Applicability of Romanian versus German law to self-representation legal fees in cross-border EU litigation; nullity of cassation for lack of specific legal grounds.

Şedinţa publică din data de 11 decembrie 2024

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti în data de 18.02.2021 sub nr. x/2021, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului B. la plata sumei de 500 Ron, sumă parţială din suma de 64.081,88 Euro, conform art. 14 RVG în legătură cu VV RVG, reprezentând cheltuieli de judecată - onorariu avocat - pentru acţiunea de chemare în judecată formulată de acesta faţă de reclamant, conform art. 34 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, pentru onorariul de avocat pentru reprezentare proprie a reclamantului în dosarul nr. x/2019, dosar în care reclamantul a fost chemat în judecată şi s-a reprezentat singur, deoarece este de profesie avocat şi se reprezintă singur.

Prin întâmpinare, pârâtul a invocat excepţia de necompetenţă materială a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, excepţia insuficientei timbrări, iar pe fond a solicitat respingerea acţiunii.

Reclamantul a transmis prin serviciul poştal precizări la cererea de chemare în judecată la data de 15.03.2021, acestea fiind înregistrate la 18.03.2021, a depus prin poştă electronică la 15.03.2021 cererea intitulată "completări la precizările trimise prin serviciul poştal" şi la data de 31.05.2021 a depus "răspuns la întâmpinare/note de şedinţă" .

Prin sentinţa nr. 4904/31.05.2021, Judecătoria Sector 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei, invocată prin întâmpinare şi a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă.

Dosarul a fost înregistrat în data de 22.06.2021 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă sub nr. x/2021.

În data de 28.09.2021, reclamantul a depus precizări la cererea de chemare în judecată.

Prin sentinţa nr. 1446/6.10.2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis excepţia de necompetenţă materială a instanţei, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, a suspendat din oficiu judecata cauzei, a constatat conflict negativ de competenţă şi a înaintat dosarul la Curtea de Apel Bucureşti în vederea soluţionării conflictului negativ.

Prin sentinţa nr. 21 F/04.02.2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a stabilit competenţa de soluţionare a cererii formulate de reclamantul A., în favoarea Tribunalului Bucureşti.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa nr. 37/11.01.2023, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul B., aşa cum a fost precizată, ca neîntemeiată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 1674 A/18.12.2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins cererile de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în vederea pronunţării unei hotărâri preliminare ca inadmisibile; a admis apelul reclamantului împotriva sentinţei nr. 37/11.01.2023, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de apelantul-reclamant; a sesizat Curtea Constituţională cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 451, art. 452 şi art. 453 C. proc. civ. prin raportare la dispoziţiile art. 16 din Constituţia României; a menţinut în rest celelalte dispoziţii ale sentinţei.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva încheierii de şedinţă din 14.10.2022 a Tribunalului Bucureşti şi a deciziei nr. 1674 A/18.12.2023 şi a încheierii de şedinţă din 06.11.2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3, pct. 5, pct. 6, pct. 7 şi pct. 8 C. proc. civ., reclamantul A..

În debutul memoriului de recurs, partea reclamantă expune scurte consideraţii referitoare la situaţia de fapt şi aprecieri cu privire la Regulamentul UE 593/2008 şi legea de remuneraţie a avocaţilor (RVG), făcând trimitere la decizia Judecătoriei Charlottenburg din dosarul nr. x C 10/21.

În esenţă, recurentul arată că a fost chemat în judecată (alături de C. si alţii) de către B. în dosarul nr. x/2019, aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, fapt ce a condus la reprezentarea proprie - recurentul având profesia avocat înscris în Baroul Berlin -, ceea ce a determinat alocarea timpului necesar pregătirii apărării, redactării actelor procedurale, pregătirii probatoriilor, timp pe care recurentul nu a fost în măsura să îl aloce altor clienţi. În acelaşi dosar recurentul l-a reprezentat şi pe C..

Prin decizia definitivă a Judecătoriei Charlottenburg, instanţa civilă a stabilit baza legală cu privire la solicitarea onorariului unor avocaţi germani pentru serviciile prestate în spaţiul intracomunitar (în concret, pentru dosarul nr. x/2019).

Ca instanţa să calculeze onorariul şi creanţele recurentului faţă de domnul C., ca recurentul să se poată înscrie ca şi creditor la masa credală, instanţa germană a calculat onorariul atât pentru domnul C. (reducând cuantumul de la suma de peste 64.000 euro, la suma de 32.000 euro, pe motiv că era o reprezentare multiplă), cât şi onorariile recurentului pentru reprezentarea proprie (reducând onorariul la suma de 32.372,70 euro, faţă de suma iniţial facturată în valoare de 64.081,88 euro).

Învederează recurentul că un cetăţean german este ţinut să factureze conform regulilor statului în care are domiciliul fiscal, mai ales când acesta se judecă cu alt cetăţean din statul său. Facturarea către B. este practica avocaţilor germani, după ce instanţa stabileşte onorariul, iar în cazul de faţă, instanţa a stabilit onorariul conform RVG, aşa cum rezultă din decizia germană.

În consecinţă, instanţa germană a apreciat că onorariul cuvenit recurentului pentru reprezentare proprie din dosarul nr. x/2019 a fost în sumă de 32.872,70 EURO, deoarece acest onorariu rezultă din Regulamentul 593/2008 şi din Legea remuneraţiei avocaţilor, stabilind aplicabilitatea acestui Regulament, atât pentru recurent, cât şi pentru domnul C..

Susţine recurentul că în dezvoltarea argumentelor ce au fundamentat solicitarea adresată instanţei, a arătat faptul că este supus reglementărilor legale ale legii germane în ceea ce priveşte aspectele fiscale ale meseriei, în sensul că potrivit legislaţiei germane profesia de avocat se exercită în baza unor onorarii minimale, dreptul la recuperarea acestor sume (onorarii minimale) fiind recunoscut şi în situaţia cauzelor în care avocaţii se reprezintă în dosare personale sau prestează activitatea "pro bono". Mai mult, recurentul nu poate factura altfel decât a fost facturat în cazul de faţă şi nici altă sumă faţă de cea stabilită de instanţa de judecată ca şi onorariu pentru reprezentarea proprie. Aceleaşi concluzii le-a avut şi instanţa germană, aceasta specificând şi Regulamentul 593/2008, iar factura pentru reprezentarea proprie a fost comunicată intimatului B. şi cenzurată de instanţa de judecată prin reducerea acesteia la suma de 32.872,70 EURO.

Prin urmare, instanţa de apel nu a ţinut cont de autoritatea de lucru judecat şi a apreciat că Regulamentul nu este aplicabil, cu toate că în privinţa aplicabilităţii există o hotărâre judecătorească definitivă care, conform Regulamentului 1215/2012, art. 36, este recunoscută de drept şi are forţă probantă, astfel cum rezultă din art. 1095 şi art. 1108 C. proc. civ.

Arată recurentul că are atât dreptul de a se reprezenta, cât şi dreptul de a reprezenta părţile interesate în cauze în care deţin calitate procesuală, nefiind necesară înscrierea sa în UNBR, aşa cum rezultă din prevederile Directivei 77/249 a reglementărilor Legii avocatului art. 104105 şi art. 92 din Legea nr. 51/1995, precum si din jurisprudenţa CJUE, care este general obligatorie câtă vreme are calitatea de avocat intracomunitar şi nu realizează activităţi profesionale pe teritoriul României faţă de terţi.

Calculul sumelor şi stabilirea sumelor datorate nu se face în cazul recurentului conform Legii nr. 51/1995, ci astfel cum a stabilit instanţa germană, conform RVG şi Regulamentului 593/2008, care nu a fost aplicat de instanţa de fond.

Atât timp cât o instanţă, printr-o hotărâre definitivă, stabileşte că are dreptul la onorariul pentru reprezentare proprie şi calculează onorariile conform legii germane şi stabileşte baza legală aplicabilă acestor calcule, tocmai pentru dosarul nr. x/2019, acest aspect nu poate fi ignorat, iar aplicabilitatea unei norme naţionale în cazul concret de faţă, în care o instanţă s-a pronunţat deja (şi a constatat care sunt normele aplicabile prestaţiilor de servicii ale avocaţilor intracomunitari), arată clar de ce decizia este nelegală şi netemeinică.

Arată recurentul că o decizie luată fără aplicarea normei incidente în cauză şi pronunţată pe norme neaplicabile este nelegală şi netemeinică.

Recurentul învederează că intimatul înregistrează litigii pe rolul instanţelor din România cu scopul de a-l ţine ocupat pe recurent şi de a nu achita cheltuieli, ştiind că recurentul se apără singur în aceste dosare şi nu poate dovedi cheltuielile de judecată cu chitanţă. Iar instanţa încalcă drepturile, aşa cum au fost stabilite de Directiva 77/249, pentru că restrânge libertatea prestărilor de servicii.

Susţine recurentul că onorariul, respectiv suma facturată, aşa cum a fost calculată de instanţă, conţine si cheltuielile de deplasare şi de telecomunicaţii, poştă care, la rândul lor, au fost respinse de instanţă fără să fie analizate.

Arată recurentă că instanţa a pronunţat o hotărâre nelegală întrucât: (1) nu s-a pronunţat asupra excepţiei de neconstitutionalitate a prevederilor art. 453, 452, 451 C. proc. civ. raportat la art. 16 din Constituţia României; (2) instanţa a ignorat autoritatea de lucru judecat a hotărârii definitive a instanţei germane, care a calculat onorariul cuvenit reclamantului, atât pentru reprezentarea proprie, cât şi pentru repezentarea domnului C., instanţa reducând onorariul, dat fiind existenţa unor elemente comune; (3) instanţa şi-a însuşit competenta, cu toate că reclamantul a invocat necompetenţa prin prisma reducerii cuantumului pretenţiilor în baza deciziei Judecătoriei Neuruppin; (4) instanţa de fond nu a avut în vedere şi nu a analizat incidenţa în speţă a prevederilor legii germane care se aplică în raportul de drept material dedus judecaţii, respectiv Regulamentul 593/2008 şi RVG, aşa cum au fost invocate de către recurent în precizările şi răspunsul la întâmpinare şi nu a dat eficienţă înscrisului probator reprezentat de adresa emisă de Baroul Berlin prin care se confirmă faptul că partea care a pierdut un proces este obligată să plătească părţii câştigătoare onorariul minimal de avocat, stabilit potrivit legii germane, chiar şi în situaţia reprezentării proprii; (5) instanţa nu aplică Regulamentul invocat de recurent şi nici Directiva, cu toate că fuseseră anterior stabilite de către o altă instanţă de judecată. Mai mult, instanţa avea sarcina să solicite completarea probatoriului cu ceea ce aprecia necesar, fapt pe care nu l-a făcut. Faptul că nu este inutil modul prin care se calculează onorariul potrivit legislaţiei germane, rezultă din constatarea deciziei germane care calculează conform legii sumele pe care le are recurentul de primit şi care, de fapt, le şi recunoaşte pentru dosarul de insolvenţă, existând, astfel, autoritate de lucru judecat în ceea ce priveşte calculul onorariului, precum şi stabilirea existenţei acestuia. Recurentul nu a menţionat niciodată că prezenta cauză se soluţionează conform codului de procedură german. Instanţa confundă dreptul material cu dreptul procesual, pe când dreptul material rezultă din RVG coroborat cu Regulamentul 593/2008, dreptul procesual este cel român.

Recurentul învedereză că instanţa nu a administrat un probatoriu adecvat, aşa cum a fost solicitat.

Invocând motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., recurentul arată că prin Precizările depuse la dosar la data de 28.09.2021, pentru termenul din data de 06.10.2021, a adus la cunoştinţa instanţei faptul că instanţa germană a recalculat şi a redus suma aferentă dosarului nr. x/2019 la 32.872,7 EURO.

Prin urmare, dosarul a fost judecat de către o instanţă necompetentă, deoarece la primul termen de judecată reclamantul a precizat creanţa în cuantum total de 32.872,70 EURO, din care a solicitat suma de 500 RON.

Recurentul învederează că deşi a fost sesizată curtea de apel cu conflictul negativ de competenţă, niciuna dintre instanţe nu a ţinut cont de modificarea pretenţiilor realizate în baza deciziei germane înaintea primului termen de judecată, care arată că tribunalul nu ar fi fost competent să judece dosarul, deoarece suma în discuţie era sub suma prevăzută de cod privind competenţa tribunalului.

Invocând prevederile art. 94 alin. (1) lit. 4 C. proc. civ., recurentul arată că judecătoria era competentă să judece fondul litigiului.

Aceasta întrucât reclamantul a solicitat suma de 500 RON din suma de 32.872,7 euro (161.930,9 RON), care, în ambele cazuri, este de competenţa judecătoriei, iar recurentul a invocat excepţia necompetenţei, în condiţiile legii, atât în faţa tribunalului, cât şi a curţii de apel, sens în care a adus şi la cunoştinţa instanţei care a soluţionat conflictul de competenţă împrejurarea că a modificat suma înaintea primului termen de judecată.

Invocând motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul arată că a invocat lipsa calităţii de reprezentant întrucât avocaţii nu au făcut dovada mandatului cu contractul de asistenţă juridică, iar instanţa de apel nu a solicitat dovezile aferente reprezentării, astfel cum a procedat Înalta Curte în dosarul nr. x/2017, iar judecata pe acte false şi fără mandat din partea clientului atrage nulitatea.

Invocând motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul învederează că instanţa a ignorat dreptul material al RVG şi Regulamentul 593/2008.

Astfel, instanţa de apel a apreciat în mod greşit că, în speţă, devin incidente prevederile Regulementului 864/2007 privind legea aplicabilă obligaţiilor necontractuale, apreciind că în raport de temeiul juridic al cererii nu ar fi incidente prevderile Regulementului 593/2008 privitor la legea aplicabilă obligaţiilor contractuale, reţinând în mod nefondat faptul că acest din urmă regulament ar fi fost aplicabil doar în situaţia în care "izvorul obligaţiei pretinse în cauză de acesta din urma ar fi fost născută dintr-un contract încheiat între apelantul reclamant şi intimatul-parat".

Arată recurentul că premisa de la care a plecat instanţa de apel este una greşită, Regulamentul nr. 593/2008 fiind aplicabil în cauză, în raport de temeiul juridic pe care l-a invocat, respectiv legea germană.

Câtă vreme legea germana recunoaşte posibilitatea obţinerii onorariului avocaţial minimal, stabilit potrivit reglementărilor germane şi în cazul în care avocatul se reprezintă în litigii în care acesta are calitatea de parte litigantă, rezultă că, în realitate, legea germană reglementează ceea ce în dreptul român reprezintă "mandatul cu sine însuşi". Mai mult, trebuie evidenţiat cum, de altfel, rezultă şi în dreptul român faptul că între cele două entităţi, entitatea juridică (avocatul care are ca şi entitate juridică un patrimoniu propriu şi date de indentificare fiscală) şi persoana fizică -titular al formei de organizare a profesiei- nu există identitate. Din aceste considerente, reprezentarea de către entitatea juridică avocat a persoanei fizice (titularul formei de organizare a profesiei) are la bază un mandat de reprezentare, astfel că şi în speţa prezentă raportul contractual s-a născut între forma de organizare a profesiei şi recurent, caz în care opinia instanţei în sensul că pentru a opera Regulamentul Roma II era necesară existenţa unui raport juridic între recurent şi intimat este greşită.

Că este o prestaţie contractuală rezulta şi din faptul că însăşi legea română şi practica română judiciară recunoaşte faptul că persoana fizica a avocatului poate să îl mandateze pe avocat prin încheierea unui contract cu sine însuşi în sensul mandatării avocatului de către persoana fizică.

Implicit acest aspect stă la baza aplicabilităţii Regulamentului 593/2008.

Conform deciziei germane, instanţa constata la fila x pct. l că atunci când nu a fost aleasă legea aplicabilă se aplică legea din ţara în care avocatul îşi are sediul.

Instanţa s-a pronunţat expres şi asupra aplicabilităţii RVG la fila x, asupra valorii litigiului şi măririi onorariului conform nr. 1008 VV din RVG.

Susţine recurentul că şi în ipoteza în care speţei i-ar fi aplicabil Regulamentul Roma II pentru obligaţiile necontractuale, interpretarea dată de instanţa de apel prevederilor art. 4 din acest Regulament, potrivit cu care legea ţarii în care s-a produs prejudiciul este legea română, motivat de împrejurarea că dosarul nr. x/2019 s-a soluţionat în România este greşită, câtă vreme prejudiciul s-a produs în patrimoniul recurentului care este cetăţean german domiciliat în Germania şi supus reglementărilor fiscale germane, recurentul fiind avocat în Baroul Berlin, astfel că şi din acestă perspectivă legea aplicabilă litigiului este legea cetăţeniei recurentului, legea germană ca lege a ţării în care s-a produs prejudiciul, faptul că litigiul de faţă se judecă în România fiind generat doar de faptul că litigiul în care s-a născut creanţa, aspect care nu echivaleză cu producerea prejudicului, respectiv dosarul nr. x/2019 s-a soluţionat în România. Instanţa confundă locul faptei cu locul unde s-a produs prejudiciul.

Scopul este tocmai acela de a proteja persoanele cărora li s-a produs un prejudiciu prin fapte ilicite să nu fie nevoite să se judece în ţara în care a fost efectuată fapta ilicită, ci să se judece acolo unde s-a produs prejudiciul care este ţara de domiciliu, astfel că lege aplicabilă şi în cazul de faţă este legea germană, adică legea ţarii în care s-a produs prejudiciul şi nu ţara în care a fost realizată fapta ilicită. Instanţa face referire la efectele indirecte, însă efectele indirecte sunt în România şi prejudiciul este cauzat în ţara de domiciliu.

Susţine recurentul că o altă aplicare greşită a legii este excluderea aplicării RVG, pe motiv că ar fi aplicabile prevederile art. 453 C. proc. civ.

Or, prevederile art. 453 C. proc. civ. reglementează modul procesual de a solicita cheltuielile, iar RVG (obligatoriu aplicabil în cazul avocaţilor germani) reglementează cuantumul onorariului care i se cuvine avocatului.

Instanţa de apel a apreciat nelegal că dispoziţiile art. 453 C. proc. civ. au natură juridică de drept substanţial, câtă vreme aceste dispoziţii sunt în mod evident de procedură, temeiul recuperării cheltuielilor de judecată, pe cale separată fiind, astfel cum se stabileşte şi în practica judiciară română acela al răspunderii civile delictuale fundamantată pe culpa procesuală. De observat este, însă, că singura diferenţă sub acest aspect între legislaţiile celor două ţări este posibilitatea recunoscută de legea germană de a obliga partea care a căzut în pretenţii de a achita celeilalte părti cu titlu de cheltuieli de judecată onorariul minimal al onorariilor practicate în normele germane.

Susţine recurentul că a invocat şi neconstituţionalitatea prevederilor art. 453 excepţie care nu a fost analizata de către instanţa de fond.

În ceea ce priveşte modalitatea în care instanţa de apel a analizat autoritatea de lucru judecat, respectiv puterea de lucru judecat rezultată din decizia definitivă a Judecătoriei Charlottenburg cu numărul de dosar xA se constată o aplicare greşită de către instanţa de apel a acestor principii câtă vreme instanţa germană a stabilit baza legală pentru onorariile avocatului german care a prestat servicii pentru propria sa persoană în spaţiul intracomunitar, a stabilit conform căror norme se calculează cuantumul, a şi calculat cuantumul onorariilor recurentului pentru reprezentare, exact a dosarului ce face obiectul prezentei cauze, a calculat onorariile conform legii remuneraţiei avocatului, pentru dosarul nr. x/2019, sumă care nu poate să mai fie pusă în discuţie, deoarece a fost verificată de către o instanţă de judecată şi corectată în sensul interpretării corecte a legii remuneraţiei avocaţilor prin diminuarea, respectiv mărirea onorariului acolo unde a fost necesar, efectuând inclusiv calculul cheltuielilor aferente telecomunicaţiei si transportului.

Prin urmare, recurentul pretinde că instanţa trebuia să judece cauza conform legislaţiei germane şi a Regulamentului european privind dreptul substanţial, iar C. proc. civ. român reprezenta doar "structura" necesară desfăşurării procesului şi nu baza legală pentru acordarea sau nu a dreptului.

Arată recurentul că încălcarea deciziei definitive şi a prevederilor legale duce la subminarea Directivei 77/249 în contextul în care avocaţii intracomunitari nu au voie să pledeze sub onorariile minime, iar neacordarea de onorarii pentru reprezentarea proprie este o discriminare faţă de avocaţii care prestează aceleaşi servicii în alte ţări europene, care duce la o ingreunare a apărării şi a libertăţilor prestărilor de servicii, aşa cum este stabilit de Directiva 77/249 fiind, astfel, o discriminare indirectă.

Recurentul învederează că instanţa de apel a reţinut că hotărârea instanţei germane are autoritate de lucru judecat între domnii D. şi E., or recurentul a fost parte în dosar, formulând cererea de înscriere la tabelul creanţei deschis în procedura insolvenţei asupra activelor munitului C.. Ca instanţa să poată să stabilească cu ce sumă trebuie să îl înscrie pe recurent, trebuia obligatoriu să analizeze şi cuantumul onorariului său, ca să poată să stabilească ce creanţa avea faţă de domnul C..

Susţine recurentul că instanţa de apel nu a motivat de ce pentru reclamant este aplicabilă legea română, pe când pentru domnul C. este aplicabilă legea germană.

Greşit este şi argumentul că instanţa nu sesizează CJUE cu interpretarea Regulamentului 593/2008 pentru faptul că aceasta urma să interpreteze CJUE dacă este aplicabil sau nu, acesta era tocmai motivul sesizării. Susţine recurentul că nu poate fi respinsă cererea de sesizare a CJUE cu întrebarea aplicabilităţii unei norme, pe motiv că norma nu este aplicabilă.

Învederează recurentul că neaplicabilitatea normelor privind onorariul minim duce la o discriminare în sensul Regulamentului 43/2000 şi a art. 47 din Carta drepturilor Fundamentale, în cazul concret de faţă, decizia duce la o discriminare indirectă în sensul art. 21 al Cartei drepturilor fundamentale, sens în care recurentul face trimitere la decizia O'Flynn şi pretinde că art. 453 C. proc. civ. are potenţialul să discrimineze avocaţii intracomunitari în prestarea de servicii juridice şi să se reprezinte ei însuşi în instanţe naţionale, cu consecinţa că în asemenea cazuri, instanţa trebuia să lase art. 453 neaplicabil.

Învederează recurentul că o altă greşită aplicare a legii de către instanţa de apel rezultă din interpretarea normelor art. 477, art. 478 C. proc. civ. în privinţa cererii de realizare a beneficiului nerealizat. Arată că dacă prima instanţă nu a analizat această cerere nu înseamnă că rejudecarea în fond nu trebuia să ţină cont de ea, fiind o nouă judecată a fondului cu toate cererile introduse în cauză . Prin urmare, instanţa de apel trebuia să procedeze la rejudecarea fondului pentru acest capăt de cerere.

Susţine recurentul că jurisprudenţa europeană (Decizia Gebhard) îl obligă să ia în consideraţie legislaţia ţării unde este înscris în barou -Germania- indiferent daca pledează în străinătate sau în Germania. Conform legislaţiei germane, cel care pierde acţiunea (Art. 91 C. civ. procedural al Germanien -ZPO) este obligat să suporte costurile avocaţilor adversi instituite conform RVG.

În ceea ce priveşte art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurentul pretinde că decizia cuprinde motive contradictorii, sens în care instanţa menţionează la fila x că nu este aplicabil dreptul UE, ca ulterior să reţină că este aplicabil Regulamentul 864/2007 (la pagina 5).

O altă contradicţie, învederează recurentul, este aceea că instanţa apreciază că Regulamentul nr. 593/2008 este aplicabil doar lui C., nu şi reclamantului, în condiţiile în care a fost aplicat de instanţa germană în cazul ambelor reprezentări, deci şi recurentului.

Contradictoriu este şi faptul că, pe de o parte, face referire la locul faptului cauzator, dar nu diferentează între locul faptului cauzator şi locul cauzării prejudiciului.

În ceea ce priveşte recursul faţă de respingerea excepţiei lipsei calităţii de reprezentant precizează că acesta este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pt 3, pct. 5, pct. 6, pct. 7 şi cpt. 8 C. proc. civ., ca şi recursul promovat împotriva Curţii de Apel Bucureşti.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurentul face trimitere la prevederile art. 430 şi art. 1096 C. proc. civ. şi nerespectarea autorităţii de lucru judecat a hotărârii pronunţate de instanţa din Districtul Charlottenburg în dosarul nr. x/10/21.

Prin memoriul de recurs, recurentul-reclamant a învederat că se impune sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în conformitate cu dispoziţiile art. 267 TFUE, privind interpretarea: Regulamentului 593/2008, Directivei 77/249, art. 36 din Regulamentul 1215/2012,Regulamentului 864/2007.

Totodată, prin memoriul de recurs, recurentul-reclamant a învederat că se impune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unor hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, conform art. 519 C. proc. civ., respectiv:

- Cu privire la prevederile art. 1095 coroborate cu art. 430 alin. (2) C. proc. civ., dacă recunoaşterea hotărârii intracomunitare, se referă doar la dispozitiv sau şi la considerentele acesteia;

- Cu privire la prevederile art. 94 alin. (1) C. proc. civ., dacă valoarea litigiului se calculează la suma concret cerută în litigiu sau la suma integrală din care se solicită o sumă parţială;

- Interpretarea art. 94 C. proc. civ. dacă stabilirea valorii de 200.000 RON se face raportat la suma modificată sau la suma iniţial solicitată;

- Dacă art. 453 C. proc. civ. are natura de drept procedural sau de drept substanţial.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimatul-pârât a solicitat respingerea cererilor de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene -nefiind îndeplinite dispoziţiile prevăzute de art. 267 din TFUE- şi respingerea cererilor de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu pronunţarea unei decizii de dezlegare a unei chestiuni de drept-nefiind întrunite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 519 C. proc. civ.-, precum şi respingerea recursului, ca nefondat.

Relativ la recursul promovat împotriva încheierii din 14.10.2022, intimatul a învederat că încheierea a fost pronunţată de Tribunalul Bucureşti, că nu a fost apelată, astfel că a intrat sub autoritate de lucru judecat şi că recursul nu poate fi promovat omisso medio, faţă de prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Susţine intimatul că nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., iar critica privind competenţa nu poate face obiect al analizei instanţei de recurs, întrucât competenţa instanţei a fost stabilită prin hotărâre definitivă, în regulator de competenţă. De altfel, competenţa instanţei a fost stabilită în mod corect.

Relativ la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., intimatul susţine, pe de o parte că este nemotivat- sens în care se impune anularea acestui motiv de recurs în temeiul prevederilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ.- iar, pe de altă parte, este nefondat întrucât instanţa de apel a respins excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant prin încheierea din 06.11.2023, observând că la dosar există împuternicire avocaţială.

Intimatul pretinde că între considerentele deciziei recurate nu există contradicţie (nefiind incident motivul de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.), sens în care face trimitere la raţionamentul instanţei de apel de la pagina 4 şi de la pagina 5 din hotărâre şi arată că afirmaţiile instanţei de judecată sunt consecvente, iar nu contradictorii întrucât arată că legea materială aplicabilă este legea română, însă determinarea legii aplicabile se face în baza Regulamentului nr. 864/2007.

În cauză nu a fost încălcată autoritatea de lucru judecat a hotărârii instanţei germane (art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.), instituţie juridică care nu este incidentă, întrucât obiectul, cauza şi părţile celor două litigii sunt diferite. Susţinerea potrivit căreia s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că B. îi datorează recurentului un onorariu care urma a fi calculat potrivit legii din Germania şi potrivit Regulamentului nr. 593/2008 este complet greşită. Onorariul calculat în respectivul dosar care s-a concretizat într-o creanţă ce îl viza pe C.. Astfel s-a constatat că aceştia, fiind ambii cetăţeni germani, cu domiciliile, respectiv sediul în Germania, desfăşurând activitate profesională în Germania, sunt aplicabile dispoziţiile legii germane. De asemenea, s-a constatat că între A. şi C. s-au stabilit raporturi de prestări servicii şi atunci s-a constatat incidenţa Regulamentului nr. 593/2008 (Roma I) care reglementează legea aplicabilă obligaţiilor contractuale. În niciun moment nu se face referire în respectiva hotărâre la vreo sumă de bani datorată de către B. lui A. pentru "autoreprezentarea" în instanţă. De asemenea, raporturile dintre B. şi A. au natură delictuală, iar nu contractuală, legea aplicabilă nefiind determinată pe baza Regulamentului nr. 593/2008 (Roma I), ci pe baza Regulamentului (CE) nr. 864/2007 privind legea aplicabilă obligaţiilor necontractuale (Roma II).

Arată intimatul că nu este incident motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cât timp legea aplicabilă raportului juridic material este legea română, determinată potrivit art. 4 alin. (1) din Regulamentul nr. 864/2007, iar pretenţiile recurentului sunt neîntemeiate, instanţa de judecată constatând în mod corect că, potrivit prevederilor legale, acesta nu are dreptul la recuperarea cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat ca urmare a "autoreprezentării".

Susţine intimatul că este lipsită de relevanţă împrejurarea că recurentul are domiciliul în Germania şi este avocat german supus reglementărilor fiscale germane, având în vedere că legea aplicabilă se determină potrivit Regulamentului CE nr. 864/2007 aplicabil deopotrivă în Germania şi în România. De asemenea, potrivit prevederilor art. 4 alin. (1) şi (2) din Directiva CE/77/249 transpusă în Legea nr. 51/1995 avocatul străin se supune reglementărilor naţionale ale statului în care profesează şi, prin urmare, şi A. este supus legislaţiei avocaţilor din România când prestează activitate în acest stat.

Intimatul învederează că pretinsul prejudiciu s-a produs prin pronunţarea hotărârii de către Tribunalul Bucureşti, acesta fiind locul şi momentul care reprezintă punctul de legătură pertinent pentru incidenţa legii române. Această hotărâre pronunţată de Tribunalul Bucureşti ar îndreptăţi pe recurent la recuperarea cheltuielilor de judecată în măsură în care ar fi îndeplinite celelalte condiţii, motiv pentru care în mod corect s-a făcut aplicabilitatea prevederilor art. 4 alin. (1) din Regulamentul nr. 864/2007. Inclusiv raportat la dispoziţiile alin. (3) ale art. 4 din acelaşi Regulament, cea mai strânsă legătură a cauzei este cu România, în considerarea situaţiei de fapt dedusă judecăţii care implică existenţa dosarului nr. x/2019 pe rolul Tribunalului Bucureşti, fapt pentru care, şi din acest punct de vedere, legea aplicabilă este legea română. În condiţiile în care textul de lege stabileşte faptul că legătura strânsă dintre acţiunea aflată pe rolul instanţei şi o anumită ţară (diferită de cea în care s-a produs prejudiciul şi de cea în care ar avea reşedinţa obişnuită ambele părţi), ar determina aplicabilitatea legii acelei terţe ţări, cu atât mai mult, având în vedere că pe teritoriul României s-a produs prejudiciul, dar s-a desfăşurat şi întreaga activitate ce l-a produs, se aplică legea română prezentului litigiu.

În ceea ce priveşte prevederile Directivei nr. 77/249, recurentul susţine că "neacordarea de onorarii pentru reprezentarea proprie este discriminare faţă de avocaţii care prestează aceleaşi servicii in alte ţări europene." Or, prin Directiva nr. 77/249 s-a introdus dreptul avocaţilor dintr-o ţară membră a UE de a presta activitate specifică profesiei în alte ţări membre ale UE. Directiva nu este de directă aplicare şi trebuie transpusă. Cum în mod corect a arătat şi Curtea de Apel Bucureşti în hotărârea recurată, în cazul României transpunerea s-a efectuat prin Legea nr. 201/2004 şi Legea nr. 255/2004. Până la acest moment România nu a fost sancţionată pentru o eventuală transpunere incompletă sau greşită a directivei, iar drepturile prevăzute de directivă sunt garantate de Legea nr. 51/1995.

Criticile privind dispoziţiile art. 477 şi 478 C. proc. civ. sunt neîntemeiate, cât timp instanţa de apel este ţinută, în soluţionarea căii de atac, de limtele efectului devolutiv stabilite prin cererea de apel, conform art. 477 alin. (1) C. proc. civ.. Prin cererea de apel nu s-a criticat faptul că prima instanţă nu ar fi analizat cererea subsidiară a reclamantului de a analiza temeinicia pretenţiilor sale şi prin prisma beneficiului nerealizat, motiv pentru care în mod corect instanţa a constatat că nu poate să analizeze aceste împrejurări. Devoluţiunea apelului este limitată la ceea ce s-a supus judecăţii în primă instanţă şi la ceea ce s-a criticat prin apel, iar neconsiderarea sumei solicitate ca beneficiu nerealizat nu a fost obiect al cererilor de apel.

La 10 decembrie 2024, recurentul-reclamant a transmis prin poştă electronică răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea apărărilor intimatului, invocând lipsa calitatii de reprezentant, lipsa dovezii calitatii de reprezentant, nulitatea actelor de procedura, conform art. 174 C. proc. civ. şi solicitând dezlegarea problemei de drept conform art. 519 privind urmatoarea problema de drept: dacă încălcarea principiilor/obligatiilor stabilite prin norme de interes public, adică prin: Legea avocatilor/Statutul profesiei de avocat, C. pen., precum si Codul de conduită al avocatilor europeni, de către avocatii unei părti, duce la nulitatea actelor de procedură, asa cum au fost formulate de apăratorii conventionali, apărători care încalcă principiile/obligatiile statuate.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând cu prioritate, potrivit dispoziţiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., aspectul încadrării criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de lege, Înalta Curte constată că recursul este nul pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Recursul este calea de atac de reformare, nedevolutivă, extraordinară şi nesuspensivă de executare, prin care partea interesată solicită, în condiţiile şi pentru motivele expres prevăzute de lege, desfiinţarea unei hotărâri date fără drept de apel, în apel sau a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Potrivit art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, iar, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din acelaşi cod.

Din economia textelor legale anterior citate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus şi motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar şi ca susţinerile formulate să se circumscrie motivelor de nelegalitate expres şi limitativ reglementate.

În consecinţă, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate.

În cauză, recurentul a fundamentat calea de atac pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3, pct. 5, pct. 6, pct. 7 şi pct. 8 C. proc. civ., însă din maniera de redactare a memoriului de recurs reiese că partea reclamantă a nesocotit existenţa judecăţii anterioare şi natura căii extraordinare de atac a recursului.

Deşi memoriul de recurs se întinde pe un număr considerabil de pagini (44 pagini), iar structura cererii- prin inserarea unor capitole şi indicarea unor dispoziţii legale- creează aparenţa unui raţionament juridic, în realitate, expunerea unor pretinse critici de legalitate nu este susţinută, în continuarea ipotezei invocate, cu argumente ce pot fi subsumate prevederilor art. 488 C. proc. civ.

Invocând motivul de recurs reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., recurentul pretinde că instanţa competentă să soluţioneze fondul litigiului era judecătoria şi nu tribunalul, iar instanţele de fond nu au analizat aspectele învederate prin Precizările depuse la dosar la data de 28.09.2021, respectiv reducerea de către instanţa germană a onorariului la suma de 32.372,70 euro (faţă de suma iniţial facturată în valoare de 64.081,88 euro), din care reclamantul a solicitat în prezenta cauză suma de 500 RON.

Evocarea necompetenţei în recurs este subordonată condiţiei ca aceasta să fi fost anterior invocată în condiţiile legii iar, în prezenta cauză, judecătoria şi tribunalul s-au dezînvestit reciproc, fiind pronunţată sentinţa nr. 21F/04.02.2022 prin care s-a stabilit competenţa de soluţionare a cererii deduse judecăţii, în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Or, în prezenta cale de atac recurentul nu a expus argumente concrete de nelegalitate din perspectiva dispoziţiilor art. 135 alin. (4) C. proc. civ., faţă de caracterul definitiv al sentinţei nr. 21F/04.02.2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Deşi recurentul învederează că instanţa de apel "nu a ţinut cont de modificarea pretenţiilor" nu precizează temeiul în baza căruia curtea de apel ar fi putut analiza, ulterior pronunţării regulatorului de competenţă, actul procedural intitulat "Precizări necesare în vederea soluţionării dosarului x/2021".

Invocarea în cuprinsul memoriului de recurs a pragului valoric de 200.000 RON reglementat de prevederile art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ. ignoră considerentele hotărârii recurate prin care s-a reţinut caracterul nefondat al motivului de apel privind necompetenţa Tribunalului Bucureşti, în raport cu dezlegările sentinţei nr. 21F/04.02.2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti şi cu caracterul definitiv al regulatorului de competenţă.

Tot fără legătură cu coordonatele judecăţii recursului este şi argumentul recurentului de la termenul din 11 decembrie 2024 în susţinerea motivului de casare reglementat de pct. 3 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. privind pretinsa invocare în cuprinsul răspunsului la întâmpinarea din recurs a excepţie de neconstituţionalitate a prevederilor art. 204 alin. (1) C. proc. civ., excepţie ce ar fi fost invocată în faţa instanţelor de fond.

Verificând ansamblul susţinerilor formulate prin memoriul de recurs, se constată că partea reclamantă nu a dedus judecăţii o critică de nelegalitate în sensul celor expuse oral de către recurent la termenul de judecată din data de 11 decembrie 2024, or formularea unor argumente cu titlu general şi care nu respectă cerinţa esenţială de a se raporta la limitele învestirii prin cererea de recurs şi la dezlegările, raţionamentele, ipotezele şi categoriile juridice utilizate de curtea de apel, nu are aptitudinea de a învesti legal instanţa de recurs cu analiza acestora.

Făcând trimitere la motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a invocat lipsa calităţii de reprezentant, sens în care a susţinut că reprezentanţii convenţionali ai intimatului nu au calitatea de mandatari ai acestuia întrucât nu a fost depus la dosarul cauzei contractul de asistenţă juridică.

Excepţia lipsei calităţii de reprezentant a fost analizată de instanţa de apel la termenul din 6.11.2023 şi a reţinut că "încheierea prin care a fost respinsă excepţia lipsei calităţii de reprezentant se bucură de autoritate de lucru judecat şi nu a fost criticată prin cerea de apel, astfel încă nu poate face obiectul unei noi analize în apelul formulat de către parte. Totodată, apreciază că împuternicire avocaţială este suficientă pentru a face dovada contractului de asistenţă juridică".

Cu privire la excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant, curtea de apel a avut în vedere depunerea la dosar a împuternicirii avocaţiale emise în vederea reprezentării intimatului, sens în care, la termenul din 6.11.2023, a respins, ca inadmisibilă denunţarea înscrisului ca fiind fals.

În acest context, argumentele privind încălcarea normelor de procedură au caracter formal întrucât recurentului i se opun prevederile art. 126 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat, iar partea nu a redat critici punctuale faţă de considerentele hotărârii recurate.

Simpla invocare a eventualelor măsuri dispuse în dosarul nr. x/2017 nu este de natură a plasa criticile sub incidenţa motivului de casare evocat (art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.), aceasta şi în considerarea autorităţii de lucru judecat a încheierii tribunalului prin care a fost respinsă excepţia lipsei calităţii de reprezentant şi pe care -cum a reţinut curtea de apel în practicaua deciziei sale- recurentul nu a contestat-o pe calea apelului.

Făcând trimitere la prevederile art. 477 şi art. 478 C. proc. civ., recurentul arată că instanţa de apel, rejudecând fondul litigiului, trebuia să soluţioneze şi cererea precizatoare prin care a solicitat, în subsidiar, obligarea intimatului-pârât la plata sumei ce face obiectul cererii de chemare în judecată cu titlu de beneficiu nerealizat.

Cu privire la această cerere, instanţa de apel a reţinut că nu a fost analizată de tribunal, însă reclamantul nu a criticat această omisiune prin cererea de apel, motiv pentru care, în raport de dispoziţiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ., curtea nu a procedat la rejudecarea fondului pentru acest capăt subsidiar.

Se reţine că simpla invocare prin memoriul de recurs a prevederilor art. 477 şi art. 478 C. proc. civ., fără ca partea să combată dezlegarea instanţei devolutive de control judiciar privind omisiunea criticii în apel, nu răspunde exigenţelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.

Drept urmare, nu orice simple alegaţii ale titularului căii extraordinare de atac a recursului sunt apte a declanşa controlul judiciar de legalitate specific prezentei faze procesuale, în lipsa formulării unor argumente juridice pertinente, efective, care să tindă la anularea hotărârii atacate.

A mai susţinut recurentul-reclamant că decizia recurată cuprinde motive contradictorii, criticabilă pentru motivul legal prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. întrucât instanţa de apel apreciază că nu este incident dreptul Uniunii Europene (pagina 4 a hotărârii) pentru ca, ulterior, să reţină aplicabilitatea Regulamentului 864/2007.

Motivarea contradictorie presupune ca hotărârea să cuprindă în considerentele sale constatări de fapt sau de drept distincte şi antagonice care fac imposibilă aplicarea textelor de lege reţinute şi, pe cale de consecinţă, exercitarea de către instanţa de recurs a controlului în ceea ce priveşte aplicarea legii.

Când invocă existenţa unor considerente contradictorii, recurentul omite a se raporta la analiza instanţei de apel care, atunci când a reţinut că nu este aplicabil dreptul Uniunii Europene, a expus considerentele care au motivat respingerea, ca inadmisibilă, a solicitării reclamantului de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară pentru a stabili dacă o dispoziţie din dreptul naţional care nu permite recuperarea cheltuielilor de judecată cu titlu de onorariu de avocat atunci când partea în litigiu are această calitate reprezintă o restrângere a exercitării efective a libertăţii de a presta servicii de către avocaţi astfel cum este recunoscută de Directiva nr. 77/249/CEE (pagina 4 a hotărârii).

În schimb, verificând motivele de apel -care vizau aplicabilitatea Regulamentului nr. 593/2008- instanţa de apel a reţinut caracterul nefondat al acestora faţă de incidenţa Regulamentului 864/2007, aceasta expunând într-o motivare logică şi coerentă argumentele avute în vedere în statuările sale pe acest aspect, argumente date de natura raporturilor juridice guvernate de fiecare din Regulamentele implicate în analiză, după cum sunt contractuale ori delictuale.

Prin urmare, se reţine că pentru a se poziţiona artificial sub incidenţa motivului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul face trimitere la considerentele hotărârii, însă nu argumentează, într-o manieră aplicată, susţinerile, rezumându-se doar la a extrage din context considerentele instanţei de apel, aspect ce nu se înscrie în rigorile arătate.

Nici argumentul recurentului în sensul că "onorariul... conţine şi cheltuielile de deplasare şi de telecomunicaţii, poştă, care la rândul lor au fost respinse de instanţă fără să fie analizate" nu se grefează pe obiectul cererii de chemare în judecată şi pe considerentele hotărârii recurate, instanţa de apel analizând cererea în limitele trasate de reclamant ca vizând suma de 500 RON reprezentând "cheltuieli de judecată-onorariu de avocat".

Tot cu ignorarea judecăţii înfăptuite de instanţa de apel afirmă recurentul faptul că aceasta "nu s-a pronunţat asupra excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 453, 452, 451 CPCP raportat la art. 16 Constituţia României".

Aceasta întrucât, prin chiar hotărârea recurată, instanţa de apel a admis cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de apelantul-reclamant şi a sesizat Curtea Constituţională cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 451, art. 452 şi art. 453 C. proc. civ. prin raportare la dispoziţiile art. 16 din Constituţia României.

Procedând astfel, nu este posibilă conturarea limitelor de exercitare a controlului judiciar din prezenta fază procesuală, ce pot fi stabilite doar prin critici concrete cu privire la decizia atacată, recurentul-reclamant ignorând, practic, dispoziţia instanţei de apel în legătură cu aspectele deduse judecăţii prin cererea de apel.

Invocarea unei "erori materiale" de către recurent la termenul din 11 decembrie 2024, cu referire la faptul că instanţa nu s-ar fi pronunţat asupra unei excepţii de neconstituţionalitate -dincolo de faptul că partea nu a explicat în ce constă pretinsa eroare materială- depăşeşte limitele învestirii instanţei de recurs faţă de argumentele expuse în memoriul de recurs, dar şi de prevederile art. 445 C. proc. civ.

Un alt argument al recurentului vizează faptul că instanţa de apel nu a motivat "de ce pentru mine este aplicabilă legea română, pe când pentru domnul C. este aplicabilă legea germană."

Şi această critică scapă controlului de legalitate în recurs întrucât instanţa de apel nu a fost învestită cu identificarea legii aplicabile raportului juridic în ceea ce îl priveşte pe numitul C., astfel că aspectele invocate de recurent nu pot fi asimilate nemotivării hotărârii.

Având a răspunde criticii reclamantului privind puterea de lucru judecat a hotărârii instanţei germane, instanţa de apel a reţinut că "aplicarea dispoziţiilor Regulamentului Roma I nr. 593/2008 şi pe cale de consecinţă a legii germane este rezultatul faptului că între apelantul-reclamant din prezenta cauză şi numitul Dr. C. s-a făcut ca urmare a constatării de către instanţa germană a faptului că între aceste părţi s-a încheiat un contract de prestări servicii în temeiul căruia Dr. C. a fost reprezentat în dosarul nr. x/2019 de către fratele său avocatul-reclamant din prezenta cauză".

Invocând motivul de casare reglementat de pct. 7 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurentul reafirmă autoritatea de lucru judecat a deciziei definitive a Judecătoriei Charlottenburg pronunţată în dosarul cu numărul x, fără să expună critici de nelegalitate punctuale faţă de raţionamentul instanţei de apel.

Arată recurentul că decizia Judecătoriei Charlottenburg stabileşte dreptul acestuia de a solicita onorariul pentru reprezentarea proprie în dosarul nr. x/2019, respectiv instanţa germană a stabilit existenţa şi cuantumul onorariului cuvenit recurentului din care, în prezenta cauză, a solicitat suma de 500 RON.

Instanţa de apel a analizat argumentele reclamantului privind efectele deciziei Judecătoriei Charlottenburg, sens în care a reţinut că hotărârea nu se bucură de autoritate de lucru judecat faţă de intimatul B. deoarece acesta nu a fost parte în dosarul x, motiv pentru care această autoritate s-a apreciat că nu funcţionează nici în raport cu actuala procedură judiciară.

Recurentul nu a dedus judecăţii în prezenta cale extraordinară de atac nicio critică de nelegalitate în legătură cu aspectul reţinut de curte, al neîndeplinirii cerinţei anterior evocate (lipsa identităţii de părţi în contextul în care intimatul B. nu a fost parte în dosarul x), nesocotind, astfel, dezlegările instanţei de apel privind fundamentul autorităţii de lucru judecat, care presupune contradictorialitatea dezbaterilor părţilor şi respectarea garanţiilor procesuale ale acestora, în aşa fel încât ceea ce a fost supus dezlegărilor jurisdicţionale definitive ale instanţei, pe cale principală sau incidentală, să nu mai poată fi supus ulterior reevaluării judiciare, fiind necesar să existe identitate de părţi (eadem conditio personarum), pentru ca acestea să poată opune lucrul judecat (indiferent că s-ar prevala de excepţia autorităţii de lucru judecat sau doar de efectul pozitiv al acesteia).

În aceeaşi modalitate, inadecvată procedural, recurentul reiterează lucrul judecat privind legea aplicabilă, existenţa şi cuantumul onorariului cuvenit, modalitatea de emitere a facturii, precum şi dreptul acestuia de a fi remunerat pentru reprezentarea proprie, însă nu invalidează în niciun fel statuările instanţei de apel privind lipsa identităţii de obiect.

Aceasta întrucât instanţa de apel a reţinut că nu există nici identitate de obiect între cele două cauze deoarece decizia Judecătoriei Charlottenburg pronunţată în dosarul cu numărul x are ca obiect soluţionarea cererii reclamantului de înscriere în tabelul de creanţe deschis în procedura insolvenţei asupra activelor numitului Dr. C., respectiv stabilirea dreptului de creanţă a reclamantului pe care o deţine împotriva numitului Dr. C. izvorâtă din reprezentarea pe care a asigurat-o acestuia din urmă în dosarul nr. x/2019.

Astfel, recurentul nu expune critici concrete de nelegalitate care să susţină concluzia că instanţa de apel era împiedicată să realizeze propria verificare jurisdicţională privind dreptul reclamantului la plata cheltuielilor de judecată pentru reprezentarea proprie în dosarul nr. x/2019, în temeiul culpei procesuale a intimatului B., în contextul în care dosarul cu numărul x a vizat stabilirea dreptului de creanţă a reclamantului pe care o deţine împotriva numitului Dr. C. urmare a reprezentării acestuia în dosarul nr. x/2019.

În prezenta cauză recurentul nu a argumentat dreptul de a fi remunerat pentru reprezentarea proprie, în lipsa reprezentării convenţionale, iar expunerea modalităţii de calcul a onorariului de către instanţa din Germania nu suplineşte obligaţia părţii de a motiva în concret efectele pe care le-ar putea produce decizia Judecătoriei Charlottenburg în raport cu temeiul de drept care a fundamentat cererea de chemare în judecată dedusă judecăţii în prezenta cauză, respectiv art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

Prin urmare, o asemenea manieră de redactare nesocoteşte obligaţia părţii de a proceda la dezvoltarea motivelor de recurs, în sensul formulării de critici concrete privind dezlegările date prin decizia pronunţată în apel.

Sunt în aceeaşi notă, fără legătură cu considerentele instanţei de apel şi cu problematica specifică speţei, argumentele recurentului invocate în susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. privind incidenţa Regulamentului 593/2008 şi RVG.

Susţine recurentul că, în cauză, nu sunt aplicabile prevederile Legii nr. 51/1995 şi Regulamentului 864/2007 (Roma II), iar instanţa de apel a apreciat greşit că dispoziţiile art. 453 C. proc. civ. au natura juridică de drept substanţial, câtă vreme aceste dispoziţii reprezintă norme de procedură.

Considerentele instanţei de apel relevă, în mod clar, că reclamantul nu se regăseşte în situaţia de a fi prestat un serviciu în calitate de avocat, sens în care a reţinut că, în dosarul nr. x/2019, reclamantul din prezenta cauză şi-a exercitat drepturile procesuale personal, în calitate de pârât, conform art. 80 alin. (1) teza I din C. proc. civ., iar nu în temeiul tezei a doua a normei privind exercitarea drepturilor procesuale prin reprezentant.

Reţine curtea de apel că Regulamentul 593/2008 ar fi fost aplicabil în cauză doar în situaţia în care obligaţia pretinsă de reclamant ar fi fost născută dintr-un contract încheiat între părţile din prezenta cauză, or faţă de temeiul juridic al cererii, sunt incidente dispoziţiile Regulamentului 864/2007 privind legea aplicabilă obligaţiilor necontractuale.

Referirea generală a recurentului la un raport contractual cu propria persoană, fără indicarea temeiului de drept care să susţină o atare ipoteză şi să contrazică raţionamentul instanţei de apel (care a analizat incidenţa prevederilor art. 92 din Legea nr. 51/1995, art. 80 C. proc. civ., art. 1295-1314 C. civ.), nu constituie o critică de nelegalitate în sensul art. 488 C. proc. civ.

În contextul în care partea nu a motivat (doar a susţinut) temeiul propriei reprezentări, recurentul avea a expune argumente punctuale privind posibilitatea de a invocat incidenţa Regulamentului 593/2008 în lipsa unui raport contractual, or prin memoriul de recurs, partea nu a indicat, în mod efectiv, în ce constau greşelile de judecată atunci când instanţa de apel a reţinut că raportul juridic dedus judecăţii are izvor delictual generat de soluţionarea dosarului nr. x/2019 de instanţele din România.

Totodată, recurentul expune o interpretare proprie a prevederilor art. 4 din Regulamentul 864/2007 şi susţine că instanţa de apel confundă locul faptei cu locul unde s-a produs prejudiciul, iar legea aplicabilă litigiului este legea germană justificat de faptul că locul producerii prejudiciului ar fi în Germania.

Se reţine că în expunerea acestei critici partea introduce elemente de fapt (domiciliul fiscal, sediul cabinetului, cetăţenia şi domiciliul recurentului) care nu au legătură cu legalitatea hotărârii atacate şi, astfel, nu sunt de natură a stabili un alt loc al producerii prejudiciului faţă de cel indicat de instanţa de apel (ca fiind România, iar legea română este legea aplicabilă în cauză).

Or, recurentul-reclamant ar fi trebuit să se raporteze la considerentele instanţei de apel şi să le combată prin expunerea unui raţionament juridic contrar.

Aceasta întrucât instanţa de apel a analizat particularităţile prezentului litigiu ce vizează solicitarea reclamantului privind recuperarea unui prejudiciu produs în România, ca urmare a înregistrării cererii ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2019 şi soluţionării acesteia în favoarea reclamantului din prezenta cauză.

De asemenea, atunci când pretinde că dispoziţiile art. 453 C. proc. civ. reprezintă norme de procedură, recurentului îi scapă din vedere faptul că instanţa de apel a reţinut că, faţă de conţinutul normelor, acestea au un caracter de drept substanţial.

Arată recurentul că temeiul recuperării cheltuielilor de judecată, pe cale separată, este răspunderea civilă delictuală fundamentată pe culpa procesuală.

Or aceste argumente nu combat dezlegările instanţei de apel care a valorificat doar componenta de drept substanţial a normei evocate (art. 453 C. proc. civ.), aceasta vizând tocmai culpa părţii "care pierde procesul".

În egală măsură, recurentul nu expune modalitatea în care instanţa de apel a încălcat Directiva nr. 77/249/CEE în contextul în care curtea de apel a reţinut că partea nu a fost în situaţia de a presta un serviciu în calitate de avocat în dosarul nr. x/2019.

Criticile formulate de recurentul-reclamant referitoare la aprecierea probatoriului administrat în cauză (inclusiv adresa emisă de Baroul Berlin, Factura nr. x/12.11.2020) nu reprezintă motive de nelegalitate ce pot fi deduse judecăţii în calea extraordinară de atac a recursului, ci critici de netemeinicie ce nu pot fi cenzurate de către instanţa de control judiciar, modalitatea de administrare şi interpretare a probatoriilor reprezentând o chestiune de fapt, ce este analizată în cadrul cercetării aspectelor legate de fondul cauzei.

În egală măsură, afirmaţia recurentului potrivit căreia "instanţa avea sarcina să solicite completarea probatoriului cu ceea ce credea necesar" nu susţine o critică de nelegalitate cenzurabilă în calea extraordinară de atac a recursului din perspectiva dispoziţiilor art. 254 alin. (6) C. proc. civ.

Astfel, instanţa de apel, ca instanţă învestită cu soluţionarea unei căi de atac devolutive, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a decide asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora, în timp ce, potrivit legii, instanţa de recurs nu are competenţa de a proceda la reinterpretarea probelor administrate.

Prin urmare, se reţine că recurentul nu a expus veritabile critici de nelegalitate împotriva deciziei atacate, susţinerile formulate având fie un caracter formal şi, din această perspectivă, plasându-se în afara limitelor în care instanţa de recurs poate proceda la examinarea legalităţii actului jurisdicţional atacat, fie neopunând critici în raport cu raţionamentul judiciar al curţii de apel, fiind străine, practic, de acesta.

Recursul fiind un mijloc procedural prin care se realizează o examinare a hotărârii atacate sub aspectul legalităţii acesteia, instanţa de recurs verifică, pe baza unor critici circumscrise prevederilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunţată cu respectarea dispoziţiilor legale.

Drept urmare, această analiză nu se poate realiza în lipsa indicării şi dezvoltării motivelor de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., obligaţie care revine, sub sancţiunea nulităţii, titularului căii de atac promovate.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va constata ca fiind nul recursul declarat de reclamantul A..

Aşa fiind, cum susţinerile recurentului-reclamant nu reprezintă critici concrete de nelegalitate a hotărârii atacate, susceptibile de a fi încadrate în vreunul dintre motivele de casare expres şi limitativ reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., cererile de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, potrivit art. 519 C. proc. civ. şi de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în cadrul procedurii prevăzute de art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene nu pot face obiectul analizei instanţei de recurs, fiind formulate într-o cale de atac ce nu respectă rigorile reglementate de prevederile art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., motiv pentru care cererea de recurs este lovită de nulitate, în sensul dispoziţiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1674 A din 18 decembrie 2023 şi împotriva încheierii de şedinţă din 14 octombrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 11 decembrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.