Collective management of remuneration for public communication in hospitality venues and sufficiency of organizational mandate

Şedinţa publică din data de 13 februarie 2024

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 26.08.2021, sub nr. x/2021 reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata sumei de 16.293,48 RON (13.692 RON fără TVA) reprezentând triplul remuneraţiei datorate artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual în perioada 01.09.2018-31.08.2021; obligarea pârâtei la plata sumei de 2.482,40 RON reprezentând penalităţi de întârziere, care au fost calculate până la data de 16.07.2021 şi în continuare la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,1% până la data achitării integrale a remuneraţiei de mai sus; obligarea pârâtei să încheie autorizaţii/licenţe neexclusive cu A. pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual pentru spaţiul administrat; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, conform art. 453 C. proc. civ.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 293 din data de 01.03.2022 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a Civilă a admis în parte cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L.; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 13.692 RON, repararea prejudiciului cauzat artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerţ/publicate în scop comercial/fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice în domeniul audiovizual, reprezentând triplul remuneraţiilor datorate în perioada 01.09.2018-31.08.2021; a obligat pârâta să încheie cu reclamanta autorizaţie/licenţă neexclusivă pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial/de comerţ/fonogramelor sau reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice în domeniul audiovizual în spaţiul administrat Pensiunea turistică B. clasificată 4*, situată în mun. Vatra Dornei, str. x, jud. Suceava; a respins în rest cererea ca neîntemeiată şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 920 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru (100 RON), onorariu avocat (800 RON) şi alte cheltuieli (20 RON).

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia nr. 1524A din 26 octombrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă a respins apelul civil formulat de apelanta-pârâtă B. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 293/01.03.2022 pronunţate de Tribunalul Bucureşti – secţia a IV-a Civilă în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A., ca nefondat.

A obligat apelanta la 900 RON cheltuieli de judecată către intimata reclamantă.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei nr. 1524A din 26 octombrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă, a declarat recurs recurenta-pârâtă B. S.R.L..

O prima critica de legalitate a hotărârii recurate vizează interpretarea şi aplicarea de către instanţa de apel, la speţa dedusa judecăţii, a dispoziţiilor coroborate ale art. 36 C. proc. civ., ale art. 145 alin. (1) lit. f) şi art. 147 din Legea nr. 8/1996 republicată, privind aspectul procedural legat de dovedirea de către intimatul reclamant Centrul Roman pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi a calităţii de reprezentant pentru artiştii interpreţi ale căror drepturi le gestionează. Astfel, la pagina 9, paragraful 4 din motivarea hotărârii atacate, instanţa de apel interpretează aceste norme în sensul că: "Prin urmare şi în privinţa acestor drepturi legea reglementează posibilitatea exercitării prin intermediul organismului de gestiune colectivă, ceea ce configurează calitatea procesuală activă a reclamantei în sensul art. 36 din C. proc. civ..".

Or, posibilitatea la care face referire Curtea de Apel Bucureşti nu exclude în vreun fel obligaţia acestui organism de gestiune colectivă sa facă, în sensul art. 36 din C. proc. civ., dovada calităţii şi mandatului în baza cărora au învestit instanţa de judecată şi ridică pretenţii financiare cu titlu de daune.

Invocarea de către pârâtă a acestor aspecte de ordin procedural nu vizează "să îngreuneze demersul probatoriu al adversarului", aşa cum susţine instanţa de apel, ci strict aplicarea corectă a legii raportat la speţa dedusă judecăţii.

A doua critica de legalitate a hotărârii recurate vizează interpretarea şi aplicarea de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 120/2016, vizând argumentul invocat în susţinerea tezei publicului nesemnificativ şi deci, a excluderii pensiunii de la obligaţia de plată a remuneraţiei.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene stabileşte că noţiunea de comunicare publică implică o apreciere individualizată pentru care trebuie să se ţină cont de mai multe criterii complementare, neautonome şi interdependente. Printre aceste criterii se numără, în primul rând, rolul indispensabil al utilizatorului care efectuează un act de comunicare atunci când intervine, pe deplin conştient de consecinţele comportamentului său, pentru a oferi clienţilor săi accesul la o emisiune radiodifuzată conţinând o operă protejată. În al doilea rând, Curtea a menţionat anumite elemente inerente noţiunii de public; "publicul" trebuie să fie constituit dintr-un număr nedeterminat de potenţiali destinatari şi dintr-un număr destul de important de persoane. Or, în spaţiul de cazare al pârâtei persoanele prezente sunt în număr extrem de restrâns, motiv pentru care acest număr nu poate fi considerat important din perspectiva criteriilor CJUE.

Un alt criteriu relevant este caracterul lucrativ al unei comunicări publice. Se subînţelege astfel că publicul care face obiectul comunicării este vizat de utilizator şi, în plus, receptiv la comunicarea acestuia, şi nu "captat" în mod accidental. Astfel, clienţii pensiunii pârâtei formează o pluralitate de persoane mică sau chiar nesemnificativă, întrucât cercul de persoane prezente simultan în locaţie este foarte limitat. Pe cale de consecinţă, o astfel de difuzare nu are nici caracter creativ - aşa cum s-a reţinut în Cauza C- 162/10, Phonographic Performance (Ireland) Limited (PPL), menţionată şi citată în conţinutul motivării hotărârii atacate.

În concluzie, solicită admiterea recursului, întemeiat pe dispoziţiile art. 483 şi urm. C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata - reclamantă A. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, menţinerea deciziei atacate şi obligarea recurentei la achitarea cheltuielilor de judecată.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Instanţa de apel a apreciat în mod corect că în cauză, legitimarea procesuală activă este asigurată în privinţa intimatei reclamante A..

Astfel, se constată că gestiunea colectivă a dreptului de autor sau a drepturilor conexe facilitează exploatarea bunurilor intelectuale prin intermediul organismelor de gestiune colectivă de la care utilizatorii obţin licenţe legale fără a avea nevoie de consimţământul titularilor. Gestiunea colectivă asigură astfel, un acces simplificat la piaţa bunurilor intelectuale pentru toţi participanţii. Prin participanţi se au în vedere titularii de drepturi, utilizatorii şi cei cărora le sunt adresate aceste bunuri, adică consumatorii.

Instanţa de apel a constatat că intimata reclamantă A. colectează remuneraţii corespunzătoare atât comunicării publice a fonogramelor, cât şi comunicării publice a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual.

Or, pentru prima categorie de drepturi, se observă că legea califică expres gestiunea colectivă ca fiind obligatorie, cu consecinţa existenţei unui mandat extins al organismului de gestiune colectivă reclamant, dedus din prevederile art. 144 alin. (1) şi art. 145 alin. (1) lit. f) şi alin. (2) din Legea nr. 8/1996 republicată.

Potrivit art. 144 alin. (1) din lege, "Autorul sau titularul dreptului de autor sau drepturilor conexe îşi exercită drepturile recunoscute prin prezenta lege în mod individual sau colectiv, cu respectarea prevederilor prezentei legi", în vreme ce potrivit art. 145 alin. (1) lit. f) şi alin. (2) din Legea nr. 8/1996 republicată, în forma în vigoare corespunzătoare perioadei faptei ilicite imputate, "(1) Gestiunea colectivă este obligatorie pentru exercitarea următoarelor drepturi: (...) f) dreptul la remuneraţie echitabilă recunoscut artiştilor interpreţi şi producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică şi radiodifuzarea fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora; (...). (2) Pentru categoriile de drepturi prevăzute la alin. (1), organismele de gestiune colectivă îi reprezintă şi pe titularii de drepturi care nu le-au acordat mandat".

În privinţa drepturilor de comunicare publică a prestaţiilor artistice în domeniul audiovizual, a doua categorie de drepturi supuse colectării, instanţa de apel a constatat, în raport cu dispoziţiile art. 147 din acelaşi act normativ ("Drepturile recunoscute în prezentul capitol, cu excepţia celor prevăzute la art. 145 şi 146, pot fi gestionate prin intermediul organismelor de gestiune colectivă, numai în limita mandatului special acordat de titularii de drepturi"), că intimata reclamantă are în cauză calitatea de colector, utilizând în acest sens, o prezumţie simplă întemeiată pe împrejurarea reglementată de art. 153 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, respectiv cea a depunerii la Oficiul Român pentru Drepturile de Autor a repertoriului de opere, interpretări şi execuţii artistice, fonograme şi videograme, aparţinând propriilor membri, pe care îl gestionează şi a publicării sale pe site-ul propriu.

În temeiul acestei prezumţii simple, instanţa de apel a reţinut că şi în privinţa acestei secunde categorii de drepturi, reclamanta justifică a sa calitate procesuală activă, întrucât îndeplineşte condiţia de a fi fost mandatată de membrii săi pentru a colecta, în caz contrar neputând fi desemnată colector al remuneraţiilor cuvenite vizate, calitate recunoscută în acest sens de către Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, prin decizia Oficiului Român pentru Drepturile de Autor depusă la dosar în faza procesuală a fondului şi necontestată de către recurenta pârâtă.

Astfel, dacă în privinţa gestiunii obligatorii, reglementarea legală a mandatului extins scuteşte reclamanta de dovada mandatului particular dat de fiecare titular de drepturi, în privinţa gestiunii facultative, se constată că, de vreme ce este desemnată colector de către Oficiul Român pentru Drepturi de Autor, rezultă pe calea prezumţiei judiciare (probă permisă de lege), că reclamanta îndeplineşte cerinţele legale pentru a fi desemnată, deci inclusiv calitatea de mandatar al membrilor săi.

Aşadar, raţionamentul logico – juridic utilizat de instanţa de apel, expus sintetic în decizia de apel şi doar explicitat prin prezenta decizie de recurs, este unul corect, iar în privinţa celei de-a doua ipoteze, se constată pe cale de consecinţă, că revenea recurentei pârâte sarcina de a dovedi (sau măcar de a ridica dubii pertinente) cu privire la existenţa mandatelor date de membrii reclamantei.

Or, în absenţa oricărei susţineri în acest sens, singura concluzie este că problema a fost corect dezlegată, întrucât recurenta pârâtă, deşi a susţinut că era necesar ca reclamanta să facă dovada existenţei mandatelor date de titularii de drepturi în numele cărora acţionează, totuşi nu şi-a sprijinit această susţinere pe argumente concrete care să combată cele reţinute.

În acest context expus, invocarea de către recurenta pârâtă a încălcării de către instanţa de apel a prevederilor art. 36 C. proc. civ., potrivit cu care "Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii", nu este fondată, atât timp cât instanţa de apel, în cadrul raţionamentului anterior evocat, a reţinut în cadrul situaţiei de fapt de care prezenta instanţă de recurs este ţinută, date fiind limitele controlului său jurisdicţional exclusiv de legalitate, limite configurate de dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. şi art. 488 C. proc. civ., că s-a făcut dovada că reclamanta îi reprezintă pe membrii care i-au dat mandat, în mod indirect, respectiv prin proba calităţii sale de colector, calitate care nu era permisă în absenţa mandatelor în discuţie.

Drept urmare, nu se poate invoca în mod fondat în cauză ignorarea de către curtea de apel a dispoziţiilor legale enunţate, atât timp cât vreo eventuală împrejurare de fapt contrară celor rezultate din probele analizate de instanţele inferioare trebuia să fie adusă în discuţie şi dovedită de cel interesat, în speţă recurenta-pârâtă, situaţie neregăsită însă, în cauză, astfel încât se constată că regimul juridic instituit de art. 249 C. proc. civ. privind sarcina probei a fost pe deplin respectat în cauză de către curtea de apel.

În privinţa secundului ansamblu de critici invocate prin cererea de recurs, Înalta Curte observă cu titlu prealabil că potrivit dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 8/1996, în forma în vigoare la data promovării demersului judiciar, noţiunea de comunicare publică este definită drept "orice comunicare a unei opere, realizată direct sau prin orice mijloace tehnice, făcută într-un loc deschis publicului sau în orice loc în care se adună un număr de persoane care depăşeşte cercul normal al membrilor unei familii şi al cunoştinţelor acesteia, inclusiv reprezentarea scenică, recitarea sau orice altă modalitate publică de execuţie ori de prezentare directă a operei, expunerea publică a operelor de artă plastică, de artă aplicată, fotografică şi de arhitectură, proiecţia publică a operelor cinematografice şi a altor opere audiovizuale, inclusiv a operelor de artă digitală, prezentarea într-un loc public, prin intermediul înregistrărilor sonore sau audiovizuale, precum şi prezentarea într-un loc public, prin intermediul oricăror mijloace, a unei opere radiodifuzate".

Metodologia privind remuneraţia datorată artiştilor interpreţi sau executanţi şi producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerţ/fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora, precum şi/sau a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual, în scop ambiental şi lucrativ, publicată în Monitorul Oficial prin decizia ORDA nr. 120/2016, statuează la pct. 1 că "prin utilizator, în sensul prezentei metodologii, se înţelege persoana fizică autorizată (PFA, ÎI etc.) sau persoana juridică care deţine ori foloseşte cu orice titlu (drept de proprietate, administrare, închiriere, subînchiriere, comodat, concesiune, leasing etc.) spaţii închise sau deschise, în care sunt instalate sau deţinute aparate sau orice alte mijloace mecanice, electronice, digitale, cum ar fi aparatură de redare a înregistrărilor sonore, receptoare radio ori televizoare, echipament informatic, instalaţii de amplificare şi orice alte aparate ce permit recepţia, redarea sau difuzarea sunetelor sau imaginilor însoţite de sunet, spaţii în care are acces publicul".

În interpretarea acestor prevederi normative, este relevantă într-adevăr, raportarea la jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene privitoare la interpretarea dispoziţiilor Directivei Parlamentului European şi a Consiliului 2001/29 CE din 22 mai 2001 privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor şi drepturilor conexe în societatea informaţională.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a amintit într-adevăr în această direcţie, că noţiunea de comunicare publică implică o apreciere individualizată pentru care trebuie să se ţină cont de mai multe criterii complementare, neautonome şi interdependente.

Astfel, prin chiar hotărârea pronunţată în cauza C-162/10 (Phonographic Performance Limited c. Irlandei) invocată de recurenta pârâtă în motivele sale de recurs, cu privire la rolul operatorului hotelier în distribuirea semnalului fonogramelor, Curtea a arătat că acesta este indispensabil, având în vedere că acesta instalează în camerele clienţilor televizoare şi/sau aparate de radio la care difuzează un semnal radio, iar clienţii unui astfel de stabiliment, deşi se află în interiorul zonei de recepţionare a semnalului fonogramelor, nu pot beneficia de fonograme decât datorită intervenţiei deliberate a operatorului hotelier (par. 40).

Cu privire la clienţii hotelului, consideraţi ca alcătuind un public, CJUE a arătat că aceştia alcătuiesc un număr nedeterminat de potenţiali destinatari, întrucât accesul lor la serviciile stabilimentului respectiv rezultă, în principiu, din propria alegere a fiecăruia dintre ei şi nu este limitat decât de capacitatea de primire a unităţii hoteliere în discuţie (par. 41).

CJUE a ilustrat totodată, în cadrul paragrafului 42 al hotărârii, că în ceea ce priveşte importanţa numărului de potenţiali destinatari, Curtea s-a pronunţat deja în sensul că clienţii unui hotel reprezintă un număr destul de important de persoane astfel încât aceştia trebuie consideraţi ca alcătuind un public (trimiţând în acest sens, la Hotărârea din 7 decembrie 2006, pronunţată în cauza C-306/05, SGAE, punctul 38).

Curtea a mai concluzionat şi că actul efectuat de un operator hotelier prin care urmăreşte accesul clienţilor săi la operele difuzate reprezintă un serviciu suplimentar, care are o influenţă asupra standardului acestui stabiliment şi asupra preţului camerelor, fiind, în plus, de natură să atragă şi alţi clienţi interesaţi de acest serviciu suplimentar, având aşadar un caracter lucrativ (par. 44 şi 45).

S-a arătat astfel, faptul că "în ceea ce priveşte caracterul lucrativ, astfel cum este menţionat la punctele 36 şi 37 din prezenta hotărâre, trebuie să se constate că, în speţă, clienţii unui hotel pot fi calificaţi ca fiind "vizaţi" şi "receptivi"" (paragraful 43).

De asemenea, în cuprinsul paragrafului 11 al hotărârii, CJUE a arătat că "Potrivit considerentului (9) al Directivei 2001/29/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 22 mai 2001 privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor şi drepturilor conexe în societatea informaţională (JO L 167, p. 10, Ediţie specială, 17/vol. 1, p. 230, rectificare în JO 2008, L 314, p. 16): "Orice armonizare a dreptului de autor şi a drepturilor conexe trebuie să aibă la bază un nivel ridicat de protecţie, deoarece aceste drepturi sunt esenţiale pentru creaţia intelectuală. Protecţia lor contribuie la menţinerea şi dezvoltarea creativităţii în interesul autorilor, artiştilor interpreţi sau executanţi, producătorilor, consumatorilor, culturii, industriei şi publicului larg. În consecinţă, proprietatea intelectuală a fost recunoscută ca parte integrantă a proprietăţii"".

În consecinţa tuturor celor expuse, CJUE a conchis în cauza Phonographic Performance Limited c. Irlandei, că un astfel de operator hotelier are calitatea de "utilizator" care realizează o "comunicare publică" a unei fonograme radiodifuzate, în sensul articolului 8 alin. (2) din Directiva 2006/115 (par. 46) şi că întrucât din această transmisie operatorul respectiv obţine beneficii materiale, independente de cele obţinute de autorul radiodifuzării sau de producătorul fonogramelor, atunci operatorul hotelier are obligaţia de a plăti o remuneraţie echitabilă pentru comunicarea acestei fonograme, pe lângă remuneraţia plătită de autorul radiodifuzării (par. 51, 52).

În cuprinsul paragrafului 16 al hotărârii enunţate, s-a ilustrat incidenţa dezlegărilor CJUE din respectiva cauză şi în privinţa pensiunilor: "PPL susţine că, în urma scutirii de răspundere prevăzute la articolul 97 alin. (1) din Legea din 2000, operatorii hotelieri şi de pensiuni familiale (denumiţi în continuare, împreună, "hoteluri") nu au plătit o remuneraţie echitabilă pentru utilizarea, în camerele de hotel în Irlanda, a unor fonograme dintre cele puse la dispoziţia PPL în baza unei licenţe, cu ajutorul unui dispozitiv furnizat de aceşti operatori hotelieri ca parte a serviciului prestat de aceştia".

Aşadar, în temeiul argumentelor expuse supra, se constată că însăşi CJUE a stabilit prin chiar hotărârea indicată de recurenta pârâtă în cererea de recurs şi prin prisma a înseşi criteriilor invocate de către această parte procesuală în recurs, că pensiunile, cu ansamblul caracteristicilor acestora dintre care exemplificăm numărul mai mic de camere comparativ cu cel al hotelurilor, au calitatea de "utilizator" care realizează o astfel de "comunicare publică", având drept urmare, inclusiv obligaţia de a plăti o remuneraţie echitabilă pentru comunicarea respectivă.

Înalta Curte constată că, potrivnic susţinerii recurentei pârâte, instanţa de apel şi-a întemeiat evaluarea sa, realizată în decizia recurată, pe aceste criterii decelate din jurisprudenţa CJUE, făcând trimitere chiar la statuările concrete sub acest aspect ale instanţei comunitare, precum şi la conţinutul determinat al legislaţiei naţionale incidente, concluzionând cu aprecierea că recurenta pârâtă are calitatea de utilizator în sensul Legii nr. 8/1996 şi a săvârşit o comunicare publică în raport cu care trebuie să plătească remuneraţia echitabilă.

Or, atât timp cât se constată că analiza instanţei de apel s-a jalonat pe criteriile de referinţă în domeniu, rezultă că decizia recurată nu suferă de deficienţa ilustrată de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. invocat de recurenta pârâtă în recurs, Înalta Curte neputând proceda la o nouă aplicare a acestora la speţa dedusă judecăţii, întrucât ar însemna să efectueze o reevaluare a situaţiei de fapt stabilite de curtea de apel urmare a respectivelor jaloane. Or, controlul jurisdicţional al prezentei instanţe de recurs este unul exclusiv de legalitate, date fiind limitele configurate prin art. 483 alin. (3) C. proc. civ. şi art. 488 C. proc. civ.

Aşadar, atât timp cât se constată că instanţa de apel a configurat situaţia de fapt a cauzei prin prisma criteriilor legale enunţate, prezenta instanţă de recurs, fiind ţinută de elementele factuale ale cauzei astfel cum au fost ele conturate de curtea de apel, instanţă devolutivă a fondului cauzei, nu poate constata din această perspectivă vreun aspect de nelegalitate.

Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat, recursul promovat, reţinând că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre judecătorească legală, motivul de recurs invocat nefiind fondat.

Conform art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta să plătească intimatei, 1.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în faza procesuală a recursului, reprezentând onorariu avocat ales, întrucât culpa procesuală în declanşarea şi desfăşurarea prezentei căi de atac îi aparţine.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1524A din 26 octombrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A..

Obligă pe recurenta-pârâtă B. S.R.L. la plata sumei de 1000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 februarie 2024.