Unjustified enrichment claim dismissed as inadmissible due to available contractual remedy under Civil Code subsidiarity principle

Şedinţa publică din data de 06 martie 2024

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la 29 aprilie 2016, pe rolul Tribunalului Argeş, secţia civilă, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâţii C. şi D., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea acestora la restituirea sumei de 384.190 RON, în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză.

2. Decizia pronunţată de Tribunalul Argeş

Prin sentinţa civilă nr. 194 din 24 mai 2017, Tribunalul Argeş, secţia civilă a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei D. şi autorităţii de lucru judecat, raportat la sentinţa civilă nr. 453/18 decembrie 2014 a Tribunalului Argeş, secţia civilă şi la decizia civilă nr. 1963/23 noiembrie 2015 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă, pronunţate în dosarul nr. x/2013.

A admis acţiunea precizată, formulată de reclamanţii A. şi B., şi a dispus obligarea pârâţilor C. şi D. la plata sumei de 432.190 RON către reclamanţi, precum şi a celei de 12.327 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Piteşti în primul ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 3122 din 25 octombrie 2018, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă a admis apelul formulat de pârâţii C. şi D. împotriva încheierii de şedinţă din 10 mai 2017 şi a sentinţei civile nr. 194 din 24 mai 2017, pronunţate de Tribunalul Argeş în dosarul nr. x/2016.

A schimbat sentinţa, în sensul că a respins acţiunea.

A obligat intimaţii-reclamanţi să plătească apelanţilor-pârâţi suma de 9.019 RON cheltuieli de judecată în fond şi apel.

4. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prin decizia civilă nr. 815 din 30 martie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de reclamanţii B. şi A. împotriva deciziei nr. 3122 din 25 octombrie 2018 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă.

A casat decizia şi a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeaşi curte de apel.

5. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Piteşti în rejudecare

Prin decizia civilă nr. 417 din 26 ianuarie 2023, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă a admis apelul formulat de pârâţii C. şi D. împotriva încheierii de şedinţă din 10 mai 2017 şi a sentinţei civile nr. 194 din 24 mai 2017, pronunţate de Tribunalul Argeş în dosarul nr. x/2016.

A schimbat în parte sentinţa, în sensul respingerii acţiunii, ca inadmisibile.

A obligat pe intimaţii-reclamanţi la plata către apelanţi a sumei de 13.019 RON cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în toate ciclurile procesuale.

6. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 417 din 26 ianuarie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă au declarat recurs reclamanţii B. şi A., cu a cărui soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în prezenta cauză.

În motivarea căii de atac formulate, prevalându-se de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea recursului arătând că instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, prin aceea că nu a respectat limitele casării, astfel cum au fost stabilite prin decizia nr. 815 din 30 martie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

Ca efect al deciziei de casare, instanţa de apel avea de analizat două chestiuni, şi anume: (1) dacă hotărârea definitivă pronunţată în procesul anterior are autoritate de lucru judecat asupra prezentei cauze şi (2) dacă pârâţii pot indica un temei (contractual sau de altă natură) care să le justifice păstrarea sumelor de bani ce le-au fost remise.

Recurenţii au arătat că instanţa de apel a respins excepţia autorităţii de lucru judecat, reţinând că nu există identitate de cauză, ca fundament juridic al celor două acţiuni în restituire. Or, prin decizia de casare s-a impus a fi analizat efectul lucrului judecat în altă manieră, iar nu prin prisma verificării existenţei triplei identităţi. Mai mult, după ce instanţa de apel a decis că nu are autoritate de lucru judecat cauza soluţionată anterior, la filele x revine şi arată acestea sunt chestiuni asupra cărora s-a statuat deja în procesul anterior, care nu ar mai putea fi reanalizate.

Totodată, au susţinut că instanţa de apel nu a respectat indicaţiile din cuprinsul deciziei de casare, întrucât nu a stabilit care este temeiul ce ar justifica reţinerea sumelor de bani primite de pârâţi. Astfel, au învederat că, în mod greşit, s-a reţinut de către instanţa de apel că, în procesul anterior, s-ar fi stabilit deja că exista un temei contractual pentru pretenţiile ce fac obiectul prezentului dosar.

Înalta Curte, prin decizia de casare, a reţinut că, în situaţia în care ar fi existat un contract între părţi, era necesar să se cerceteze dacă dezechilibrul între părţi a avut la bază o înţelegere între acestea sau nu, dar că atunci când se verifică şi cea de-a doua condiţie juridică a îmbogăţirii fără justă cauză ar trebui să se concluzioneze că reclamanţii nu au avut la îndemână nicio altă acţiune pentru recuperarea sumei pretinse.

Totodată, au arătat recurenţii ca din decizia de casare se desprinde concluzia potrivit căreia pârâţii sunt cei chemaţi să probeze faptul ca au avut un temei pentru reţinerea sumelor primite.

7. Apărările formulate în cauză

La 13.06.2023 intimaţii D. şi C. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurenţilor-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată în recurs, pentru care au ataşat chitanţă doveditoare.

La 03 iulie 2023, recurenţii au înaintat răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat respingerea apărărilor intimaţilor şi admiterea recursului.

8. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 02 noiembrie 2024, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate în cauză, şi a fixat termen de judecată la data de 06 martie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului precum şi la dispoziţiile legale aplicabile şi a motivelor de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Cu titlu prealabil, se constată că demersul judiciar pendinte, configurat prin elementele cererii introductive şi analizat de către instanţele de fond, a fost fundamentat pe mecanismul juridic al îmbogăţirii fără justă cauză, reglementat de art. 1345 din C. civ., reclamanţii solicitând obligarea pârâţilor D. şi C. la plata sumei de 384.190 RON, despre care reclamanţii au pretins că ar fi fost remisă pârâţilor în perioada 01 ianuarie 2010 – august 2011, astfel: 246.600 RON prin transferuri bancare, 51.500 RON prin foi de vărsământ şi 86.900 RON numerar, pentru acestea din urmă existând o evidenţă ţinută de părţi sub forma a două registre.

În privinţa acestor sume, s-a arătat de către reclamanţi că sunt aceleaşi cu cele pretinse într-un alt dosar, nr. x/2013 de pe rolul Tribunalului Argeş, şi că ar fi fost acordate pârâţilor cu titlu de împrumut, fiind distincte faţă de sumele virate de societăţile comerciale E. S.R.L. şi F. S.R.L. pârâtului C. în vederea realizării unor construcţii pentru acestea.

Astfel, prin acţiunea ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2013, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâţii C. şi D., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să îi oblige pe pârâţi la restituirea sumei de 453.871 RON şi 5.000 euro, acordate cu titlu de împrumut, începând cu data de 01 ianuarie 2010 şi până în luna august 2011.

În motivarea acţiunii, au arătat reclamanţii că au acordat acest împrumut pârâţilor în baza relaţiilor de prietenie dintre părţi şi având în vedere situaţia lor financiară precară, pentru ca aceştia să beneficieze de un loc de muncă şi în vederea edificării unei ferme de animale. Acţiunea a fost întemeiată în drept, pe dispoziţiile art. 2158-2164 C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 453 din 18 decembrie 2014 a Tribunalului Argeş, astfel cum a rămas definitivă prin decizia nr. 1963 din 23 noiembrie 2015 a Curţii de Apel Piteşti – secţia I civilă, a fost respinsă, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanţi, instanţele reţinând că, deşi din probatoriul administrat în cauză s-a dovedit primirea sumelor de bani transferate bancar de către reclamantul B., nu s-a făcut dovada că acestea au fost acordate cu titlu de împrumut.

La data de 29 aprilie 2016, anterior împlinirii termenului de 6 luni prevăzut de art. 2539 alin. (2) din C. civ., reclamanţii au formulat acţiunea cu a cărei soluţionare a fost învestită instanţa în prezentul dosar.

În primul ciclu procesual, Tribunalul Argeş a admis acţiunea precizată, formulată de reclamanţii A. şi B. şi a dispus obligarea pârâţilor C. şi D. la plata sumei de 432.190 RON către reclamanţi.

Prin decizia nr. 3122 din 25 octombrie 2018, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă a admis apelul formulat de pârâţii C. şi D. împotriva încheierii de şedinţă din 10 mai 2017 şi a sentinţei civile nr. 194 din 24 mai 2017, pronunţate de Tribunalul Argeş în dosarul nr. x/2016, schimbând sentinţa, în sensul că a respins acţiunea.

Hotărârea din apel a fost casată prin decizia nr. 815 din 30 martie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia I civilă, care a admis recursul declarat de reclamanţii B. şi A., şi a trimis cauza spre rejudecare, reţinând că din cuprinsul deciziei atacate nu reiese dacă acţiunea a fost respinsă ca neîntemeiată sau ca inadmisibilă iar, în privinţa dezlegărilor în legătură cu autoritatea de lucru judecat invocată cu referire la hotărârile pronunţate în dosarul anterior, considerentele instanţei de apel sunt contradictorii. Totodată, a reţinut depăşirea de către curtea de apel a limitelor învestirii, prin raportarea la condiţiile plăţii nedatorate. Cât priveşte sarcina probei temeiului juridic al îmbogăţirii, s-a statuat în sensul că, în mod corect, se afirmă de către recurenţi că aceasta revine pârâţilor, care tind la respingerea acţiunii, afirmând că există un alt temei pentru satisfacerea pretenţiilor.

Aşadar, în rejudecare, instanţa de apel avea a reverifica soluţia pe excepţia autorităţii de lucru judecat, în raport cu temeiul juridic al prezentei acţiuni, să stabilească dacă remiterea sumelor de bani s-a realizat în temeiul unui contract de împrumut sau alt fapt juridic licit sau ilicit. Totodată, urma a se verifica şi temeiul în baza căruia pârâţii justifică păstrarea sumelor de bani prin îndeplinirea obligaţiei corelative remiterii sumei, precum şi dacă reclamantul are la îndemână o altă acţiune contractuală pentru realizarea pretenţiilor sale.

Reanalizând cauza pe fond, prin decizia nr. 417 din 26 ianuarie 2023, atacată cu recurs, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă a admis apelul formulat de pârâţii C. şi D. împotriva încheierii de şedinţă din 10 mai 2017 şi a sentinţei civile nr. 194 din 24 mai 2017, pronunţate de Tribunalul Argeş în dosarul nr. x/2016, a schimbat în parte sentinţa, reţinând caracterul inadmisibil al acţiunii întemeiate pe dispoziţiile art. 1345 din C. civ., în sensul că reclamanţii aveau la dispoziţie un alt remediu juridic în vederea recuperării sumelor de bani pretinse de la pârâţi.

Aşadar, în litigiul pendinte, legalitatea deciziei recurate urmează a fi analizată din perspectiva îndeplinirii condiţiilor prescrise de lege în legătură cu admisibilitatea acţiunii întemeiate pe dispoziţiile art. 1345 din C. civ., ţinând cont şi de existenţa/inexistenţa autorităţii de lucru judecat în raport cu cele statuate în dosarul anterior, nr. x/2013 al Tribunalului Argeş.

Prin criticile concrete de nelegalitate, în esenţă, reclamanţii au susţinut încălcarea dispoziţiilor art. 501 C. proc. civ., hotărârea atacată fiind pronunţată cu încălcarea limitelor casării. Astfel, au susţinut, pe de-o parte, că excepţia autorităţii de lucru judecat a fost analizată dintr-o perspectivă greşită, prin verificarea existenţei triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză în cele două dosare, în condiţiile în care Înalta Curte ar fi impus analiza efectului pozitiv al lucrului judecat din altă perspectivă şi, pe de altă parte, că prin decizia recurată nu s-ar fi tranşat chestiunea referitoare la temeiul în baza căruia s-ar justifica reţinerea sumelor de bani remise către pârâţi, prin nominalizarea expresă a contractului pretins încheiat între părţi, a cărui probă incumba pârâţilor. De altfel, s-a susţinut că soluţia de respingere a cererii de restituire a sumei de 384.190 RON, remisă pârâtului în mai multe tranşe, în perioada ianuarie 2010- august 2011, a fost dată cu aplicarea greşită a regulii subsidiarităţii acţiunii de in rem verso, prevăzută de art. 1345 şi art. 1348 din C. civ., întrucât s-ar fi reţinut nelegal de către curtea de apel că în litigiu anterior s-ar fi stabilit deja că există un temei contractual pentru pretenţiile ce fac obiectul prezentului dosar.

Criticile formulate nu sunt fondate.

În ceea ce priveşte instituţia îmbogăţirii fără justă cauză, din perspectiva căreia a fost analizată prezenta cauză, aceasta beneficiază de consacrare legislativă, sediul materiei fiind reprezentat de dispoziţiile art. 1345-1348 din C. civ.

În drept, îmbogăţirea fără justă cauză este un fapt juridic licit, prin care patrimoniul unei persoane este mărit în detrimentul alteia, în absenţa unui temei juridic.

Condiţiile juridice, înscrise în art. 1345 şi 1348 din C. civ. sunt: lipsa unui temei juridic care să justifice îmbogăţirea şi însărăcirea corelativă, adică lipsa cauzei juste a mişcării de valori între patrimonii; buna-credinţă a îmbogăţitului, în caz contrar izvorul obligaţiei fiind faptul juridic ilicit; inexistenţa unei alte acţiuni în justiţie la îndemâna însărăcitului pentru recuperarea pierderii suferite.

Cea din urmă condiţie, afirmată în mod tradiţional în doctrină şi jurisprudenţă, a primit şi consacrare expresă în noul C. civ., în cuprinsul art. 1348, potrivit cu care "Cererea de restituire nu poate fi admisă, dacă cel prejudiciat are dreptul la o altă acţiune pentru a obţine ceea ce îi este datorat".

Drept urmare, acţiunea este admisibilă numai în situaţia în care reclamantul (însărăcitul) nu are şi nici nu a avut o altă acţiune de drept comun pentru a putea obţine pe cale de constrângere restituirea valorii îmbogăţirii pârâtului şi restabilirea dezechilibrului patrimonial creat, nu însă şi atunci când o altă acţiune de care dispunea însărăcitul a încetat prin efectul unor reguli ori obstacole de drept.

Caracterul subsidiar al acţiunii de in rem verso are, în consecinţă, rolul de a împiedica utilizarea abuzivă a îmbogăţirii fără justă cauză, prin care ar putea fi deturnate alte mijloace juridice destinate pentru a fi utilizate în toate ipotezele în care se poate vorbi de o îmbogăţire şi o însărăcire corelativă, care se întemeiază pe o justă cauză. În toate cazurile în care însărăcitul dispune de o altă acţiune, mecanismul îmbogăţirii fără justă cauză nu poate fi pus în acţiune, domeniul său fiind restrâns datorită caracterului subsidiar al acţiunii.

Raportând aceste considerente cu valoare generală la circumstanţele concrete ale litigiului pendinte, Înalta Curte reţine că este legală concluzia instanţei de apel, potrivit cu care îmbogăţirea şi însărăcirea corelative sunt justificate de un titlu convenţional (a unui contract de mandat, de prestări servicii sau antrepriză), având deci o cauză justă, ceea ce pune la dispoziţia reclamanţilor o acţiune în răspundere ex contractu, pentru realizarea dreptului lor de creanţă.

În ceea ce priveşte autoritatea de lucru judecat, aceasta nu a fost analizată de curtea de apel doar din perspectiva triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză, aşa cum pretind recurenţii, instanţa procedând la compararea raporturilor juridice dintre părţi în legătură cu sumele pretinse în ambele dosare, ocazie cu care a concluzionat în sensul că, deşi obiectul litigiului este acelaşi, fiind pretinse aceleaşi sume de bani ca în litigiul anterior (neinteresând lipsa identităţii de valoare), sumele predate intimaţilor-pârâţi au fost folosite în interesul chiar al reclamanţilor, fapt ce exclude o îmbogăţire a pârâţilor.

Aşadar, analizând probatoriul administrat în faţa instanţelor de fond, curtea de apel a validat concluziile raportului de expertiză contabilă efectuat de expert G., prin care s-a stabilit că o mare parte din sumele predate de către reclamanţi pârâtului C. au fost folosite în interesul persoanei juridice al cărei asociaţi erau reclamanţii, existând o suprapunere între sumele de bani remise pârâţilor şi cele încasate de aceştia şi apoi utilizate în interesul S.C. E. S.R.L.

Urmare a acestor constatări, Curtea de Apel Piteşti a reţinut existenţa unui alt remediu procesual efectiv pentru valorificarea drepturilor de creanţă ale reclamanţilor, şi anume o acţiune în răspundere contractuală, diferită de cea întemeiată pe un contract de împrumut.

A mai reţinut curtea de apel, că instanţa anterioară, în aprecierea probelor administrate, a reliefat deja care este conţinutul raportului juridic dintre părţi, identificându-l ca un posibil contract de mandat sau de antrepriză, aspect care se impune a fi reţinut cu putere de lucru judecat în prezenta cauză, fiind recunoscută în mod definitiv existenţa unor relaţii contractuale între părţi.

Faptul că acţiunea anterioară, întemeiată pe răspundere contractuală, a fost respinsă nu poate duce automat la concluzia potrivit căreia demersul întemeiat pe dispoziţiile art. 1345 din C. civ. ar fi admisibil, fiind necesar a se verifica dacă, aşa cum s-a arătat mai sus, acţiunea de care dispuneau reclamanţii ar fi încetat prin efectul unor reguli ori obstacole de drept, ceea ce se traduce prin nerecunoaşterea spre exemplu a caracterului de contract de împrumut în legătură cu înscrisurile de care s-au prevalat părţile la momentul intentării respectivei acţiuni.

Or, în dosarul nr. x/2013, Tribunalul Argeş a respins acţiunea reclamanţilor prin care au solicitat restituirea aceleiaşi sume pretinse de la pârâţii din prezentul dosar (neinteresând faptul că valoarea indicată era diferită), întemeiate însă pe o altă cauză, instanţa constatând că nu sunt îndeplinite cerinţele unui contract de împrumut conform art. 1576 şi urm. C. civ., întrucât nu s-a dovedit încheierea unei convenţii de împrumut, în contextul în care pârâţii au negat această ipoteză, arătând că sumele au fost folosite în interesul reclamanţilor, pentru lucrări efectuate în vederea edificării unui sediu pentru S.C. E. S.R.L. în comuna Pietroşani, jud. Argeş, şi pentru S.C. F. S.R.L., lucrări pentru care pârâtul a prestat servicii în calitate de antreprenor, iar dovezile scrise de care s-au prevalat reclamanţii au fost calificate ca reprezentând cel mult un început de dovadă scrisă, care trebuia completată prin alte mijloace de probă, martori ori prezumţii – probă ce nu a fost realizată în respectiva cauză.

Aşadar, instanţa din dosarul nr. x/2013 a constatat că nu s-a demonstrat că scopul acordării sumelor de bani pârâtului a fost acela de a fi folosite după bunul plac de către pârât şi, ulterior, de a fi restituite reclamanţilor.

Însă, netemeinicia pretenţiilor reclamanţilor întemeiate pe contractul de împrumut nu exclude posibilitatea atragerii răspunderii pârâţilor în baza unui alt temei de drept material, care să corespundă specificului convenţiei reale dintre părţi.

Drept urmare, în cauza de faţă s-a apreciat în mod corect că temeiul însărăcirii reclamanţilor derivă dintr-un contract, care nu este însă unul de împrumut, curtea de apel recunoscând părţilor posibilitatea formulării unei alte acţiuni în răspundere contractuală pentru a obţine ceea ce le este datorat, revenind însă reclamanţilor dreptul şi, totodată, obligaţia, de a încadra corespunzător în fapt şi în drept o astfel de acţiune, dacă consideră că obligaţiile izvorând din respectiva convenţie au fost încălcate.

Curtea de Apel Piteşti a reţinut, deci, existenţa unei alte căi pentru valorificarea pretenţiilor şi, în egală măsură, a identificat în mod expres natura respectivei acţiuni, ca fiind una în răspundere contractuală, revenind reclamanţilor obligaţia de a indica care anume tip de contract corespunde raporturilor dintre aceştia şi pârâtul din prezenta cauză, doar ei cunoscând care a fost intenţia reală a acestora la momentul predării, respectiv primirii respectivelor sume de bani. Instanţa nu poate pune în vedere părţii să aleagă un anumit tip de acţiune, în concret, întrucât aceasta ar echivala cu verificarea în prezentul dosar a naturii juridice a raporturilor dintre părţi, analiză cu care nu a fost învestită iar, pe de altă parte, întemeierea în fapt sau în drept a unei acţiuni aparţine întotdeauna părţii reclamante, instanţa putând, în virtutea rolului activ al judecătorului, doar să dea acţiunii calificarea juridică exactă după motivele de fapt ale cererii şi după scopul urmărit prin promovarea acţiunii, în conformitate cu art. 22 din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte critica potrivit căreia instanţa de apel nu a stabilit care este temeiul ce ar justifica reţinerea sumelor de bani de către pârâţi, şi aceasta este nefondată.

Chiar dacă curtea de apel a reţinut caracterul inadmisibil al acţiunii în raport cu caracterul său subsidiar al acţiunii de in rem verso, aceasta a făcut trimiteri şi la o altă condiţie materială şi juridică a îmbogăţirii fără justă cauză – lipsa cauzei juste a mişcării de valori între patrimonii, astfel cum s-a impus prin decizia de casare şi, dezlegând raporturile juridice dintre părţi, a apreciat că pârâţii au reuşit să dovedească existenţa unui act juridic diferit de contractul de împrumut, din care să rezulte că primirea sumelor de bani nu era însoţită şi de o obligaţie de restituire către reclamanţi.

Or, aşa cum s-a arătat şi anterior, curtea de apel a conchis, urmare a analizei concluziilor raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză - probă ce nu mai poate primi o altă interpretare în faza procesuală a recursului – că sumele de bani remise pârâtului au fost folosite în interesul reclamanţilor, fapt ce exclude o îmbogăţire a pârâţilor.

Pentru toate aceste considerente, văzând că instanţa de apel s-a conformat dispoziţiilor instanţei de trimitere, argumentând soluţia de inadmisibilitate pronunţată în cauză, în sensul că există o altă cale, întemeiată pe răspunderea civilă contractuală, de care pot uza reclamanţii pentru satisfacerea pretenţiilor lor, făcând referiri exprese la litigiul anterior, în legătură cu care a constatat că nu a fost negată de către respectivele instanţe existenţa unor raporturi civile contractuale între părţi, ci doar s-a apreciat că lipsa dovedirii titlului cu care au fost remise sumele de bani nu a permis atragerea răspunderii pârâtului justificate prin prisma unui contract de împrumut, Înalta Curte constată că instanţa de apel a analizat în mod riguros calea de atac cu a cărei soluţionare a fost învestită.

Faţă de aceste considerente, stabilind din actele dosarului că reclamanţii au la îndemână o altă acţiune în răspundere ex contractu, pentru realizarea dreptului acestora de creanţă, premisă a angajării răspunderii civile izvorâte din faptul îmbogăţirii fără justă cauză, în mod corect instanţa de apel a respins ca nefondat apelul promovat de reclamanţii A. şi B..

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că motivele de recurs invocate sunt nefondate în ansamblul lor, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

Având în vedere dispoziţiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., conform cărora partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată, şi văzând că fundamentul plăţii cheltuielilor de judecată îl reprezintă culpa procesuală dovedită prin faptul pierderii procesului, va obliga pe recurenţii-reclamanţi la plata acestor cheltuieli către intimaţii-pârâţi D. şi C..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 417/2023 din 26 ianuarie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Piteşti – secţia I civilă.

Obligă recurenţii-reclamanţi la plata către intimaţii-pârâţi D. şi C. a sumei de 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 06 martie 2024.