Copyright liability of audiovisual broadcasters for unauthorized incorporation of pre-existing music and phonograms in broadcast works

Şedinţa publică din data de 06 februarie 2024

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă în data de 06 februarie 2020, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta B. S.R.L., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 42.980 RON, reprezentând daune interese constând în câştigul nerealizat de reclamantă ca urmare a utilizării fără drept de către pârâtă a compoziţiilor şi fonogramelor aflate în repertoriul reclamantei, în perioada 06.02.2017-03.02.2020, urmând ca suma reală să fie stabilită prin expertiza contabilă ce se va efectua în prezenta cauză; în subsidiar, a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 128.940 RON, reprezentând daune interese constând în triplul remuneraţiei care ar fi fost legal datorată reclamantei pentru utilizarea compoziţiilor şi fonogramelor aflate în repertoriul reclamantei, în perioada 06.02.2017 - 03.02.2020; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale penalizatoare de la scadenţă şi până la executarea efectivă a obligaţiei de plată; obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1541/09.11.2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis cererea şi a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 38.003,36 RON, cu titlu de daune-interese şi suma de 16.112,91 RON, cu titlu de dobândă, precum şi a dobânzii în continuare, până la executarea efectivă a obligaţiei de plată, cu cheltuieli de judecată în sumă de 8.718,2 RON, constând în taxă judiciară de timbru, onorariu avocaţial, onorariu expertiză, cheltuieli cu traducerea.

Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 337A/01.03.2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă B. S.A. împotriva sentinţei menţionate, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins acţiunea ca neîntemeiată.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., criticând-o pentru nelegalitate, pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:

Cu privire la protecţia legală a compoziţiilor muzicale, s-a arătat că decizia atacată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 8, art. 12, art. 13 lit. i), art. 23 şi art. 69 din Legea nr. 8/1996, fiind încălcat dreptul exclusiv al reclamantei de a autoriza adaptarea audiovizuală a compoziţiilor muzicale din C. pe teritoriul României.

Instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că recurenta este distribuitorul exclusiv pe teritoriul României al C., ce conţine o serie de compoziţii muzicale şi înregistrări sonore (fonograme), cu privire la care recurenta are drept exclusiv de exploatare şi de a acorda licenţe naţionale de sincronizare a compoziţiilor muzicale pentru televiziune, internet şi orice alt conţinut video.

Prin urmare, în calitate de titular de drepturi de autor, reclamanta are dreptul de a autoriza adaptarea compoziţiilor muzicale din C. în opere audiovizuale, în temeiul art. 12 şi art. 13 lit. i) coroborat cu art. 69 alin. (1) din Legea nr. 8/1996.

În mod greşit, însă, curtea de apel a schimbat înţelesul legal al noţiunii de "reproducere fonograme", "reproducere compoziţii muzicale" şi "adaptare audiovizuală" în cadrul operelor audiovizuale şi, plecând de la o interpretare eronată, a reţinut că aceasta nu ar fi probat că intimata ar fi reprodus fonograme şi compoziţii muzicale adaptate audiovizual în cadrul operelor audiovizuale.

Or, o fonogramă/compoziţie muzicală de librărie (produsă/creată special pentru a fi folosită ca ilustraţie muzicală în procesul de producţie audiovizuală) este un conţinut protejat preexistent. Prin urmare, cum fixarea sunetului a avut loc la un moment anterior producţiei înregistrării audiovizuale care este radiodifuzată, tehnic şi logic, acest conţinut protejat nu are cum să fie încorporat pe un intro sau pe un generic sau pe orice tip de operă audiovizuală în vederea radiodifuzării decât prin reproducere (fonograma), respectiv adaptare audiovizuală în sensul art. 69 alin. (1) din Legea nr. 8/1996.

Nu revenea recurentei-reclamante sarcina de a proba că a avut loc un fapt fără de care faptul succesiv (radiodifuzarea), necontestat de părţi, nu ar fi putut avea loc. Reproducerea fonogramelor şi adaptarea audiovizuală a compoziţiilor în operele audiovizuale radiodifuzate este probată prin însuşi faptul radiodifuzării, întrucât fără faptul anterior, cel succesiv nu ar fi putut avea loc.

Cum recurenta este titular de drepturi de autor, iar intimata a radiodifuzat opere audiovizuale create ilegal, fără acordul titularului de drepturi asupra operelor preexistente încorporate în opera audiovizuală radiodifuzată, intimata este utilizator ilegal al operelor muzicale adaptate audiovizual.

S-a susţinut că fapta ilicită a intimatei constă tocmai în utilizarea operelor muzicale (proprietatea recurentei) în adaptări audiovizuale, fără acordul acesteia, adică cu încălcarea art. 13 lit. i) coroborat cu art. 69 din Legea nr. 8/1996.

Toate operele muzicale adaptate ilegal în opere audiovizuale sunt identificate atât în playlist-urile de radiodifuzare de la D., rapoartele de monitorizare E. (pentru anii 2017-2019), cât şi în raportul de expertiză contabilă, probe administrate în primă instanţă, astfel că, în mod greşit, a reţinut curtea de apel că nu ar fi identificat sau exemplificat adaptările la care se referă.

Recurenta a mai arătat că, neînţelegând definiţia legală a dreptului de adaptare audiovizuală prevăzut de art. 69 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, curtea de apel a apreciat în mod nelegal că prezintă relevanţă în cauză dacă recurenta a avut în vedere opere muzicale originale sau opere muzicale adaptate.

Adaptarea compoziţiei muzicale (fie în forma originală, fie în variantă de operă derivată) în opera audiovizuală este ilegală, întrucât reclamanta nu pretinde încălcarea dreptului de a autoriza realizarea de compoziţii muzicale derivate, ci pretenţia sa se întemeiază pe dreptul de a autoriza adaptarea audiovizuală a compoziţiei muzicale în opera audiovizuală.

Totodată, instanţa de apel a făcut încadrarea în drept a pretenţiilor deduse judecăţii doar prin raportare la dispoziţiile art. 8 lit. a) din Legea nr. 8/1996, care enumeră cazurile de opere derivate, printre acestea fiind şi "adaptarea", fără a interpreta acest text de lege prin coroborare cu art. 69 din lege, care lămureşte noţiunea legală de "adaptare audiovizuală" ca fiind o formă specifică a adaptării.

Cât priveşte protecţia legală a fonogramelor, recurenta a arătat că decizia de apel a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 106 alin. (1) lit. a) şi art. 145 din Legea nr. 8/1996, fiind încălcat dreptul exclusiv al reclamantei de a autoriza reproducerea fonogramelor în înregistrări audiovizuale.

Motivarea curţii de apel s-a întemeiat pe jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie, respectiv pe hotărârea din cauza C-147/199, ignorându-se faptul că pretenţia recurentei nu vizează o remuneraţie din comunicarea publică a fonogramei încorporate într-o înregistrare audiovizuală.

Cauza C-147/19 demonstrează faptul că, pentru reproducerea unor fonograme cu ocazia încorporării lor în înregistrări audiovizuale, este necesară autorizarea titularilor drepturilor în cauză şi achitarea unei remuneraţii plătite acestora din urmă în conformitate cu aranjamentele contractuale aplicabile.

Contrar celor reţinute în decizia de apel, reclamanta a dovedit utilizarea de fonograme reproduse fără drept pe coloana sonoră a operelor audiovizuale radiodifuzate de pârâtă, întrucât acestea au fost identificate sub denumirea "C." pe monitorizările de radiodifuzare E. comandate de UPFR, actul de radiodifuzare fiind ulterior actului de reproducere a fonogramelor pe coloana sonoră.

Aprecierea instanţei de apel conform căreia încorporarea fonogramelor în opera audiovizuală a fost efectuată cu autorizarea titularilor (prin intermediul D. şi UPFR) şi în schimbul unei remuneraţii plătite acestora din urmă este contrară art. 145 din Legea nr. 8/1996, care reglementează drepturile care pot face obiectul gestiunii colective obligatorii şi care ar fi putut fi autorizate de D. sau UPFR, în baza mandatului legal.

Nu există nici un act la dosarul cauzei din care să rezulte că D. sau UPFR ar fi autorizat reproducerea fonogramelor în opera audiovizuală.

Mai mult, intimata a depus la dosarul cauzei doar autorizaţii-licenţă neexclusivă de radiodifuzare, iar în cuprinsul acestora nu se menţionează că se acordă licenţă şi pentru reproducerea fonogramelor (UPFR), respectiv pentru adaptarea operelor muzicale (D.).

Recurenta a mai susţinut că hotărârea atactă a fost pronunţată şi cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 35 alin. (3)10 din Legea nr. 8/1996, care deşi conţin o limitare a exercitării dreptului de autor, respectiv o excepţie de la dreptul de reproducere, se referă la reproducerile care au loc în mediul digital în cadrul unei reţele între terţi.

Curtea de apel a extins norma juridică dincolo de ipotezele la care ea se aplică, în condiţiile în care reproducerea fonogramelor pe coloana sonoră a operelor audiovizuale nu este un act tranzitoriu sau accesoriu, ci este o utilizare distinctă cu o valoare economică distinctă, cum de altfel a statuat şi Curtea Europeană de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-147/19 (considerentul 55).

IV. Apărările formulate în cauză

Cu respectarea termenului prevăzut de lege, întimata - pârâtă B. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală şi temeinică a deciziei civile recurate.

V. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prin motivele de recurs, reclamanta A. S.R.L. a susţinut că, prin decizia recurată, au fost încălcate prevederile legale referitoare la dreptul de autorizare a adaptării audiovizuale a compoziţiilor muzicale protejate, respectiv la dreptul de autorizare a reproducerii fonogramelor în înregistrări audiovizuale.

Recurenta–reclamantă a reproşat instanţei de apel interpretarea greşită a noţiunilor de "reproducere fonograme", "reproducere compoziţii muzicale" şi "adaptare audiovizuală", cu consecinţa constatării greşite a nedovedirii de către reclamantă a reproducerii de fonograme şi a adaptării audiovizuale a compoziţiilor muzicale în cadrul operelor audiovizuale.

S-a susţinut, în esenţă, că reclamanta nu are sarcina unei asemenea dovezi, din moment ce radiodifuzarea de opere muzicale nu putea avea loc fără fixarea sunetului anterior producţiei înregistrării audiovizuale care încorporează o fonogramă/compoziţie muzicală produsă/creată special pentru a fi folosită ca ilustraţie muzicală în procesul de producţie audiovizuală. Radiodifuzarea nu a fost contestată, astfel încât acest fapt este suficient pentru a proba reproducerea de fonograme şi adaptarea audiovizuală a compoziţiilor în operele audiovizuale radiodifuzate.

Întrucât recurenta este titular de drepturi de autor, iar intimata a radiodifuzat opere audiovizuale create ilegal, fără acordul titularului de drepturi asupra operelor preexistente încorporate în opera audiovizuală radiodifuzată, intimata este utilizator ilegal al operelor muzicale adaptate audiovizual.

Criticile astfel formulate nu sunt fondate.

Astfel cum rezultă din considerentele deciziei recurate, instanţa de apel a reţinut că pârâta a difuzat, pe postul F., opere audiovizuale pe a căror coloană sonoră au fost identificate piese muzicale din repertoriul reclamantei – aspect ce fusese reţinut ca atare şi de către prima instanţă – totodată, că această împrejurare nu poate reprezenta o utilizare ilicită, în absenţa nedovedirii săvârşirii chiar de către pârâtă a faptelor de reproducere de fonograme ori de adaptare a compoziţiilor încorporate în operele audiovizuale difuzate.

În ceea ce priveşte modalitatea de "utilizare" de către pârâtă şi obiectul acesteia, se impune a se preciza că nu constituie obiect al învestirii instanţei de recurs o eventuală utilizare în forma radiodifuzării ori a comunicării publice de opere muzicale sau de înregistrări sonore (fonograme).

Motivele de recurs pornesc de la premisa necontestată a radiodifuzării/comunicării publice de opere audiovizuale, iar dintre modalităţile de utilizare prevăzute de art. 13 din Legea nr. 8/1996 (în ceea ce priveşte dreptul exclusiv al autorului de a autoriza sau de a interzice utilizarea operei sale) şi de art. 106 din aceeaşi lege (în privinţa dreptului exclusiv al producătorului de fonograme de a autoriza sau de a interzice utilizarea acestora), recurenta–reclamantă a făcut referire doar la art. 13 lit. i), ce vizează realizarea de opere derivate (coroborat cu art. 69 din lege), respectiv la art. 106 alin. (1) lit. a), privitor la reproducerea fonogramelor.

Aşadar, recurenta nu a reproşat instanţei de apel încălcarea şi a dispoziţiilor art. 13 lit. f) sau g) – vizând comunicarea publică, respectiv radiodifuzarea operei – şi nici a celor ale art. 106 lit. f) – vizând radiodifuzarea şi comunicarea publică a propriilor înregistrări sonore -, motiv pentru care, în limitele învestirii Înaltei Curţi, nu este necesar a se clarifica dacă pot fi identificate în cauză asemenea modalităţi de utilizare şi nici a se analiza îndreptăţirea reclamantei, pe acest temei, la repararea prejudiciului cauzat prin atare utilizare fără autorizarea titularului şi fără plata remuneraţiei cuvenite.

Contrar susţinerilor recurentei–reclamante, utilizarea unei opere audiovizuale care încorporează creaţii muzicale originare ori lucrări muzicale noi, adaptate pentru opera audiovizuală, nu îndreptăţeşte pe titularul dreptului de autor asupra operei muzicale preexistente la repararea prejudiciului pretins a fi fost produs prin utilizarea operei audiovizuale, în ansamblul său.

Conform reglementării speciale cuprinse în art. 65-72 din Legea nr. 8/1996, opera audiovizuală este o operă de sine-stătătoare, distinctă de contribuţiile încorporate (care pot constitui sau nu opere în sensul art. 7 din Legea nr. 8/1996), iar utilizarea sa în ansamblu de către un terţ are un regim juridic specific, definit prin drepturile morale şi patrimoniale anume prevăzute.

Potrivit art. 65 din Legea nr. 8/1996, "Opera audiovizuală este opera cinematografică, opera exprimată printr-un procedeu similar cinematografiei sau orice altă operă constând dintr-o succesiune de imagini în mişcare, însoţite sau nu de sunete."

Opera audiovizuală este o operă comună, în înţelesul art. 5 din Legea nr. 8/1996, anume "opera creată de mai mulţi coautori, în colaborare."

Art. 67 din aceeaşi lege trimite în mod expres la art. 5 şi enumeră autorii operei audiovizuale, ca fiind regizorul sau realizatorul (autorul principal, astfel cum prevede art. 66 alin. (1), autorul adaptării, autorul scenariului, autorul dialogului, autorul muzicii special create pentru opera audiovizuală, precum şi alte persoane care au contribuit substanţial la crearea acesteia.

Din cuprinsul art. 67 rezultă, în ceea ce priveşte muzica folosită în opera audiovizuală, că autorul muzicii special create pentru opera audiovizuală este coautor al operei audiovizuale, ca operă comună, aşadar, creatorul unei compoziţii noi, distincte de vreo operă muzicală preexistentă.

Desigur, nu se poate exclude ipoteza unei opere muzicale derivate, în sensul art. 8 lit. a) din lege, care prevede că pot constitui obiect al dreptului de autor "operele derivate care au fost create plecând de la una sau mai multe opere preexistente, şi anume (...) adaptările, adnotările, lucrările documentare, aranjamentele muzicale şi orice alte transformări ale unei opere literare, artistice sau ştiinţifice care reprezintă o muncă intelectuală de creaţie".

Aşadar, opera derivată este tot o operă nouă, diferită de cea originară, iar pe de altă parte, în atare ipoteză, luându-se în considerare chiar varianta susţinută de către reclamanta din cauză, cea a adaptării, ca modalitate de realizare a operei derivate, se impune a se constata că autorul adaptării, iar nu autorul operei originale, este socotit drept coautor al operei audiovizuale, observându-se menţionarea explicită a autorului adaptării în art. 67 din lege, precum şi distincţia pe care legiuitorul o face între autorul adaptării şi autorul muzicii special create.

Prin urmare, regimul specific al dreptului de autor asupra operelor audiovizuale nu îl vizează pe autorul operei muzicale preexistente. Numai dacă acest creator este, în acelaşi timp, autorul adaptării muzicale ori al muzicii special create pentru opera audiovizuală i se aplică acest regim juridic, însă reclamanta din cauză nu a invocat o asemenea situaţie, susţinând, dimpotrivă, utilizarea operei preexistente de către terţi, fără consimţământul său.

Astfel, atunci când legiuitorul prevede, în art. 70, că "Drepturile morale asupra operei finite sunt recunoscute numai autorilor stabiliţi potrivit art. 67", nu se referă la autorul operei muzicale anterioare, după cum acesta nu este vizat nici de prevederile speciale referitoare la drepturile patrimoniale ale autorilor operei audiovizuale din art. 71 şi 72 (acest din urmă text reglementând în alin. (2) modul de încasare a remuneraţiei cuvenite autorilor operei audiovizuale, respectiv fie prin intermediul producătorului, fie direct de la utilizatori, fie prin organismele de gestiune colectivă a drepturilor de autor, pe baza contractelor generale încheiate de acestea cu utilizatorii).

Faţă de cele ce preced, din reglementarea specială cuprinsă în art. 65-72 din lege se poate conchide în sensul că, de vreme ce opera audiovizuală este o operă de sine-stătătoare, distinctă de contribuţiile încorporate (care pot constitui sau nu opere în sensul art. 7 din Legea nr. 8/1996), utilizarea sa de către un terţ are un regim juridic specific, definit prin drepturile morale şi patrimoniale anume prevăzute. Acestea aparţin autorilor stabiliţi potrivit art. 67 din lege, pentru utilizarea operei audiovizuale este suficientă autorizarea titularului dreptului de autor, acordată în conformitate cu prevederile art. 71.

În absenţa unui text de lege expres, nu se poate considera că autorul operei muzicale preexistente deţine un drept de a autoriza utilizarea operei audiovizuale şi de a pretinde o remuneraţie de la un terţ utilizator în considerarea operei audiovizuale, chiar dacă aceasta ar încorpora opera sa.

Prin urmare, după cum, în mod corect, s-a constatat prin decizia de apel, utilizarea operei audiovizuale de către un terţ nu are caracter ilicit, acest terţ neavând vreo obligaţie de a solicita autorizarea din partea autorului operei muzicale preexistente şi nici de a-i plăti vreo remuneraţie, în considerarea utilizării operei audiovizuale în întregul său.

Contrar susţinerilor recurentei–reclamante, nici art. 69 din Legea nr. 8/1996, care face parte integrantă din reglementarea specială, nu conferă un asemenea drept.

Acest text de lege îl vizează, într-adevăr, pe titularul dreptului de autor asupra unei opere preexistente, însă prevede doar dreptul la adaptarea audiovizuală, ca drept exclusiv de a transforma opera preexistentă sau de a o include într-o operă audiovizuală, drept pe care titularul îl cedează producătorului operei audiovizuale, în condiţiile alin. (2)-(4) din art. 69.

Eventuala faptă de încălcare a acestui drept poate fi săvârşită doar de către producătorul operei audiovizuale, din moment ce, potrivit art. 69 alin. (2)-(4) din lege, ar fi trebuit încheiat un contract de cesiune a dreptului de adaptare audiovizuală, în absenţa căruia producătorul nu este autorizat să procedeze la transformarea operei preexistente sau la includerea sa într-o operă audiovizuală.

Or, producătorul nu a fost chemat în judecată în prezenta cauză şi nu este parte în raportul dedus judecăţii, ce decurge din utilizarea de către un terţ, prin radiodifuzare, a operei audiovizuale în ansamblu (aşadar, nu este o radiodifuzare separată a operei muzicale preexistente), astfel încât titularul operei muzicale anterioare nu poate opune acestui terţ eventuala încălcare a dreptului său de adaptare audiovizuală, pentru a pretinde repararea prejudiciului creat prin încălcarea dreptului.

Din acelaşi motiv, nici prevederile art. 13 lit. i) din Legea nr. 8/1996, referitoare la dreptul autorului de a autoriza sau interzice realizarea de opere derivate, nu pot fi invocate împotriva utilizatorului operei audiovizuale, recurenta făcând, de altfel, referire la această normă prin coroborare cu art. 69 din aceeaşi lege, ce reprezintă o normă particulară a art. 13 lit. i), în materia operelor audiovizuale.

În coordonate similare trebuie analizată şi incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 106 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996, referitoare la prerogativa producătorilor de înregistrări sonore (fonograme), ca titulari de drepturi conexe dreptului de autor, de reproducere a acestor fonograme, prerogativă care a fundamentat, de asemenea, pretenţiile formulate de către reclamanta A. S.R.L.

Fonograma este definită în art. 104 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 ca fiind, în sensul acestei legi, "fixarea sunetelor provenite dintr-o interpretare ori execuţie sau a altor sunete ori a reprezentării digitale ale acestor sunete, alta decât sub forma unei fixări incorporate într-o operă cinematografică sau în altă operă audiovizuală".

Aşadar, în situaţia în care o fixare a sunetelor, chiar cuprinsă într-o fonogramă, este încorporată într-o operă audiovizuală, iar aceasta este utilizată de către un terţ ca întreg, avem de-a face cu o videogramă, iar nu cu o fonogramă, art. 108 alin. (1) din lege prevăzând că "Se consideră înregistrare audiovizuală sau videogramă, în sensul prezentei legi, orice fixare a unei opere audiovizuale sau a unor secvenţe de imagini în mişcare, însoţite sau nu de sunet, oricare ar fi metoda şi suportul utilizate pentru această fixare."

Într-o asemenea situaţie, este aplicabil regimul juridic al utilizării înregistrării audiovizuale, fiind incidente dispoziţiile speciale ale art. 108-111 din Legea nr. 8/1996, care reglementează, printre altele, dreptul exclusiv al producătorului înregistrării audiovizuale de a autoriza sau interzice utilizarea de către terţi a acestei videograme.

Potrivit reglementării speciale, producătorul fonogramei eventual încorporate în înregistrarea audiovizuală nu deţine vreun drept de autoriza sau interzice utilizarea chiar a înregistrării audiovizuale, conservând dreptul exclusiv asupra utilizării fonogramei doar atunci când aceasta este utilizată separat (în mod evident, dacă a avut dreptul de a autoriza sau interzice utilizarea, art. 106 alin. (1) arătând şi situaţiile în care producătorul fonogramei are doar un drept la remuneraţie echitabilă).

Afirmaţia recurentei–reclamante, conform căreia încorporarea unei fonograme într-o înregistrare audiovizuală presupune reproducerea fonogramei, pentru care este necesară autorizarea titularului şi achitarea prealabilă a remuneraţiei cuvenite acestuia, nu poate fi primită, atât timp cât are ca finalitate demonstrarea caracterului nelegal al utilizării înregistrării audiovizuale în ansamblul său, atunci când reproducerea fonogramei prin încorporare nu a fost autorizată şi remunerată în prealabil.

În mod evident, titularul drepturilor asupra fonogramei deţine dreptul exclusiv de a autoriza, printre altele, reproducerea fonogramei, inclusiv prin încorporarea într-o operă audiovizuală (fixată într-o înregistrare audiovizuală), prerogativă prevăzută de art. 106 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996.

Absenţa unei astfel de autorizări nu echivalează, însă, cu absenţa autorizării şi a operei audiovizuale (sau a înregistrării audiovizuale), în situaţia utilizării de către terţ a operei audiovizuale în ansamblu, faţă de diferenţa de tratament juridic între o fonogramă şi o operă audiovizuală care încorporează fonograma. Pentru utilizarea licită a operei audiovizuale în ansamblu este suficientă autorizarea titularilor de drepturi asupra acestei opere, indiferent dacă titularul fonogramei a autorizat sau nu reproducerea acesteia.

O asemenea constatare rezultă chiar din considerentele deciziei CJUE pronunţate în cauza C-147/19 Atresmedia - a cărei aplicare eronată de către instanţa de apel a fost susţinută prin motivele de recurs -, fixarea unor sunete încorporată într-o operă cinematografică sau o altă operă audiovizuală nu intră în noţiunea de "fonogramă" (pct. 41 din decizie), iar "o fonogramă încorporată într-o operă cinematografică sau în altă operă audiovizuală îşi pierde calitatea de "fonogramă" în măsura în care face parte dintr-o asemenea operă, fără ca totuşi această împrejurare să aibă vreo incidenţă asupra drepturilor asupra acestei fonograme în caz de utilizare a acesteia independent de opera în cauză" (pct. 44).

Pe temeiul acestor considerente, CJUE a conchis în sensul că "remuneraţia echitabilă unică (...) nu trebuie plătită de utilizator atunci când efectuează o comunicare publică a unei înregistrări audiovizuale care conţine fixarea unei opere audiovizuale în care a fost încorporată o fonogramă sau o reproducere a acestei fonograme."

Este de subliniat faptul că litigiul naţional în care s-a formulat trimiterea preliminară la CJUE a fost iniţiat de către organismele de gestiune colectivă pentru drepturile producătorilor de fonograme şi a drepturilor artiştilor interpreţi sau executanţi (titulari de drepturi conexe), aceştia reclamând comunicarea publică a unor fonograme publicate în scopuri comerciale sau a unor reproduceri ale acestora, prin intermediul canalelor de televiziune.

Potrivit situaţiei de fapt descrise de instanţa de trimitere, în contextul căreia a fost solicitată şi dată dezlegarea CJUE, prin intermediul canalelor de televiziune respective se difuzau opere audiovizuale care încorporează fonograme.

Or, o situaţie identică de utilizare se regăseşte şi în prezenta cauză, ceea ce înseamnă că dezlegarea CJUE poate fi aplicată ca atare, în sensul că utilizatorul operei audiovizuale care încorporează fonograme (fixată într-o înregistrare audiovizuală) nu datorează vreo remuneraţie titularilor de drepturi asupra fonogramei, astfel cum, în mod corect, a constatat şi instanţa de apel în prezenta cauză, în aplicarea corespunzătoare a hotărârii CJUE în discuţie.

Din precizarea din cuprinsul considerentelor hotărârii CJUE (de la pct. 25), conform căreia, în litigiul aflat pe rolul instanţei naţionale de trimitere, încorporarea fonogramelor în înregistrările audiovizuale a fost efectuată "cu autorizarea titularilor drepturilor în cauză şi în schimbul unei remuneraţii plătite acestora din urmă în conformitate cu aranjamentele contractuale aplicabile", nu se poate deduce că, în ipoteza contrară, soluţia CJUE ar fi fost diferită, astfel cum preconizează recurenta A. S.R.L. La pct. 25 s-a menţionat doar obiectul întrebării, Curtea arătând în mod explicit că "întrebarea instanţei de trimitere nu priveşte reproducerea unor astfel de fonograme cu ocazia încorporării lor menţionate."

Dezlegarea ca atare, din dispozitivul hotărârii CJUE, nu conţine nicio distincţie din perspectiva autorizării (sau a absenţei acesteia) a titularului fonogramei la momentul încorporării, după cum nici considerentele nu acordă vreo relevanţă acestui aspect, în ceea ce priveşte utilizarea înregistrării audiovizuale în ansamblu, astfel încât nu se poate aprecia, astfel cum pretinde recurenta–reclamantă, că dezlegarea din cauza C-147/19 condiţionează utilizarea de către terţ a înregistrării audiovizuale în ansamblu de autorizarea titularului fonogramei încorporate.

Faţă de cele ce preced, urmează a fi respinse susţinerile recurentei referitoare la nerespectarea prevederilor Legii nr. 8/1996, în ipoteza utilizării de către un terţ a unei opere audiovizuale despre care se pretinde că încorporează o fonogramă sau o adaptare audiovizuală a unei compoziţii muzicale preexistente.

Totodată, vor fi respinse şi criticile vizând art. 145 din aceeaşi lege, care reglementează obiectul gestiunii colective obligatorii, respectiv art. 35 alin. (3), relativ la excepţiile de la dreptul de reproducere: nefiind relevantă, în ipoteza dată, autorizarea titularului dreptului de autor ori a titularului drepturilor conexe, pe cale de consecinţă, sunt lipsite de importanţă, în prezentul litigiu, caracterul obligatoriu sau facultativ al gestiunii colective, precum şi eventualele limitări ale exerciţiului dreptului de autorizare a reproducerii unei opere sau a unei fonograme.

În consecinţă, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în temeiul art. 496 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 337A din 1 martie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 06 februarie 2024.