Prescription period for tort damages from continuous property deprivation

Şedinţa publică din data de 8 februarie 2024

Deliberând asupra recursurilor civile de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Pretenţia dedusă judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Satu Mare, secţia I civilă la 3 decembrie 2021, reclamanţii A. şi B. au solicitat obligarea, în solidar, a pârâţilor Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Satu Mare, prin Primar, Consiliul Local Satu Mare şi Administraţia Domeniului Public Satu Mare la plata sumei de 467.992 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului în suprafaţă de 122 mp, pentru perioada 3 decembrie 2018-3 decembrie 2021, precum şi la plata dobânzii legale aferente, cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 51 din 25 februarie 2022, Tribunalul Satu Mare, secţia I civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată prin întâmpinare, şi a respins, ca prescrisă, cererea de chemare în judecată.

3. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel

Împotriva acestei sentinţe civile, au declarat apel reclamanţii.

Prin decizia civilă nr. 247A din 21 februarie 2023, Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă a admis apelul, a anulat sentinţa apelată şi a trimis cauza, spre rejudecare, la prima instanţă.

4. Recursurile exercitate în cauză

Împotriva acestei decizii civile, la 29 martie 2023, respectiv 30 martie 2023, au declarat recurs atât pârâta Administraţia Domeniului Public Satu Mare, cât şi pârâţii Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Satu Mare şi Consiliul Local Satu Mare, prin care au solicitat casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi curte de apel.

În cadrul memoriilor de recurs, ce au fost redactate identic, recurenţii-pârâţi au invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., susţinând, pe de o parte, că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii, iar, pe de altă parte, că instanţa de apel a aplicat, în mod greşit, normele de drept material, sens în care au învederat următoarele argumente:

Instanţa de apel a aplicat greşit art. 2.525 din C. civ., potrivit căruia prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui, respectiv la momentul dobândirii terenului, chiar şi anterior, respectiv la momentul la care a cunoscut situaţia terenului. Or, intimatul B., în calitate de administrator al C. S.R.L., a luat cunoştinţă de situaţia terenului încă din 20 decembrie 2016, când societatea a cumpărat terenul în suprafaţă de 232 mp de la D. S.R.L.

Invocând excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, nu s-au referit la sume mai vechi de 3 ani, astfel cum greşit a reţinut instanţa de apel, ci au arătat momentul de la care intimaţii au avut cunoştinţă despre situaţia terenului, context în care instanţa de apel a reţinut, în mod eronat, că prima instanţă a analizat această excepţie în alţi termeni şi în alte limite decât a fost invocată prin întâmpinare.

5. Apărările formulate în cauză

La 22 iunie 2023, intimaţii-reclamanţi au formulat întâmpinări, prin care au invocat excepţia nulităţii ambelor recursuri, în temeiul art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., iar, în subsidiar, au solicitat respingerea acestora ca nefondate.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând ambele recursuri, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte le va respinge, ca nefondate, pentru următoarele considerente de drept:

Recurenţii-pârâţi au invocat doar formal, fără nicio argumentare, motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., sub toate cele trei ipoteze ale sale, astfel că acest motiv de casare nu poate fi primit, mai ales în contextul în care decizia recurată cuprinde motivele pe care se întemeiază şi nu se regăsesc în cuprinsul său motive contradictorii ori străine de natura pricinii, fiind respectate exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. şi de art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenţii-pârâţi au susţinut că instanţa de apel a aplicat, în mod greşit, normele de drept material care reglementează prescripţia extinctivă.

Înalta Curte constată că acest motiv de casare este nefondat.

Sub un prim aspect, instanţa de apel a reţinut, în mod corect, faptul că prima instanţă a analizat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în alţi termeni şi în alte limite decât a fost invocată prin întâmpinare, nesocotind prevederile art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., în condiţiile în care pârâţii au invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune doar pentru perioada ce excedează celor 3 ani anteriori datei introducerii cererii de chemare în judecată (3 decembrie 2018). În acest context, se constată că instanţa de apel a exercitat controlul judiciar în limitele criticilor de apel formulate de reclamanţi, reţinând, în mod corect, modalitatea în care pârâţii au invocat, prin întâmpinarea depusă în primă instanţă, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

În al doilea rând, se constată că instanţa de apel a interpretat şi a aplicat, în mod corect, dispoziţiile de drept substanţial privind prescripţia extinctivă.

Astfel, în contextul în care a avut de dezlegat problema de drept privind momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă pentru o acţiune având ca obiect plata de despăgubiri materiale, în temeiul răspunderii civile delictuale, pentru restricţionarea dreptului de folosinţă asupra unei suprafeţe de teren, instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că sunt aplicabile dispoziţiile art. 2.528 alin. (1) din C. civ., conform cărora "prescripţia dreptului la acţiunea în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea". De asemenea, instanţa de apel a reţinut, în mod just, că, sub aspectul faptei ilicite, este vorba despre încălcarea continuă a dreptului de proprietate al intimaţilor-reclamanţi, care sunt privaţi de atributul esenţial al folosinţei, context în care şi paguba îşi produce efectele în mod continuu, astfel că dreptul la acţiune privind despăgubirile ce corespund echivalentului lipsei de folosinţă a terenului, pentru ultimii 3 ani anterior promovării litigiului, nu poate să fie prescris, indiferent dacă proprietarul a cunoscut încălcarea anterior.

Nu pot fi primite susţinerile recurenţilor-pârâţi, în sensul că instanţa de apel trebuia să stabilească, în aplicarea dispoziţiilor art. 2.525 din C. civ., că prescripţia începe să curgă de la 20 decembrie 2016, acesta fiind momentul la care intimatul-reclamant B., în calitate de administrator al C. S.R.L., a luat cunoştinţă despre situaţia terenului. Dacă s-ar admite interpretarea dată de către recurenţii-pârâţi dispoziţiilor art. 2.538 alin. (1) din C. civ., ar însemna ca dreptul la despăgubirile aferente lipsei de folosinţă a terenului să fie considerat prescris înainte de a deveni exigibil. Cum fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, constând în lipsirea proprietarului de folosinţa bunului său, are caracter continuu, în sensul că acţiunea se prelungeşte în timp, inclusiv la momentul depunerii cererii de chemare în judecată, rezultă că instanţa de apel a identificat, în mod corect, momentul de la care termenul de prescripţie a început să curgă în cauză.

Faţă de aceste considerente, constatând că nu sunt întemeiate motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., astfel cum au fost invocate de către recurenţii-pârâţi, şi că decizia instanţei de apel este legală, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondate, ambele recursuri. În ceea ce priveşte cererea intimaţilor-reclamanţi de acordare a cheltuielilor de judecată, Înalta Curte o va respinge, în raport cu dispoziţiile art. 452 din C. proc. civ., constatând că aceştia nu au făcut dovada efectuării unor astfel de cheltuieli în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de către pârâta Administraţia Domeniului Public Satu Mare şi de către pârâţii Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Satu Mare şi Consiliul Local Satu Mare împotriva deciziei civile nr. 247A din 21 februarie 2023 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 februarie 2024.