Recusal appeal timeliness under Civil Procedure Code Art. 53(1): premature filing before final judgment on the merits and judicial impartiality challenges

Şedinţa publică din data de 22 ianuarie 2025

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin încheierea de şedinţă din 13.06.2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a anulat, ca netimbrată, cererea de recuzare formulată de A. împotriva doamnelor judecător B. şi C., membre în completul C3 RPICIV; a respins, ca nefondată, cererea de recuzare împotriva doamnei judecător D., membră a aceluiaşi complet.

2. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., petentul A..

Recurentul a arătat că raţionamentul completului desemnat cu soluţionarea cererii de recuzare este nelegal, întrucât în mod greşit s-a reţinut că doamna judecător în raport cu care a fost respinsă, ca nefondată, cererea de recuzare nu a fost membru în completul de judecată 2 recurs în dosarul nr. x/2018.

Încheierea interlocutorie din 07 februarie 2022 a fost pronunţată de completul 2 recurs în dosarul nr. x/2018, în componenţa: preşedinte E., judecător D., judecător F..

Întrucât prin această încheiere instanţa a respins excepţia nulităţii recursului, menţionând că urmează să analizeze recursul ulterior, este clar că completul de judecată 2 recurs, încă de la acea dată, avea planul făcut, deoarece, dacă a găsit ceva nelegal, trebuia să soluţioneze recursul de la acel termen.

Mai mult, doamna judecător faţă de care a fost respinsă cererea sa recuzare pleacă de la completul 2 recurs şi formează completul 3 recurs, pentru a bloca toate cererile de recuzare, în condiţiile în care îşi spusese părerea în dosar.

Doamna judecător F., care a făcut parte din completul 2 recurs pentru solutionarea dosarului nr. x/2018 şi a pronunţat încheierea interlocutorie din 07 februarie 2022, când a fost pusă în situaţia să-şi spună o nouă părere în dosarul nr. x/2018, s-a abţinut.

Recurentul învederează că Înalta Curte, prin încheierea nr. 113 din 25 ianuarie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2022, a admis cererea de abţinere a doamnei judecător F., pe motiv că a pronunţat încheieri interlocutorii (între care şi încheierea din 07 februarie 2022) în dosarul nr. x/2018 al Curţii de Apel Bucureşti.

Prin urmare, se impune admiterea recursului, anularea încheierii atacate şi a tuturor încheierilor şi deciziilor pronunţate în recurs în dosarul nr. x/2018, cu consecinţa repartizării dosarului la un alt complet de judecată, cu reluarea judecăţii de la momentul imparţialităţii completului de judecată.

În cadrul memoriului de recurs, petentul a formulat, cu titlu prealabil, o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 53 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 41 şi art. 50 C. proc. civ., precum şi o cerere de sesizare a Înaltei Curţi pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, pentru a lămuri dispoziţiile art. 41 raportat la art. 50 şi art. 53 alin. (1) C. proc. civ.

Recurentul a depus apoi la dosar memorii distincte privind aceste solicitări, dezvoltând-o pe fiecare în parte, după cum urmează:

- Referitor la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 53 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 41 şi art. 50 C. proc. civ., petentul a reiterat motivele de recurs împotriva încheierii de şedinţă din 13.06.2024 şi a arătat că reglementarea dată termenului de recurs prin dispoziţiile art. 53 alin. (1) C. proc. civ. încalcă dreptul la un proces echitabil, dreptul de judecată a cererii de recuzare în două trepte şi principiul imparţialităţii obiective.

Având în vedere că hotărârea primei instanţe, cea care judecă cererea de recuzare, este întotdeauna dată cu nerespectarea principiului imparţialităţii obiective, rezultă că, în realitate, există doar un singur grad de jurisdicţie care îndeplineşte exigenţele dreptului la un proces echitabil, şi anume recursul împotriva încheierii prin care a fost respinsă cererea de recuzare.

Primul nivel de jurisdicţie este inutil şi inefectiv din perspectiva dreptului la un proces echitabil, pentru că nu respectă o cerinţă esenţială a acestuia şi, în consecinţă, este contrar art. 21 alin. (3) şi art. 124 alin. (2) din Constituţie, întrucât judecători din completul 3 recurs, care judecă cererea de recuzare a completului 2 recurs, au pronunţat încheieri interlocutorii în completul 2 recurs.

Astfel, pentru un proces echitabil, instanţa superioară trebuie să poată analiza, înainte de comunicarea hotărârii definitive în recurs, motivele de incompatibilitate absolută cu privire la încheierea prin care a fost respinsă cererea de recuzare şi să se pronunţe în acest sens, iar recursul pe recuzare să nu mai fie respins, ca prematur formulat.

Dacă ar exista motive de incompatibilitate absolută cu privire la instanţa care a soluţionat cererea de recuzare, întrucât nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale (art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.) cu privire la pronunţarea încheierii prin care a fost respinsă cererea de recuzare, să se poată formula şi depune recurs în termen de 5 de la comunicarea încheierii, iar nu să se aştepte pentru cazurile şi motivele de incompatibilitate absolută până la comunicarea hotărârii definitive pronunţe în recurs.

Deci, în caz de incompatibilitate absolută cu privire la încheierea prin care a fost respinsă cererea de recuzare formulată în recurs, cauza (recurs împotriva recuzării) să fie soluţionată în paralel de două instanţe (instanţa de recurs pe fond şi instanţa de recurs pe recuzare).

Recurentul a învederat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate ale cererii de sesizare, respectiv textul art. 53 alin. (1) C. proc. civ. are legătură cu cauza, este în vigoare, nu a fost declarat neconstituţional şi contravine dispoziţiilor art. 41, art. 50 şi art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

- Referitor la cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu pronunţarea unei hotărâri prealabile, pentru a lămuri dispoziţiile art. 41 raportat la art. 50 şi art. 53 alin. (1) C. proc. civ., petentul a expus, din nou, întreaga situaţie şi motivare din cadrul memoriului de recurs îndreptat împotriva încheierii din 13.06.2024 şi a arătat că, în dosarul nr. x/2018 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost schimbată în mod nelegal, de 5 ori, componenţa completului de judecată 2 recurs, fapt care l-a determinat să formuleze cereri de recuzare în acest sens.

Recurentul a învederat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 C. proc. civ., respectiv există o cauză în curs de judecată, aceasta se află în recurs, chestiunea de drept enunţată este nouă şi nu face problema unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare ori a unei sesizări pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile.

Prin urmare, solicită Înaltei Curţi, în cadrul procedurii judiciare menţionate, să se pronunţe în sensul dacă judecătorul care a pronunţat încheieri interlocutorii în recurs poate să facă parte din completul învestit cu soluţionarea cererii de recuzare, dacă îşi poate evalua direct sau indirect încheierile interlocutorii pronunţate în recurs până la acel moment, respectiv dacă pentru motive de nulitate absolută a încheierii prin care a fost respinsă cererea de recuzare, recursul împotriva încheierii să poată fi soluţionat independent de soluţia pe fondul recursului, în termen de 5 zile de la comunicarea deciziei de soluţionare a recursului.

În temeiul art. 520 alin. (2) C. proc. civ., recurentul solicită suspendarea judecăţii până la pronunţarea Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în sensul celor solicitate.

3. Apărări formulate în cauză

În cauză nu s-a formulat întâmpinare.

4. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, care nu au formulat puncte de vedere, iar prin rezoluţie a fost stabilit termen de judecată în cameră de consiliu, fără citare părţi, la 22.01.2025.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

i. În ceea ce priveşte cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 53 alin. (1) C. proc. civ., raportate la prevederile art. 41 şi art. 50 din acelaşi cod:

Dispoziţiile contestate în speţă, sub aspectul neconstituţionalităţii, respectiv art. 41 alin. (1) C. proc. civ., prevăd că "judecătorul care a pronunţat o încheiere interlocutorie sau o hotărâre prin care s-a soluţionat cauza nu poate judeca aceeaşi pricină în apel, recurs, contestaţie în anulare sau revizuire şi nici după trimiterea spre rejudecare, cu excepţia cazului în care este chemat să se pronunţe asupra altor chestiuni decât cele dezlegate de instanţa de apel sau, după caz, de recurs", cele ale art. 50 alin. (1) din acelaşi cod dispun că "abţinerea sau recuzarea se soluţionează de un alt complet al instanţei respective, în compunerea căruia nu poate intra judecătorul recuzat sau care a declarat că se abţine. Dispoziţiile art. 47 alin. (4) rămân aplicabile", în timp ce dispoziţiile art. 53 alin. (1) C. proc. civ. prevăd că: "încheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi atacată numai de părţi, odată cu hotărârea prin care s-a soluţionat cauza. Când această din urmă hotărâre este definitivă, încheierea va putea fi atacată cu recurs, la instanţa ierarhic superioară, în termen de 5 zile de la comunicarea acestei hotărâri."

În ceea ce priveşte normele constituţionale, în raport cu care se solicită a se constata neconstituţionalitatea dispoziţiilor criticate, se reţine că acestea au următorul conţinut: art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală - "părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil" -, respectiv art. 124 alin. (2) din Constituţie - "justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi."

Asupra îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările ulterioare, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei, în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia, iar, potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Analizând condiţia ca normele vizate de excepţia de neconstituţionalitate să aibă legătură cu soluţionarea cauzei se constată că, prin cererea de recurs dedusă judecăţii, recurentul a solicitat, în principal, admiterea recursului, în sensul admiterii cererii de recuzare respinse de curtea de apel prin încheierea din 13 iunie 2024.

În acest context procesual, se reţine că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 53 alin. (1) C. proc. civ., raportate la prevederile art. 41 şi art. 50 din acelaşi cod a fost invocată de parte în faţa unei instanţe judecătoreşti, în speţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi vizează o dispoziţie dintr-o lege în vigoare – C. proc. civ.

Constată, totodată, că excepţia în cauză are ca obiect o prevedere legală care are legătură cu cauza, întrucât, prin dispoziţiile legale a căror neconstituţionalitate se invocă, se statuează că, în materia recuzării, încheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi atacată numai odată cu hotărârea prin care s-a soluţionat cauza, iar când hotărârea este definitivă, încheierea va fi atacată cu recurs, la instanţa ierarhic superioară, în termen de 5 zile de la comunicarea acestei hotărâri.

Or, în cauză, prin raportul de admisibilitate în principiu, s-a reţinut că recursul este prematur formulat în raport cu dispoziţiile art. 53 alin. (1) C. proc. civ., care statuează expres că atunci când hotărârea este definitivă, încheierea va fi atacată cu recurs, la instanţa ierarhic superioară, în termen de 5 zile de la comunicarea acestei hotărâri, dat fiind că pricina în care a fost pronunţată încheierea recurată nu era soluţionată, prin hotărâre definitivă, la momentul declarării recursului, situaţie regăsită inclusiv la momentul pronunţării prezentei decizii.

De asemenea, se reţine că dispoziţiile legale indicate la momentul invocării excepţiei de neconstituţionalitate nu au fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Pentru argumentele expuse, se constată că sunt îndeplinite în cauză, în mod cumulativ, condiţiile reglementate de art. 29 din Legea nr. 47/1992 şi se impune sesizarea Curţii Constituţionale.

Opinia Înaltei Curţi cu privire la excepţia de neconstituţionalitate:

În speţă, petentul a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 53 alin. (1) C. proc. civ., raportate la prevederile art. 41 şi art. 50 din acelaşi cod, fiind nemulţumit de faptul că, în materia recuzării, în dosarele aflate în recurs, încheierile prin care se respinge recuzarea se atacă în termen de 5 zile de la comunicarea hotărârii prin care s-a soluţionat cauza, considerând necesar ca legiuitorul să permită ca o instanţă să soluţioneze recursul împotriva încheierii de respingere a cererii de recuzare independent de momentul soluţionării fondului litigiului.

Însă, în situaţia în care cererea de recuzare a fost respinsă, încheierea poate fi atacată de părţi odată cu hotărârea prin care s-a soluţionat cauza sau separat, cu recurs, în cazul în care hotărârea asupra cauzei este definitivă, potrivit art. 53 alin. (1) C. proc. civ.

Tot astfel, dacă instanţa de control judiciar constată că cererea de recuzare a fost în mod greşit respinsă, reface toate actele de procedură şi dovezile administrate la prima instanţă sau, după caz, casează hotărârea dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare, în condiţiile art. 53 alin. (3) C. proc. civ.

Prin această reglementare cu privire la calea de atac împotriva încheierii de respingere a cererii de recuzare, legiuitorul a avut în vedere, pe de o parte, evitarea tergiversării, prin exercitarea abuzivă a căii de atac şi soluţionarea cu celeritate a cauzelor, iar pe de altă parte, asigurarea dreptului părţii la un recurs efectiv, în scopul soluţionării cauzei sale de o instanţă imparţială, aceasta fiind raţiunea legiuitorului, care a stabilit că termenul de recurs nu curge de la data pronunţării încheierii de recuzare, ci de la comunicarea hotărârii asupra fondului.

Drept urmare, pronunţarea soluţiei în cauză după soluţionarea cererii de recuzare, precum şi stabilirea termenului de recurs împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de recuzare, sub aspectul curgerii şi al duratei, ţin de opţiunea legiuitorului, având în vedere situaţia specifică a procedurii recuzării, dispoziţiile legale fiind precise şi previzibile, destinatarul normei juridice fiind capabil să îşi adapteze conduita în funcţie de conţinutul acesteia.

Se reţine că, potrivit Constituţiei, legiuitorul este unica autoritate competentă să reglementeze procedura de judecată, cazurile în care şedinţele de judecată nu sunt publice, precum şi căile de atac şi condiţiile exercitării acestora.

În acest sens, Înalta Curte opinează că dispoziţiile criticate nu încalcă prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţie, în condiţiile în care Curtea Constituţională a statuat, cu valoare de principiu, în jurisprudenţa sa, că Legea fundamentală nu cuprinde dispoziţii referitoare la obligativitatea existenţei tuturor căilor de atac, ci statuează, principial, în art. 129, că "împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii", iar art. 126 alin. (2) prevede că, "prin lege", se stabilesc competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată.

Totodată, prin Decizia Plenului nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, Curtea Constituţională a statuat că accesul liber la justiţie nu înseamnă accesul, în toate cazurile, la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac.

Prin urmare, accesul la justiţie nu presupune şi accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, iar instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, deci şi reglementarea căilor ordinare sau extraordinare de atac, este de competenţa exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură.

Aşadar, astfel cum s-a reţinut constant în jurisprudenţa instanţei de control constitutional, legiuitorul, prin reglementările criticate, nu a restrâns accesul liber la justiţie sau dreptul la un proces echitabil, ci a instituit un climat de ordine, indispensabil exercitării, în condiţii optime, a acestor drepturi constituţionale, întrucât exercitarea drepturilor poate avea loc doar într-un anumit cadru juridic, stabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, de natură a preveni eventualele abuzuri şi tergiversarea soluţionării cauzelor deduse judecăţii.

Cum, în prezenta cauză, petentul are acces la calea de atac împotriva soluţiei de respingere a cererii de recuzare în condiţiile art. 53 alin. (1) C. proc. civ., care provoacă o nouă judecată asupra cererii de recuzare, Înalta Curte apreciază că nu sunt încălcate dispoziţiile constituţionale invocate de petent.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte va admite cererea petentului şi va dispune sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 53 alin. (1) C. proc. civ., raportate la prevederile art. 41 şi art. 50 din acelaşi cod.

ii. În ceea ce priveşte cererea de sesizare a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru a lămuri dispoziţiile art. 41 raportat la art. 50 şi art. 53 alin. (1) C. proc. civ.:

Potrivit dispoziţiilor art. 519 C. proc. civ., "dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată."

Rezultă, aşadar, din conţinutul normativ al prevederilor citate anterior că titularul unei asemenea sesizări nu poate fi decât completul de judecată, care ar avea o dificultate în privinţa interpretării unei chestiuni de drept, care, prin gradul său de dificultate, precum şi prin potenţialul de practică neunitară, ar face susceptibilă declanşarea mecanismului hotărârii prealabile.

În acest sens dispun şi prevederile art. 520 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora "sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se face de către completul de judecată după dezbateri contradictorii, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 519, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac."

Dat fiind conţinutul normativ al textelor legale anterior menţionate, care stabilesc modalitatea de sesizare a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, rezultă că recurentul nu poate fi titularul unei asemenea solicitări, iar cum Înalta Curte nu consideră chestiunea de drept pusă în discuţie ca fiind neclară, imprecisă, cu un potenţial de dificultate şi de interpretare neunitară, de natură a impune activarea mecanismului de unificare reglementat de art. 519 şi urm. C. proc. civ., va respinge cererea formulată, în acest sens, de către recurent.

iii. În ceea ce priveşte recursul formulat împotriva încheierii din 13 iunie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2018:

Potrivit dispoziţiilor art. 53 alin. (1) C. proc. civ., "încheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi atacată numai de părţi, odată cu hotărârea prin care s-a soluţionat cauza. Când această din urmă hotărâre este definitivă, încheierea va putea fi atacată cu recurs, la instanţa ierarhic superioară, în termen de 5 zile de la comunicarea acestei hotărâri".

Textul legal anterior citat instituie condiţii speciale privind calea de atac împotriva încheierii de respingere a recuzării, şi anume, aceasta poate fi atacată numai de către părţi şi doar odată cu hotărârea prin care s-a soluţionat cauza.

În speţă, petentul supune căii extraordinare de atac a recursului o încheiere prin care a fost anulată, ca netimbrată, cererea de recuzare îndreptată împotriva a doi dintre membrii completului de judecată învestit cu soluţionarea recursului declarat de recurentul-pârât G. împotriva deciziei civile nr. 3284A/16.10.2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, respectiv respinsă, ca nefondată, cererea de recuzare îndreptată împotriva celui de-al treilea membru al aceluiaşi complet de judecată.

Din verificările efectuate în cauză, se constată că la data declarării căii extraordinare de atac a recursului, respectiv 29 iulie 2024, cauza nu era încă soluţionată, judecata fiind suspendată, prin încheierea din 20 mai 2024, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., până la soluţionarea definitivă a dosarului penal nr. x/2024 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, judecata nefiind reluată, şi, implicit, cauza nefiind soluţionată nici până la data pronunţării prezentei decizii.

Având în vedere cele constatate, prezenta cale de atac, deşi prevăzută de lege, nu este deschisă părţilor decât la finalul judecăţii, odată cu hotărârea prin care s-a soluţionat cauza ori în termen de 5 zile de la comunicarea hotărârii definitive de soluţionare a pricinii.

Drept urmare, cum, în speţă, recursul declarat împotriva încheierii atacate a fost promovat anterior soluţionării recursului ce face obiect al dosarului în cadrul căruia a fost formulată cererea de recuzare, în raport cu dispoziţiile art. 53 alin. (1) C. proc. civ., prezenta cale de atac apare, ca fiind prematur formulată.

Or, principiul legalităţii căilor de atac, prevăzut de dispoziţiile art. 457 alin. (1) C. proc. civ., presupune tocmai că o hotărâre judecătorească poate fi supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de acesta.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1), coroborat cu art. 53 alin. (1) teza finală din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca prematur, recursul formulat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite cererea formulată de recurentul A..

Sesizează Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 53 alin. (1) C. proc. civ., raportate la prevederile art. 41 şi art. 50 din acelaşi cod.

Respinge cererea de sesizare a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, formulată de recurentul A..

Anulează recursul declarat de petentul A. împotriva încheierii din 13 iunie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2018.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 ianuarie 2025.