State compensation claim for property valuation discrepancy: Private appraisals lack authentic instrument status and do not trigger vicarious liability.

Şedinţa publică din data de 10 decembrie 2024

Asupra cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanţele litigiului:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a III-a civilă, la data de 23.08.2021, sub nr. x/2021, reclamantul Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi a solicitat instanţei să dispună, prin hotărârea pe care o va pronunţa, obligarea pârâtei la plata sumei de 360.400,29 RON, reprezentând parte din diferenţa dintre valoarea de 911.200 RON, preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/27.01.2009, întocmit în dosarul nr. x C. civ. de către expert evaluator S.C. A. S.A. şi valoarea de 154.252 RON, stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului format din teren intravilan în suprafaţă de 262 mp şi casă în suprafaţă de 149 mp, situat în Piteşti, judeţul Argeş, actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlului de conversie si până la data plăţii efective.

Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii.

Pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a formulat şi cerere de chemare în garanţie a S.C. A. S.A. şi B., prin care a solicitat introducerea acestora în cauză şi, în ipoteza admiterii cererii de chemare în judecată formulate de către reclamant, a solicitat obligarea chemaţilor în garanţie la restituirea sumei reprezentând contravaloarea pretenţiilor reclamantului.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 1783 din 17 noiembrie 2022, Tribunalul Bucureşti – secţia a III-a civilă a admis excepţia tardivităţii formulării cererii de chemare în garanţie şi a respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor în contradictoriu cu chemaţii în garanţie S.C. A. S.A. şi B., ca tardivă; a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins cererea principală formulată de reclamantul Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca prescrisă.

Împotriva sentinţei civile nr. 1783 din 17 noiembrie 2022 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a III-a Civilă a declarat apel reclamantul Ministerul Finanţelor, în reprezentarea Statului Român, cererea de apel fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă la data de 12.06.2023.

3. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel:

Prin decizia civilă nr. 1106 A din 14 septembrie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul formulat de apelantul-reclamant Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român, împotriva sentinţei civile nr. 1783 din 17 noiembrie 2022 pronunţate de Tribunalul Bucureşti – secţia a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, a anulat în parte sentinţa apelată şi evocând fondul în apel, a respins acţiunea ca neîntemeiată. A păstrat soluţia cu privire la cererea de chemare în garanţie.

4. Calea de atac formulată în cauză şi motivele de casare invocate:

Împotriva deciziei nr. 1106 A din 14 septembrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a declarat recurs reclamantul Ministerul Finanţelor, în calitate de reprezentant al Statului Român şi a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare.

Recurentul-reclamant a invocat incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ.

A susţinut că hotărârea atacată este nelegală, întrucât a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 9 C. proc. civ. privitoare la principiul disponibilităţii şi a dispoziţiilor art. 269-271 din C. proc. civ., art. 1171 din vechiul C. civ. (art. 1241 din C. civ. actual) referitoare la efectele doveditoare ale înscrisului autentic, critici pe care le-a considerat ca fiind încadrabile în ambele cazuri de casare; de asemenea, a invocat încălcarea prevederilor art. 1000 din vechiul C. civ. referitoare la răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, dar şi neexercitarea rolului activ şi greşita înlăturare a raportului de evaluare întocmit de S.C. C. S.R.L.

A susţinut că prin cererea de chemare în judecată a depus înscrisuri care emană de la pârâtă, în raport de care au invocat incidenţa prevederilor art. 269-271 C. proc. civ.

A precizat că înscrisurile depuse constituie mijloace de probă în conformitate cu dispoziţiile art. 1171 din vechiul C. civ. (art. 1241 din noul C. civ.), iar prin forma şi aparenţa lor exterioară, au înfăţişarea unui act regulat întocmit de un agent public în limitele atribuţiilor sale (funcţionari ai intimatei-pârâte) şi se bucură de prezumţia de autenticitate şi validitate, până la proba contrară ce revine persoanei care contestă exactitatea sau autenticitatea acestora.

A subliniat că efectul prezumţiei de autenticitate constă într-o inversare a sarcinii probei, cel ce invocă un act autentic este dispensat de aceasta, sarcina revenind persoanei care contestă exactitatea sau autenticitatea înscrisului.

În prezenta cauză, intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor (în continuare, ANRP) ar fi putut contesta cele consemnate în actele care constituie probatoriul, cu precădere raportul de verificare şi cel de-al doilea raport de evaluare, care, consideră recurentul, reprezintă înscrisuri autentice, în înţelesul art. 269 C. proc. civ. Partea adversă nu a efectuat niciun demers care să indice intenţia de a contesta actele întocmite de expertul verificator D., respectiv de expertul evaluator S.C. C. S.R.L. şi transmise Ministerului Finanţelor spre valorificare; dimpotrivă, intimata-pârâtă a fost cea care i-a înştiinţat despre existenţa şi întinderea prejudiciului reprezentat de diferenţa dintre valoarea stabilită de primul raport de expertiză şi suma stabilită de expertiza efectuată de S.C. C. S.R.L. şi i-a solicitat să întreprindă demersuri pentru recuperarea acestui prejudiciu.

Atât timp cât instanţa de apel nu a ţinut seama de înscrisurile pe care le-a depus la dosarul cauzei, în condiţiile în care intimata-pârâtă ANRP nu le-a contestat şi nu s-a înscris în fals împotriva acestora, rezultă că decizia recurată este şi rezultatul încălcării principiului disponibilităţii, consfinţit de art. 9 C. proc. civ., instanţa de apel substituindu-se intimatei-pârâte şi, practic, încuviinţând o apărare pe care această parte nu a formulat-o.

De asemenea, legat de interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, recurentul a mai susţinut că nu poate fi menţinută interpretarea dată art. 1000 C. civ. de instanţa de apel, potrivit căreia nu există un raport de prepuşenie între expert şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, întrucât între aceştia există un raport contractual. Selectarea şi contractarea experţilor evaluatori autorizaţi şi acreditaţi ANEVAR s-a efectuat de către Autoritatea Naţională Pentru Restituirea Proprietăţilor potrivit H.G. nr. 527 din 19 aprilie 2006 privind aprobarea contractului-cadru si a onorariilor maximale acordate evaluatorilor autorizaţi, persoane fizice sau juridice, în vederea efectuării raportului de evaluare a imobilelor conform titlului VII "Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente.

Chiar dacă între A.N.R.P. şi expertul evaluator există un contract de prestări servicii, în baza căruia evaluatorul are o răspundere contractuală faţă de A.N.R.P., totuşi între Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi evaluatorul respectiv nu există un raport juridic născut în baza acelui contract, astfel că prejudiciul creat Statului Român de către evaluator prin expertiza defectuoasă efectuată nu poate fi recuperat decât prin tragerea la răspundere civilă delictuală a comitentului A.N.R.P. pentru faptele prepusului său, expertul evaluator.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă a expus o scurtă circumstanţiere a cauzei şi a arătat că recurentul nu a motivat temeinic cererea de recurs.

Totodată, intimata a susţinut că reclamantul înţelege să se folosească de un argument asupra căruia s-a statuat în mod definitiv într-o speţă similară (decizia nr. 501/15.03.2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2021), unde instanţa de recurs a menţinut hotărârea instanţei de fond prin care s-a respins cererea de chemare în judecată ca prescrisă prin admiterea excepţiei dreptului material la acţiune.

S-au mai invocat prevederile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., ce reglementează prezumţia legală de lucru judecat, care reprezintă manifestarea pozitivă a autorităţii de lucru judecat, arătând că oricare dintre părţile unui litigiu are posibilitatea de a opune lucrul anterior judecat, într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Recurentul-reclamant a susţinut, în esenţă, că hotărârea atacată este nelegală, întrucât a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 9 şi art. 269-271 din C. proc. civ. şi art. 1170-1171 din vechiul C. civ. (art. 1241 din noul C. civ.), referitoare la efectele actului autentic şi încălcarea principiului disponibilităţii, atunci când rapoartele de evaluare depuse în cauză – şi care au fost înaintate recurentului de către însăşi pârâta, care nu le-a contestat – au fost analizate în substanţă şi înlăturate.

Aceste critici au fost încadrate de recurent atât în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5, cât şi în cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel încât vor fi tratate unitar.

Înalta Curte reţine că aceste critici exced unui veritabil motiv de nelegalitate şi tind la o reanalizare a probatoriilor şi implicit la o reapreciere asupra situaţiei de fapt, ceea ce depăşeşte sfera de control a instanţei de recurs, astfel cum este reglementată de art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care stabileşte că recursul urmăreşte examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

În doctrină, s-a reţinut că ceea ce se poate analiza de către instanţa de recurs este legalitatea probei, nu însă şi concludenţa şi utilitatea acesteia ori modul în care probatoriul a fost apreciat pentru a se reţine o anumită situaţie de fapt, instanţele de fond fiind suverane în această privinţă.

Recurentul s-a întemeiat în susţinerea recursului şi pe normele privitoare la înscrisul autentic şi a argumentat că înscrisurile depuse constituie mijloace de probă în conformitate cu dispoziţiile art. 1170 din vechiul C. civ. şi art. 1241 din C. civ. actual, iar prin forma şi aparenţa lor exterioară au înfăţişarea unui act autentic regulat întocmit de un agent public, făcând dovada potrivit art. 269-270 C. proc. civ. până la înscrierea în fals cu privire la constatările agentului instrumentator şi producând, totodată, o inversare a sarcinii probei, care în speţă trebuie să revină intimatei pârâte ANRP.

Această critică este nefondată, având în vedere în primul rând că, potrivit dispoziţiilor art. 269 din C. proc. civ., înscrisul este autentic atunci când este întocmit de o autoritate publică, de notarul public sau de o altă persoană învestită de stat cu autoritate publică, iar autenticitatea înscrisului se referă la stabilirea identităţii părţilor, exprimarea consimţământului acestora cu privire la conţinut, semnătură şi data înscrisului, iar în al doilea rând că, referitor la puterea doveditoare a înscrisului autentic, reglementată de art. 270 din C. proc. civ., acesta face dovada deplină faţă de orice persoană doar cu privire la constatările făcute personal de către cel care a autentificat înscrisul în condiţiile legii; în schimb, declaraţiile părţii cuprinse în înscrisul autentic fac dovadă numai până la proba contrară.

În speţă, rapoartele de evaluare întocmite în cauză nu sunt acte autentice, întrucât nu sunt întocmite de un funcţionar public în exerciţiul atribuţiilor sale (art. 1171 din vechiul C. civ., cu privire la înscrisurile întocmite sub imperiul său) şi nici de o autoritate publică, de notarul public sau de o altă persoană învestită de stat cu autoritate publică (art. 269 C. proc. civ.), ci de experţi evaluatori privaţi, contractaţi în acest scop de pârâtă.

Doar expertizele judiciare pot căpăta caracter autentic, ca urmare a unui împrumut de autoritate de la instanţă către expertul ce acţionează din însărcinarea ei, însă nu în privinţa evaluărilor făcute şi a opiniilor exprimate de expert, ci doar în privinţa faptelor constatate personal de acesta (de ex., cu privire la prezenţa unei părţi la constatarea făcută de expert la faţa locului). Estimarea făcută de expertul judiciar cu privire la valoarea unui imobil reprezintă o opinie a acestuia, pe care o declară ca atare, iar nu un fapt constatat personal, fiind un aspect care poate fi supus controlului şi cenzurii de către instanţele de judecată.

În speţă, însă, rapoartele de evaluare nu au caracter autentic, iar opinia expertului este doar o probă supusă aprecierii judecătorului, astfel că în mod corect instanţa de apel a considerat că este îndreptăţită să analizeze rapoartele de evaluare din perspectiva actelor normative care reglementează activitatea de evaluare, ajungând în final la concluzia inexistenţei unui prejudiciu.

În virtutea aceloraşi argumente nu poate fi primită nici critica cu privire la inversarea sarcinii probei şi obligativitatea contestării rapoartelor de către partea adversă, întrucât opinia expertului evaluator nu echivalează declaraţiei părţii care se obligă printr-un înscris, în sensul art. 270 alin. (2) C. proc. civ., cum pare să considere recurentul. Evaluarea de către judecătorii fondului a opiniei expertului, ca probă propusă de reclamanţi, şi înlăturarea acesteia nu încalcă principiul disponibilităţii.

În ceea ce priveşte critica referitoare la aprecierea instanţei de apel în sensul că nu există un raport de prepuşenie între expertul evaluator şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ci unul contractual, recurentul a invocat dispoziţiile art. 1000 din vechiul C. civ. şi a susţinut că acesta este temeiul de drept al antrenării răspunderii juridice a ANRP faţă de Ministerul Finanţelor.

În cauză sunt, într-adevăr, incidente sub acest aspect dispoziţiile vechiul C. civ., întrucât faptele s-au imputat a fi fost săvârşite în anul 2009, când vechiul cod era în vigoare, însă raport de prepuşenie exista doar între intimata-pârâtă ANRP şi consilierii angajaţi ai acesteia cu atribuţii în evaluare ce au avizat raportul de expertiză, dar nu şi între intimata-pârâtă şi expertul evaluator, aşa cum corect s-a observat în hotărârea supusă verificării.

Raportul de prepuşenie implică o subordonare a prepusului faţă de comitent, acesta din urmă având autoritatea de a da instrucţiuni şi directive prepusului, ceea ce nu e cazul raportului contractual încheiat între pârâtă şi expert, ce implică autonomia acestuia în efectuarea lucrării încredinţate.

Cealaltă critică a recurentului, respectiv cea referitoare la faptul că în mod greşit curtea de apel a reţinut că nu s-a dovedit prejudiciul invocat, va fi de asemenea înlăturată.

Aşa cum deja s-a arătat mai sus, Înalta Curte reiterează că instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, iar orice susţinere care relevă erori ale instanţei de apel în evaluarea acestui demers se situează în afara scopului recursului reglementat de legiuitor, acela de a supune analizei doar examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Or, un atare context de evaluare nu permite o reapreciere a probelor, astfel încât criticile prin care recurentul tinde la a provoca o astfel de reevaluare nu vor fi analizate, ele fiind incompatibile cu exerciţiul dreptului la recurs.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor împotriva deciziei nr. 1106 A din 14 septembrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor împotriva deciziei civile nr. 1106A din 14 septembrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 decembrie 2024.