Implied incidental appeal in civil procedure: limits of judicial characterization of party defense and violation of disposability principle

Şedinţa publică din data de 10 decembrie 2024

Asupra cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanţele litigiului:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă sub nr. x/2021, la data de 11 august 2021, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâtei la plata sumei reprezentând diferenţa dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului situat în localitatea Piteşti, str. x A, jud. Argeş şi valoarea de 662.000,00 RON reprezentând preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/25.09.2009, respectiv suma de 552.654 RON, actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlurilor de conversie şi până la data plăţii efective, precum şi obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente, calculate de la data emiterii titlurilor de conversie şi până la data plăţii efective a debitului.

La 21 septembrie 2021, pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Prin încheierea din 08 iunie 2022, instanţa a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, ca neîntemeiată.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 470 din 20 aprilie 2023 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe, la data de 22 septembrie 2023 a declarat apel reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, care a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauzei cu minori şi de familie la 28 septembrie 2023.

La data de 10 octombrie 2023, intimata-pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat, pe de o parte, respingerea apelului ca nefondat, iar pe de altă parte, a reluat susţinerile din primă instanţă privind excepţia prescripţiei dreptului material la acţiuni şi a solicitat să se respingă acţiunea, ca fiind prescrisă.

Dat fiind că pârâta nu a formulat o simplă apărare prin invocarea excepţiei, ci a solicitat schimbarea hotărârii primei instanţe cu consecinţa admiterii excepţiei, la termenul din 16 ianuarie 2024, curtea de apel a calificat această solicitare ca fiind un apel incident.

3. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel:

Prin decizia civilă nr. 265 A din 12 martie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva sentinţei civile nr. 470 din 20 aprilie 2023 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2021.

A schimbat în tot sentinţa civilă apelată, în sensul că a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, a respins cererea de chemare în judecată, ca prescrisă.

A respins ca nefondat apelul formulat de apelantul-reclamant Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva aceleiaşi sentinţe civile.

4. Calea de atac formulată în cauză şi motivele de casare invocate:

Împotriva deciziei civile nr. 265 A din 12 martie 2024, precum şi împotriva încheierii de şedinţă din data de 16 ianuarie 2024, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a declarat recurs reclamantul Ministerul Finanţelor în calitate de reprezentant al Statului Român şi a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a încheierii de şedinţă din data de 16 ianuarie 2024, precum şi a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

Recurentul-reclamant a invocat incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ.

Cu privire la primul motiv de casare invocat, subsumat dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a susţinut că hotărârea atacată este nelegală, întrucât a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 477 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că instanţa de apel a calificat din oficiu întâmpinarea formulată de Autoritatea pentru Restituirea Proprietăţilor (ANRP) în calea de atac, ca fiind apel incident.

În susţinerea motivului de casare invocat, a învederat că o cale de atac trebuie formulată în mod explicit şi nu dedusă din poziţia părţii.

Mai mult, a arătat că Statul Român a formulat apel exclusiv împotriva sentinţei civile nr. 470 din 20 aprilie 2023 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă şi nu şi împotriva încheierii de şedinţă din 8 iunie 2022 prin care a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Recurentul a concluzionat că, având în vedere că încheierea de respingere a excepţiei prescripţiei nu a fost contestată de către nici o parte în termenul de apel prevăzut de lege, aceasta a intrat în puterea lucrului judecat, fiind o încheiere definitivă şi chiar şi în ipoteza calificării ca apel incident a întâmpinării, nu se putea critica decât actul de procedură din cererea principală de apel, dat fiind caracterul accesoriu al apelului incident.

Cu privire la al doilea motiv de recurs, recurentul-reclamant a invocat încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă şi ale art. 2528 C. civ., motiv ce se subsumează dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Referindu-se la decizia numărul 513 din 7 martie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, recurentul a arătat că în mod eronat instanţa de control judiciar a apreciat că termenul de prescripţie de 3 ani ar fi început să curgă după împlinirea unei perioade de 3 ani de la emiterea actelor contestate.

A mai precizat că argumentele instanţei de control judiciar nu satisfac cerinţele normei materiale, respectiv art. 8 din Decretul nr. 167/1958, întrucât de la momentul indicat de instanţa de apel nu se putea stabili nici măcar existenţa pagubei, deoarece eventualele abateri de la legalitatea şi regularitatea întocmirii rapoartelor iniţiale de evaluare nu generau prin ele însele un prejudiciu.

Recurentul a mai invocat dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, arătând că regula instituită de acest articol se caracterizează prin stabilirea alternativă a două momente de la care începe să curgă prescripţia şi anume, un moment subiectiv constând în data când cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, şi un moment obiectiv, constând în data judecătoreşte stabilită când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.

A afirmat că simpla încălcare a dreptului subiectiv nu atrage şi începutul prescripţiei extinctive dacă titularul dreptului la acţiune nu a cunoscut în mod efectiv actele sau faptele de care legea leagă naşterea dreptului la acţiune şi nici după împrejurări nu trebuia să le cunoască. În egală măsură, dacă titularul dreptului la acţiune nu are cunoştinţă de elementele minime care fundamentează dreptul său, respectiv, actul sau faptul juridic licit sau ilicit şi cel care este ţinut să răspundă, atunci nu poate acţiona, astfel încât dacă prescripţia ar începe să curgă, aceasta ar fi nejustificată, întrucât aceste elemente pot să nu fie cunoscute la data încălcării dreptului subiectiv.

A mai arătat că în speţă, nerespectarea rigorilor impuse de lege la întocmirea primului raport de evaluare nu a condus în mod necesar la o supraevaluare a imobilului în discuţie, aşadar în absenţa unei supraevaluări nu se poate vorbi despre existenţa unui prejudiciu.

A concluzionat că nu exista posibilitatea obiectivă ca recurenţii să fi putut identifica existenţa pagubei în termen de 3 ani de la emiterea documentelor contestate la care se adaugă termenul de prescripţie de 3 ani, aşa cum în mod greşit, a reţinut instanţa de apel şi că totodată, reclamantul-recurent era în imposibilitatea de a cunoaşte existenţa prejudiciului la momentul indicat de instanţa de control judiciar în apel.

În consecinţă, prin prisma considerentelor invocate, a apreciat că nu a existat posibilitatea de a cunoaşte prejudiciul mai devreme de 30 martie 2021, data înregistrării în evidenţele Ministerului Finanţelor a adresei nr. x SG din 26 martie 2021 emisă de autoritatea pârâtă, prin care au fost înştiinţaţi despre diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de standardele internaţionale de evaluare.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă a expus o scurtă circumstanţiere a cauzei şi a arătat că recurentul nu a motivat temeinic cererea de recurs.

Totodată, intimata a susţinut că reclamantul înţelege să se folosească de un argument asupra căruia s-a statuat în mod definitiv într-o speţă similară (decizia nr. 501/15.03.2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2021), unde instanţa de recurs a menţinut hotărârea instanţei de fond prin care s-a respins cererea de chemare în judecată ca prescrisă prin admiterea excepţiei dreptului material la acţiune.

S-au mai invocat prevederile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., ce reglementează prezumţia legală de lucru judecat, care reprezintă manifestarea pozitivă a autorităţii de lucru judecat, arătând că oricare dintre părţile unui litigiu are posibilitatea de a opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.

A solicitat respingerea cererii de recurs ca inadmisibilă şi neîntemeiată.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu privire la primul motiv de casare invocat, subsumat dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a susţinut că hotărârea atacată este nelegală, întrucât a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 477 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că instanţa de apel a calificat din oficiu întâmpinarea formulată de Autoritatea pentru Restituirea Proprietăţilor în calea de atac ca fiind apel incident, deşi Statul român a formulat apel exclusiv împotriva sentinţei civile nr. 470 din 20 aprilie 2023 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă iar nu şi împotriva încheierii de şedinţă din 8 iunie 2022 prin care a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

S-a învederat şi faptul că încheierea a intrat în puterea lucrului judecat, fiind o încheiere definitivă şi chiar şi în ipoteza calificării ca apel incident a întâmpinării, nu se putea critica decât actul de procedură din cererea principală de apel, dat fiind caracterul accesoriu al apelului incident.

Înalta Curte consideră fondată critica invocată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în sensul că instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii prevăzut de art. 9 C. proc. civ., atunci când a calificat drept apel incident un simplu argument adus de către intimată în apărare, prin întâmpinarea depusă la apelul statului.

Este adevărat că între principiile care guvernează materia dreptului civil există o strânsă legătură, iar dreptul de dispoziţie al părţilor trebuie corelat şi cu dispoziţiile art. 22 alin. (4) C. proc. civ., referitoare la rolul judecătorului în aflarea adevărului, în conformitate cu care "Judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor sau faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire. În acest caz, judecătorul este obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă", însă manifestarea rolului activ al judecătorului nu se poate realiza decât în contextul respectării celorlalte principii fundamentale ale procesului civil, în măsura în care nu sunt incompatibile cu regulile de judecată specifice momentului procesual respectiv.

În speţă, analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte observă că, în absenţa unei confirmări explicite a părţii interesate, în urma punerii în discuţie a naturii apărării formulate în întâmpinarea la apel cu privire la incidenţa prescripţiei şi în condiţiile în care nu există elemente în cadrul întâmpinării care să sugereze că intimata ar fi înţeles să conteste încheierea de şedinţă din 8 iunie 2022, curtea de apel nu avea îndreptăţirea de a se autoînvesti cu o cale de atac nedeclarată de partea care ar fi putut fi interesată de aceasta.

Procedând astfel, se reţine că instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii, a soluţionat un apel care nu a fost declarat şi cu care nu a fost învestită, afectând astfel drepturile şi interesele procesuale ale apelantului principal, care s-a văzut pus în situaţia de a se relua în discuţie o excepţie deja soluţionată în favoarea sa de către prima instanţă, soluţie neatacată şi intrată în puterea lucrului judecat.

Repunerea în discuţie a soluţiei de respingere a excepţiei ridicate la prima instanţă, anume a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, implica obligativitatea formulării exprese a intenţiei de a apela (fie pe cale principală, fie în mod incident) respectiva soluţie de către partea interesată, întrucât simpla reproducere a unor texte legale referitoare la prescripţie în cuprinsul întâmpinării nu putea fi echivalată declarării unei căii de atac.

Calea de atac a apelului, fie el şi incident, se obiectivează în intenţia reală a părţii de a modifica într-un anumit sens sentinţa apelată. O întâmpinare poate fi calificată drept apel incident numai în măsura în care se manifestă în cuprinsul ei intenţia declarată de desfiinţare/schimbare a unei soluţii, lipsa menţionării termenului "apel" fiind doar rezultatul unei erori materiale, a unei omisiuni neintenţionate; intenţia de atacare a unei hotărâri, care trebuie indicată, e necesar să fie însă certă şi explicită, iar nu doar dedusă din implicaţiile posibile ale unor apărări formulate într-o întâmpinare.

În Cartea a II-a, Titlul II, "Căile de atac" a C. proc. civ., se analizează condiţiile intrinseci ale cererii de apel, obligatorii din punct de vedere al formei actului de procedură, dar şi din punct de vedere al fondului acestuia, precum şi condiţiile extrinseci vizând obligaţiile apelantului.

În secţiunea vizând indicarea hotărârii apelate s-a arătat că această cerinţă conţine în mod subînţeles, dar neîndoielnic, obligaţia formulării unei cereri scrise de apel, cu obligaţia de a preciza motivele de fapt şi de drept care permit controlul judiciar complet, iar în privinţa apelului incident, prevederile art. 472 C. proc. civ. subliniază condiţia cerinţei scrise, a obiectului acestui tip de apel şi a cerinţei comune de indicare a hotărârii apelate.

Pentru a produce efectele pentru care s-a îndeplinit un act procedural, trebuie respectate condiţiile de formă şi de fond în absenţa cărora nu este posibilă derularea procesului civil.

Înalta Curte reţine că, având în vedere cele enunţate anterior, se poate observa că hotărârea pronunţată de curtea de apel a fost dată cu încălcarea normelor de procedură referitoare la principiul disponibilităţii şi la condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească declararea unui apel, astfel încât motivul de casare întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 este fondat, urmând a se admite recursul şi a se casa decizia şi încheierea recurate şi a se trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, care va avea de soluţionat doar apelul principal declarat de Statul Român.

Referitor la motivul de casare invocat de recurent şi întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care se critică admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, Înalta Curte constată că, aşa cum s-a mai arătat, excepţia prescripţiei a fost rezolvată în mod definitiv prin încheierea de şedinţă a Tribunalului Bucureşti din 6 iunie 2022, care, neapelată fiind, a dobândit autoritate de lucru judecat, motiv pentru care nu mai poate face obiect al analizei instanţei de recurs.

Urmează ca instanţa de apel să tranşeze în aceste coordonate apelul principal cu care a fost învestită şi să dispună, pe cale de consecinţă, numai în limitele trasate de apelantul principal, Statul Român.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor împotriva deciziei civile nr. 265A din 12 martie 2024 şi a încheierii de şedinţă din 16 ianuarie 2024, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Casează decizia şi încheierea recurate şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 decembrie 2024.