Scope of state liability for acquittal: extension of criminal procedure reparation regime to general delictual liability and recovery of legal defense costs

Şedinţa publică din data de 06 martie 2024

Deliberând supra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii

Prin cererea de chemare în judecată formulată în data de 18.12.2020 şi înregistrată pe rolul Tribunalului Mureş sub nr. x/2020, reclamantul a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâtei la plata următoarelor sume:

- suma de 410.000 euro plătibili la cursul BNR din care suma de 300.000 euro reprezintă daune morale pentru lezarea demnităţii, onoarei, suferinţei psihice - prin distrugerea imaginii ca om - jurnalist - creator de presa românească şi intelectual, iar suma de 110.000 euro daune morale pentru prejudiciile aduse familiei sale, soţiei sale stigmatizată socio-profesional şi fiului său (stres şi bullyingul la şcoală);

- suma de 300.000 euro cu titlu de daune morale, pentru lezarea demnităţii, onoarei, suferinţele psihice prin detenţia nelegală, precum şi prin măsura preventivă de a nu părăsi teritoriul ţării, condiţiile inumane şi degradante de detenţie la care a fost supus în perioada încarcerării, durata excesivă a procesului, suferinţa cauzată de respectiva procedură judiciară;

- suma de 197.915 RON, reprezentând daune materiale, ce constau în cheltuieli de judecată efectuate în dosarele penale nr. x/2005 al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizata şi Terorism, nr. 964/113/2007 al Tribunalului Brăila, nr. 985/44/2016 al Curţii de Apel Galaţi, constând în onorarii avocaţi, transport şi cazare, imposibilitatea de a beneficia de concediu de odihnă;

- suma de 8.300 RON reprezentând daune morale pentru imposibilitatea exercitării dreptului la muncă, cauzată de perioada în care s-a aflat sub control judiciar;

- suma de 6.588 RON cu titlu de salariu pentru perioada în care contractul individual de muncă a fost suspendat.

2. Sentinţa Tribunalului Mureş

Prin sentinţa civilă nr. 1549 din 9.12.2022 Tribunalul Mureş a respins ca neîntemeiate excepţia lipsei calităţii procesuale active şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocate de pârât prin întâmpinare.

A admis în parte acţiunea civilă exercitată prin cererea de chemare în judecată, formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.

A obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 150.000 de RON cu titlu de prejudiciu moral pentru privarea nedreaptă de libertate, condiţiile de detenţie, durata nerezonabilă a procedurii penale şi celelalte efecte negative resimţite în procesul penal desfăşurat împotriva sa în dosarul de urmărire penală nr. 403D/P/2006, dosarul penal nr. x/2007 al Tribunalului Brăila şi dosarul penal nr. x/2016 al Curţii de Apel Galaţi.

A obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 79.213,54 RON cu titlu de prejudiciu material şi la plata unei dobânzi legale pe zi de întârziere începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată (18.12.2020) şi până la data achitării efective a sumelor mai sus acordate.

A fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 50.253,00 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

A fost respinsă în rest cererea ca neîntemeiată.

3. Decizia Curţii de Apel Târgu Mureş

Prin decizia nr. 400/A din 14 iunie 2023, Curtea de Apel Târgu Mureş – secţia I civilă a respins excepţia nulităţii sentinţei civile nr. 1549/9.12.2022 pronunţată de Tribunalul Mureş în dosar nr. x/2020, invocată de reclamantul A..

A admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva aceleiaşi sentinţe pe care a schimbat-o în parte în sensul că:

A obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata către reclamant a următoarelor sume:

- 14.000 RON reprezentând daune morale urmare a arestării preventive în perioada 04.01.2017-31.01.2017;

- 140.000 RON reprezentând daune morale urmare a duratei nerezonabile a procesului penal;

- 22.500 RON reprezentând daune morale urmare a interdicţiei de a nu părăsi ţara;

- 10.000 RON daune morale pentru lezarea demnităţii şi afectarea imaginii profesionale;

- 147.782,72 RON reprezentând prejudiciu material constând în: 107.650 RON onorarii avocaţiale, 22.508,72 RON cheltuieli de transport, 3026 RON cheltuieli de hrană, 8010 RON cheltuieli de cazare efectuate în perioada procesului penal şi 6588 RON salariu nerealizat.

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

A respins apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva aceleiaşi sentinţe.

A obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 6654 RON reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 400/A din 14 iunie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Târgu Mureş – secţia I civilă a formulat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş din cadrul Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Braşov.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a criticat decizia atacată, arătând că instanţa de apel ar fi apreciat greşit că cererea reclamantului prin care se solicita repararea prejudiciului moral ar fi întemeiată, prin prisma Deciziei CCR nr. 136/2021, "pe care reclamantul ar fi invocat-o în mod expres", deşi, astfel cum rezultă din cuprinsul cererii de chemare în judecată (pag. 9), reclamantul a înţeles să formuleze o acţiune în temeiul dispoziţiilor de drept comun (art. 1349, art. 1357 şi art. 1385 C. civ.) care reglementează răspunderea civilă delictuală, şi nu în temeiul legii speciale, respectiv art. 539 din C. proc. pen.

Or, chiar în ipoteza în care reclamantul ar fi făcut referiri la decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021, instanţa trebuia să constate că aceasta nu poate fi incidentă în cauză, dat fiind faptul că acţiunea a fost întemeiată pe dreptul comun, iar nu pe legea specială.

Susţine că obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor, aşa cum dispun prevederile art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., principiul disponibilităţii prevalând în raport cu cel al rolului activ al instanţei de judecată.

În conformitate cu dreptul naţional, Statul român răspunde pentru prejudiciile cauzate unui inculpat într-un proces penal doar în temeiul şi în condiţiile reglementării speciale referitoare la răspunderea pentru erorile judiciare, iar nu în temeiul normelor generale de drept civil privind răspunderea delictuală.

Pe de altă parte, se mai invocă şi faptul că, în jurisprudenţa sa, până la momentul pronunţării Deciziei nr. 136/2021, chiar Curtea Constituţională a constatat că procedura reparării pagubei materiale şi a daunelor morale în caz de privare nelegală de libertate este o procedură specială, cuprinsă în C. proc. pen., care vizează exclusiv cazurile de privare nelegală de libertate (Decizia nr. 179 din 29 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 306 din 21 aprilie 2016, paragraful 22).

Şi în privinţa sumelor acordate cu titlu de daune morale, consideră recurentul că soluţia instanţei este nelegală, fiind dată cu aplicarea eronată a normelor de drept material.

Astfel, în privinţa sumei de 22.500 RON reprezentând daunele morale acordate pentru interdicţia de a nu părăsi ţara, a fost acordata nelegal întrucât, aşa cum în mod corect a reţinut şi prima instanţă de fond, de fiecare dată când s-a solicitat suspendarea interdicţiei de a nu părăsi ţara, instanţa penală s-a pronunţat favorabil. De altfel, chiar reclamantul a solicitat părăsirea ţării pentru efectuarea unor investigaţii medicale, cerere care a fost încuviinţată.

În ceea ce priveşte acordarea sumei de 140.000 RON, reprezentând prejudiciu moral pentru durata nejustificat de lungă a procesului penal, de 10 ani 11 luni şi 20 de zile, se arată că pretenţia a fost formulată peste limitele de admisibilitate a acţiunilor reglementate de art. 538 şi următoarele C. proc. pen., suma fiind una excesivă în raport cu jurisprudenţa în materie.

De asemenea, Curtea de Apel Târgu Mureş a apreciat că reclamantul a suferit un prejudiciu moral şi ca urmare a afectării imaginii publice. Recurentul consideră că acesta nu poate fi ţinut răspunzător pentru pretinsele prejudicii de imagine produse ca urmare a mediatizării procesului penal, neavând rolul de a cenzura informaţiile astfel apărute, întrucât s-ar încălca dreptul fundamental la exprimare, prevăzut şi garantat de Constituţia României, republicată. Astfel, arată că, în situaţia în care reclamantul se considera prejudiciat de informaţiile publicate în presă cu referire la persoana acestuia, avea liberul acces la justiţie în vederea angajării răspunderii celor care, prin publicarea unor informaţii neconforme cu adevărul, ar fi depăşit limitele libertăţii de informare. În acest sens se invocă jurisprudenţa CEDO – cauza Tănăsoaica împotriva României.

În ipoteza în care se va aprecia că reclamantul a dovedit existenţa unui prejudiciu moral cauzat reclamantului, solicită, cu titlu subsidiar, să se cenzureze cuantumul acestora prin raportare la termenii Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi la criteriul echităţii în materia despăgubirilor morale care are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar, în acelaşi timp, despăgubirile să nu se constituie în amenzi excesive pentru autorii prejudiciului şi nici venituri nejustificate pentru victime.

Relativ la prejudiciu material acordat de instanţa de apel, în cuantum de 147.782,7 RON, se invocă Decizia nr. 20/19.03.2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Arată că scopul Statului constă în restaurarea ordinii de drept şi aflarea adevărului şi nu condamnarea inculpaţilor, aşa încât nu se poate considera că Statul a pierdut când un inculpat a fost achitat.

Pe cale de consecinţă, consideră Statul Român că acesta nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată efectuate în dosarul penal ca urmare a achitării inculpaţilor, deoarece acesta nu poate fi privit ca o parte care a pierdut un proces, iar inculpatul ca şi parte care a câştigat un proces.

Totodată, în ceea ce priveşte suma de 107.650 RON acordată de Curtea de Apel Târgu Mureş cu titlu de "onorarii avocaţiale", solicită a se constata că a fost stabilită nelegal, din contractele de asistenţă juridică depuse la dosar reieşind că onorariul avocaţial achitat de reclamant a fost în sumă de doar 93.350 RON. Se subliniază, totodată, că instanţa putea şi trebuia, în temeiul art. 451 din C. proc. civ., să cenzureze această sumă, prin prisma proporţionalităţii lor cu amplitudinea şi complexitatea activităţii depuse de avocat.

Totodată, s-a invocat de către acesta, în legătură cu cheltuielile de transport, cazare şi hrană, că nu au fost depuse dovezi la dosar, instanţa acordând aceste cheltuieli, într-un cuantum estimat de reclamant. Or, daunele materiale trebuie probate întotdeauna cu documente justificative.

În ceea ce priveşte daunele morale în cuantum de 6.588 RON, reprezentând salariu nerealizat, se arată că neîncasarea salariului cuvenit nu este imputabilă Statului Român, astfel că nu putea fi pusă în sarcina sa.

În ceea ce priveşte dobânda legală aferentă sumelor acordate, se contestă individualizarea acestor sume ca o consecinţă a modificării sumelor acordate cu titlu de cheltuieli de judecată, cum, de altfel, şi în privinţa cheltuielilor de judecată din apel, solicită cenzurarea acestora, nefiind în culpă procesuală în raport cu declanşarea prezentului litigiu.

5. Apărările formulate în cauză

În data de 17.10.2023, în termen legal, intimatul A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentului la 03.11.2023, care nu a formulat răspuns la aceasta.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând recursul declarat în cauză, prin prisma motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor legale relevante, Înalta Curte constată că acesta nu este fondat şi îl va respinge pentru următoarele considerente:

Prealabil, este necesar a se preciza că deşi recurentul-pârât s-a prevalat doar de motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că unele critici dezvoltate în cuprinsul memoriului de recurs se circumscriu, totodată, şi motivului de nelegalitate descris de art. 488 alin. (1) pct. 5 din acelaşi cod, criticile urmând a fi analizate din aceste două perspective.

Astfel, sub un prim aspect, prin recursul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice se invocă nelegalitatea deciziei pronunţate de instanţa de apel din perspectiva aplicării greşite în cauză a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021, şi cu încălcarea principiului disponibilităţii, având în vedere că reclamantul şi-ar fi întemeiat acţiunea pe dispoziţiile dreptului comun, iar nu pe dispoziţiile speciale cuprinse în art. 539 C. proc. pen.

Critica nu este fondată.

Curtea Constituţională a României a pronunţat Decizia nr. 136/03.03.2021, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 494/12.05.2021, prin care a constatat că soluţia legislativă din cuprinsul art. 539 din Codul de procedură penală, care exclude dreptul la repararea pagubei iân cazul privării de libertate dispuse iân cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală, sau achitare este neconstituţională.

În considerentele acestei decizii, Curtea a reţinut următoarele:, 31. (...) dreptul la repararea pagubei iân cazul privării nelegale de libertate, prevăzut la art. 539 din Codul de procedură penală, constituie o preluare, prin normele procesual penale naţionale, a dispoziţiilor art. 5 paragraful 5 din Convenţie, al cărui standard de protecţie este unul minim, statele membre fiind iândreptăţite să ofere, prin legislaţia internă, o protecţie juridică sporită libertăţii individuale, prin reglementarea dreptului la reparaţii şi iân alte situaţii decât cele expres rezultate din norma de la art. 5 paragraful 5 din Convenţie [Decizia nr. 48 din 16 februarie 2016, paragraful 17].

32. Curtea observă că, iân jurisprudenţa sa privind art. 539 din Codul de procedură penală, a reţinut că procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale iân caz de privare nelegală de libertate este o procedură specială, fiind cuprinsă iân Codul de procedură penală. Dispunerea acestor norme procesual penale iân acest act normativ are relevanţă din perspectiva stabilirii regimului juridic specific al acestei forme de răspundere a statului iân raport cu regimul altor forme de răspundere juridică, de drept comun, cum ar fi răspunderea civilă delictuală, reglementată iân art. 1.349 şi art. 1.357-1.380 din noul C. civ.. Aşadar, procedura reglementată de art. 539 din Codul de procedură penală este o procedură specială care derogă de la dreptul comun iân temeiul principiului specialia generalibus derogant. De asemenea, procedura specială, reglementată iân art. 539 din Codul de procedură penală, vizează exclusiv cazurile de privare nelegală de libertate, iar nu alte drepturi fundamentale ale omului, pentru a căror lezare este necesară invocarea altor temeiuri de drept, precum dispoziţiile art. 252 şi 253 din C. civ. sau ale art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care reglementează consecinţele iâncălcării unor drepturi personale nepatrimoniale, precum dreptul la imagine, demnitate, inclusiv dreptul la viaţă privată. (...)

41. În consecinţă, din moment ce statul a aplicat unul dintre mecanismele, care justifică o derogare permisă de la inviolabilitatea libertăţii individuale şi ulterior s-a dovedit că acuzaţia iân materie penală adusă nu a fost aptă să răstoarne prezumţia de nevinovăţie, acţiunea iniţială a statului nu poate fi calificată decât ca o faptă nejustificată şi, iân consecinţă, ilicită, care angajează răspunderea sa delictuală iân temeiul art. 1349 din C. civ., astfel că ea trebuie valorizată iân procedura specială reglementată de art. 539 din Codul de procedură penală. Soluţia dată/pronunţată pe fondul acuzaţiei iân materie penală, favorabilă persoanei acuzate, nu o privează de statutul de persoană prejudiciată şi nu compensează daunele aduse persoanei sale prin privarea sa de libertate dispusă iân cursul procesului penal, iântrucât această soluţie nu are natura juridică a unei despăgubiri, ci, din contră, generează un drept la despăgubire. Totodată, statul nu se poate exonera de această răspundere nici dacă dovedeşte că fiecare dintre prepuşii săi a acţionat legal. Astfel, este angajată o răspundere obiectivă a statului la repararea pagubei suferite de către persoana iân cauză, având ca temei obligaţia statului de a garanta buna funcţionare a serviciului public al justiţiei.

42. De aceea, statul este obligat să recunoască şi să garanteze dreptul la despăgubiri ca urmare a unei privări de libertate dispuse iân cursul procesului penal, indiferent de temeiul generator al răspunderii sale, respectiv caracterul nedrept sau nelegal al măsurii privative de libertate. Orice diferenţiere sub acest aspect nu este decât una artificială care iân final neagă dreptul persoanei vătămate la repararea pagubei suferite ca urmare a unei disfuncţii de orice natură a sistemului judiciar. Evident, această răspundere poate fi limitată doar iân cazul iân care prin faptele sale persoana supusă măsurii a iâmpiedicat/stânjenit ori a iâncercat să iâmpiedice/stânjenească aflarea adevărului, iângreunând/distorsionând activitatea organelor judiciare, sau a avut o conduită reprobabilă iân contextul desfăşurării procesului penal.

43. Principiul fundamental care stă la baza răspunderii civile delictuale, conform căruia orice acţiune sau inacţiune care conduce la cauzarea iân mod culpabil a unui prejudiciu obligă partea care a săvârşit-o să compenseze dauna, funcţionează nu numai dacă acţiunea sau inacţiunea iâncalcă o anumită dispoziţie legală expresă, ci şi dacă aceasta iâncalcă o reglementare constituţională care vizează un drept/libertate fundamentală. De altfel, Curtea, iân jurisprudenţa sa, a stabilit că drepturile fundamentale consacrate prin Constituţie nu au o existenţă abstractă, ele exercitându-se iân corelare şi coroborare cu celelalte prevederi constituţionale. Această interdependenţă funcţională determină atât cadrul iân care aceste drepturi se exercită, cât şi conţinutul material concret al acestora [Decizia nr. 1533 din 28 noiembrie 2011, publicată iân Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 20 decembrie 2011]. De aceea, având iân vedere soluţia de achitare pronunţată, art. 1 alin. (3) - care reglementează dreptatea ca valoare supremă a statului - şi art. 23 alin. (1) din Constituţie trebuie privite iân mod coroborat, fiind intrinsec legate iântre ele. Aceste dispoziţii constituţionale reprezintă temeiul pentru justificarea răspunderii delictuale a statului pentru prejudiciul cauzat persoanei supuse unei măsuri preventive privative de libertate.

44. Prin urmare, având iân vedere obligaţia statului de a valoriza dreptatea, iâncălcarea inviolabilităţii libertăţii individuale iân cazul analizat constituie o eroare judiciară iân sensul art. 52 alin. (3) teza iântâi din Constituţie, dar nu din perspectiva aprecierii judecătorului cauzei care s-a bazat pe materialul probator existent iân cauză, ci din perspectiva soluţiei procesului. Astfel, este inadmisibil ca o persoană achitată să continue să suporte stigmatul privării de libertate la care a fost supusă, fără a i se face o necesară reparaţie atât materială, cât şi morală. De aceea, condiţionarea dreptului la despăgubiri strict de caracterul legal al măsurii privative de libertate este de natură să limiteze sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 52 alin. (3) teza iântâi coroborat cu art. 23 alin. (1) şi art. 1 alin. (3) din Constituţie iân condiţiile iân care, iân temeiul acestor dispoziţii constituţionale, şi soluţia de achitare/clasare dată pe fondul acuzaţiei iân materie penală angajează răspunderea statului pentru privarea de libertate. "

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie evidenţiază că instanţa de apel a aplicat, în mod corect, Decizia nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale, prin care s-a dat textului de lege o interpretare conformă cu Constituţia, constatând că reclamantul a fost supus unei măsuri preventive nedrepte şi, ulterior, a fost achitat definitiv prin decizia penală nr. 1342/A/20.12.2017, pronunţată de către Curtea de Apel Galaţi în dosarul nr. x/2016, situaţie care, potrivit deciziei invocate, intră în sfera de reglementare a dispoziţiilor art. 539 din C. proc. pen.

Dispozitivul şi considerentele acestei decizii obligatorii sunt suficiente pentru a recunoaşte dreptul reclamantului la repararea prejudiciului material şi moral cauzat prin privarea injustă/nedreaptă de libertate, nefiind necesară invocarea expresă a acesteia.

În aplicarea acestei decizii, obligatorii de la momentul publicării în Monitorul Oficial al României, instanţele de fond au reţinut că reclamantul are dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate, dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., sau prin achitare, fiind valorificate, în mod pertinent, atât dispozitivul, cât şi considerentele instanţei de contencios constituţional.

Această modalitate de interpretare extensivă a răspunderii obiective a statului, instituite în temeiul art. 539 din C. proc. pen. a fost confirmată şi prin Decizia nr. 1/2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 142 din 20 februarie 2023, prin care s-a statuat că "în ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces penal finalizat prin soluţie definitivă de achitare, fără ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fi fost stabilită în conformitate cu decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 15 din 18 septembrie 2017, soluţia de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., este suficientă prin ea însăşi pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate şi, ulterior, achitate. În acest context, "caracterul injust/nedrept al măsurilor privative de libertate", respectiv "netemeinicia acuzaţiei în materie penală" constituie criterii autonome care dau dreptul persoanei în cauză la repararea pagubei şi care extind sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 539 din C. proc. pen..".

Recurentul consideră, pe de-o parte, că decizia Curţii Constituţionale nu este incidentă în cauză, acţiunea nefiind întemeiată pe dispoziţiile art. 539 C. proc. pen., instanţa neputând schimba, din oficiu, cauza cererii de chemare în judecată, şi, pe de altă parte, că Statul poate răspunde pentru prejudiciile cauzate unui inculpat într-un proces penal doar în temeiul şi în condiţiile reglementării speciale referitoare la răspunderea pentru erorile judiciare, iar nu şi în temeiul normelor de drept civil privind răspunderea delictuală.

Or, referitor la cadrul procesual şi limitele în care a fost învestită instanţa, Înalta Curte reţine că, într-adevăr, prin acţiunea introductivă de instanţă, reclamantul a indicat drept temei al acţiunii doar dispoziţiile art. 3, 5, 6 şi 8 din CEDO, art. 8 C. proc. pen., art. 192 C. proc. civ., art. 1349, 1357, 1358 C. civ., art. 453 C. proc. civ. şi art. 262-263 C. proc. pen.

Însă, prin cererea precizatoare formulată la 07 septembrie 2021, anterior primului termen de judecată, reclamantul şi-a precizat acţiunea, arătând că obiectul acesteia este reprezentat de daune rezultate din erori judiciare şi răspundere delictuală, invocând temeiuri de drept suplimentare faţă de cele indicate iniţial, respectiv art. 52 alin. (3) din Constituţia României, art. 96 din Legea nr. 303/2004, art. 538-539 din C. proc. pen., art. 6 din CEDO şi art. 8 C. proc. pen.

Astfel cum reiese din încheierea de şedinţă din 08 septembrie 2021, precizările reclamantului au fost calificate de tribunal drept cerere de modificare a acţiunii, sens în care instanţa a dispus amânarea cauzei în vederea comunicării acesteia către pârât, în vederea formulării întâmpinării.

Deşi legal comunicată cererea modificatoare de acţiune, pârâtul nu a formulat întâmpinare şi nici măcar nu a transmis un punct de vedere, neinvocând decăderea sau alt fine de neprimire al cererii de modificare a temeiului de drept al acţiunii. Drept urmare, nu pot fi primite criticile din recurs în sensul pronunţării deciziei din apel cu încălcarea principiului disponibilităţii, în condiţiile în care cererea de chemare în judecată a fost întemeiată atât pe prevederile legii speciale, cât şi pe cele ale dreptului comun, având în vedere că petitele cererii introductive de instanţă impuneau analiza acestora din perspective diferite.

Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., care consacră principiul disponibilităţii, părţile sunt cele care stabilesc obiectul şi limitele procesului, iar judecătorul trebuie să se pronunţe asupra cererilor părţilor, fără a depăşi limitele învestirii, astfel cum statuează art. 22 alin. (6) din acelaşi cod. Aceasta implică analizarea cererii din perspectiva normelor legale invocate prin acţiunea astfel cum a fost modificată, cu respectarea termenului procedural, şi a situaţiei de fapt prezentate de către părţi.

Mai mult, se relevă că instanţa de apel a validat raţionamentul tribunalului, care a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii justificată din perspectiva greşitei întemeieri a acţiunii pe dispoziţiile dreptului comun în raport cu existenţa unei norme speciale în materie, reglementate prin art. 539 C. proc. pen.

Astfel, a apreciat în mod corect curtea de apel că procedura specială reglementată prin art. 539 C. proc. pen. vizează exclusiv cazurile de privare nelegală de libertate, iar nu şi alte drepturi fundamentale ale omului, pentru a căror reparare a lezării este necesară invocarea altor temeiuri de drept, precum dispoziţiile art. 252 şi 253 din C. civ., ale art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care reglementează consecinţele încălcării unor drepturi personale nepatrimoniale, precum dreptul la imagine, onoare, demnitate, sau ale art. 1349 şi urm. C. civ., care se aplică în absenţa unor norme cu caracter special, prin care să se reglementeze o cale de atac internă reală şi efectivă prin intermediul căreia o instanţă independentă şi imparţială să poată analiza pretinse încălcări ale art. 3, 5, 6 şi 8 din Convenţie, de natura celor reclamate în cauza de faţă.

Prin raportare la temeiul juridic al acţiunii promovate şi la cauza cererii de chemare în judecată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie relevă următoarele:

Art. 52 alin. (3) din Constituţie prevede că "Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii […]."

Aceste dispoziţii consacră principiul răspunderii obiective a statului, fiind vorba despre o răspundere care nu este bazată pe culpă (pe săvârşirea unei fapte culpabile), ci este fundamentată pe rolul statului de garant pentru riscurile ce decurg din activitatea de realizare a serviciului public de înfăptuire a justiţiei (decizia Curţii Constituţionale nr. 60 din 11 februarie 2014).

În aplicarea acestui principiu fundamental, potrivit normelor constituţionale şi a dispoziţiilor interne, statul răspunde patrimonial:

- pentru erori judiciare (o răspundere obiectivă specială, sui generis, întemeiată pe ideea de garanţie, iar nu pentru faptă proprie);

- dacă erorile judiciare sunt săvârşite în procesele penale, a fost reglementată procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară (art. 538 din C. proc. pen.) sau în caz de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri (art. 539 din C. proc. pen.).

- dacă erorile judiciare sunt generate de alte procese decât cele penale, statul răspunde patrimonial numai pentru repararea prejudiciilor, atunci când: a)s-a dispus în cadrul procesului efectuarea de acte procesuale cu încălcarea evidentă a dispoziţiilor legale de drept material şi procesual, prin care au fost încălcate grav drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanei, producându-se o vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară; b)s-a pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă, în mod evident contrară legii sau situaţiei de fapt, care rezultă din probele administrate în cauză, prin care au fost afectate grav drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanei, vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară.

Aşadar, răspunderea directă a statului nu poate fi limitată doar la prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale, reglementată de dispoziţiile art. 538-539 C. proc. pen., ci poate fi antrenată şi în ipoteza în care statul nu îşi îndeplineşte obligaţiile asumate prin tratatele internaţionale la care este parte privind respectarea drepturilor fundamentale ale omului, care au forţă juridică obligatorie în ordinea juridică internă, şi al căror garant este statul însuşi.

În mod constant, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, în virtutea art. 1 al Convenţiei Europene, garantarea drepturilor consacrate de Convenţie este o sarcină ce revine, în primul rând, fiecărui stat în parte, iar mecanismul de sesizare a Curţii pentru eventuale încălcări este subsidiar sistemelor naţionale ce asigură respectarea drepturilor omului. Obligaţia statului în acest sens implică nu numai respectarea acestor drepturi şi libertăţi, obligaţii pozitive, dar şi înlăturarea eventualelor încălcări de către autorităţile naţionale, prin mecanisme specifice reglementate în dreptul intern.

Particularitatea acţiunii deduse judecăţii este legată de caracterul obiectiv al răspunderii statului, independent de autoritatea sau persoana ce a generat vătămarea şi de vreo culpă în producerea încălcării unui drept fundamental.

Acest tip de răspundere se îndepărtează de reglementarea de drept comun în materia răspunderii civile delictuale, ce presupune şi întrunirea condiţiei vinovăţiei autorului, pe lângă cele privind fapta ilicită, prejudiciul şi legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, justificat fiind de obligaţia pozitivă a statului de a garanta respectarea drepturilor consacrate de Convenţie.

Tot astfel cum răspunderea internaţională a statului, parte contractantă la Convenţie, poate fi atrasă atunci când Curtea Europeană a Drepturilor Omului constată încălcarea unui drept protejat, la fel funcţionează angajarea răspunderii statului în faţa instanţelor naţionale pentru nerespectarea unui asemenea drept subiectiv.

În acest context, fapta pentru care statul răspunde o reprezintă orice acţiune sau inacţiune din partea unei autorităţi de stat sau a unei persoane ce acţionează în cadrul funcţiei sale oficiale, aşadar orice asemenea act al unui organ al statului, al agenţilor sau funcţionarilor săi. Conduita pozitivă sau negativă trebuie să fie "ilicită", în sensul că a fost încălcată obligaţia de a acţiona într-un anumit fel, care asigură respectarea unui drept consacrat de Convenţia Europeană.

În aceste condiţii, Statul Român este cel care trebuie să răspundă pentru consecinţele păgubitoare produse în desfăşurarea activităţilor specifice organelor judiciare, în calitate de garant al legalităţii şi independenţei actului de justiţie, iar repararea prejudiciului se realizează conform principiilor aplicate de Curtea Europeană pentru acordarea satisfacţiei echitabile.

Prin urmare, nu pot fi primite susţinerile recurentului în sensul că răspunderea Statului poate fi atrasă doar pentru prejudiciile cauzate într-un proces penal, şi doar în temeiul răspunderii pentru erori judiciare reglementate prin dispoziţiile art. 539 C. proc. pen. - care aşa cum s-a arătat anterior a şi fost indicat ca temei de drept al acţiunii - în condiţiile în care răspunderea obiectivă a Statului a fost stabilită, distinct, atât prin raportare la normele juridice speciale care o consacră, cu luarea în considerare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021, cât şi prin raportare la normele generale în materie, acolo unde norma specială nu se aplică.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurentul critică acordarea de daune morale pentru perioada în care reclamantului i-a fost restrâns dreptul la liberă circulaţie, având în vedere că măsura obligării de a nu părăsi ţara nu se încadrează în categoria măsurilor privative de libertate, nefiind nici dovedită vătămarea.

Astfel, instanţa de apel a apreciat că se impune acordarea de despăgubiri morale nu doar pentru perioada cât reclamantul a fost arestat preventiv, ci şi pentru perioada în care faţă de acesta a fost luată măsura obligării de a nu părăsi ţara.

Contrar susţinerilor recurentului-pârât, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 539 - 540 din C. proc. pen., reţinând în mod legal că reclamantul este îndreptăţit la despăgubiri reprezentând daune morale pricinuite de perioada în care a fost supus interdicţiei de a părăsi ţara (măsură preventivă care în actualul C. proc. pen. se regăseşte sub denumirea de "control judiciar").

Normele evocate (art. 539 şi urm.), în economia C. proc. pen., sunt plasate în Titlul IV dedicat procedurilor speciale, la Capitolul VI având denumirea "Procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri."

Măsurile preventive sunt instituţii de drept procesual penal cu caracter de constrângere, de natură a restricţiona, pe o perioadă limitată de timp, libertatea persoanelor asupra cărora există suspiciunea că au săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, măsuri de constrângere puse la dispoziţia organelor judiciare penale pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal, pentru a împiedica sustragerea suspectului sau a inculpatului de la urmărirea penală ori de la judecată sau pentru prevenirea comiterii de către acesta a unei alte infracţiuni.

Privarea de libertate poate îmbrăca diverse forme (privative sau restrictive), nu întotdeauna asemănătoare cu închisoarea, acestea fiind necesar a fi evaluate şi din perspectiva conţinutului, cum ar fi obligaţia de a sta într-un spaţiu limitat, izolarea de societate şi de familie, încetarea îndeplinirii îndatoririlor oficiale, imposibilitatea contactului liber cu diferite categorii de persoane.

Noul C. proc. pen. prevede cinci măsuri preventive - reglementate expres şi limitativ în art. 202 alin. (4), trei fiind privative de libertate (reţinerea, arestul la domiciliu şi arestarea preventivă), iar alte două fiind restrictive de drepturi (controlul judiciar şi controlul judiciar pe cauţiune - măsuri preventive neprivative de libertate, a căror dispunere este însoţită de impunerea, ex lege, în sarcina inculpatului a unor obligaţii ce au acelaşi efect restrictiv cu privire la exercitarea de către acesta a anumitor drepturi fundamentale, obligaţii prevăzute la art. 215 alin. (1) din C. proc. pen.).

Indiferent de felul măsurii preventive dispuse (privativă sau restrictivă de libertate), în cazul în care a existat o acuzaţie penală şi procedurile penale s-au încheiat printr-o achitare, persoana care a fost subiectul procedurilor penale este nevinovată în faţa legii şi trebuie să fie tratată într-o manieră compatibilă cu această stare de nevinovăţie.

Aplicând aceste principii şi convingeri în cauza de faţă, curtea de apel, în mod corect, a apreciat că se impune repararea şi a prejudiciului cauzat reclamantului prin restrângerea dreptului său la liberă circulaţie. S-a reţinut de către instanţa de apel că, în ciuda faptului că cererile intimatului-reclamant de părăsire a ţării la anumite momente ar fi fost admise, măsura dispusă a impus reclamantului obligaţia de a-si schimba modul de viaţă, prin aceea că a fost obligat să rămână la dispoziţia organelor de cercetare penală, iar fiecare solicitare de părăsire a ţării era însoţită de o incertitudine în legătură cu soluţia ce urma a fi dispusă, în acest caz ingerinţa în drepturile sale fiind evidentă.

În ceea ce priveşte soluţia de obligare a pârâtului la plata sumei de 140.000 RON, cu titlu de daune morale pentru durata nejustificat de lungă a procesului penal, se observă că nemulţumirile recurentului sunt legate doar de cuantumul pretins excesiv al acestor despăgubiri în raport cu jurisprudenţa în materie, iar nu se contestă raţionamentul instanţei de apel în legătură cu respectarea termenului rezonabil în care trebuia finalizat procesul penal.

Astfel, în ceea ce priveşte această critică, Înalta Curte reţine că operaţiunea de cuantificare a daunelor este în competenţa instanţelor care devoluează fondul, sens în care instanţa de apel a avut în vedere principiile stabilite de către instanţa europeană în jurisprudenţa creată pe tărâmul art. 41 privitor la reparaţia echitabilă, apreciind ca fiind echitabilă suma de 140.000 RON cu titlu de daune morale exclusiv pentru durata nerezonabilă a procesului penal, această sumă fiind de natură să compenseze suferinţele cauzate de starea de incertitudine şi stresul la care victima a fost supusă, decurgând din durata îndelungată a anchetei penale – ţinându-se seama de perioada de referinţă, respectiv intervalul de timp luat în considerare în stabilirea încălcării aduse art. 6 par. 1 CEDO (10 ani, 11 luni şi 20 de zile), dar şi de motivul concret care a determinat această durată (au existat perioade de inacţiune în faza de judecată, fapt ce a dus la fixarea în mod repetat de termen de judecată, dispunându-se de nenumărate ori repetarea procedurii pentru lipsa acesteia, lipsa relaţiilor din partea DIICOT, repetarea procedurii de citare a martorilor, ascultarea unui număr diferit de martori la fiecare termen de judecată etc.)."

Or, recurentul nu a dezvoltat argumente care să contrazică modalitatea în care instanţa de apel s-a raportat la jurisprudenţa Curţii Europene din perspectiva criteriilor de evaluare în echitate pe care aceasta le aplică în determinarea întinderii reparaţiei ca urmare a unei încălcări a art. 6 din Convenţie pentru a păstra caracterul de "satisfacţie echitabilă", ci doar a exemplificat, prin raportare la o singură hotărâre pronunţată de Înalta Curte de Justiţie, acordarea unui cuantum mai mic al daunelor pentru o durată a procedurii mai mare faţă de cea din cauză, ceea ce nu reprezintă o veritabilă critică de nelegalitate a hotărârii atacate, motiv pentru care nici acest motiv de recurs nu poate fi primit.

Nici criticile îndreptate împotriva soluţiei de admitere a cererii reclamantului de acordare de daune morale pentru prejudiciul creat prin afectarea imaginii acestuia nu poate fi primit, argumentele aduse în susţinerea acestui motiv de recurs fiind străine de motivarea instanţei de apel.

Aşadar, recurentul a preluat ca atare chiar argumentele Curţii de Apel Târgu Mureş, prin care aceasta a motivat soluţia de respingere a solicitării de acordare de daune pentru mediatizarea procesului penal (pagina 47 paragraf 7-10).

Suma de 10.000 RON acordată de curtea de apel în temeiul art. 72, 73, 253 alin. (4) şi art. 1385 alin. (1) C. civ. a reprezentat contravaloarea despăgubirilor pentru daunele morale suferite prin atingerea valorilor extrapatrimoniale ocrotite de lege, respectiv dreptul la demnitate şi la propria imagine, pentru care Statul este răspunzător tot în temeiul răspunderii obiective a acestuia, răspundere care nu a fost contestată prin motivele de recurs.

Aşadar, având în vedere că recurentul-pârât invocă prin motivele de recurs angajarea răspunderii sale pentru prejudicii de imagine produse ca urmare a mediatizării procesului penal, cerere care a fost respinsă de instanţa de apel, după s-a constatat că eventuala răspundere în acest caz aparţinea celor care ar fi depăşit limitele libertăţii de exprimare – pentru care reclamantul avea deschisă o altă cale de realizare a pretenţiilor sale – acest motiv de recurs este străin cauzei, urmând a fi respins ca atare.

În ceea ce priveşte daunele materiale, recurentul-pârât critică hotărârea de acordare a sumei totale de 147.782,7 RON, susţinând, pe de-o parte că acesta nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată din procesul penal, nefiind parte care a pierdut procesul iar, pe de altă parte, că suma acordată cu titlu de onorariu avocat a fost calculată greşit, că în privinţa cheltuielilor de transport, cazare şi hrană, cuantumul acestora nefiind dovedit prin depunerea de înscrisuri doveditoare la dosar, iar plata salariului nerealizat ar reveni angajatorului. Totodată, prin memoriul de recurs se critică inclusiv cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de instanţa de apel, argumentându-se în sensul că suma acordată este nejustificată în raport de complexitatea şi dificultatea litigiului.

Analizând criticile recurentului prin prisma calităţii de persoană căzută în pretenţii a Statului român în raport cu obligaţia stabilită în sarcina sa, de achitare către reclamant a cheltuielilor de judecată efectuate pe parcursul procesului penal, Înalta Curte constată că, în esenţă, ceea ce s-a susţinut a fost interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. şi art. 276 alin. (6) din C. proc. pen., fiind învederat faptul că în ipotezele de restituire a cheltuielilor judiciare la care se face referire în art. 276 alin. (6) din C. proc. pen. nu poate fi inclusă ipoteza obligării statului, ca titular al acţiunii penale, la plata cheltuielilor judiciare, ţinând seama de rolul acestuia în procesul penal, de principiul oficialităţii care guvernează procesul penal, dar şi de specificul cercetării judecătoreşti în cadrul unui asemenea proces.

Aşadar, recurentul a susţinut că, în condiţiile inexistenţei unei fapte proprii a Statului Român, cu caracter ilicit, respectiv o faptă contrară legilor imperative şi bunelor moravuri, având ca efect încălcarea sau atingerea drepturilor subiective ale reclamantului, răspunderea civilă delictuală nu poate fi angajată.

Drept urmare, în condiţiile în care nu a avut calitatea de parte în procesul penal, Statul Român nu putea fi obligat la plata cheltuielilor efectuate de către reclamant prin aplicarea dispoziţiilor procesuale referitoare la rambursarea cheltuielilor de judecată, astfel că nu poate fi antrenată în sarcina sa vreo culpă procesuală în acest sens.

Critica recurentului, deşi susceptibilă de încadrare în cazul de nelegalitate evocat – art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - este neîntemeiată.

În cauză, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, la plata cheltuielilor judiciare avansate de acesta în cursul unui proces penal, finalizat cu soluţia de achitare.

Demersul judiciar al reclamantului a avut ca fundament juridic ideea de culpă procesuală a pârâtului, ca parte care a pierdut procesul şi necesitatea acoperirii integrale a prejudiciului cauzat părţii câştigătoare.

În cauzele penale, modalitatea de acordare a cheltuielilor judiciare suportate de părţi este reglementată de dispoziţiile art. 276 din C. proc. pen., în vigoare la data soluţionării definitive a litigiului penal ce constituie premisa formulării acţiunii pendinte.

Cu referire la obligaţia suportării cheltuielilor judiciare, în ipoteza achitării, prevederile art. 276 alin. (1)-(5) din C. proc. pen. stabilesc în sarcina persoanei vătămate/părţii civile obligaţia de a plăti cheltuieli judiciare în măsura în care au fost provocate de acestea. Cu privire la celelalte cazuri, nereglementate în mod expres la art. 276 alin. (1) - (5), C. proc. pen. prevede, prin alin. (6) al aceluiaşi articol că instanţa stabileşte obligaţia de restituire conform legii civile.

În ceea ce priveşte sintagma "celelalte cazuri" inserată în art. 276 alin. (6) din C. proc. pen., în contextul în care această normă nu distinge, rezultă că se poate circumscrie şi situaţiei în care inculpatul, faţă de care s-a pronunţat o soluţie de achitare, a efectuat cheltuieli în procedura judiciară penală în care a fost angrenat, iar în cauză nu există parte vătămată sau parte civilă.

Astfel, articolul mai sus menţionat reglementează un alt mecanism juridic de restituirea sumelor de bani reprezentând cheltuieli judiciare decât cel prevăzut de normele procesual penale, mecanism ce presupune aplicarea legii civile.

Or, în litigiul pendinte, se reţine că acţiunea penală nu a fost declanşată prin plângerea penală a persoanei vătămate, ci prin rechizitoriu şi a fost finalizată prin adoptarea soluţiei de achitare a reclamantului.

Întrucât nicio culpă procesuală nu poate fi reţinută în sarcina altor subiecţi procesuali îndrituiţi să declanşeze activitatea judiciară, în cauză sunt incidente, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, prevederile art. 276 alin. (6) din C. proc. pen., care face trimitere la legea civilă.

Se impune a fi observat, deopotrivă, că legea procesual penală nu interzice în mod expres solicitarea cheltuielilor judiciare pe cale separată, caz în care regimul aplicabil acestora nu poate fi decât cel stipulat în art. 276 din C. proc. pen.

În ceea ce priveşte determinarea legii civile aplicabile, instanţa de recurs constată că, în mod corect, instanţa de apel a reţinut, ca temei juridic al obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată, prevederile art. 1357 alin. (1) C. civ.

Într-adevăr, Statul român nu a avut calitatea de parte vătămată/parte civilă în procesul penal, în sensul art. 32 alin. (2) din C. proc. pen., însă acesta este titularul dreptului de a trage la răspundere penală a autorului infracţiunii, iar exercitarea acestui drept prin acţiune penală, reprezintă din punct de vedere procesual instrumentul juridic pus la dispoziţia celor în drept, prin intermediul căruia se deduce în faţa organelor judiciare raportul conflictual de drept penal.

Înalta Curte constată că, potrivit art. 14 din C. proc. pen., obiectul acţiunii penale îl reprezintă tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni. Ca subiect pasiv al pretinsei infracţiuni, în calitatea sa de reprezentant al societăţii ale cărei valori au fost lezate, statul a fost titularul acţiunii penale ce a avut ca scop cercetarea penală a reclamantului, declanşând din oficiu investigaţia şi conducând, prin organele judiciare, procesul penal împotriva acestuia, astfel că soluţia de achitare pronunţată la finalul cercetării judecătoreşti are semnificaţia pierderii procesului de către cel care l-a pus în mişcare.

Cu alte cuvinte, chiar dacă nu este, per se, parte în procesul penal, Statul Român, în calitate de titular al acţiunii penale, atâta timp cât are dreptul, obligaţia şi puterea de a solicita tragerea la răspundere penală a persoanelor pentru săvârşirea de infracţiuni, trebuie să îşi asume şi responsabilitatea pierderii acţiunii penale exercitate şi să acopere cheltuielile de judecată efectuate de către persoana faţă de care a solicitat tragerea la răspundere penală şi care a fost achitată în mod definitiv.

Din această perspectivă, răspunderea civilă delictuală a Statului Român nu este subiectivă, ci una obiectivă, aşa cum s-a arătat şi în analiza primului motiv de recurs, fără a fi necesară probarea vinovăţiei, sub forma intenţiei sau culpei, întrucât se întemeiază pe o obligaţie de garanţie, respectiv obligaţia de a garanta buna funcţionare a serviciului public al justiţiei. Statul nu se poate exonera de această răspundere nici dacă dovedeşte că fiecare dintre prepuşii săi a acţionat legal, pentru că în discuţie nu este fapta ilicită a organelor de urmărire penală, exercitarea cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă a funcţiei procurorului, ci exclusiv respingerea acuzaţiei în materie penală ca soluţie definitivă a procesului iniţiat.

În acest context, Înalta Curte reţine că, din momentul în care acţiunea penală a fost respinsă, dispunându-se achitarea în mod definitiv, în patrimoniul persoanei achitate se naşte un drept de creanţă împotriva statului, pentru recuperarea cheltuielilor de judecată făcute pentru a-şi asigura apărarea, în condiţiile în care instanţa penală nu s-a pronunţat asupra acestui aspect. Este de neacceptat ca o cheltuială judiciară, fie ea efectuată în cadrul unui proces penal, să nu poată fi recuperată de către persoana care a fost achitată, întrucât o atare soluţie ar contraveni principiilor care guvernează procesul penal, respectiv legalitatea, aflarea adevărului şi garantarea libertăţilor persoanei, precum şi principiilor procesului civil, şi anume legalitatea, egalitatea în faţa legii civile, dreptul la un proces echitabil etc.

A nega dreptul reclamantului de a recupera cheltuielile de judecată pe care le-a avansat în exercitarea dreptului său la apărare într-un proces penal soluţionat prin pronunţarea unei soluţii de achitare, în ipoteza în care acestea nu pot fi puse în sarcina unui alt subiect procesual, ar însemna lipsirea de efecte a unei norme legale care a avut drept scop reglementarea acestui tip de raporturi juridice.

Împrejurarea că art. 276 alin. (6) C. proc. pen. nu stabileşte expres subiectul de drept care este titularul obligaţiei de plată a despăgubirilor constând în cheltuielile de judecată necesare pentru organizarea apărării în procesul penal, nu poate justifica aplicarea, în acest caz particular, a unei cauze exoneratoare de răspundere, aspect inadmisibil în lipsa unui norme legale.

O astfel de interpretare a prevederilor textului de lege anterior menţionat ar fi contrară şi principiului echităţii – principiu recunoscut în mod constant şi protejat de către instanţele judecătoreşti – întrucât, în acest caz particular, inculpatul faţă de care se pronunţă o soluţie de achitare s-ar vedea nevoit nu numai să avanseze cheltuielile de judecată aferente pregătirii şi susţinerii apărării într-un litigiu pe care nu l-a declanşat, ci şi să suporte toate aceste cheltuieli în integralitate, deşi, prin ipoteză, nu se află în culpă procesuală.

Prin urmare, criticile vizând posibilitatea/obligaţia Statului de suportare a cheltuielilor de judecată efectuate de reclamant în dosarul penal (incluzând atât faza de urmărire penală, cât şi faza judecăţii) sunt nefondate, instanţa de apel făcând o corectă aplicare a prevederilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. şi art. 276 alin. (6) din C. proc. pen.

Referitor la acele critici din memoriul de recurs care privesc cuantumul cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat, se constată că acestea nu se circumscriu niciunuia dintre motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., din moment ce privesc temeinicia deciziei civile recurate.

În acelaşi sens, prin Decizia nr. 3/2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de recurs în interesul legii, s-a stabilit că: "În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.."

În considerente, s-a reţinut că stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câştigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei şi la munca efectivă a apărătorului părţii, respectiv că presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii şi o evaluare a ponderii pe care instanţa trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul, în analiza sa, judecătorul trebuind să se raporteze, în permanentă, la circumstanţele cauzei, instanţa de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face.

Prin urmare, fiind vorba, aşadar, de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice, proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor cu complexitatea şi valoarea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate, sens în care nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se în nici un motiv de casare dintre cele prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Drept urmare, în raport cu statuările din cuprinsul deciziei pronunţate în recurs în interesul legii, decizie care este obligatorie conform dispoziţiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., criticile recurentului-pârât în sensul cenzurării cuantumului cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat, neputând fi încadrate în motivele de casare expres şi limitativ prevăzute de lege, nu vor fi analizate.

Cât priveşte pretinsa eroare de calcul realizată de curtea de apel, care ar fi evidenţiat un rezultat diferit din adunarea sumelor menţionate în contractele de asistenţă juridică depuse la dosar, nici aceasta nu poate fi remediată pe calea recursului, în condiţiile în care legiuitorul a prevăzut o procedură specială de remediere a unor atare erori, prin dispoziţiile art. 442 C. proc. civ., cale care este obligatorie, conform art. 445 din acelaşi act normativ.

Cât priveşte modul de stabilire a cheltuielilor de judecată constând în transport, cazare şi hrană, curtea de apel a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 327 C. proc. civ., şi, plecând de la prezumţia simplă că reclamantul a avut nevoie de un mijloc de transport pentru a se deplasa la termenele de judecată, precum şi de cazare şi hrană, având în vedere distanţa dintre domiciliul acestuia şi locul judecăţii, a obligat pârâtul la plata sumei de 33.544,72 RON, cu acest titlu.

Prin recursul formulat, recurentul-pârât critică acordarea către reclamant a cheltuielilor de transport, hrană şi cazare în lipsa existenţei la dosar a unor documente care să ateste cuantumul acestor cheltuieli.

Reiese astfel, că ceea ce critică recurentul nu este realitatea efectuării acestor cheltuieli, ci doar întinderea lor.

Or, în aceste condiţii, Înalta Curte constată că, şi sub acest aspect, a fost sesizată cu verificarea unor aspecte de temeinicie, presupunând verificarea unor aspecte de fapt, respectiv a preţurilor combustibilului şi a cazării, ce exced controlului de legalitate efectuat de instanţa învestită cu soluţionarea unei căi extraodinare de atac.

Mai mult, nu poate rămâne neremarcat şi faptul că, prin întâmpinarea formulată în faţa primei instanţe de fond, pârâtul nu a invocat apărări în legătură cu lipsa actelor doveditoare ale cheltuielilor de deplasare pretinse de reclamant ori cu cuantumul acestora, iar în apel, când întinderea acestor cheltuieli a fost detaliată de partea reclamantă, nu s-au formulat contestaţii de către pârât, motiv pentru care nici din această perspectivă critica nu mai poate fi primită la acest moment procesual, fiind formulată omisso medio.

În fine, în ceea ce priveşte daunele materiale constând în contravaloarea salariului pentru perioada în care contractul individual de muncă al reclamantului a fost suspendat, recurentul-pârât formulează critici prin care invocă lipsa calităţii sale procesuale, considerând că obligaţia plăţii salariului nerealizat revenea angajatorului, iar nu acestuia.

Or, recurentul nu se raportează la motivarea curţii de apel, prin care s-a reţinut că, atâta vreme cât suspendarea contractului individual de muncă a intervenit de drept, ea operând în puterea legii din momentul arestării preventive, independent de voinţa angajatorului şi a salariatului, a reprezentat o consecinţă a caracterului nedrept al măsurilor preventive.

Aşadar, simpla reiterare a criticilor formulate împotriva sentinţei tribunalului, care şi-au găsit deja o dezlegare jurisdicţională prin decizia pronunţată în apel, recurentul-pârât ignorând faptul că asupra acestora a existat deja o cenzură şi o judecată din partea instanţei de apel, care a arătat argumentele pentru care criticile respective nu pot fi primite, nu este aptă să atragă casarea hotărârii recurate.

Prin motivele de recurs recurentul-pârât trebuia să indice, punctual, de ce sunt greşite considerentele instanţei de apel care sprijină soluţia adoptată. În cauză, însă, acesta, fără a arăta motivele pentru care consideră nelegală dezlegarea dată de instanţă în faza procesuală a apelului, repune în discuţie aceleaşi aspecte, reiterând în integralitate cele invocate prin cererea de apel şi omiţând faptul că obiectul recursului îl constituie raţionamentul curţii de apel.

Drept urmare, întrucât recurentul nu duce mai departe susţinerea potrivit căreia instanţa de apel ar fi aplicat greşit normele de drept material, nearătând ce anume din raţionamentul instanţei este nelegal, Înalta Curte nu poate proceda la analiza acestei critici din recurs din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocate de parte.

În fine, se impune respingerea şi a ultimului motiv de recurs, prin care se critică de către pârât lipsa cenzurării cheltuielilor de judecată ocazionate cu soluţionarea prezentului litigiu, având în vedere că acţiunea reclamantului ar fi fost admisă doar în parte.

Verificând, însă, actele dosarului, Înalta Curte constată că reclamantul nu poate fi considerat "în culpă procesuală", aşa cum pretinde recurentul, în condiţiile în care, astfel cum reiese din dispozitivul ambelor hotărâri de fond, acţiunea ce face obiectul prezentului dosar a fost admisă, singura parte căzută în pretenţii fiind pârâtul.

Aşadar, în condiţiile în care, în faza procesuală a apelului, reclamantul a făcut dovada cheltuielilor de judecată în cuantumul pretins, în mod corect curtea de apel a obligat apelantul-pârât la plata acestora.

Instanţa nu avea obligaţia, în temeiul art. 451 alin. (2) C. proc. civ., să reducă onorariul avocaţial pretins de partea adversă, aceasta fiind doar o facultate a instanţei, la care putea apela, dacă aprecia că respectivul onorariu avocaţial era disproporţionat faţă de valoarea obiectului pricinii sau complexitatea cauzei.

Faţă de toate cele ce preced, Înalta Curte, apreciind că motivele de recurs invocate sunt nefondate în ansamblul lor, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

Având în vedere dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată, şi văzând că fundamentul plăţii cheltuielilor de judecată îl reprezintă culpa procesuală dovedită prin faptul pierderii procesului, va obliga pe recurentul-pârât la plata şi a cheltuielilor de judecată aferente fazei recursului către intimatul-reclamant A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş din cadrul Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Braşov împotriva deciziei civile nr. 400/A din 14 iunie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Târgu Mureş – secţia I civilă.

Obligă recurentul-pârât la plata către intimatul-reclamant A. a sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 06 martie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.