Prescription of action to establish loan due date; limitation period runs from contract conclusion under Decree 167/1958

Şedinţa publică din data de 29 februarie 2024

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată la 17 octombrie 2019 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâţii C. şi D., solicitând să se stabilească termenul scadent pentru restituirea sumei de 123.000 euro, reprezentând preţul plătit de reclamanţi cu titlu de împrumut în calitate de procuratori de fonduri pentru cumpărarea unui apartament de către pârâţi, cu obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 2158, art. 2162 C. civ., art. 30 şi art. 192-195 C. proc. civ.

Pârâta D. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Sector 1 Bucureşti, respectiv excepţia necompetenţei materiale a judecătoriei, excepţia netimbrării acţiunii, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Prin sentinţa civilă nr. 1469 din 27 februarie 2020, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Judecătoriei Câmpulung.

Prin sentinţa civilă nr. 1528 din 23 iulie 2020, Judecătoria Câmpulung a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeş.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş la 02.06.2020.

2. Sentinţa pronunţată de prima instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 12 din 12 ianuarie 2021, Tribunalul Argeş, secţia civilă a respins acţiunea, ca fiind prescrisă.

3. Decizia pronunţată de instanţa de apel

Prin decizia nr. 5447 din 20 octombrie 2021, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă a admis apelul reclamanţilor împotriva sentinţei, a anulat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Argeş.

4. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prin decizia civilă nr. 1344 din 15 iunie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de pârâta D. împotriva deciziei nr. 5447 din 20 decembrie 2021 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă; a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

5. Decizia pronunţată de instanţa de apel, după rejudecare

Prin decizia civilă nr. 2506/2023 din 26 aprilie 2023, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 12 din 12 ianuarie 2021 pronunţate de Tribunalul Argeş, secţia Civilă.

6. Calea de atac declarată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 2506/2023 din 26 aprilie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, au declarat recurs reclamanţii A. şi B..

Invocând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi, în rejudecare, diminuarea cuantumului daunelor morale solicitate.

În dezvoltarea criticilor formulate, prin primul motiv de recurs, recurenţii au imputat instanţei de apel o interpretare eronată a îndrumărilor obligatorii ale deciziei de casare, o neanalizare a argumentelor dezvoltate prin cererea de apel şi o motivare insuficientă a hotărârii pronunţate.

În acest sens, au arătat că, prin decizia de casare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a reţinut că soluţia primei instanţe este corectă în ceea ce priveşte prescripţia dreptului, ci doar că sunt corecte considerentele prin care s-a făcut diferenţa între prescripţia dreptului la acţiunea de stabilire a termenului scadent al împrumutului şi prescripţia dreptului la acţiunea de restituire a împrumutului, precum şi cele referitoare la momentul de la care începe să curgă acest termen în cazul concret dedus judecăţii.

Astfel, instanţa de apel trebuia să analizeze argumentele dezvoltate cu privire la suspendarea curgerii termenului de prescripţie extinctivă şi la întreruperea curgerii acestuia. Însă, instanţa nu a examinat aspectele invocate şi nici nu arătat considerentele pentru care acestea au fost înlăturate, motivarea soluţiei fiind formală.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs dezvoltat, recurenţii au menţionat că instanţa nu a ţinut seama de clauza prevăzută în convenţia nr. 1267/28.08.2008, acesta constituind o condiţie suspensivă care afectează naşterea dreptului la restituirea împrumutului, ceea ce se constituie într-o încălcare a prevederilor art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958 şi art. 977-978 C. civ.

În cadrul ultimului motiv de recurs invocat, recurenţii au subliniat că, şi în condiţiile în care nu ar fi existat această condiţie suspensivă, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune trebuia respinsă, întrucât dreptul acestora la restituirea împrumutului a fost întrerupt prin recunoaşteri repetate ale datoriei de către pârâtul C..

Astfel, au arătat că obligaţia de restituire a împrumutului le revine în mod comun ambilor pârâţi, iar recunoaşterea datoriei şi a dreptului recurenţilor la restituirea împrumutului de către unul dintre ei întrerupe cursul termenului de prescripţie pentru amândoi.

În opinia recurenţilor, argumentele instanţei de apel în sensul că nu se putea întrerupe, prin recunoaştere, curgerea termenului de prescripţie pentru acţiunea de stabilire a termenului de restituire a împrumutului este eronată, având în vedere că dreptul de stabilire a termenului scadent face parte din dreptul la restituirea împrumutului în sine. Stabilirea prin acord sau pe cale judiciară a termenului scadent este prima etapă în vederea realizării dreptului la restituire, a doua etapă fiind remiterea propriu-zisă a banilor.

Drept urmare, au apreciat că recunoaşterile dreptului la restituirea împrumutului au avut ca efect întreruperea prescripţiei nu doar privitor la dreptul de restituire, ci şi privitor la stabilirea termenului scadent.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât C. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat admiterea recursului.

Intimata-pârâtă D. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, apreciind că hotărârea pronunţată este legală, termenul de prescripţie al dreptului la acţiune începând să curgă de la data acordării împrumutului.

De asemenea, aceasta a susţinut că, în ceea ce priveşte presupusa condiţie suspensivă, posibilitatea de a se libera de obligaţia de restituire a sumei împrumutate prin transferul bunului în patrimoniul recurenţilor constituie doar o modalitate de stingere a obligaţiei de plată, fără a reprezenta o condiţie suspensivă care să afecteze termenul de prescripţie al obligaţiei de plată.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prealabil examinării propriu-zise a criticilor de nelegalitate, Înalta Curte are în vedere că obiectul litigiului pendinte, astfel cum a fost supus judecăţii prin elementele cererii introductive şi analizat de către instanţele de fond, îl constituie solicitarea reclamanţilor de a se stabili termenul scadent pentru restituirea sumei de 123.000 euro, reprezentând preţul plătit de reclamanţi, cu titlu de împrumut, în calitate de procuratori de fonduri, pentru cumpărarea unui apartament de către pârâţi.

Circumstanţele esenţiale ale cauzei şi situaţia de fapt, reţinută de instanţele de fond pe baza probelor administrate, care nu mai poate fi reevaluată în prezenta cale de atac în care se exercită exclusiv un control de legalitate al deciziei recurate, relevă faptul că pârâţii au cumpărat un imobil prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/28.08.2018 de BNP Asociaţi E. şi F. cu preţul de 123.000 euro. Odată cu contractul de vânzare-cumpărare, pârâţii au încheiat cu reclamanţii convenţia autentificată sub nr. x/28.08.2008, fără a specifica termenul de scadenţă al împrumutului.

Judecând în primă instanţă, Tribunalul Argeş a respins, ca prescrisă, acţiunea reclamanţilor, soluţia pronunţată fiind infirmată de Curtea de Apel Piteşti, care a admis apelul declarat de reclamanţi, a anulat sentinţa şi a trimis cauza, spre rejudecare la Tribunalul Argeş.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de pârâta D., a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare Curţii de Apel.

În rejudecarea apelului reclamanţilor, având în vedere dezlegările obligatorii statuate prin decizia de casare, Curtea de Apel a concluzionat că termenul de prescripţie pentru stabilirea scadenţei împrumutului s-a născut, potrivit art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, la momentul încheierii actului juridic, astfel că acţiunea reclamanţilor a fost introdusă, cum corect a reţinut prima instanţă, cu depăşirea termenului de prescripţie. Totodată, a reţinut că într-o astfel de cerere, de stabilire a scadenţei împrumutului, nu poate opera recunoaşterea dreptului dedus judecăţii.

Deşi subsumate de recurenţi dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., criticile concrete formulate vor fi analizate din perspectiva ipotezelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 6 din acelaşi cod, întrucât vizează o presupusă interpretare greşită a dezlegărilor obligatorii stabilite prin decizia de casare, o motivare formală a soluţiei instanţei de apel, precum şi o pretinsă omisiune a instanţei de a analiza existenţa unei condiţii suspensive ce ar influenţa curgerea termenului de prescripţie. În plus, recurenţii au susţinut că instanţa de apel ar fi ignorat un motiv de întrerupere a prescripţiei, constând în recunoaşterea dreptului reclamanţilor de către pârâtul C..

Critica potrivit căreia instanţa de apel nu ar fi respectat dezlegările obligatorii ale deciziei de casare, deşi încadrabilă în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., este nefondată.

Înalta Curte reaminteşte că, în raport cu art. 501 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemei de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul, iar potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, după casare, instanţa de fond va judeca din nou, în limitele casării şi ţinând seama de toate motivele înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată. Ca atare, în caz de casare cu trimitere, instanţa care urmează să rejudece cauza trebuie să procedeze în sensul şi în limitele stabilite prin hotărârea instanţei superioare, hotărârea instanţei de control judiciar fiind obligatorie cu privire la problemele de drept dezlegate şi la îndrumările enunţate.

În cazul concret dedus judecăţii, prin decizia de casare, instanţa supremă a reţinut că obiectul litigiului îl constituie stabilirea termenului de restituire a sumei de 123.000 de euro. S-a reţinut aplicabilitatea prevederilor art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, în raport cu momentul încheierii convenţiei autentificate sub nr. x/28.08.2008.

În cadrul rejudecării, instanţa de apel a reexaminat situaţia de fapt şi de drept, stabilind că, raportat la obiectul acţiunii, dreptul material al reclamanţilor s-a născut la momentul încheierii convenţiei, potrivit dispoziţiilor art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, respectiv 28 august 2008. Având în vedere împlinirea termenului de prescripţie extinctivă, instanţa a apreciat că apelul reclamanţilor este nefondat, sentinţa pronunţată de Tribunal fiind legală.

Drept urmare, instanţa de apel a respectat întocmai limitele şi îndrumările stabilite de instanţa supremă prin decizia de casare, soluţia pronunţată fiind fundamentată juridic şi reflectând aplicarea corectă a normelor legale în raport cu situaţia de fapt stabilită.

În ceea ce priveşte motivarea formală şi neanalizarea de către instanţa de apel a argumentelor referitoare la existenţa unei condiţii suspensive, care ar influenţa naşterea dreptului la acţiune, precum şi pretinsa întrerupere a prescripţiei prin recunoaşterea dreptului reclamanţilor de către pârâtul C., alături de lipsa motivării înlăturării acestor aspecte, critici subsumate deopotrivă motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nici acestea nu sunt fondate.

Potrivit dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., obligaţia instanţei de a-şi argumenta soluţia adoptată, consacrată legislativ prin dispoziţiile precitate, are în vedere stabilirea, în considerente, a situaţiei de fapt, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare critică şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

Astfel, motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar şi concis a stării de fapt, încadrarea unei situaţii particulare, de speţă, în cadrul prevederilor generale şi abstracte ale unei legi, scopul motivării fiind acela de a explica soluţia adoptată de instanţă şi de a asigura posibilitatea exercitării controlului judiciar de către instanţele de control judiciar şi, nu în ultimul rând, de a proteja părţile împotriva unor soluţii sau măsuri discreţionare dispuse de către instanţele de judecată.

În acest stadiu al analizei, Înalta Curte consideră necesar să reamintească faptul că instanţa nu are obligaţia legală de a răspunde fiecărui argument de fapt şi de drept invocat de o parte în mod individual sau fiecărei interpretări date de părţi textelor de lege invocate în susţinerea cererilor. Instanţa trebuie să examineze aspectele esenţiale ale litigiului, atât pe plan factual, cât şi juridic, şi poate să abordeze argumentele părţilor într-o manieră globală, printr-un raţionament juridic de sinteză, sau să se concentreze asupra unui singur aspect considerat decisiv.

În cazul concret dedus judecăţii, prin cererea iniţială, reclamanţii au solicitat stabilirea termenului de scadenţă al împrumutului acordat pârâţilor, pentru achiziţionarea unui imobil. În apărare, pârâţii au invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune. În acest context, astfel cum s-a menţionat anterior, reanalizând situaţia de fapt şi de drept, în raport cu probele administrate în cauză şi cu dezlegările obligatorii date de instanţa de recurs, prin decizia de casare, instanţa de apel a reţinut că acţiunea dedusă judecăţii este una supusă dreptului de prescripţie, fiind asociată dreptului de creanţă. Totodată, a reţinut că, potrivit art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripţie pentru stabilirea scadenţei împrumutului s-a născut la momentul încheierii convenţiei, fiind deja împlinit la data introducerii cererii introductive.

Astfel, contrar susţinerilor recurenţilor, considerentele deciziei civile recurate cuprind argumentele care au stat la baza soluţiei pronunţate în dosar, instanţa de apel expunând, într-o manieră logică, raţionamentele pe care s-a bazat atunci când a concluzionat că dreptul material la acţiune al reclamanţilor este prescris.

În ceea ce priveşte susţinerea recurenţilor referitoare la neanalizarea de către instanţa de apel a unei pretinse condiţii suspensive inserate în convenţia părţilor şi la impactul acesteia asupra curgerii termenului de prescripţie, precum şi la presupusa recunoaştere a dreptului de către pârâtul C., despre care se afirmă că ar fi întrerupt termenul de prescripţie, Înalta Curte reţine că, pentru a răspunde criticilor formulate de recurenţi trebuie lămurit dacă principiul disponibilităţii îi permitea instanţei de apel să analizeze aceste argumente.

Consacrat de dispoziţiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., principiul disponibilităţii impune ca judecătorul să se pronunţe numai asupra celor solicitate de părţi, fără a depăşi limitele învestirii, exceptând situaţiile în care legea prevede altfel. Înţelesul acestui text trebuie coroborat cu dispoziţiile art. 9 din acelaşi act normativ, conform căruia obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererea de chemare în judecată.

Limitele judecăţii trebuie raportate la ceea ce constituie obiectul învestirii instanţei. În cauza de faţă, obiectul cererii reclamanţilor îl reprezintă stabilirea termenului scadent al obligaţiei de restituire a împrumutului. Astfel, analiza instanţei se circumscrie verificării: 1. existenţei unei convenţii; 2. existenţei sau inexistenţei unui termen scadent deja stabilit şi 3. respectării tuturor condiţiilor pentru exercitarea unei asemenea acţiuni, printre care şi cerinţa formulării acesteia înăuntrul termenului de prescripţie extinctivă.

Se constată că, pe întreg parcursul litigiului, inclusiv prin memoriul de recurs, reclamanţii au susţinut că dreptul acestora de a solicita restituirea împrumutului a fost afectat de o pretinsă condiţie suspensivă, conform căreia dreptul s-ar fi născut la momentul înstrăinării imobilului de către pârâţi către o terţă persoană. De asemenea, au precizat reclamanţii că, şi în condiţiile în care nu ar fi existat această clauză în convenţia încheiată, termenul de prescripţie a fost întrerupt de recunoaşterea dreptului la restituirea sumei făcută de pârâtul C..

Totuşi, acţiunea dedusă judecăţii nu vizează restituirea propriu-zisă a împrumutului, ci exclusiv stabilirea termenului scadent al acestuia. În consecinţă, examinarea dreptului la restituire sau a clauzelor care ar influenţa termenul de prescripţie ori presupusa recunoaştere a datoriei excedează limitelor obiectului litigiului.

Drept urmare, o asemenea analiză a acestei clauze, precum şi a unei eventuale recunoaşteri, nu numai că nu era necesară, dar, în măsura în care ar fi fost realizată, ar fi constituit o încălcare a principiului disponibilităţii părţilor.

Astfel, lipsa menţiunilor în hotărârea instanţei de apel referitoare la aceste aspecte nu constituie o încălcare a normelor de procedură şi, cu atât mai puţin, o încălcare a dezlegărilor obligatorii ale deciziei de casare, a căror neexaminare să poată conduce la casarea deciziei prin reţinerea ipotezelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte critica subsumată de recurenţi motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care se invocă o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958 şi art. 977-978 C. civ., Înalta Curte urmează a o înlătura din analiză. Această concluzie se întemeiază pe considerentele anterior expuse, conform cărora pretinsa condiţie suspensivă invocată de recurenţi şi presupusa recunoaştere a datoriei de către pârâtul C. se referă la întreruperea sau suspendarea termenului de prescripţie aferent dreptului material la restituirea sumei împrumutate. Aceste aspecte nu privesc însă termenul de prescripţie pentru dreptul de a solicita stabilirea termenului scadent al obligaţiei de restituire.

Astfel, argumentele invocate de recurenţi nu combat judecata realizată de instanţa de apel cu privire la termenul de prescripţie aplicabil în contextul acţiunii deduse judecăţii. Dimpotrivă, aceştia au construit un silogism bazat pe premise noi, nerelevante pentru obiectul analizei instanţei de apel, încercând să genereze un raţionament juridic diferit, destinat să conducă la o soluţie contrară celei adoptate prin decizia atacată, motiv pentru care aceste argumente nu pot fi luate în considerare.

În acest punct al analizei, Înalta Curte constată necesar a menţiona că, pentru declanşarea controlului de legalitate, partea recurentă este obligată să indice norma de drept încălcată, să explice modul în care a fost încălcată şi să formuleze obiecţii precise împotriva raţionamentului juridic al instanţei de apel, obiecţii care să aibă legătură directă cu cauza dedusă judecăţii.

Simpla reluare a unor susţineri care exced obiectului litigiului sau construirea unor raţionamente juridice pe noi premise, fără legătură cu hotărârea atacată şi cu cauza analizată, nu îndeplinesc aceste cerinţe şi nu pot constitui temei pentru generarea controlului de legalitate.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că decizia recurată a fost pronunţată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 6 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 din acelaşi cod, va respinge ca nefondat recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 2506/2023 din 26 aprilie 2023 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 29 februarie 2024.