Bilateral promise of sale for common marital property; cassation appeal dismissed and lower court rejection upheld

Şedinţa publică din data de 14 februarie 2024

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată cu nr. x/2016 pe rolul Tribunalului Sibiu, urmare a declinării competenţei de către Judecătoria Sibiu, reclamanţii A. şi B. au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâţilor C. şi D. la încheierea unui act autentic de vânzare-cumpărare cu privire la imobilul situat în Sibiu, judeţul Sibiu, iar în caz de refuz, sentinţa să ţină loc de contract; să se dispună întabularea în cartea funciară a dreptului de proprietate al reclamanţilor cu privire la respectivul imobil.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 350/2020 din 23 iulie 2020, pronunţată de Tribunalul Sibiu, s-a respins acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii C. şi D., prin curator special E..

Împotriva sentinţei civile nr. 350/2020 din 23 iulie 2020, pronunţată de Tribunalul Sibiu au declarat apel reclamanţii A. şi B..

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 1975/2021 din data de 16 decembrie 2021, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţii A. şi B..

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1975/2021 din data de 16 decembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, au declarat recurs reclamanţii A. şi B..

În cuprinsul cererii de recurs, recurenţii au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, iar în subsidiar, trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe a fondului, pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

După prezentarea situaţiei de fapt, printr-un prim motiv de recurs, apreciat de recurenţi ca fiind încadrabil în ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., aceştia au arătat că, prin decizia pronunţată, instanţa de apel a respins calea de atac, reţinând că actul ce a constituit promisiunea de vânzare nu poate fi validat, deoarece doar unul dintre soţi s-a obligat la transmisiunea proprietăţii.

Sub acest aspect, au apreciat că motivarea instanţei de apel a fost preluată din hotărârea instanţei de fond, fără să se facă referire la motivele invocate în cererea de apel, prin care au arătat că actul prezentat instanţei pentru validare nu reprezenta un act de dispoziţie, ci doar o obligaţie de a face.

Au arătat că cererea de chemare în judecată a fost formulată în contradictoriu cu ambii proprietari, tocmai pentru a se îndeplini aceasta obligaţie legală reprezentată de consimţământul ambilor soţi. Totodată, au susţinut că este evident că la întocmirea promisiunii pârâtul C. a avut acordul tacit al soţiei, ceea ce rezultă din împrejurarea că, timp de 40 de ani, pârâta nu a întreprins nici un demers pentru a reintra in posesia terenului.

De asemenea, au susţinut că, în motivarea deciziei, instanţa de apel a invocat şi dezlegările date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 12/2005, pronunţată în recurs în interesul legii, însă susţine că această decizie nu e incidenţă în speţă, situaţia de fapt fiind diferită, întrucât cererea de chemare în judecată a fost formulată în contradictoriu cu ambii proprietari şi nu doar cu promitentul care a semnat înscrisul.

În continuare, au considerat că prezenţa curatorului numit, care în cadrul procesului a administrat probe pentru pârâţi şi care nu s-a opus admiterii acţiunii, a complinit consimţământul, astfel că reţinerea potrivit căreia prezenţa curatorului nu putea complini consimţământul valabil al pârâtei D. este o apreciere subiectivă şi în afara cadrului legal.

Totodată, au susţinut că instanţa a apreciat, fără a indica nici un temei legal, " că nici celelalte clauze ale promisiunii nu au fost respectate, în sensul că înstrăinarea se poate face doar după obţinerea autorizaţiei de la autorităţile desemnate".

Cu privire la acest aspect, au arătat că motivarea instanţei nu se referă la motivele invocate în apel şi nici nu face trimitere la dispoziţii legale, putând fi considerată ca fiind nemotivată.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, încadrat de recurenţi în ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii au reclamat o încălcare sau o greşită aplicare a legii, respectiv a art. 58 şi art. 168 C. proc. civ., a art. 22, art. 23 şi art. 24 din Decretul Lege nr. 115/1938 şi a art. 1176 şi 1177 C. civ.

Sub un prim aspect, recurenţii au susţinut că decizia recurată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor legale privind reprezentarea părţilor prin curator (art. 58 din C. proc. civ.) şi citarea părţilor prin afişare la uşa instanţei (art. 168 C. proc. civ.).

Astfel, au arătat că în faţa instanţei de fond, din oficiu s-a pus în discuţie numirea unui curator special, în condiţiile art. 58 alin. (3) din C. proc. civ., fiind desemnat prin tragere la sorţi un avocat din cadrul Baroului Sibiu. Numirea curatorului s-a făcut însă fără efectuarea unor verificări în baza de date privind actualul domiciliu al pârâţilor. Doar în situaţia în care nu s-ar fi aflat domiciliul pârâţilor, instanţa trebuia să fi numit un curator.

Or, din documentele existente la dosarul cauzei a rezultat fără nici un dubiu că ultimul domiciliu cunoscut al pârâţilor a fost cel indicat de reclamanţi. S-au făcut verificări în baza de date şi s-a confirmat acest domiciliu, însă instanţa de apel nu a procedat la citarea şi la acest ultim domiciliu cunoscut şi nici nu a făcut verificări pentru a stabili actualul domiciliu.

Sub un al doilea aspect, recurenţii susţin că, faţă de momentul semnării tranzacţiei, aplicabile în cauză sunt dispoziţiile Decretului Lege nr. 115/1938, respectiv dispoziţiile art. 22, 23 si 24.

Astfel, învederează că, întrucât pârâţii nu au predat înscrisurile necesare pentru încheierea actului în formă autentică şi nu s-au mai prezentat la notar, reclamanţii au fost obligaţi să solicite instanţei obligarea acestora la înscrierea dreptului, prin formularea unei acţiuni în prestaţie tabulară.

Totodată, au susţinut că, pentru a fi valabil, în scopul de a constitui temeiul unui proces de prestaţie tabulară, prevăzut de art. 24 din Decretul Lege nr. 115/1938, antecontractul trebuie să îndeplinească condiţiile esenţiale prevăzute de art. 948 din C. civ. din anul 1864, iar, din acest punct de vedere, înscrisul în cauză îndeplineşte aceste condiţii, cât şi condiţiile prevăzute de art. 948 din vechiul C. civ., în vigoare la data încheierii actului. Şi, fiind vorba despre o promisiune de vânzare şi nu despre o înstrăinare deplină, se presupune că semnatarul actului a avut şi acordul celuilalt soţ.

Concluzionând, recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, iar în subsidiar, trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe a fondului.

5. Apărările formulate în cauză

Intimaţii-pârâţi nu au formulat întâmpinare.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 09 martie 2023, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1975/2021 din data de 16 decembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia – secţia I civilă în dosarul nr. x/2016.

A stabilit termen de judecată în şedinţă publică, la data de 28 septembrie 2023, ora 9:00, completul C10- noul C. proc. civ., cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, din perspectiva motivelor de recurs formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea celor ce succedă.

Circumscris cazului de casare reglementat în cuprinsul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii apreciază că hotărârea instanţei de apel nu a fost motivată întrucât nu se răspunde criticilor formulate cu privire la sentinţa primei instanţe, ci sunt preluate doar considerentele acesteia.

Acest motiv de recurs este nefondat.

a)Astfel, prin declaraţia de apel, s-a susţinut că actul prezentat instanţei pentru validare este doar o promisiune de vânzare astfel că nu a produs efectul translativ de proprietate, ci a dat naştere exclusiv unei obligaţii de a face, în sarcina promitenţilor-vânzători. Or, nefiind un act de dispoziţie, acest act juridic putea fi întocmit, în mod valabil, de unul dintre soţi, cu privire la bunurile comune, în raport cu art. 35 din Codul familiei, care instituie prezumţia legală a mandatului tacit reciproc între soţi.

Contrar celor afirmate de recurenţi, instanţa de apel a răspuns acestor critici, confirmând raţionamentul primei instanţe. Se arată, explicit, în considerentele hotărârii(p.7, par. 2, 3, 4 şi 5), că art. 35 Codul familiei instituie prezumţia mandatului tacit reciproc între soţi şi stabileşte limitele clare ale aplicabilităţii acestui mandat, excluzând incidenţa prezumţiei legale în cazul actelor juridice de înstrăinare sau de grevare a terenurilor sau a construcţiilor supuse regimului bunurilor comune. Totodată, instanţa de apel reţine, în acord cu cele afirmate de apelanţi, că "o promisiune de vânzare cumpărare nu reprezintă, prin ea însăşi, un act de dispoziţie, întrucât nu transferă dreptul de proprietate dintr-un patrimoniu în altul, ci generează doar o obligaţie de a face, aceea de a încheia în viitor contractul de vânzare-cumpărare în formă autentică." Prin urmare, arată instanţa de apel, o promisiune de vânzare cu privire la un imobil supus regimului comunităţii de bunuri, de natura celei deduse judecăţii, poate fi valabil încheiată de unul din soţi, însă, în momentul în care se uzează de mecanismul juridic al pronunţării unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare, operaţiune prin care se concretizează transferul efectiv al dreptului de proprietate, instanţa este ţinută să verifice existenţa consimţământului valabil exprimat al ambilor soţi, neputând aplica prezumţia de mandat tacit. Regula se impune, aşadar, a fi respectată în ipoteza în care transferul efectiv al dreptului de proprietate urmează a se face printr-o hotărâre judecătorească care ţine loc de act autentic de înstrăinare.

b)Totodată, recurenţii au arătat că atâta timp cât au solicitat validarea antecontractului de vânzare-cumpărare în contradictoriu cu ambii proprietari, nu doar cu soţul semnatar al promisiunii de vânzare-cumpărare, nu se mai poate reţine o lipsă a consimţământului acestuia la înstrăinare. Mai mult, este evident că, la întocmirea promisiunii, pârâtul C. a avut acordul tacit al soţiei, ceea ce rezultă din împrejurarea că, timp de 40 de ani, pârâta nu a întreprins nici un demers pentru a reintra in posesia terenului. De asemenea, au susţinut că, în motivarea deciziei, instanţa de apel a invocat şi dezlegările date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 12/2005, pronunţată în recurs în interesul legii, însă această decizie nu este incidenţă în speţă, situaţia de fapt fiind diferită. În continuare, au considerat că prezenţa curatorului numit, care nu s-a opus admiterii acţiunii, a complinit consimţământul pârâtei D., considerentele instanţei de apel sub acest aspect, exprimate în sens contrar, având valoarea unor aprecieri subiective şi în afara cadrului legal.

Instanţa de apel a răspuns tuturor acestor critici, formulate prin declaraţia de apel, apreciind a fi nefondate argumentele apelanţilor (pp. 7-8, par. 7-10).

Se arată, cu suficientă claritate, că modalitatea prin care se probează existenţa voinţei juridice manifestate la încheierea unui act juridic este semnarea actului respectiv de către persoana în cauză. Or, în prezenta cauză, promisiunea de vânzare-cumpărare nu este semnată de coproprietarul D., iar prezumţia de mandat tacit între soţi nu poate opera, astfel încât să se considere că C. a semnat şi în numele soţiei sale. Lipsa consimţământului la încheierea actului juridic nu poate fi suplinită nici prin presupunerea unui acord tacit, dedus din atitudinea pasivă manifestată în cursul procesului prin care se urmăreşte pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic. În aprecierea instanţei de apel, concluzia se impune cu atât mai mult în circumstanţele particulare ale cauzei, domiciliul pârâtei D. nefiind cunoscut şi asigurându-se doar citarea acesteia prin publicitate.

Evocând considerentele Deciziei nr. 12/2015 pronunţată de ICCJ, instanţa de apel motivează în sensul în care, dacă s-ar considera că este suficient să fie incluşi în cadrul procesual şi proprietarii care nu au semnat promisiunea de vânzare-cumpărare, s-ar ajunge ca acestora să le fie creată o situaţie mai grea prin pronunţarea unei hotărâri care ţine loc de act autentic decât atunci când s-ar fi încheiat contractul de vânzare fără concursul instanţei de judecată, contrar normelor şi principiilor care guvernează regimul proprietăţii comune. Într-o astfel de situaţie, dat fiind faptul că hotărârea judecătorească este obligatorie pentru părţile litigante, cei care nu au consimţit la încheierea actului, dar au făcut parte din cadrul procesual pasiv, vor fi nevoiţi să respecte realitatea juridică statuată prin hotărârea judecătorească, nemaiputând invoca ulterior viciile acelui act juridic.

Cu referire la argumentul referitor la consimţământul curatorului, care ar putea fi valorizat ca un acord valabil exprimat al celuilalt soţ, pentru pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, instanţa de apel răspunde acestuia relevând rolul curatorului în procesul civil, în raport cu art. 167 alin. (3) din C. proc. civ., acela de a reprezenta partea citată prin publicitate în cursul judecăţii, asigurându-se astfel respectarea drepturilor procesuale ale acestei părţi şi garantându-se astfel respectarea dreptului la un proces echitabil. Acest curator litis, arată corect instanţa de apel, nu poate interveni în niciun fel în raporturile de drept material dintre părţi şi nu poate suplini consimţământul pârâtei D. pentru validarea transferului dreptului de proprietate asupra imobilului. Un asemenea acord nu ar putea fi dat decât de titularul dreptului de proprietate cu atât mai mult cu cât printr-o asemenea manifestare de voinţă se concretizează un act de dispoziţie.

c) Din perspectiva aceluiaşi motiv de casare, recurenţii au susţinut că instanţa de apel a apreciat, fără a indica nici un temei legal, că nici celelalte clauze ale promisiunii de vânzare nu au fost respectate, în sensul că înstrăinarea se poate face numai după obţinerea autorizaţiei de la autorităţile competente.

Înalta Curte constată că cele reţinute în considerentele hotărârii supuse controlului de legalitate nu corespund susţinerilor recurenţilor. Instanţa de apel a precizat că neîndeplinirea obligaţiei asumate de promitentul-vânzător, aceea de a obţine autorizaţia de înstrăinare prevăzută de art. 11 din Decretul nr. 144/1958, este fără relevanţă juridică, "în condiţiile în care Decretul nr. 144/1958 a fost abrogat prin Legea 50/1991, iar necesitatea obţinerii unei asemenea autorizaţii nu mai există în prezent." Prin urmare, acest aspect nu a determinat, sub nicio formă, soluţia dată litigiului, considerentul decisiv fiind în legătură cu absenţa consimţământului unuia din soţi la înstrăinarea bunului imobil comun, supus regimului legal al comunităţii matrimoniale.

În concluzie, considerentele hotărârii care face obiectul prezentului recurs respectă atât exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., cât şi principiile jurisprudenţiale dezvoltate pe marginea dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 par. 1 din CEDO, instanţa de apel precizând, în mod concret, clar şi pertinent, care este este raţionamentul de ordin factual şi juridic care a determinat adoptarea soluţiei pronunţate. Sunt nefondate susţinerile recurenţior exprimate în sensul că nu s-a răspuns tuturor motivelor de apel formulate, în condiţiile în care, astfel cum a fost demonstrat, instanţa de apel a dezvoltat motivele pe care le-a avut în vedere la dezlegarea litigiului, a oferit un răspuns detaliat şi aplicat fiecărui argument invocat de apelanţi, astfel că se poate aprecia că hotărârea este suficient motivată, într-o manieră care înlătură arbitrariul şi permite exercitarea controlului de legalitate. Nu se poate invoca cu succes nemotivarea, atâta timp cât ceea ce critică, în realitate, recurenţii este rezultatul la care a ajuns instanţa de apel în privinţa problemelor de fapt şi de drept deduse judecăţii.

Prin urmare, acest motiv de recurs se va respinge, ca nefondat.

Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii susţin că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor legale privind: reprezentarea părţilor prin curator (art. 58 din C. proc. civ.) şi citarea pârâţilor prin publicitate (art. 167 C. proc. civ.). În esenţă, se arată că atât prima instanţă cât şi instanţa de apel au numit un curator, în condiţiile art. 58 alin. (3) C. proc. civ., fără ca, prealabil unei astfel de numiri, să fi efectuat verificări cu privire la actualul domiciliu al pârâţilor. Mai mult, nu au fost citaţi pârâţii la ultimul domiciliu cunoscut, acela indicat de reclamanţi prin cererea de chemare în judecată.

Întrucât sunt invocate, în concret, neregularităţi de ordin procedural, controlul de legalitate specific instanţei de recurs este posibil în temeiul art. 488 alin. 1pct 5 C. proc. civ., iar nu în temeiul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., greşit invocat de recurenţi.

Înalta Curte observă că, prin cererea de recurs, se afirmă existenţa unor neregularităţi în procedura de numire a curatorului "la instanţa de fond". Or, astfel de critici nu au fost formulate prin apelul declarat de aceleaşi părţi împotriva hotărârii primei instanţe a fondului, fiind articulate direct în recurs, cu nesocotirea principiului non omisso medio. În principiu, reclamanţii puteau să îşi conserve dreptul de critică, inclusiv în recurs, asupra judecăţii efectuate în primă instanţă, numai dacă formulau aceleaşi critici şi în apel şi acest demers ar fi rămas fără succes. Astfel de critici nu au fost formulate, însă, cu prilejul controlului judiciar efectiv în al doilea grad de jurisdicţie, declanşat prin exercitarea dreptului la apel. Pe cale de consecinţă, în temeiul art. 488 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va înlătura, ca inadmisibile în recurs, toate acele critici de nelegalitate sub aspect procedural, care au ca obiect hotărârea primei instanţe a fondului.

Cu referire la aplicarea art. 167 C. proc. civ., Înalta Curte relevă caracterul excepţional al citării prin publicitate, ea urmând a fi apreciată de instanţă ca ultimă modalitate posibilă de comunicare, care operează atunci când reclamantul afirmă că nu cunoaşte domiciliul actual al pârâtului şi, totodată, învederează împrejurări concrete din care să rezulte că, deşi a făcut tot ce i-a stat în putinţă, nu a reuşit să afle domiciliul acestuia, confirmându-şi eventual susţinerile prin probe corespunzătoare. Aşadar, citarea prin publicitate poate fi dispusă de instanţă la solicitarea reclamantului, iar nu din oficiu, acesta fiind obligat să efectueze toate verificările posibile pentru a afla domiciliul actual al pârâtului. Eşecul unor astfel de verificări este cel care justifică încuviinţarea citării în această modalitate excepţională, prin publicitate, operaţiune care se realizează, în mod obligatoriu, prin afişarea citaţiei la uşa instanţei şi la ultimul domiciliu cunoscut al celui citat; dacă se consideră necesar, instanţa va putea dispune şi publicarea citaţiei în Monitorul Oficial al României sau într-un ziar central de largă răspândire.

Totodată, încuviinţând citarea prin publicitate, instanţa are obligaţia de a numi un curator pentru reprezentarea intereselor pârâtului, acest curator având, potrivit art. 58 alin. (3) rap. la art. 57 alin. (1) C. proc. civ., drepturile şi obligaţiile reprezentantului legal în proces, reprezentarea vizând exerciţiul drepturilor procedurale.

Aşa fiind, diligenţa maximă în aflarea domiciliului actual al pârâtului, prudenţă şi buna-credinţă în citarea prin publicitate sunt exigenţe legale care se verifică în persoana reclamantului, la solicitarea căruia instanţa a încuviinţat această modalitate de citare a pârâtului chemat în judecată.

În prezentul proces, Înalta Curte observă faptul că atât în faţa primei instanţe a fondului, cât şi în faţa instanţei de apel, reclamanţii au susţinut că nu cunosc actualul domiciliu al pârâţilor, întrucât imediat după încheierea promisiunii bilaterale de vânzare, în anul 1982, aceştia au părăsit ţara, stabilindu-se în Germania. Sub aspectul împrejurărilor de fapt, reţine instanţa de apel că atât reclamanţii, cât şi prima instanţă au efectuat verificările posibile pentru a afla domiciliul pârâţilor, însă el rămâne necunoscut şi, în aceste condiţii, a fost încuviinţată cererea reclamanţilor de citare prin publicitate, în cele două grade de jurisdicţie.

În aceste circumstanţe de fapt şi de drept, reclamanţii invocă, pentru prima dată în recurs, nulitatea procedurii de citare prin publicitate, cu motivarea că instanţele fondului nu au făcut verificări pentru a stabili actualul domiciliu al pârâţilor şi nu s-a dispus citarea inclusiv la ultimul domiciliu cunoscut al acestora.

Înalta Curte reaminteşte prevederile art. 178 alin. (2) şi alin. (3) lit. b) C. proc. civ. incidente în cauză, conform cărora nulitatea relativă poate fi invocată numai de partea interesată şi numai dacă neregularitatea nu a fost cauzată prin propria faptă, la termenul la care s-a săvârşit neregularitatea şi înainte de a se pune concluzii pe fond. În cauza prezentă, dispoziţia procedurală pretins a fi fost încălcată asigură protecţie pârâţilor în proces, iar nu reclamanţilor. Prin urmare, nerespectarea condiţiilor prevăzute de lege pentru valabilitatea citării pârâţilor prin publicitate putea fi invocată de pârâţi, prin reprezentatul legal, întrucât vătămarea îi viza pe aceştia şi justificau calitatea de parte interesată, în sensul legii; o parte din proces nu poate invoca nulitatea unui act de procedură care priveşte o altă parte din proces. Mai mult decât atât, autorul actului viciat nu poate invoca nulitatea relativă a actului de procedură, chiar dacă i-ar fi produs lui însuţi o vătămare. Or, citarea prin publicitate a pârâţilor s-a făcut la cererea reclamanţilor, care au afirmat că nu cunosc domiciliul pârâţilor, iar obligaţia de a efectua verificări pentru a afla domiciliul real al pârâţilor stă în sarcina reclamanţilor, iar nu a instanţei de judecată.

În concluzie, nulitatea care operează pentru ipoteza procedurii de citare prin publicitate a pârâţilor este una relativă, reclamanţii nu pot justifica interesul în invocarea unei astfel de nulităţi şi, mai mult decât atât, reclamanţii sunt decăzuţi din dreptul de a invoca o astfel de nulitate, prin motivele de recurs. Orice posibilă nulitate, sub aspectul invocat, s-a acoperit, pentru că partea nu a invocat-o până la termenul procesual prevăzut de art. 178 C. proc. civ., anterior evocat. Totdeauna, nulitatea trebuie invocată înainte de a se formula apărări în fond şi, a fortiori, de a se pune concluzii în fond.

În ceea ce priveşte numirea curatorului, aceasta a fost determinată de încuviinţarea citării pârâţilor prin publicitate, la cererea reclamanţilor, fiind exclusă incidenţa art. 58 alin. (1) şi alin. (2) C. proc. civ., care reglementează curatele specială dispusă pentru alte ipoteze decât aceea care se verifică în prezenta cauză. Prin urmare, referirile recurenţilor la dovada lipsei capacităţii de exerciţiu a pârâţilor sunt străine cauzei.

Recurenţii invocă, în realitate, o nulitate derivată, nerespectarea condiţiilor care reglementează citarea prin publicitate a pârâţilor conducând, în aprecierea recurenţilor, şi la nulitatea procedurii de numire a curatorului pentru reprezentarea acestora în proces. În alte cuvinte, instanţa nu putea numi un curator care să reprezinte interesele pârâţilor în proces, atâta timp cât aceştia au fost în mod greşit citaţi prin publicitate.

Or, neinvocarea nulităţii procedurii de citare de către partea interesată şi până la momentul procesual prevăzut de lege a condus la confirmarea acesteia, excluzând şi posibilitatea invocării unei nulităţi derivate. Citarea prin publicitate s-a realizat la solicitarea recurenţilor, iar în condiţiile în care instanţa a incuviinţat o astfel de cerere, în mod corect a făcut aplicarea art. 167 alin. (3) C. proc. civ., numind un curator în favoarea pârâţilor.

În consecinţă, acest motiv de recurs se va respinge, ca nefondat.

Circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii evocă normele de drept material incidente, fără să argumenteze cu privire la pretinsa aplicare greşită a acestora, într-o manieră care să permită instanţei de recurs efectuarea controlului de legalitate.

Inalta Curte constată că prin hotărârea care face obiectul prezentului recurs actul juridic dedus judecăţii a fost corect calificat ca fiind o promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare, fiind identificate natura juridică, precum şi efectele unei astfel de convenţii. Totodată, calificarea juridică dată acţiunii promovate de reclamanţi este una corectă, instanţa de apel relevând, cu suficientă claritate, distincţia necesară între acţiunea în prestaţie tabulară şi acţiunea în executarea silită a promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare, în ipoteza celei dintâi, fiind necesar să existe un act juridic translativ de proprietate valabil încheiat, acesta fiind invocat drept temei pentru executarea obligaţiei de către pârât. Reţinându-se că acţiunea reclamanţilor este una în pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, cu privire la un bun imobil aflat în proprietatea comună a soţilor, instanţa de apel a confirmat raţionamentul primei instanţe, concluzionând în sensul că la momentul pronunţării unei astfel de hotărâri pare absolut necesar să existe consimţământul valabil exprimat al ambilor soţi. Or, atâta timp cât promisiunea de vânzare a fost semnată exclusiv de unul din soţi şi până la momentul pronunţării hotărârii reclamanţii nu au făcut dovada consimţământului celuilalt soţ coproprietar, o astfel de acţiune nu poate fi admisă. Instanţa de apel a argumentat în sensul că nu operează prezumţia de mandat tacit intre soţi, în cazul actelor juridice de înstrăinare, precum vânzarea bunului imobil comun, iar consimţământul curatorului numit în condiţiile art. 167 alin. (3) C. proc. civ., pentru respectarea drepturilor procesuale ale pârâţilor citaţi prin publicitate, nu poate avea valoarea unui acord valabil exprimat la vânzare, un astfel de acord aparţinând în exclusivitate titularului dreptului de proprietate, cu privire la un act de dispoziţie.

Faţă de toate cele ce preced, în absenţa unor motive de nulitate de ordine publică, Inalta Curte va face aplicarea art. 496 alin. (1) C. proc. civ. şi va respinge recursul reclamanţilor ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei nr. 1975/2021 din 16 decembrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia – secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 februarie 2024.