Trademark infringement upheld; claimant's appeal annulled for unpaid stamp duty, defendant's appeal rejected

Şedinţa publică din data de 5 martie 2024

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a V-a civilă sub nr. x/2019, reclamanta A. S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâtele B. S.R.L., Primăria Municipiului Bucureşti, Centrul de Cultură "Palatele Brâncoveneşti de la Porţile Bucureştiului", C., D. şi E., ca prin hotărârea ce va fi pronunţată: 1. să se dispună interzicerea folosirii mărcii înregistrate a reclamantei, x; 2. să se dispună interzicerea aplicării mărcii x pe produse sau pe ambalaje; 3. să se dispună interzicerea prestării serviciilor sub marca x; 4. să se dispună interzicerea utilizării mărcii x pe documente sau pentru publicitate; 5. să fie obligaţi în solidar pârâţii la plata sumei de 31.961,5 RON, din care 30.000 RON reprezintă contravaloarea intrinsecă mărcii înregistrate x şi suma de 1.961,5 RON care reprezintă contravaloarea cheltuielilor ocazionate de reclamantă în vederea înregistrării mărcii; 6. să fie obligaţi pârâţii la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 233/19.02.2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins, ca neîntemeiată, acţiunea aşa cum a fost precizată şi a obligat reclamanta să plătească pârâtei B. S.R.L. suma de 1.785 RON cu titlul de cheltuieli de judecată.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia nr. 244A din 16 februarie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 233/19.02.2021 şi încheierii din data de 11.02.2021 pronunţate de Tribunalul Bucureşti – secţia a V-a Civilă, în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi Centrul de Cultură Palatele Brâncoveneşti de la Porţile Bucureştiului, B. S.R.L., D., E. şi C.; a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a admis în parte cererea; a obligat pârâta B. S.R.L. să nu folosească, să nu aplice pe produse şi ambalaje, să nu utilizeze pe documente sau pentru publicitate şi să nu presteze servicii sub marca x; a obligat pârâta B. S.R.L. să plătească reclamantei suma de 11.254 RON reprezentând cheltuieli de judecată în primă instanţă; a respins cererea pârâtei B. S.R.L. referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată; a păstrat celelalte dispoziţii.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei nr. 244A din 16 februarie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă au declarat recurs recurenta-reclamantă A. S.R.L. şi recurenta-pârâtă B. S.R.L.

Prin cererea de recurs formulată de recurenta-reclamantă A. S.R.L., aceasta a invocat cazurile de casare reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., şi a solicitat admiterea recursului aşa cum a fost formulat.

Prin cererea de recurs formulată de recurenta-pârâtă B. S.R.L., aceasta a invocat cazul de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. şi a solicitat admiterea recursului aşa cum a fost declarat şi motivat, casarea în parte a sentinţei atacate şi trimiterea cauzei la instanţa de apel pentru rejudecare cu privire la primele patru capete de cerere.

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a arătat că instanţa de apel nu îşi motivează sentinţa, în sensul că nu se reţine vinovăţia pârâtei şi nu se dovedeşte că aceasta ar fi folosit marca intimatei. Practic, instanţa de apel aplică în mod eronat prevederile legii cu privire la folosirea mărcii şi pronunţă o sentinţă netemeinică.

Recurenta-pârâtă a arătat că reclamanta nu a desfăşurat niciun eveniment sub egida mărcii pe care o deţine astfel încât publicul nu a luat cunoştinţă de această marcă şi nu s-a putut face legătura între această marcă şi evenimentele desfăşurate de pârâtă.

În ceea ce priveşte notorietatea mărcii intimatei, recurenta-pârâtă a susţinut că în faţa instanţei de apel au fost depuse nenumărate înscrisuri care atestă faptul că denumirea de "Festival pentru familie", fie în limba română, fie în limba engleză, este de fapt o noţiune generică pe care zeci de asemenea evenimente o folosesc în reclamele şi promovarea lor în general. Din acest motiv, este clar că nu există o notorietate a mărcii deţinute de reclamantă, singura modalitate de a afla despre acest fapt fiind încercarea de înregistrare a unei denumiri asemănătoare sau identice, la O.S.I.M.

Or, atât în faţa instanţei de fond, cât şi în faţa celei de apel, pârâta a dovedit că şi-a îndeplinit obligaţia de a efectua demersurile de înregistrare a mărcii la O.S.I.M., moment în care a aflat de marca reclamantei. Din această cauză, nu a folosit niciodată marca reclamantei.

Recurenta pârâtă a arătat că nu există temei legal pentru a aplica o sancţiune pentru o asemenea intenţie de folosire a acesteia fără acordul deţinătoarei de drept. Nu există temei legal pentru a sancţiona o faptă viitoare.

În ceea ce priveşte aşa-zisa folosire a mărcii reclamantei de către pârâtă, pe rolul Curţii de Apel s-a aflat şi acţiunea în concurenţă neloială între aceleaşi părţi. Reclamanta nu a putut dovedi niciun prejudiciu şi niciun element al existenţei vreunei forme de concurenţă neloială practicate de pârâtă.

Concret, festivalul pârâtei a avut alt nume, a fost organizat în circumscripţia altei unităţi administrativ teritoriale, iar activităţile desfăşurate nu fac obiectul vreunui drept de autor, ci sunt activităţi generale de agrement, practicate în toate lumea cu asemenea ocazii.

Recurenta pârâtă a arătat că reclamanta îşi dovedeşte intenţia de a organiza şi ea un asemenea festival prin depunerea unui înscris ce aparţine altor două societăţi (nicidecum ei).

Recurenta pârâtă a expus demersurile efectuate în vederea înregistrării mărcii la O.S.I.M. arătând că, atunci când, avocatul i-a comunicat că mai există depusă spre înregistrare o marcă similară, a încetat orice demers cu privire la folosirea sub orice formă a numelui solicitat spre înregistrare de către reclamantă, deşi avea înregistrat domeniul web cu această denumire. Astfel, recurenta pârâtă a arătat că a achiziţionat domeniul www.x.ro, folosit doar pentru construcţia paginii, fără să-l fi promovat vreodată ca imagine comercială, apoi a achiziţionat domeniul www.x.ro, fără a întâmpina vreo opoziţie, pe care l-a înregistrat şi pe F..

Recurenta pârâtă a precizat că, imediat cum i s-a comunicat de la O.S.I.M. ca există o marcă cu o denumire asemănătoare celei înregistrate de ea ca domeniu web, a solicitat administratorului F. schimbarea numelui profilului, lucru care s-a petrecut în data de 20.06.2019.

În faţa instanţelor de judecată, a depus dovezi clare ale faptului ca în reclamele sale a promovat şi folosit o singură sintagmă, şi anume aceea de "G.", nicidecum vreo marcă a intimatei.

În lumina prevederilor legale în materie, Legea nr. 84/1998, intimata ar fi trebuit să demonstreze că pârâta utilizează în cadrul comerţului (nu că este posibil să utilizeze vreodată), fără consimţământul său, un semn pentru care, datorită faptului că este identic sau asemănător cu al mărcii sale şi din cauză că produsele/serviciile cărora li se aplică marca sunt identice sau similare, există un risc de confuzie în percepţia publicului.

Confuziunea dintre cele două denumiri nu este suficientă dacă nu se constată şi o confuziune probabilă în privinţa originii comerciale a produselor/serviciilor respective. Din acest punct de vedere, este clar că marca intimatei nu are elemente distinctive de natură a-i conferi o protecţie puternică, aprecierea globală fiind egală cu percepţia unui eveniment comun şi oferit de zeci de alte firme pe piaţă, conceptul fiind generic şi folosit anterior.

Totodată, marca intimatei nu a fost cunoscută publicului sub nicio formă, drept pentru care nu se poate face vorbire despre un risc de confuzie în condiţiile în care în percepţia consumatorului mediu nu a fost demarat un proces de comparare a semnului utilizat de pârâtă cu marca reclamantei.

O a doua condiţie a încălcării mărcii, este aceea ca utilizarea (nu viitoarea utilizare) să aducă atingere sau să fie susceptibilă să aducă atingere mărcii. Atât timp cât consumatorul mediu nu se poate înşela cu privire la provenienţa/originea produselor/serviciilor oferite de pârâtă în cadrul festivalului, această condiţie nu este îndeplinită. Toate serviciile/produsele oferite sunt generice, universal oferite de către toţi organizatorii de evenimente similare.

Recurenta pârâtă a susţinut că doar un procent de maximum 10% din programul reclamantei ar fi fost similar cu al pârâtei, ceea ce reprezintă un procentaj nesemnificativ raportat la conceptul similar ce stă la baza acestui gen de evenimente.

Niciodată pe parcursul judecării cauzei, nu s-a arătat cum anume şi-a făcut intimata cunoscută marca sa sau cum anume această marca ar fi fost adusă la cunoştinţa publicului.

Recurenta pârâtă a arătat că a dovedit pe deplin faptul că unitatea teritorial administrativă în circumscripţia căreia a organizat festivalul, nu a avut niciodată o legătură cu intimata.

Recurenta pârâtă a arătat că nu a existat o tentativă de înregistrare a vreunei mărci aşa cum în mod eronat reţine instanţa de apel, ci a existat doar o îndeplinire a formalităţii legale de informare cu privire la existenţa unei mărci similare. Recurenta pârâtă a precizat că nu a cerut niciodată înregistrarea mărcii înainte de a o verifica, deoarece ar fi trebuit să plătească o taxă care, aşa cum s-a dovedit, nu a mai plătit-o când, urmare a verificării, a găsit marca intimatei.

Recurenta pârâtă a considerat că, în aprecierea sa, instanţa de apel a interpretat eronat noţiunea de notorietate, de cunoaştere a mărcii şi/sau a produselor intimatei. Aceasta nu s-a făcut nicidecum cunoscută, nu şi-a promovat niciodată marca şi/sau vreun produs pe care şi-ar fi dorit să-l ofere publicului. Astfel, nu înţelege unde a existat confuzia.

Pentru a deţine o marcă notorie, nu este suficientă folosirea unui semn în activitatea comercială, ci dobândirea acestui tip de marcă este subordonat unor exigenţe sporite ce rezultă din dispoziţiile art. 3 lit. d) din Legea nr. 8/1996. Elementul esenţial pentru dobândirea notorietăţii nu îl constituie simpla folosire a semnului, ci cunoaşterea acestuia de către segmentul de public vizat de produsele sau serviciile pe care se aplică.

Recurenta pârâtă a considerat că instanţa de apel a judecat cauza în afara obiectului cu care a fost învestită şi i-a interzis, fără a spune vreodată ca ar fi făcut-o, folosirea mărcii intimatei.

5. Apărările formulate în cauză

Intimaţii-pârâţi D., E. şi C. au formulat întâmpinări la recursul formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 244A/16.02.2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a Civila, prin care au invocat excepţia nulităţii recursului întrucât recurenta-reclamantă a indicat drept motive de casare dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., însă criticile expuse sunt critici de netemeinicie, iar nu de nelegalitate.

În subsidiar, intimaţii pârâţi au solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca temeinică şi legală a hotărârii recurate.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând cu prioritate excepţia netimbrării cererii de recurs formulate de recurenta-reclamantă A. S.R.L., invocată din oficiu, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 1 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, acţiunile şi cererile introduse la instanţele judecătoreşti (…) sunt supuse taxelor judiciare de timbru, prevăzute în această ordonanţă de urgenţă, iar potrivit dispoziţiilor art. 33 alin. (1) din acelaşi act normativ, taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, cu excepţiile prevăzute de lege; pentru situaţia în care cererea de chemare în judecată este netimbrată sau insuficient timbrată, alin. (2) al aceluiaşi articol statuează că instanţa va pune în vedere reclamantului obligaţia de a timbra cererea în cuantumul stabilit de instanţă şi de a transmite dovada achitării acestei taxe în cel mult 10 zile de la primirea comunicării instanţei.

Conform dispoziţiilor art. 486 alin. (2) şi alin. (3) din C. proc. civ., la cererea de recurs se va ataşa dovada achitării taxei de timbru, această cerinţă fiind prevăzută sub sancţiunea nulităţii.

Prin rezoluţia din data de 28 iunie 2023, s-a stabilit în sarcina recurentei reclamante obligaţia de a achita taxa judiciară de timbru în cuantum de 881,92 RON, în temeiul dispoziţiilor art. 24 alin. (1) şi (2) I teză din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, cu referire la prevedrile art. 13 din acelaşi text de lege, sub sancţiunea anulării cererii.

Din actele şi lucrările dosarului se constată că, deşi a fost legal înştiinţată despre obligativitatea timbrării cererii de recurs, recurenta reclamantă nu a făcut dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantumul stabilit de instanţă.

Cerinţa timbrării este o condiţie legală extrinsecă cererii de recurs iar neîndeplinirea ei atrage nulitatea cererii, necondiţionat de existenţa vreunei vătămări, conform art. 176 pct. 6 din C. proc. civ.

Aspectul nedepunerii taxei a fost verificat şi la finalizarea şedinţei de judecată, moment la care s-a constatat că dovada îndeplinirii obligaţiei nu a fost transmisă la dosarul cauzei prin registratura sau arhiva secţiei I civile a instanţei supreme.

Prin urmare, Înalta Curte reţine că, nefiind făcută dovada achitării taxei judiciare de timbru, în cauză intervine sancţiunea expres prevăzută de art. 486 alin. (3) din C. proc. civ., respectiv nulitatea recursului.

În consecinţă, având în vedere dispoziţiile art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va anula ca netimbrat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 244A din 16 februarie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate prin recursul declarat de recurenta-pârâtă şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prin motivele de recurs, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta pârâtă a criticat, în esenţă, faptul că instanţa de apel nu a acordat relevanţa cuvenită împrejurării că reclamanta nu a desfăşurat evenimente cu utilizarea mărcii sale, situaţie în care marca nu era cunoscută publicului, ceea ce a avut ca efect aplicarea greşită a condiţiilor cerute pentru constatarea existenţei riscului de confuzie între marca înregistrată de intimata reclamantă şi semnul utilizat de recurenta pârâtă.

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că, în ceea ce priveşte situaţia de fapt, instanţa de apel a constatat că reclamanta este deţinătoarea unei mărci verbale, individuale "x", înregistrată sub nr. x cu data de depozit 18.06.2018, pentru clasa 41 (educaţie; furnizare de instruire; divertisment; activităţi sportive şi culturale).

Invocând drepturile conferite de această înregistrare, intimata reclamantă a solicitat interzicerea folosirii mărcii înregistrate "x" în activitatea desfăşurată de recurenta pârâtă, aceasta din urmă utilizând în activitatea sa semnul "G.", sub care a organizat activităţi de divertisment, sportive şi culturale, respectiv un "festival al familiei", în zona Parcului Mogoşoaia.

Cu titlu prealabil, susţinerea recurentei pârâte în sensul că instanţa de apel ar fi judecat cauza în afara obiectului cu care a fost învestită nu poate fi reţinută. Astfel, în motivarea deciziei sale, instanţa de apel a precizat expres că judecata din prezenta cauză urmează a se desfăşura strict în limitele acţiunii în contrafacerea mărcii cu care a fost învestită prima instanţă, cererea vizând verificarea încălcării mărcii reclamantei x şi interzicerea utilizării acesteia de către pârâţi, precum şi repararea pagubei constând în contravaloarea acestei mărci.

În consecinţă, în cadrul procesual astfel constituit, instanţa era învestită să verifice în ce măsură similaritatea/identitatea semnelor opuse şi a serviciilor oferite sub aceste semne pot genera risc de confuzie, caz în care marca reclamantei trebuie protejată.

Aceste verificări sunt impuse în cadrul acţiunii în contrafacerea mărcii, dispoziţiile legale invocate de reclamantă în susţinerea acţiunii sale, şi anume, art. 36 alin. (1) şi (2) lit. a) şi b) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, în forma în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată, având următorul conţinut: (1) Înregistrarea mărcii conferă titularului său un drept exclusiv asupra mărcii. (2) Titularul mărcii poate cere instanţei judecătoreşti competente să interzică terţilor să folosească, în activitatea lor comercială, fără consimţământul său: a) un semn identic mărcii, pentru produse sau servicii identice celor pentru care marca a fost înregistrată; b) un semn pentru care, datorită faptului că este identic sau asemănător cu o marcă şi din cauză că produsele sau serviciile cărora li se aplică marca sunt identice sau similare, există un risc de confuzie în percepţia publicului, incluzând riscul de asociere între semn şi marcă.

Invocând aceste dispoziţii legale, reclamanta a susţinut că, prin utilizarea denumirii "G. is G., pârâta a încălcat drepturile sale rezultate din înregistrarea mărcii "x".

Riscul de confuzie (inclusiv riscul de asociere) există atunci este posibil ca publicul să creadă că produsele sau serviciile în cauză, în ipoteza în care acestea poartă marca în cauză, provin de la aceeaşi întreprindere sau, eventual, de la întreprinderi legate între ele din punct de vedere economic (Canon, C-39/97 din 29 septembrie 1998, pct. 29 şi 30, Lloyd Schuhfabrik Meyer, C-342/97 din 22 iunie 1999).

Existenţa riscului de confuzie depinde de evaluarea globală a mai multor factori interdependenţi, şi anume: (i) similaritatea produselor şi serviciilor, (ii) similaritatea semnelor, (iii) elementele distinctive şi dominante ale semnelor aflate în conflict, (iv) caracterul distinctiv al mărcii anterioare şi (v) publicul relevant.

Primul pas în aprecierea eventualei existenţe a riscului de confuzie este stabilirea acestor cinci factori, iar cel de al doilea constă în stabilirea importanţei lor.

Este de observat că trebuie evaluat caracterul distinctiv al mărcii privite în ansamblu numai în ceea ce priveşte marca reclamantei. Corelativ, caracterul distinctiv al semnelor intimatei, privite în ansamblu, nu este relevant, în sine, pentru evaluarea riscului de confuzie, întrucât riscul de confuzie constituie cauza acţiunii în contrafacere formulate de titularul unor drepturi exclusive asupra semnului protejat, care tinde la îndepărtarea acestui risc.

Din examinarea considerentelor deciziei recurate, rezultă că instanţa de apel a avut în vedere reperele expuse anterior iar argumentele recurentei pârâte prin care aceasta susţine lipsa de distinctivitate a mărcii nu sunt apte să fundamenteze o soluţie de respingere a acţiunii în contrafacere. Astfel, instanţa de apel a constatat "caracterul relativ descriptiv al mărcii reclamantei ceea ce o face slab distinctivă şi dificil de a fi opusă cu succes unor semne/mărci relativ asemănătoare", dar acest aspect nu presupune că ea ar fi lipsită de protecţia conferită de art. 36 din Legea nr. 84/1998. Principial, o astfel de marcă poate fi opusă unor semne identice sau puternic similare, folosite pentru servicii identice.

Analizând similaritatea semnelor şi elementele distinctive şi dominante ale acestora, instanţa de apel a avut în vedere că marca reclamantei reprezintă o combinaţie a celor trei cuvinte descriptive şi că aceasta trebuie lecturată în rezultatul conceptual de ansamblu; de asemenea, instanţa de apel a evaluat similaritatea semnului folosit de pârâtă cu marca reclamantei, realizând analiza necesară în acest sens, din punct de vedere conceptual, cât şi verbal – fonetic, vizual şi auditiv.

Concluzia la care a ajuns instanţa de apel în urma analizei efecutate este aceea că semnul utilizat de recurenta pârâtă, şi anume, "G.", este puternic similar cu marca reclamantei, "x" iar ambele sunt destinate unor servicii culturale, de divertisment şi recreere, serviciile oferite fiind astfel identice.

În contextul în care recurenta pârâtă şi-a utilizat semnul cvasiidentic cu cel al intimatei reclamante pentru promovarea unor servicii de aceeaşi natură cu cele pentru care a fost înregistrată marca reclamantei, riscul de confuzie în rândul publicului relevant a fost apreciat astfel ca fiind ridicat.

Astfel, se constată că instanţa de apel a avut în vedere criteriile în raport cu care trebuie stabilită existenţa riscului de confuzie, aceste criterii fiind enunţate şi cercetate în concret în decizia recurată. Sub aspectul acestei evaluări realizate de instanţa de apel, este de observat că o eventuală contestare a analizei astfel efectuate nu poate fi supusă cercetării judecătoreşti în faza procesuală a recursului, întrucât ea se sprijină pe stabilirea unor aspecte de fapt rezultând din interpretarea probelor administrate în cauză iar în analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanenţă, la circumstanţele cauzei, instanţa de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face. Întrucât recursul este o cale extraordinară de atac nedevolutivă, prin care se poate invoca doar nelegalitatea hotărârii atacate, pentru cazurile indicate în art. 488 din C. proc. civ., criticile exprimate de recurent fată de hotărârea atacată trebuie să se încadreze în motivele fixate de lege iar instanţa de recurs nu poate, sub niciun aspect, să reanalizeze starea de fapt a cauzei, să reaprecieze probele, să dea eficienţă uneia sau alteia dintre probe, în detrimentul altor probe administrate, cu scopul schimbării stării de fapt deja reţinute de instanţa de fond ori de instanţa de apel, şi nici nu poate să verifice modalitatea în care instanţa de apel a apreciat probele administrate în cauză pentru a stabili elementele de fapt relevante speţei.

Argumentele recurentei pârâte care vizează împrejurarea că intimata reclamantă nu a organizat un eveniment utilizând marca pe care o deţine nu pot fi reţinute. Astfel, existenţa contrafacerii creează premisele răspunderii pentru fapta ilicită independent de dimensiunea folosirii mărcii de către titular. Este de observat că legea a calificat drept faptă ilicită însăşi folosirea fără drept a unui semn identic sau similar, pentru produse similare, dacă există riscul de confuzie, iar în speţă aceste condiţii sunt îndeplinite.

Astfel, este corectă reţinerea instanţei de apel în sensul că marca intimatei reclamante trebuie să beneficieze de protecţia oferită de lege independent de împrejurarea că aceasta nu şi-a pus în practică proiectul de a organiza evenimentul.

Elementul determinant în speţă pentru admiterea acţiunii în contrafacere este utilizarea de către pârâtă, fără consimţământul titularului mărcii, a unui semn puternic similar, folosit pentru servicii identice.

În aceste coordonate, legea prezumă că o atare folosire, aptă să creeze confuzia consumatorului cu privire la originea produselor sau serviciilor contrafăcute, este şi generatoare de prejudicii, în caz contrar nu ar fi existat reglementarea cuprinsă în art. 36 din Legea nr. 84/1998, care permite titularului să ceară încetarea încălcării.

Or, printre măsurile care pot fi solicitate de titularul mărcii este şi aceea a interzicerii terţilor să utilizeze, în activitatea lor comercială, fără consimţământul său, marca în discuţie, conform art. 36 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998, în modalităţile concrete descrise de alin. (3) al aceluiaşi articol, această măsură fiind, prin natura sa, destinată să interzică săvârşirea faptelor viitoare.

Argumentele recurentei pârâte referitoare la notorietatea mărcii reclamantei sunt străine cauzei, reclamanta neinvocând, în susţinerea acţiunii sale, dispoziţiile art. 36 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 84/1998, acestea din urmă reglementând situaţia în care se reclamă că pârâtul ar fi utilizat, fără consimţământul titularului mărcii, în activitatea sa comercială, "un semn identic sau asemănător cu marca, pentru produse sau pentru servicii diferite de cele pentru care marca este înregistrată, când aceasta din urmă a dobândit un renume în România şi dacă folosirea fără drept a semnului ar fi în detrimentul caracterului distinctiv al mărcii ori în detrimentul renumelui acesteia".

Criticile recurentei pârâte referitoare la argumentele instanţei de apel care a reţinut o "tentativă de înregistrare a fix mărcii reclamantei" de către pârâtă nu susţin existenţa unui motiv de nelegalitate, în cadrul argumentării respective instanţa de apel expunând aspecte de fapt, care în realitate nici nu au fost contestate, privind încercarea pârâtei de a înregistra o marcă identică, urmată ulterior de schimbarea denumirii utilizate.

Reţinând că motivele de recurs invocate, examinate prin prisma cazului de casare instituit de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., nu sunt întemeiate, văzând prevederile art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 244A din 16 februarie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Întrucât recursul reclamantei urmează a fi anulat, reţinând culpa procesuală a acestei părţi care şi-a îndreptat demersul procesual împotriva intimaţilor-pârâţi D., E. şi C., în temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte o va obliga la plata a câte 1500 RON către fiecare din intimaţii arătaţi, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariul de avocat achitat de aceştia conform chitanţelor emise de biroul avocatului, ataşate la filele x – 126 din dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează ca netimbrat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 244A din 16 februarie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 244A din 16 februarie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă A. S.R.L. la plata a câte 1500 RON către intimaţii-pârâţi D., E. şi C., cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 martie 2024.