în vederea stabilirii încorporării unor compoziţii muzicale protejate. Constatările expertului contabil se bazează, în principiu, pe documentele primare şi evidenţa tehnico-operativă şi contabilă, astfel încât expertul poate lămuri împrejurările de fapt relevate de documentele consultate.

Este adevărat că nu poate fi exclus ca existenţa unor spoturi publicitare care conţin fragmente muzicale să rezulte din înscrisurile puse la dispoziţia expertului, mai ales dacă acesta are acces la contracte de publicitate în cuprinsul cărora este descris conţinutul reclamei comerciale. În acest caz, expertul este în măsură să redea în raportul întocmit pasaje care s-ar dovedi utile pentru stabilirea situaţiei de fapt şi pe care instanţa le-ar putea valorifica, chiar dacă nu au fost depuse la dosar, în materialitatea lor, fiind excesiv ca menţiunile expertului să fie înlăturate doar pentru motivul nedepunerii la dosar a înscrisurilor înfăţişate expertului şi părţii adverse.

În caz contrar, însă, aprecierile expertului contabil cu privire la conţinutul muzical ori la absenţa muzicii din spotul publicitar excedează competenţele sale şi obiectivele lucrării de specialitate pentru elaborarea căreia a fost desemnat în cauză, drept pentru care instanţa trebuie să cenzureze aceste aprecieri, atunci când se regăsesc în raportul de expertiză, având obligaţia să stabilească situaţia de fapt pe baza tuturor probelor administrate (inclusiv structura programelor radiodifuzate pe postul TV, la care s-a raportat prima instanţă în soluţia pronunţată).

Or, acest lucru nu s-a întâmplat în cauză, instanţa de apel preluând din conţinutul raportului de expertiză contabilă nu numai constatările de fapt privind spoturile publicitare identificate, dar şi aprecierea expertului conform căreia acestea nu sunt generatoare de opere muzicale, fără ca din considerentele expuse în decizia de apel să rezulte dacă este vorba despre informaţii regăsite din documentele consultate, astfel cum s-a arătat anterior, sau despre opinii formulate cu depăşirea competenţelor expertului şi a obiectivelor lucrării pentru efectuarea căreia acesta a fost desemnat în cauză.

În aceste condiţii, se constată că este nemotivată concluzia neutilizării de opere muzicale în cadrul publicităţii difuzate pe postul C. şi se impune admiterea criticii pe acest aspect, prin raportare la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte va admite recursul, iar în temeiul art. 497 C. proc. civ., va dispune casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta B. împotriva deciziei civile nr. 1836A din 15 decembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 martie 2024.