Inflation adjustment of civil delictual debts: Statute of limitations start date and applicability of Consumer Price Index

Şedinţa publică din data de 06 martie 2024

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Covasna la data de 12.01.2022 sub nr. x/2022, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei Unitatea Administrativ Teritorială Covasna la plata sumei reprezentând contravaloarea actualizării cu rata inflaţiei a sumei de 482.917 RON, stabilită prin sentinţa civilă nr. 291/07.04.2020, pronunţată în dosarul nr. x/2018, respectiv la plata, în principal, a sumei de 184.474,29 RON, reprezentând actualizarea creanţei cu valoarea indicelui de cost în construcţii total iar, în subsidiar, la plata sumei de 67.125,46 RON reprezentând actualizarea creanţei cu valoarea indicelui preţului de consum lunar.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 977 din 24 noiembrie 2022, Tribunalul Covasna a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune privind obligarea pârâtei la plata sumei reprezentând actualizarea cu rata inflaţiei a creanţei în valoare de 482.917 RON, aferentă perioadei 21.04.2016 – 11.01.2019, invocată de către pârâtă prin întâmpinare.

A admis în parte cererea formulată de către S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Oraşul Covasna, prin Primar.

A obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei reprezentând actualizarea cu valoarea indicelui preţului de consum lunar a creanţei în sumă de 482.917 RON aferentă perioadei 12.01.2019 – 22.12.2020.

A respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate.

A respins cererea de obligare a pârâtei la plata sumei reprezentând actualizarea cu rata inflaţiei a creanţei în valoare de 482.917 RON aferentă perioadei 21.04.2016 – 11.01.2019, ca prescrisă.

A luat act că partea reclamantă a solicitat cheltuieli de judecată pe cale separată.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 867/Ap din 10 mai 2023, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă a respins apelul formulat de apelanta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 977/S din data de 24.11.2022, pronunţată de Tribunalul Covasna, secţia civilă, pe care a păstrat-o.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 867/Ap pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., cu a cărui soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în prezenta cauză.

Prin calea de atac formulată, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei curţii de apel, recurate, şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului, cu cheltuieli de judecată.

Prevalându-se de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ., recurenta arată că, în justificarea soluţiei pronunţate, instanţa de apel nu a adus argumente (propoziţii premise), ci doar a tras concluzii, lipsind partea de posibilitatea de verificare a raţionamentului acesteia. Se invocă, sub acest aspect, cu titlu de jurisprudenţă, decizia nr. 3610/17.06.2022 pronunţată de secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2019.

Astfel, curtea de apel nu a arătat care sunt motivele pentru care prevederile art. 2503 alin. (1) C. civ. nu ar fi aplicabile în cauză.

Se susţine că hotărârea pronunţată de instanţa de apel nu respectă exigenţele menţionate art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta critică hotărârea instanţei de apel din perspectiva încălcării sau aplicării greşite a normelor de drept material privind prescripţia extinctivă, arătând că atât timp cât nu este împlinit termenul de prescripţie pentru debitul principal, nu este împlinit nici termenul privind dreptul accesoriu.

Astfel cum reiese din dispoziţiile art. 2503 alin. (1) C. civ., "Odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal, se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile accesorii, afara de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel."

În interpretarea acestei norme, consideră recurenta că, atâta vreme cât dreptul la acţiune privind debitul principal nu s-a stins, nici termenul de prescripţie în privinţa accesoriilor acestuia nu se poate considera împlinit.

Se susţine că, în mod greşit instanţa de apel a reţinut pretinsa "lipsă de relevanţă" a caracterului accesoriu al pretenţiei solicitate în cauza pendinte, faţă de debitul principal solicitat în dosarul nr. x/2018, unde s-a solicitat repararea dreptului principal, respectiv contravaloarea lucrărilor executate de aceasta ca urmare a faptei ilicite săvârşite de pârâtă.

Acţiunea din respectivul dosar a fost formulată în data de 11.10.2018, în interiorul dreptului de prescripţie, respectiv în interiorul termenului general de prescripţie de 3 ani de la data săvârşirii faptei (21.04.2016), în timp ce în prezenta cauză a solicitat repararea unui prejudiciu accesoriu rezultat din neplata sumei pretinse ca drept principal, respectiv actualizarea sumei de 482.917 RON, achitate în data de 23.12.2020, cu rata inflaţiei.

Consideră recurenta că, în contextul în care acţiunea pentru dreptul principal a fost depusă la instanţă în data de 11.10.2018, în interiorul dreptului de prescripţie, s-a întrerupt prescripţia inclusiv pentru drepturile accesorii debitului principal raportat la prevederile art. 2503 C. civ. şi art. 2537 pct. 2 C. civ., respectiv pentru dreptul ce face obiectul acţiunii pendinte.

În subsidiar, recurenta susţine că termenul de prescripţie trebuie considerat că a început să curgă doar la data plăţii, 23.12.2020, raportat la natura pretenţiei şi la prevederile art. 2528 alin. (1) C. civ.

Debitul principal a fost stabilit de Tribunalul Covasna, prin sentinţa civilă nr. 291 din 07.04.2020 pronunţată în dosarul nr. x/2018, la suma de 482.917 RON, cu titlu de prejudiciu în temeiul răspunderii civile delictuale, respectiv 50% din contravaloarea lucrărilor executate suplimentar de aceasta.

Tribunalul Covasna nu a dispus plata a 50% din facturile nr. x/31.03.2016 şi y/31.03.2016, ci 50% din contravaloarea lucrărilor executate suplimentar de aceasta, contravaloare stabilită prin raportul de expertiză administrat în cauză.

Aşadar, se conchide că prejudiciul solicitat în prezenta cauză nu a putut fi cunoscut mai înainte de soluţionarea în primă instanţă (07.04.2020) şi apel a dosarului nr. x/2018 (12.10.2020), când hotărârea primei instanţe a devenit executorie, efectuarea plăţii de către pârâtă fiind realizată la data de 23.12.2020.

Chiar dacă s-ar considera că prescripţia ar fi început să curgă anterior datei de 23.12.2020, termenul de prescripţie a fost întrerupt la data plăţii debitului principal (23.12.2020), în raport cu prevederile art. 2537 pct. 1 din C. civ.

Astfel, consideră recurenta că excepţia prescripţiei trebuia respinsă cel puţin pentru perioada 22.12.2017 (3 ani anteriori datei plăţii) - 22.12.2020 (data plăţii).

Prin cel de-al treilea motiv de recurs, formulat tot din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susţine şi că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material privind răspunderea civilă, fiind reţinut de către aceasta că indicele de inflaţie ce trebuie aplicat pentru actualizarea debitului principal este IPC, fără să arate de ce.

Dispunându-se admiterea acţiunii numai până la nivelul IPC (indicii preţurilor de consum), prima instanţă şi instanţa de apel, au încălcat prevederile art. 1349 alin. (2) C. civ., potrivit cărora "Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat sa le repare integral."

Consideră că, în condiţiile în care aceasta activează în domeniul construcţiilor şi actualizarea trebuie să fie acordată corespunzător raportat la inflaţia din acest domeniu, ICC (indici de cost în construcţii), pentru că recurenta ar fi fost lipsită de folosinţa acestor sume pentru prestarea de servicii şi lucrări raportat la obiectul de activitate al acesteia, nu la coşul de cumpărături pe ţară pentru persoane fizice.

5. Apărările formulate în cauză

În data de 13 septembrie 2023, intimata-pârâtă Unitatea Administrativ Teritorială Oraşul Covasna, prin Primar, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei la 22 septembrie 2023, nefiind formulat răspuns la întâmpinare de către aceasta.

6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanţelor judecătoreşti, 26 iulie 2023, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018.

Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condiţiile art. 490 alin. (2) coroborate cu art. 4711 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 06 martie 2024, cu citarea părţilor, în şedinţă publică, în vederea soluţionării căii de atac, termen la care instanţa a şi rămas în pronunţare pe fondul recursului.

II. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului precum şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Cu privire la motivele de recurs întemeiate pe ipoteza prevăzută de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se observă că, potrivit acestui text legal, casarea se poate cere când "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei". Cazul de casare menţionat cuprinde trei ipoteze în care motivarea deciziei de apel prezintă deficienţe care pot conduce la casarea acesteia, însă ele nu se verifică în speţă.

Astfel, motivarea hotărârii trebuie să cuprindă argumentele de fapt şi de drept care au legătură directă cu soluţia pronunţată şi pe care o susţin.

Recurenta-reclamantă a susţinut că, în soluţionarea cauzei, instanţa de apel nu a prezentat argumente fundamentate, care prin conţinutul lor să influenţeze soluţia pronunţată în cauză, ci că a tras doar concluzii, care fac imposibilă verificarea raţionamentului acesteia.

Examinând decizia recurată, se observă că instanţa, cu respectarea efectului devolutiv al apelului, a verificat legalitatea şi temeinicia hotărârii tribunalului, în limitele motivelor de apel formulate de apelanta-reclamantă, ţinând cont de dispoziţiile art. 476 - 479 din C. proc. civ., răspunzând tuturor criticilor, prin raportare la probele administrate în cauză, şi argumentând soluţia de respingere a apelului.

Decizia atacată cu recurs cuprinde motivele de fapt şi de drept în temeiul cărora judecătorii şi-au format convingerea care a condus la soluţia adoptată în cauză, fiind prezentate şi argumentele pentru care s-au înlăturat susţinerile părţii în sensul lipsei incidenţei în cauză a dispoziţiilor art. 2503 alin. (1) din C. civ.

Astfel, curtea de apel a arătat în mod expres că, în condiţiile în care în cadrul dosarului nr. x/2018, reclamanta nu a solicitat şi actualizarea cu rata inflaţiei a sumei reprezentând debitul principal, formulând o astfel de cerere, pe cale separată, la data de 12.01.2022, nu poate avea relevanţă, sub aspectul prescripţiei, caracterul accesoriu al pretenţiilor solicitate în prezentul dosar. Fiind pretenţie distinctă, termenul de prescripţie se analizează separat de cel aplicabil pentru pretenţiile din dosarul nr. x/2018.

Se mai susţine că cererea de recurs este nemotivată, întrucât instanţa de apel ar fi exprimat doar concluzii, iar nu a prezentat argumentele pentru care a înlăturat criticile acesteia împotriva hotărârii tribunalului.

Argumentele reprezintă afirmaţii (premise) care se utilizează pentru a motiva o altă afirmaţie, de exemplu o concluzie sau o anumită teză.

Or, astfel cum reiese din examinarea deciziei recurate, concluziile instanţei în sensul incidenţei prescripţiei dreptului material la acţiune au fost justificate, arătându-se motivele pentru care susţinerile apelantei-reclamante în sensul intervenirii unui caz de întrerupere a prescripţiei nu pot fi primite, după cum nici caracterul accesoriu al pretenţiilor formulate nu poate atrage aceeaşi soluţie ca cea luată în legătură cu debitul principal, atâta vreme cât cererile prin care s-au formulat aceste pretenţii sunt distincte, fiind formulate la date diferite, iar termenul de prescripţie curge pentru ambele de la aceeaşi dată.

Pe de altă parte, motivarea unei hotărâri trebuie înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea pronunţată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

Or, din verificarea considerentelor deciziei atacate rezultă, aşa cum s-a arătat, că instanţa de apel a motivat judicios soluţia pronunţată, înlăturând criticile reclamantei, neputându-se reproşa acesteia că nu a răspuns concret unor motive de apel.

Faţă de considerentele expuse anterior se reţine că susţinerile recurentei nu sunt fondate, hotărârea atacată fiind corect argumentată în fapt şi în drept, dezlegarea dată de instanţa de apel problemelor de drept deduse judecăţii fiind pe deplin şi coerent susţinută de considerente ce nu se contrazic şi care conduc la soluţia din dispozitiv.

În concluzie, din verificarea considerentelor deciziei atacate rezultă că instanţa de apel a motivat judicios soluţia pronunţată, motiv pentru care vor fi respinse criticile vizând incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant susţine că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit normele de drept material privind prescripţia extinctivă, respectiv art. 2528, art. 2503 şi art. 2537 pct. 1 şi 2 din C. civ.

Prezenta acţiune are ca obiect obligarea pârâtei Unitatea Administrativ Teritorială Oraşul Covasna, prin Primar, la plata sumei reprezentând actualizarea cu rata inflaţiei a debitului principal de 482.917 RON.

În justificarea demersului său, reclamanta S.C. A. S.R.L. a arătat că plata debitului principal a fost stabilită în sarcina pârâtului prin titlului executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 291/07.04.2020, pronunţată de Tribunalul Covasna în dosarul nr. x/2018, reprezentând contravaloarea lucrărilor executate de reclamantă şi dobânzi legale penalizatoare aferente, calculate de la data de 21.04.2016 până la data plăţii efective, care a fost 22 decembrie 2020.

Raportat la data formulării cererii de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar, 12.01.2022, Curtea de Apel Braşov a confirmat raţionamentul Tribunalului Covasna, care a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în privinţa solicitării de obligare a pârâtei la plata sumei reprezentând actualizarea cu rata de inflaţie a creanţei în valoare de 482.917 RON, aferentă perioadei 21.04.2016-11.01.2019, admiţând doar pretenţiile aferente perioadei 12.01.2019-22.12.2020.

Din perspectiva admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile constând în actualizarea cu rata inflaţiei a debitului principal pentru perioada 21.04.2016-11.01.2019, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că în cauză sunt incidente prevederile art. 2517 şi art. 2528 alin. (1) din C. civ.

Referitor la această soluţie, recurenta-reclamantă a arătat, prin recursul formulat, că în mod greşit s-a apreciat de către instanţa de apel că aceste pretenţii, deşi sunt unele accesorii, nu urmează în mod obligatoriu calea principalului. Astfel, în condiţiile în care nu s-a constatat intervenirea termenului de prescripţie pentru creanţa principală, nici dreptul la acţiune privind sumele accesorii nu poate fi împlinit, în acord cu dispoziţiile art. 2503 alin. (1) din C. civ.

Sub un prim aspect, Înalta Curte constată că recurenta nu critică incidenţa în cauză a prevederilor art. 2528 alin. (1) din C. civ., ci, dimpotrivă admite că aceste dispoziţii sunt aplicabile în cazul răspunderii civile delictuale, apreciind diferit data de la care aceasta a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba.

Astfel, conform dispoziţiilor art. 2528 alin. (1) din C. civ. "prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea".

Această regulă specială de determinare a începutului prescripţiei extinctive se distinge prin stabilirea a două momente alternative de la care prescripţia poate începe să curgă: fie de la momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi pe cel care răspunde de ea (nu cel care a cauzat-o), fie de la momentul obiectiv, judecătoreşte determinat, al datei la care trebuia, după împrejurări, să se cunoască aceste elemente.

Textul de lege se referă doar la momentul cunoaşterii pagubei nu şi al celui al cunoaşterii întinderii pagubei, rămânând ca în interiorul termenului stabilit de lege – 3 ani –, aplicabil litigiului, păgubitul să efectueze verificări pentru stabilirea întinderii prejudiciului şi să acţioneze pentru recuperarea acestuia.

Totodată, se observă că legiuitorul a detaşat momentul începerii curgerii prescripţiei de momentul naşterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită şi, implicit, al naşterii dreptului la acţiune, luând în considerare momentul obiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui răspunzător de ea, stabilind că prescripţia începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Pe de altă parte, prin stabilirea celui de-al doilea moment, cel obiectiv, de la care începe să curgă prescripţia dreptului la acţiune pentru repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită: data când victima trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, legiuitorul a urmărit să armonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu necesitatea asigurării finalităţii prescripţiei extinctive, adică scopului reglementării acestei instituţii, aceea de lămurire a situaţiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea şi stabilitatea circuitului civil.

De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea momentului obiectiv, de la care începe să curgă termenul de prescripţie se întemeiază pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea.

Or, prevalându-se de momentul subiectiv reprezentat de data la care hotărârea pronunţată în dosarul nr. x/2018 a dobândit caracter executoriu ori, în subsidiar, de la data plăţii debitului principal – 23.12.2020, recurenta-reclamantă a susţinut că nu a putut acţiona înaintea datelor respective, întrucât nu cunoştea întinderea prejudiciului despre care afirmă că a luat cunoştinţă doar ca urmare a stabilirii de către instanţă dacă şi cât anume din pretenţiile sale sunt întemeiate.

Susţinerea recurentei-reclamante nu îşi are temei în dispoziţia legală, care nu condiţionează exerciţiul dreptului la acţiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoaşterea întinderii acesteia, ci doar de cunoaşterea existenţei pagubei şi a celui care răspunde de ea.

Întinderea pagubei reprezintă o chestiune de probaţiune şi, respectiv, de verificare jurisdicţională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influenţeze sau să determine începutul cursului prescripţiei extinctive, pentru că în absenţa lui titularul dreptului nu ar putea acţiona.

În realitate, prevalându-se de aspectele ce reclamă imposibilitatea cunoaşterii întinderii pagubei pentru argumentele arătate în cele ce preced, care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detaşat momentul începerii cursului prescripţiei de cel al naşterii dreptului la acţiune (ca titularul dreptului să nu fie sancţionat pentru că nu a putut acţiona), recurenta-reclamantă tinde să deplaseze data începerii cursului prescripţiei pentru a situa demersul său judiciar înăuntrul termenului de prescripţie, indicând drept moment de început al curgerii prescripţiei pe cel subiectiv, reprezentat de data la care a aflat suma exactă pentru care pârâta putea fi executată.

Recurenta-reclamantă ignoră faptul că scopul legiuitorului atunci când a instituit şi un moment obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă, a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligenţe pentru aflarea tuturor elementelor, care să-i permită intentarea acţiunii şi valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei şi a celui care răspunde de ea.

Recurenta-reclamantă avea obligaţia să acţioneze cu diligenţă pentru a cunoaşte atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, la o dată cât mai apropiată de data săvârşirii faptei ilicite reclamate – neplata lucrărilor executate suplimentar de aceasta şi întârzierea în plata acestora.

Dacă este greu de admis ca în practică să se cunoască existenţa pagubei şi a celui care răspunde de ea chiar la data săvârşirii faptei ilicite reclamate, Înalta Curte reţine că recurenta-reclamantă putea şi trebuia să facă verificări cu privire la prejudiciul produs prin neplata lucrărilor de construcţii executate de aceasta, într-un interval de timp rezonabil de la data pretinsei fapte ilicite. În acord cu alte hotărâri pronunţate în materie, Înalta Curte apreciază că acest interval rezonabil de timp nu ar putea fi, în tot cazul, mai mare de 3 ani de la data comiterii faptei, timp în care, printr-o diligenţă necesară în gestionarea resurselor publice, paguba putea şi trebuia să fie identificată.

În acest interval maxim, socotit de la data săvârşirii faptei ilicite reclamate, recurenta-reclamantă putea şi trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, acesta fiind, prin urmare, momentul care marchează şi momentul de început al curgerii prescripţiei extinctive înăuntrul unui termen de 3 ani.

Or, în cauză, indiferent că vorbim chiar despre debitul principal, ori despre accesorii la acesta, paguba produsă reclamantei rămâne aceeaşi, şi anume neplata lucrărilor efectuate de aceasta.

Este de necontestat că valoarea unei monede cunoaşte fluctuaţii în timp, putând să crească sau, dimpotrivă, să scadă. Din acest motiv, pentru conservarea valorii reale a unei sume de bani, există posibilitatea indexării acesteia în funcţie de diferite criterii, cel mai uzitat fiind indicele de inflaţie care, la rândul său, se calculează pe baza indicelui preţurilor de consum. În esenţă, prin actualizarea cu rata inflaţiei se tinde la păstrarea valorii reale a unei sume de bani, a valorii de cumpărare, atunci când valoarea intrinsecă a suferit modificări în cadrul unei economii inflaţioniste.

C. civ. din 2009 nu cuprinde o reglementare, la nivel de principiu, a actualizării sumelor de bani cu indicele de inflaţie, ci doar aplicaţii particulare [în materia prestaţiei compensatorii în caz de divorţ – art. 394 alin. (2), a pensiei de întreţinere – art. 531 alin. (2) sau a contractului de rentă viageră – art. 2248 alin. (1)]. Cu toate acestea, art. 1531 din C. civ. reglementează principiul reparării integrale a prejudiciului, vizând atât pierderea efectiv suferită (damnum emergens), cât şi beneficiul nerealizat (lucrum cessans).

Diferenţele de sume rezultând din actualizarea cu rata inflaţiei reprezintă o componentă a pierderii efectiv suferite, întrucât nu tind să despăgubească pe creditor pentru întârzierea în executarea obligaţiei principale, ci au rolul de a păstra valoarea reală a acesteia şi de a conserva echilibrul dintre drepturile şi obligaţiile părţilor. O atare calificare juridică a acestei componente de prejudiciu a fost statuată, de altfel, cu caracter obligatoriu, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 2/2014, pronunţată în recurs în interesul legii.

În mod evident, calculul sumelor rezultate din actualizarea cu rata inflaţiei presupune două momente, şi anume momentul scadenţei şi momentul plăţii efective a creanţei principale care constituie baza de calcul. Între aceste două momente, însă, spre deosebire de daunele interese moratorii (cum este cazul dobânzii legale penalizatoare sau al penalităţilor de întârziere), sumele rezultate din indexare nu curg zi de zi sau la anumite intervale date de timp, ci se calculează în funcţie de evoluţia elementului de referinţă. Aşadar, deşi calculul devalorizării cu indicele de inflaţie presupune raportarea la o anumită perioadă de timp, Înalta Curte reţine, contrar celor reţinute de instanţele de fond, că aceste sume nu reprezintă prestaţii succesive, ci o componentă a pierderii efectiv suferite.

Astfel fiind, reiese că, în privinţa sumelor reprezentând actualizări cu rata inflaţiei, prescripţia extinctivă a început să curgă la data la care recurenta-reclamantă a cunoscut sau trebuia să cunoască despre existenţa prejudiciului.

Or, acest moment nu poate fi altul decât cel al săvârşirii faptei ilicite, la 21.04.2016, când s-a refuzat achitarea lucrărilor executate, reclamanta putând să prevadă că exista posibilitatea, cel puţin teoretică, a existenţei unei devalorizări, în ipotezele de instabilitate monetară ori inflaţie.

Cât priveşte reglementarea din art. 2503 alin. (1) din C. civ. potrivit căreia "odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal, se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile accesorii, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel", aceasta nu incidentă cauzei, în condiţiile în care pretenţiile vizând plata accesoriilor a fost solicitată printr-o acţiune distinctă de cea având ca obiect obligarea pârâtei la plata debitului principal. A statua în sens contrar ar echivala cu recunoaşterea caracterului imprescriptibil al pretenţiilor vizând plata dobânzilor, penalităţilor şi actualizarea unor sume cu indicele de inflaţie în situaţia în care acestea ar fi formulate pe cale separată.

Relativ la incidenţa unui caz de întrerupere a termenului de prescripţie, Înalta Curte constată că, în conformitate cu dispoziţiile art. 2537 din C. civ., prescripţia se întrerupe: 1) printr-un act voluntar de executare sau prin recunoaşterea, în orice alt mod, a dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de către cel în folosul căruia curge prescripţia; 2) prin introducerea unei cereri de chemare în judecată sau de arbitrare, prin înscrierea creanţei la masa credală în cadrul procedurii insolvenţei, prin depunerea cererii de intervenţie în cadrul urmăririi silite pornite de alţi creditori ori prin invocarea, pe cale de excepţie, a dreptului a cărui acţiune se prescrie; 3) prin constituirea ca parte civilă pe parcursul urmăririi penale sau în faţa instanţei de judecată până la începerea cercetării judecătoreşti; în cazul în care despăgubirile se acordă, potrivit legii, din oficiu, începerea urmăririi penale întrerupe cursul prescripţiei, chiar dacă nu a avut loc constituirea ca parte civilă; 4) prin orice act prin care cel în folosul căruia curge prescripţia este pus în întârziere; 5) în alte cazuri prevăzute de lege.

Prin motivele de recurs, recurenta s-a prevalat, în principal, de cazul de întrerupere a prescripţiei prevăzut la pct. 2 al art. 2537 iar, în subsidiar, de cel reglementat la pct. 1 al normei citate.

Or, niciuna dintre situaţiile premisă avute în vedere de legiuitor la pct. 1 şi 2 din art. 2537 din C. civ. nu se regăseşte în litigiul pendinte, în condiţiile în care, pe de-o parte, nu există act voluntar de executare cu privire la pretenţiile ce fac obiectul prezentului dosar, iar acţiunea la care face referire recurenta este cea care a făcut obiectul dosarului nr. x/2018 a Tribunalului Covasna care, de asemenea, priveşte alte pretenţii faţă de cele solicitate în prezenta cauză. Aşadar, nu orice plată efectuată de partea adversă, şi nu orice acţiune formulată de partea reclamantă dintr-un dosar este aptă să producă consecinţe în sensul întreruperii unui termen de prescripţie, ci doar actele de recunoaştere, respectiv de ieşire din pasivitate şi încercare de valorificare a însăşi pretenţiilor în legătură cu care a fost invocată incidenţa prescripţiei.

Astfel, Înalta Curte urmează să respingă şi acest motiv de recurs, ca nefondat.

Aceeaşi soluţie se impune şi în legătură cu critica vizând aplicarea greşită de către curtea de apel a valorii indicilor preţurilor de consum (IPC) asupra debitului principal de 482.917 RON aferent perioadei 12.01.2019-22.12.2020, în privinţa căreia nu s-a reţinut incidenţa prescripţiei dreptului material la acţiune.

Consideră recurenta că, în condiţiile în care aceasta activează în domeniul construcţiilor, instanţa era ţinută să realizeze actualizarea sumei cu indicii de cost în construcţii (ICC).

Or, acest lucru, contrar susţinerilor recurentei, a fost justificat de către instanţa de apel, care a reţinut în mod corect că actualizarea debitului principal trebuie să se facă raportat la indicele preţului de consum, în condiţiile în care rata lunară a inflaţiei este reprezentată de creşterea preţurilor de consum în decursul unei luni calendaristice, iar evoluţia costurilor practicate în realizarea lucrărilor de construcţii nu reprezintă un indice de inflaţie, ci o referinţă în legătură cu costurile practicate în piaţă în domeniul lucrărilor de construcţie.

Aşadar, doar prin aplicarea IPC se asigură respectarea principiului reparării integrale a prejudiciului, prin aplicarea acestuia ajungându-se la recunoaşterii valorii reale a obligaţiei băneşti la data efectuării plăţii. Pe de altă parte, ICC nu reprezintă un indice de inflaţie, ci reflectă doar o statistică care are rolul de a contribui la ajustarea preţurilor şi a valorii devizelor lucrărilor de construcţii, pe baza tendinţei de majorare/micşorare a principalelor componente (materiale, manoperă, utilaje, cheltuieli indirecte, transport), la momentul la care părţile negociază sau sunt în executarea unui contract, deci într-o fază anterioară producerii prejudiciului şi, evident, anterior stabilirii debitului principal de către instanţă, a cărui actualizare s-a solicitat.

Faţă de considerentele expuse, constatând că sunt lipsite de suport criticile formulate, în aplicarea dispoziţiilor art. 497 raportat la art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul reclamantei S.C. A. S.R.L.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 867/Ap din 10 mai 2023, pronunţată de Curtea de Apel Braşov – secţia civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 06 martie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.