Civil action barred by criminal settlement: scope of res judicata and extinguishment of accessory civil liability under Article 132 of the old Criminal Code

Şedinţa publică din data de 29 octombrie 2024

Asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:

1.1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Neamţ, secţia I civilă şi de contencios administrativ, la data de 9 decembrie 2022, sub nr. x/2022, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând obligarea acestuia la daune materiale în cuantum de 380.000 RON şi daune morale în valoare de 120.000 RON, actualizate la data executării, cu dobânda legală şi rata de inflaţie, cu cheltuieli de judecată.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Neamţ, secţia I civilă şi de contencios administrativ

Prin sentinţa civilă nr. 879 din data de 10 octombrie 2023, Tribunalul Neamţ, secţia I civilă şi de contencios administrativ a respins, ca neîntemeiată, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată prin întâmpinare de către pârâtul B., şi a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B., ca neîntemeiată.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă

Prin decizia civilă nr. 102 din data de 21 februarie 2024, pronunţată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă a admis apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 879 din data de 10 octombrie 2023, pronunţate de Tribunalul Neamţ, secţia I civilă şi de contencios administrativ, în contradictoriu cu intimatul-pârât B..

A anulat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Neamţ, menţinând dispoziţia cu privire la soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

II. Calea de atac exercitată în cauză

II.1. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Împotriva deciziei civile nr. 102 din data de 21 februarie 2024, pronunţate în dosarul nr. x/2022 de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, a declarat recurs pârâtul B..

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 20 mai 2024, sub nr. x/2022, fiind repartizată aleatoriu spre soluţionare completului de judecată nr. 2.

II.2. Motivele de recurs

Invocând incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi, rejudecându-se cauza, respingerea apelului ca nefondat.

Prin primul motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurentul-pârât a susţinut că instanţa de apel a apreciat în mod greşit că "nu există lucru judecat faţă de hotărârea definitivă pronunţată în dosarul de insolvenţă/faliment al asiguratorului atât timp cât pârâtul din prezenta cauză nu avea calitatea de parte în acel dosar, pentru că lucrul judecat presupune triplă identitate de părţi (în primul rând), de obiect şi de cauză".

A arătat că, în viziunea instanţei de apel, "dacă s-ar admite o asemenea soluţie (adică dacă s-ar respinge cererea de chemare în judecată în temeiul puterii de lucru judecat a unei hotărâri anterioare s.n.) atunci o parte care a pierdut un litigiu faţă de o anumită parte ar urma automat să piardă şi faţă de alte persoane, pe calea invocării aşa-zisei puteri de lucru judecat, în fapt cu încălcarea evidentă a principiului de drept/regulii potrivit căreia hotărârea judecătorească este obligatorie şi are efect numai între părţile litigante – art. 435 alin. (1) din C. proc. civ., la fel ca şi în cazul actului juridic civil, care îşi poate produce efectele numai faţă de părţile (semnatare); dând acelaşi efect puterii de lucru judecat, instanţa a ocolit în realitate condiţia triplei identităţi pentru a ajunge la aceeaşi soluţie, a respingerii cererii pe aceeaşi excepţie a autorităţii de lucru judecat, pe care a considerat-o putere de lucru judecat însă numai pentru că nu exista identitatea de părţi, acordând numai formal dreptul la judecarea cererii petentului pe fondul acesteia".

Recurentul-pârât a susţinut că, în realitate, aşa cum s-a reţinut şi în doctrină, "oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă", posibilitate care decurge din efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, conform căruia "partea care a câştigat procesul (...) se poate prevala într-o nouă judecată de dreptul recunoscut printr-o hotărâre judecătorească".

A subliniat că s-a arătat că, în acest caz, "pentru ca o hotărâre să poată fi opusă cu autoritate de lucru judecat, nu interesează existenţa triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză între cele două litigii, ci este suficient ca în judecata ulterioară să fie adusă în discuţie o chestiune litigioasă care să aibă legătură cu ceea ce s-a soluţionat anterior, aşa încât aceasta să nu mai poată fi contrazisă, indiferent dacă rezolvarea a fost dată prin dispozitiv sau numai prin considerente (...)"

Totodată, a susţinut şi că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, contrar opiniei instanţei de apel, în practica sa, utilizează distincţia operată de instanţa de fond între excepţia autorităţii de lucru judecat şi puterea de lucru judecat.

Astfel, a arătat că, în opinia instanţei supreme, "condiţia de aplicare a autoritătii de lucru judecat presupune identitatea de acţiuni (părţi, obiect şi cauză juridică) ce opreşte repetarea judecăţii, iar puterea, prezumţia de lucru judecat, impune consecvenţa în judecată, astfel că ceea ce s-a constatat şi statuat printr-o hotărâre nu trebuie să fie contrazis printr-o altă hotărâre".

A menţionat că în cauza soluţionată prin decizia nr. 1777 din data de 25 iunie 2015, Înalta Curte a reţinut că, "în mod corect, instanţa de apel a precizat că nu respinge acţiunea în baza autorităţii de lucru judecat, ci are obligaţia de a judeca în fond, însă soluţia trebuie să ţină cont de dezlegarea deja dată asupra problemei de drept deduse judecăţii, dând eficienţă prezumţiei de lucru judecat, că a mai fost odată dezlegată chestiunea litigioasă".

Ca atare, a solicitat să se aibă în vedere că, prin sentinţa civilă nr. 879 din data de 10 octombrie 2023 pronunţată de Tribunalul Neamţ în cauza de faţă, s-a reţinut puterea de lucru judecat a considerentelor sentinţei civile nr. 6257 din data de 17 octombrie 2016, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, definitivă prin decizia civilă nr. 404 din data de 17 octombrie 2016 (în realitate 23 februarie 2017) a Curţii de Apel Bucureşti, cu privire la faptul că între reclamant şi pârât a intervenit împăcarea ce înlătură însuşi dreptul reclamantului de a formula o acţiune civilă pe cale separată.

A apreciat că se impune a se observa şi faptul că, în considerarea aceloraşi argumente, s-a respins acţiunea formulată de către reclamant în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, prin sentinţa civilă nr. 5053 din 19 decembrie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2017 de Curtea de Apel Bucureşti, iar, prin decizia civilă nr. 2495 din data de 15 aprilie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a respins, ca nefondat, recursul formulat împotriva sentinţei civile nr. 5053 din data de 19 decembrie 2017.

În dezvoltarea celui de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 132 din vechiul C. pen., referitoare la împăcarea părţilor.

Astfel, a arătat că, prin rezoluţia din 30 aprilie 2013 dată în dosarul penal nr. x/2012 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Piatra Neamţ, s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de numitul B. sub aspectul săvârşirii unei infracţiuni de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin. (2) şi alin. (4) C. pen. de la 1969.

Recurentul-pârât a precizat că, în considerentele rezoluţiei, s-a reţinut că, în cauză, este incident cazul prevăzut de art. 10 lit. h) C. proc. pen. din 1969, întrucât între făptuitorul B. şi persoana vătămată A. a intervenit împăcarea părţilor.

A solicitat a se avea în vedere faptul că potrivit art. 132 alin. (1) C. pen. de la 1969 (în vigoare atât la data accidentului rutier soldat cu vătămarea corporală a numitului A., cât şi la data emiterii rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale din data de 30 aprilie 2013): "împăcarea părţilor în cazurile prevăzute de lege înlătură răspunderea penală şi stinge şi acţiunea civilă".

De asemenea, a arătat că art. 184 alin. (6) C. pen. de la 1969 prevede că, pentru faptele prevăzute la art. 184 alin. (2) şi (4) împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.

Totodată, a afirmat că, potrivit doctrinei în materie, împăcarea părţilor constituie înţelegerea, intervenită între persoana vătămată şi infractor, de a pune capăt conflictului născut din săvârşirea infracţiunii, înlăturând astfel consecinţele sale penale şi civile şi de a împiedica, astfel, punerea în mişcare a acţiunii penale sau, dacă procesul penal a început, a-l face să înceteze; astfel că împăcarea părţilor produce efecte dacă este totală şi necondiţionată, acestea fiind două dintre condiţiile pe care această înţelegere trebuie să le îndeplinească, condiţii care reclamă faptul că împăcarea nu trebuie să fie parţială cu privire la aspectul penal sau civil al procesului, ci trebuie să aibă în vedere stingerea conflictului dintre părţi, atât în aspectul să penal, cât şi civil.

A subliniat că verificarea întrunirii acestor condiţii ale împăcării s-a făcut de către organul de urmărire penală la data emiterii rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale, iar persoana vătămată, în situaţia în care ar fi fost nemulţumită de rezoluţia procurorului de neîncepere a urmăririi penale avea posibilitatea formulării unei plângeri conform art. 278 şi art. 2781 C. proc. pen. din 1969.

Recurentul-pârât a arătat şi că, în speţă, partea adversă nu a făcut dovada faptului că ar fi contestat rezoluţia procurorului în ceea ce priveşte legalitatea soluţiei prin care s-a constatat intervenirea împăcării părţilor, astfel că, pe cale de consecinţă, soluţia procurorului are caracter definitiv şi nu poate fi verificată pe calea unei acţiuni în faţa unei instanţe civile, opunându-se cu autoritate de lucru judecat.

Prin urmare, a considerat că susţinerile intimatului-reclamant, preluate de către instanţa de apel, potrivit cu care împăcarea ar fi intervenit doar sub aspectul laturii penale, nu pot fi primite, această concluzie fiind rezultatul unei greşite interpretări a dreptului material, respectiv a efectelor pe care instituţia împăcării părţilor, reglementată de art. 132 alin. (1) C. pen. de la 1969, le produce în planul răspunderii penale şi al răspunderii civile derivate din fapta penală.

În ceea ce priveşte aceste efecte juridice ale împăcării părţilor, a susţinut că acestea sunt precis determinate prin lege şi scot în evidenţă natura juridică a acestei instituţii de drept, respectiv aceea de cauză care înlătură răspunderea penală a infractorului.

Or, având în vedere caracterele statornicite la nivel doctrinar şi jurisprudenţial pentru această instituţie de a fi totală şi necondiţionată, este evident că împăcarea părţilor înlătură şi răspunderea civilă pentru prejudiciul cauzat prin infracţiune.

Astfel, în opinia recurentului-pârât, contrar interpretării date de instanţa de apel dispoziţiilor legale de drept material privind natura juridică şi efectele împăcării părţilor, această cauză de înlăturare a răspunderii penale, a cărei incidenţă a fost stabilită cu titlu definitiv prin rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale din 30 aprilie 2013, înlătură însuşi dreptul intimatului-reclamant de a formula o acţiune civilă pe cale separată.

II.3. Apărările formulate în cauză

II.3.1. Întâmpinarea

Intimatul-reclamant A. nu a depus întâmpinare.

II.4. Procedura desfăşurată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

După efectuarea procedurilor de comunicare reglementate de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 9 august 2024, Înalta Curte, în temeiul art. 4711 C. proc. civ., a fixat termen de judecată la data de 29 octombrie 2024, când a reţinut cauza în pronunţare asupra recursului.

II.5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Examinând decizia recurată, în raport cu criticile formulate, cu actele dosarului şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Prin primul motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurentul-pârât a susţinut că instanţa de apel a încălcat puterea de lucru judecat a considerentelor sentinţei definitive nr. 6257 din data de 17 octombrie 2016, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, apreciind în mod greşit că, în speţă, "nu există lucru judecat faţă de hotărârea definitivă pronunţată în dosarul de insolvenţă/faliment al asiguratorului".

În cauză, prima instanţă a respins, ca neîntemeiată acţiunea formulată de intimatul-reclamant A., reţinând, în esenţă, că prin sentinţa civilă nr. 6257 din data de 17 octombrie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2015, s-a reţinut cu autoritate de lucru judecat că "între reclamant şi pârât a intervenit împăcarea părţilor, iar împăcarea părţilor înlătură însuşi dreptul reclamantului de a formula o acţiune civilă pe cale separată".

În plus, a constatat că, în considerarea aceloraşi argumente s-a respins acţiunea formulată de intimatul-reclamant în contradictoriu cu Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în dosarul nr. x/2017.

Curtea de apel, soluţionând calea de atac declarată de reclamant împotriva sentinţei tribunalului, a reţinut că în mod greşit prima instanţă a apreciat că este incidentă puterea lucrului judecat a considerentelor hotărârii definitive pronunţate în dosarul de insolvenţă/faliment al asiguratorului, sub aspectul că împăcarea părţilor înlătură dreptul reclamantului de a formula o acţiune civilă pe cale separată.

În esenţă, instanţa de apel a apreciat că nu există lucru judecat faţă de hotărârea (definitivă) pronunţată în dosarul de insolvenţă/faliment al asigurătorului, atât timp cât pârâtul din prezenta cauză nu avea calitate de parte în acel dosar, pentru că lucrul judecat presupune tripla identitate, de părţi (în primul rând), de obiect şi de cauză, faţă de dosarul de faliment existând doar ultimele două condiţii din cele trei, cumulativ prevăzute de art. 431 C. proc. civ., considerente pentru care nu putea fi admisă excepţia puterii/autorităţii de lucru judecat.

Analizând critica recurentului-reclamant formulată sub acest aspect, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, fiind legală concluzia la care a ajuns curtea de apel, în sensul că nu operează autoritatea de lucru judecat, însă cu precizarea că, în cauză, ceea ce s-a pus în discuţie este efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, valorificat de tribunal în adoptarea soluţiei de respingere a acţiunii ca neîntemeiate, şi nu efectul negativ al acesteia.

Astfel, cel mai important efect al hotărârilor judecătoreşti este autoritatea de lucru judecat, odată rezolvat un litigiu, printr-o hotărâre rămasă definitivă, nemaifiind permisă redeschiderea conflictului, ceea ce s-a judecat trebuind, aşadar, respectat şi nu mai poate fi contestat de părţi şi de succesorii lor în drepturi.

În ceea ce priveşte efectele autorităţii lucrului judecat, art. 431 C. proc. civ. reglementează deopotrivă efectul negativ şi pe cel pozitiv, arătând că: "(1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect. (2) Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă."

Efectul negativ, ce presupune tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, se invocă pe calea excepţiei autorităţii de lucru judecat, care poate fi invocată de instanţă sau de părţi în orice stare a pricinii.

Pe de altă parte, în ceea ce priveşte efectul pozitiv al autorităţii lucrului judecat, consacrat de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., acesta presupune la rândul său condiţia identităţii de părţi, referindu-se la aceleaşi părţi care au participat în litigiul iniţial.

Ca atare, nu este permis să se opună unui terţ faţă de primul proces, cu valoare de adevăr, o chestiune dezlegată într-un litigiu la care nu a participat şi în care nu a avut posibilitatea să-şi expună punctul de vedere şi să formuleze apărări, în sens contrar aflându-ne chiar în situaţia în care s-ar putea reţine o încălcare a dreptului de acces la o instanţă cu privire la chestiuni pe care nu a avut niciodată ocazia să le conteste.

Astfel, efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat presupune existenţa identităţii de părţi, întocmai ca efectul negativ, disticţia dintre cele două efecte ale autorităţii de lucru judecat fiind generată de celelalte cerinţe ce trebuie întrunite, respectiv de împrejurarea că efectul pozitiv impune doar o identitate de chestiuni litigioase între primul şi cel de-al doilea proces, în timp ce efectul negativ este condiţionat şi de o identitate de obiect şi cauză.

În plus, se cuvine a se menţiona că obligativitatea efectelor hotărârii judecătoreşti presupune tot identitate de părţi, iar, faţă de terţi, hotărârea judecătorească este opozabilă ca un fapt juridic în sens restrâns, având valoarea de probă, potrivit art. 435 C. proc. civ.

Or, în speţă, sentinţa civilă nr. 6257 din data de 17 octombrie 2016 a fost pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă în dosarul nr. x/2015, având ca obiect "contestaţie împotriva tabelului preliminar al creanţelor formulată în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 85/2014 de creditorul A. în contradictoriu cu C. S.A., C. S.A. prin lichidator judiciar D. şi C. S.A. prin administrator judiciar E..

Prin urmare, litigiul în care a fost pronunţată hotărârea a cărei autoritate de lucru judecat pretinde recurentul-pârât că a fost nesocotită de către instanţa de apel s-a purtat între intimatul-reclamant din prezenta pricină şi asigurator, recurentul-pârât nefiind parte în respectiva cauză.

Or, aşa cum s-a arătat anterior, pentru a opera autoritatea de lucru judecat a hotărârii date în procesul anterior (indiferent că este vorba despre efectul negativ sau pozitiv al acesteia) este necesar să existe identitate între părţile celor două pricini, condiţie care nu este îndeplinită în cauză.

Ca atare, în acest context, în speţă, nu putea fi valorificat efectul pozitiv al lucrului judecat, chiar şi dacă s-ar fi ajuns la concluzia că aspectul litigios tranşat anterior ar fi fost acelaşi cu cel supus analizei în prezentul litigiu, lipsa identităţii părţilor făcând de prisos o atare verificare.

Faţă de cele anterior arătate din perspectiva identităţii de părţi cerute pentru a opera efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, nu prezintă relevanţă împrejurarea, susţinută de către recurentul-pârât (în acord cu argumentele primei instanţe), că acţiunea formulată de intimatul-reclamant în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor (soluţionată prin sentinţa civilă nr. 5053 din data de 19 decembrie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2017, definitivă prin decizia nr. 2495 din data de 15 aprilie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie) a fost respinsă în considerarea aceloraşi argumente reţinute în prezentul litigiu de către prima instanţă.

În concluzie, Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticii recurentului-pârât, prin care acesta a susţinut nesocotirea de către instanţa de apel a autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 6257 din data de 17 octombrie 2016, pronunţate de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2015.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, susţinând incidenta ipotezei prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a afirmat că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 132 din vechiul C. pen. referitoare la împăcarea părţilor.

Sub acest aspect, în considerentele deciziei recurate, instanţa de apel, faţă de dispoziţiile art. 132 alin. (1) C. pen., a reţinut că "Împăcarea părţilor în cazurile prevăzute de lege înlătură răspunderea penală şi stinge şi acţiunea civilă", lăsând loc ca acţiunea civilă stinsă, pentru faptul că era accesorie răspunderii penale, să fie soluţionată de instanţa civilă, fiind clar că folosirea în acelaşi alineat a noţiunii de înlăturare a răspunderii penale faţă de noţiunea de stingere a acţiunii civile a avut ca scop diferenţierea celor două soluţii după efectele lor, în cazul răspunderii penale operând înlăturarea (definitivă), în timp ce acţiunea civilă, care nu mai putea fi soluţionată ca accesoriu de instanţa penală, legea lăsa deschisă posibilitatea ca aceasta să poată fi soluţionată, la cererea victimei, de către instanţa civilă, fapt care înseamnă că cele două noţiuni nu se pot confunda.

În plus, a arătat că, potrivit art. 1365 din C. civ., instanţa civilă nu este legată de dispoziţiile legii penale şi nici de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite, de unde rezultă că prima instanţă putea fi ţinută numai de legea civilă ori de hotărârea penală definitivă prin care s-a soluţionat definitiv şi latura/acţiunea civilă, iar dacă nu a fost soluţionată în cadrul procesului penal, pretinsa faptă penală devine de fapt un delict civil care se judecă în întregime potrivit legii civile.

A constatat că, în speţă, prin succesiunea faptelor şi soluţiilor date până în prezent intimatului-reclamant i-a fost negat dreptul la despăgubire şi la un acces efectiv la instanţă cu privire la acest drept, asigurarea civilă fiind una obligatorie şi garantată de stat, deşi în cererea sa de împăcare a arătat că renunţă numai la latura penală, iar procurorul nu a arătat în dispozitivul ordonanţei că a soluţionat în vreun fel latura civilă a cauzei.

Totodată, a apreciat că intimatului-reclamant nu-i poate fi imputată în vreun fel pasivitatea în ce priveşte urmărirea despăgubirilor pentru daunele aduse prin accident.

Înalta Curte, constată că, potrivit situaţiei de fapt stabilite de către instanţele devolutive, în speţă, intimatul-reclamant a învestit instanţa cu o acţiune în pretenţii, prin care a solicitat despăgubiri (daunele materiale şi morale) pentru prejudiciul suferit în urma accidentului din data de 12 decembrie 2012, provocat de recurentul-pârât.

Prin rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale din data de 30 aprilie 2013, în dosarul nr. x/2012 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Piatra Neamţ, s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de recurentul-pârât B. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de vătămare corporală din culpă, prevăzute de art. 184 alin. (2) şi alin. (4) C. proc. pen., reţinându-se că, potrivit art. 132 alin. (1) C. pen., împăcarea părţilor în cazurile prevăzute de lege înlătură răspunderea penală şi stinge şi acţiunea civilă, iar conform art. 184 alin. (6) C. pen., pentru faptele prevăzute de art. 184 alin. (2) şi (4) C. pen., împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.

Înţelegerea intervenită între persoana vătămată şi făptuitor, în urma căreia părţile se pun de acord să înceteze procesul penal, este reglementată de instituţia juridică a împăcării părţilor, reglementată în vechiul C. pen. de art. 132, potrivit căruia: " (1) Împăcarea părţilor în cazurile prevăzute de lege înlătură răspunderea penală şi stinge şi acţiunea civilă. (2) Împăcarea este personală şi produce efecte numai dacă intervine până la rămânerea definitivă a hotărârii. (3) Pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu împăcarea se face numai de reprezentanţii lor legali. Cei cu capacitate de exerciţiu restrânsă se pot împăca cu încuviinţarea persoanelor prevăzute de lege. Împăcarea produce efecte şi în cazul în care acţiunea penală a fost pusă în mişcare din oficiu."

Din dispoziţiile legale anterior enunţate, rezultă că, deoarece acţiunea civilă este subsidiară în procesul penal, legiuitorul a prevăzut ca, prin împăcarea părţilor, fapt care duce la înlăturarea răspunderii penale, partea vătămată să renunţe şi la eventualele despăgubiri cerute făptuitorului.

Ca atare, împăcarea părţilor pune capăt conflictului născut între persoana vătămată şi făptuitor în urma săvârşirii infracţiunii, înţelegere care, în anumite cazuri prevăzute de lege, înlătură răspunderea penală a infractorului.

Pentru a-şi produce efectele, împăcarea trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să intervină în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede că împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală; să se facă între partea vătămată şi faptuitor; să fie personală; să fie totală, necondiţionată şi definitivă, adică trebuie să pună capăt în mod complet şi definitiv conflictului dintre părţi.

Împăcarea este totală atunci când stinge conflictul în întregime, adică atât pe latură penală, cât şi pe latura civilă a acestuia, este necondiţionată atunci când stingerea litigiului nu este supusă unor condiţii şi este definitivă atunci când este hotărâtă pentru totdeauna, iar nu temporar şi provizoriu.

Altfel spus, ca efect al înlăturării răspunderii penale, cu consecinţa încetării procesului penal, nu va mai putea fi exercitată în continuare nici acţiunea civilă alăturată acţiunii penale deoarece, în procesul penal, acţiunea civilă este un accesoriu al acţiunii penale, conform art. 132 alin. (1) C. pen.

Pentru a produce efecte, împăcarea trebuie să intervină cel mai târziu până la rămânerea definitivă a hotărârii cu privire la infracţiunea săvârşită potrivit art. 132 alin. (2) C. pen.. Ea poate interveni însă şi în orice fază a procesului penal, adică atât în faza de urmăririi penale, cât şi în faza judecăţii, în orice stadiu al acesteia.

Or, în speţă, aşa cum s-a arătat anterior, prin rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale din data de 30 aprilie 2013, dată în dosarul nr. x/2012 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Piatra Neamţ, s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de recurentul-pârât B. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de vătămare corporală din culpă, prevăzute de art. 184 alin. (2) şi alin. (4) C. proc. pen., reţinându-se că, potrivit art. 132 alin. (1) C. pen., împăcarea părţilor în cazurile prevăzute de lege înlătură răspunderea penală şi stinge şi acţiunea civilă.

Împrejurarea că între părţi a intervenit împăcarea (potrivit declaraţiei menţionate în referatul Poliţiei Municipiului Piatra Neamţ cu propunere de a nu se începe urmărirea penală, care a stat la baza emiterii rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale) nu a fost contestată, nefiind formulată plângere împotriva rezoluţiei procurorului.

Ca atare, fiind o împăcare realizată în condiţiile art. 132 C. pen., aceasta are efecte atât asupra laturii penale, cât şi a laturii civile, prin stingerea acţiunii civile, care este un accesoriu al acţiunii penale şi, din moment ce părţile s-au împăcat, nu se mai continuă acţiunea civilă, nefiind posibilă promovarea unei acţiuni în despăgubiri formulate la instanţa civilă.

Astfel, Înalta Curte constată caracterul fondat al criticii prin care recurentul-pârât a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 132 din vechiul C. pen. referitoare la împăcarea părţilor, împrejurare ce determină incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în contextul aplicării greşite a normei de drept material, ce a dus la soluţia dată de curtea de apel.

Prin urmare, în temeiul art. 496 alin. (1) şi art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei civile nr. 102 din data de 21 februarie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel, urmând ca, în rejudecarea apelului, să fie avute în vedere dezlegările date prin prezenta decizie, atât în ceea ce priveşte autoritatea de lucru judecat, cât şi efectele împăcării părţilor asupra acţiunii prin care se solicită repararea prejudiciului cauzat prin producerea accidentului rutier a cărui victimă a fost intimatul-reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei civile nr. 102 din data de 21 februarie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 29 octombrie 2024.