Delictual liability of ship operator for navigator's disappearance: exclusion of crewing agent and limitation of material damages to contractual term

Şedinţa publică din data de 20 iunie 2024

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia I civilă, sub nr. x/2018, reclamantele A. şi B., în calitate de succesoare în drepturi ale defunctului C., au solicitat, în contradictoriu cu pârâtele D. S.R.L. şi E., obligarea acestora la plata, în solidar, a sumei de 1.000.000 RON, reprezentând daune compensatorii pentru prejudiciul material cauzat reclamantei B., respectiv a sumei de 750.000 RON, reprezentând prejudiciu moral cauzat ambelor reclamante, cu cheltuieli de judecată.

La data de 10 decembrie 2018, reclamantele au depus o cerere adiţională, prin care au solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârât, a proprietarului navei, F. La termenul de judecată din data de 16 iulie 2019, reclamantele au formulat o cerere de renunţare la judecată în contradictoriu cu F.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 3698 din 25 octombrie 2021, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă a luat act de cererea de renunţare la judecată în contradictoriu cu pârâta F., formulată de reclamantele A. şi B.. A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a D. S.R.L. şi a respins acţiunea formulată de reclamantele A. şi B., în contradictoriu cu această parte, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă. A admis, în parte, acţiunea formulată de cele două reclamante în contradictoriu cu pârâta E., obligând-o pe aceasta la plata către reclamanta B. a sumei de 100.000 RON, reprezentând daune compensatorii. A obligat-o pe pârâta E. la plata sumei de 40.000 RON, către fiecare reclamantă, cu titlu de daune morale, precum şi la plata sumei de 1.976,8 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, câte 988,4 RON pentru fiecare reclamantă, în limita pretenţiilor admise.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia nr. 71/C din 9 martie 2023, Curtea de Apel Constanţa – secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâta E. împotriva sentinţei nr. 3698 din 25 octombrie 2021 pronunţate de Tribunalul Constanţa, secţia I civilă, în contradictoriu cu intimatele-reclamante B. şi A..

A admis apelul formulat de reclamantele A. şi B., în contradictoriu cu intimatele-pârâte E. şi D. S.R.L., împotriva sentinţei nr. 3698 din 25 octombrie 2021 pronunţate de Tribunalul Constanţa – secţia I civilă. A schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a obligat-o pe pârâta E. la plata către reclamanta B. a sumei de 41.605,33 USD, echivalentă în RON la data plăţii efective, cu titlu de daune compensatorii pentru prejudiciul material. A menţinut celelalte dispoziţii ale hotărârii apelate. A obligat-o pe intimata-pârâtă E. la plata către apelantele-reclamante a sumei de 1.487 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând taxă judiciară de timbru.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei nr. 71/C din 9 martie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Constanţa – secţia I civilă au declarat recurs reclamantele A. şi B., precum şi pârâta E..

Recursul reclamantelor A. şi B.

Invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentele-reclamante au susţinut că decizia recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 47 alin. (3) din Codul muncii raportat la art. 3 din H.G. nr. 83/2003, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a D. S.R.L. fiind neîntemeiată.

Au arătat că D. S.R.L. a îndeplinit rolul de agent de personal navigant, prestând servicii de selecţie şi plasare a personalului navigant maritim sau fluvial român pe nave care arborează pavilion român ori străin, în baza ofertelor de locuri de muncă transmise de armatori/operatori. Potrivit normelor de drept aplicabile, această agenţie are dreptul de a angaja, pe baza unui contract individual de muncă, încheiat în temeiul contractului colectiv de muncă, pe o perioadă determinată, personal navigant.

Conform contractului individual de muncă încheiat între agenţie şi personalul navigant (în speţă, defunctul C.), personalul navigant se detaşează la armatorul solicitant.

Art. 47 alin. (3) din Codul muncii stabileşte că angajatorul, care detaşează, are obligaţia de a lua toate măsurile necesare pentru ca angajatorul, la care s-a dispus detaşarea, să îşi îndeplinească integral şi la timp toate obligaţiile faţă de salariatul detaşat. Conform alin. (4) al aceluiaşi articol, în situaţia în care angajatorul, la care s-a dispus detaşarea, nu îşi îndeplineşte integral şi la timp toate obligaţiile faţă de salariatul detaşat, aceste obligaţii trebuie îndeplinite de angajatorul care a dispus detaşarea (D. SRL).

În aceste condiţii, recurentele au susţinut că este de necontestat că şi pârâta D. S.R.L. avea aceleaşi obligaţii privind asigurarea respectării standardelor de sănătate şi securitate în muncă precum pârâta E..

Deşi instanţa de apel a reţinut existenţa faptei ilicite doar în sarcina pârâtei E., cât timp şi intimata-pârâtă D. S.R.L. era ţinută de aceleaşi obligaţii, recurentele-reclamante au arătat că raţionamentul instanţei de apel în privinţa existenţei faptei ilicite se aplică, în totalitate, şi pârâtei D. S.R.L..

Considerentele instanţei de apel cu privire la faptul că instanţa a fost învestită cu o acţiune în atragerea răspunderii civile delictuale, astfel că prevederile Codului muncii şi ale H.G. nr. 83/2003 nu ar fi aplicabile, sunt nelegale, întrucât instanţa de apel nu a avut în vedere că obligaţia de a asigura condiţii sigure de muncă, ce incumbă ambilor angajatori, nu este opozabilă doar salariatului, exclusiv, în baza unui contract de muncă. Obligaţia anterior menţionată este legală, fiind opozabilă şi terţilor care au fost vătămaţi de nerespectarea acesteia.

Chiar dacă la bordul navei se încheie, de către personalul navigant, cu armatorul/operatorul/reprezentantul acestuia, un contract de îmbarcare prin care sunt stabilite condiţiile specifice de muncă şi de viaţă la bordul navei, acest contract nu are, sub nicio formă, ca efect, încetarea contractului individual de muncă încheiat cu angajatorul, ci echivalează cu o convenţie separată privind locul şi felul muncii.

Astfel, nu se poate vorbi despre două contracte de muncă încheiate cu angajatori diferiţi, ci despre un contract de muncă alcătuit din două componente, având în vedere calitatea părţilor din cadrul contractului de muncă, respectiv "angajator" pentru D. S.R.L. şi "angajat" pentru C..

Convenţia nr. 22 din 24 iunie 1926 privind contractul de angajare al navigatorilor, ratificată de România prin O.G. nr. 16/2000, aprobată prin Legea nr. 155/2000, se referă la contractul de angajare a navigatorilor, iar printre elementele ce trebuie să se regăsească în acest contract este şi numele navei la bordul cărora navigatorul se angajează şi execută serviciul.

Contractul de muncă încheiat de C. cu pârâta D. S.R.L. a respectat normele Convenţiei nr. 22/1926, conţinând elementele esenţiale specifice contractului individual de muncă.

Recurentele-reclamante au susţinut că art. 18 alin. (1) din Codul Muncii, raportat la art. 4 din Directiva nr. 91/533/CEE, cuprinde dispoziţii care instituie, în sarcina angajatorului, obligaţia de a informa angajatul care îşi va desfăşura activitatea în străinătate cu privire la durata angajării în străinătate, moneda în care urmează să se facă plata remuneraţiei, prestaţiile în bani sau în natură care însoţesc angajarea în străinătate, şi, dacă este cazul, condiţiile de repatriere. Potrivit contractului individual de muncă, toate aceste informaţii i-au fost furnizate de societate numitului C., iar, prin semnarea contractului, părţile au fost de acord cu termenii şi condiţiile angajării.

Astfel, recurentele-reclamante au arătat că este de necontestat faptul că intimata D. S.R.L. a îndeplinit rolul de angajator, în sarcina acesteia existând obligaţia de a lua toate măsurile de siguranţă şi de securitate la bordul navei Huahine, iar calitatea de armator a societăţii E. nu înlătură răspunderea pârâtei D. S.R.L., care este parte a raportului juridic dedus judecăţii, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive fiind neîntemeiată.

Recurentele-reclamante au apreciat şi că decizia recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, coroborate cu cele ale art. 1349, art. 1385, art. 1388 şi art. 1391 din C. civ.

Conform art. IV pct. 1 din Convenţia internaţională privind contractul de muncă al personalului navigant, adoptată în 2006 de Organizaţia Internaţională a Muncii şi ratificată de România, personalul navigant are dreptul la un loc de muncă sigur, care îndeplineşte toate standardele de securitate.

Au invocat prevederile normei A 4.2 alin. (1) şi alin. (7) şi ale normei A 4.3, precum şi dispoziţiile art. 1349, 1359, 1381, 1388, 1390 şi 1391 din C. civ., arătând că decizia recurată este nelegală sub aspectul determinării întinderii prejudiciului material, fiind pronunţată cu aplicarea greşită a art. 1385 şi 1388 din C. civ.

Recurentele-reclamante au menţionat că instanţa de apel a argumentat determinarea întinderii prejudiciului material plecând de la prevederile art. 1388 din C. civ., având o argumentare contradictorie în ceea ce priveşte daunele pentru decesul în timpul serviciului, la nivelul celor convenite contractual, respectiv 96.909 USD pentru anul 2015 (damnum emergens). Sub acest aspect, instanţa de apel a achiesat la argumentaţia instanţei de fond, reţinând că această cuantificare a prejudiciului ar presupune aplicarea, cu prioritate, a regulilor materiei răspunderii contractuale.

Au susţinut că, la determinarea întinderii prejudiciului material, instanţa de apel a ignorat perioada rămasă, până la care C. ar fi putut activa în câmpul muncii (până la vârsta de 65 ani), perioadă în raport de care prejudiciul total se ridică la suma de 700.800 USD, echivalentul sumei de 3.064.668,5 RON, precum şi dispoziţiile art. 1385 din C. civ.

Recurentele-reclamante au apreciat că neexecutarea integrală a contractului de către C. a survenit ca urmare a culpei angajatorului şi a operatorului, care nu au respectat obligaţiile asumate prin contract şi prin convenţiile internaţionale cu privire la siguranţa navigatorilor. Au considerat că este relevantă în cauza dedusă judecăţii şi perioada rămasă de la data dispariţiei (5.08.2015), până la momentul la care ar fi survenit pensionarea acestuia (2023).

Au afirmat că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 1388 din C. civ., pe de o parte, limitând prejudiciul la venitul anual net, iar, pe de altă parte, prin ignorarea art. 1385 din acest act normativ, care îndreptăţeşte partea care a suferit prejudiciul la obţinerea despăgubirilor pentru un prejudiciu viitor.

Numitul C. a activat ca personal navigant timp de peste 30 ani, iar probabilitatea ca acesta să nu mai fi muncit în ultimii opt ani şi să renunţe la pensia contributivă era redusă. Examenul medical, realizat la îmbarcare, a relevat faptul că acesta era apt de muncă, având gradul de ofiţer mecanic II, fiind a treia persoană în grad de la bordul navei. După o viaţă de muncă, în care s-a perfecţionat constant pentru a promova în grad, interpretarea dată de instanţa de apel este una restrictivă şi nu ţine cont de probabilitatea ridicată a obţinerii avantajelor de ordin material pe care C. o avea la momentul dispariţiei/decesului.

Recurentele-reclamante au apreciat că se impune reformarea deciziei recurate sub aspectul cuantumului prejudiciului material stabilit de instanţa de fond, în legătură cu beneficiul nerealizat, constând în salariile neîncasate pentru viitor (lucrum cessans) şi stabilirea unui prejudiciu material, cu respectarea principiului reparării integrale a prejudiciului.

Recurentele-reclamante au menţionat că decizia recurată contravine prevederilor art. 1349 alin. (2) raportate la cele ale art. 1391 din C. civ., sub aspectul stabilirii întinderii prejudiciului moral

Instanţa de apel a menţinut dispoziţiile instanţei de fond cu privire la întinderea prejudiciului moral, reţinând că valoarea stabilită de instanţa de fond respectă raportul de proporţionalitate între pierderea suferită şi efectul de atenuare care trebuie să caracterizeze despăgubirile pentru prejudiciul moral.

Decizia recurată încalcă prevederile art. 1349 alin. (2) din C. civ., care impun obligaţia de despăgubire, raportate la cele ale art. 1391 din acelaşi cod, conform cărora persoanele care au suferit un prejudiciu moral sunt îndreptăţite la repararea acestuia.

Aprecierea instanţei de apel ignoră întinderea prejudiciului moral cauzat de moartea tatălui, respectiv a soţului recurentelor, proporţionalitatea despre care a făcut vorbire instanţa de fond nefiind respectată.

Judecătorul poate şi trebuie să aprecieze importanţa prejudiciului moral cauzat, în funcţie de importanţa valorii lezate pentru persoanele vătămate, pentru a se proceda la repararea corectă a acestuia.

Pe lângă dispariţia şi decesul tatălui, respectiv a soţului, recurentelor, care nu au putut fi explicate de intimate, acestea au trăit în incertitudine, depunând nenumărate eforturi pe lângă instituţiile statului român, inclusiv misiunile diplomatice/oficiile consulare ale României în China, poliţia din Constanta, precum şi la Consulatul Republicii Populare Chineze din Constanţa, fără a obţine o informaţie care să releve ce s-a întâmplat, cu adevărat, în noaptea de 05.08.2015 la bordul navei Huahine, IMO nr. x.

Deşi instanţele de fond şi de apel au recunoscut că existenţa prejudiciului moral nu trebuie dovedită, iar acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral nu este exclusă, acestea nu au explicat motivul pentru care au stabilit că suma de 40.000 RON pentru fiecare recurentă-reclamantă este echitabilă pentru toată suferinţa lor.

La aprecierea cuantumului despăgubirii prejudiciului moral, recurentele consideră că trebuie să se aibă în vedere, inclusiv, comportamentul pârâtelor de-a lungul timpului şi toată suferinţa care le-a fost cauzată. Pe lângă faptul că operaţiunea de căutare a fost începută la mai bine de 5 ore după dispariţia numitului C., ceea ce a diminuat, cu totul, şansele unui rezultat pozitiv, operatorul navei nu a depus la dosarul cauzei informaţii oficiale cu privire la evenimentul din 05.08.2015, în special rezultatul anchetei, care era obligatorie din moment ce nava Huahine a ajuns în portul de destinaţie fără echipajul complet.

Nu a fost efectuată o investigaţie oficială de către autorităţile chineze, şi există şi culpa operatorului navei, care avea obligaţia de a se asigura că o asemenea anchetă are loc. Operatorul a procedat doar la efectuarea unei investigaţii private, lipsită de obiectivitate şi imparţialitate, necorespunzătoare standardelor unei anchete oficiale.

Deşi le-au fost transmise solicitări pentru a li se pune la dispoziţie recurentelor-reclamante documente şi informaţii în legătură cu dispariţia tatălui, respectiv soţului lor, tot ceea ce au primit a fost lipsă de empatie şi o atitudine plină de aroganţă, fiindu-le refuzată, inclusiv, activarea poliţei de asigurare conform contractului colectiv de muncă, deşi treceau printr-o suferinţă imposibil de descris şi pierduseră sprijinul moral şi financiar.

Recurentele-reclamante au făcut referire la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Tolstoy Miloslavsky contra Regatului Unit), arătând că, în cauza dedusă judecăţii, suma acordată cu titlu de daune morale nu reprezintă un raport rezonabil cu suferinţa creată prin pierderea tatălui şi a soţului, în condiţii neelucidate nici până în prezent.

Înalta Curte a subliniat faptul că, în materia daunelor morale, instanţele naţionale, conform jurisprudenţei CEDO, trebuie să statueze în echitate asupra despăgubirilor acordate victimelor, în raport de circumstanţele particulare ale fiecărei cauze.

Particularitatea cauzei deduse judecăţii constă în faptul că recurentele-reclamante, până la declararea morţii pe cale judecătorească, au avut speranţa că soţul/respectiv tatăl lor este în viaţă. Suferinţa cauzată de dispariţia sa, starea de incertitudine şi de speranţă şi culpa de care au dat dovadă intimatele fac ca prejudiciul să fie necuantificabil.

Au susţinut că instanţa de apel, dacă ar fi interpretat şi aplicat corect dispoziţiile art. 1349 şi ale art. 1391 din C. civ., ar fi trebuit să analizeze cu atenţie intensitatea şi durata suferinţelor psihice ale recurentelor, determinate de gravitatea pierderii suferite, relaţiile afective caracterizate de puternice sentimente de afecţiune, suportul material asigurat de victimă în timpul vieţii, precum şi orice alte împrejurări concrete ale cauzei care să conducă la acordarea daunelor, în mod echitabil şi proporţional cu suferinţele îndurate. Singura preocupare a instanţei de apel a fost aceea ca recurentele-reclamante să nu se îmbogăţească fără just temei, fiind ignorată drama familiei lor, suma de 40.000 RON fiind apreciată că poate compensa pierderea unui membru al familiei, în condiţii neelucidate, la peste 10.000 km de casă.

Recurentele-reclamante au invocat jurisprudenţa internă în materie, respectiv criteriile stabilite pentru determinarea daunelor morale (criteriul echităţii care presupune existenţa unei corespondenţe între prejudiciul încercat şi dimensiunea despăgubirii, criterii referitoare la consecinţele negative suferite în plan fizic, psihic şi afectiv, la importanta valorilor lezate şi la măsura în care acestea au fost lezate), apte să conducă la stabilirea unei sume care să reprezinte o justă şi reală despăgubire, şi care să nu reprezinte o sancţiune excesivă pentru autorul faptei prejudiciabile ori venituri necuvenite părţilor civile.

Recursul pârâtei E.

În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., pârâta a susţinut că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 1357, 1358 şi 1481 din C. civ., reţinând că dispariţia unui navigator de la bordul unei nave, în condiţii neelucidate ulterior, reprezintă o dovadă că, la bordul navei respective, nu erau implementate măsuri adecvate de siguranţă pentru personalul navigant. Totodată, curtea a considerat că activitatea de căutare a navigatorului dispărut nu a fost adecvată, întrucât navigatorul nu a fost găsit.

Recurenta-pârâtă a susţinut că soluţia instanţei de apel, care şi-a însuşit raţionamentul primei instanţe, se bazează pe prezumţia de culpă a angajatorului în situaţia dispariţiei navigatorului. O astfel de prezumţie nu există în lege, astfel încât instanţa de apel să poată proceda la valorificarea ei.

Practic, instanţa de apel a negat eforturile pârâtei de a crea un mediu sigur, în conformitate cu legea aplicabilă şi nu a acordat atenţie împrejurării că, în mod inexplicabil, navigatorul C. a părăsit sala maşinii în care îşi desfăşura serviciul, deşi nu avea nevoie să facă acest lucru.

În afara oricărei reglementări legale, care să permită un astfel de raţionament, cu încălcarea dispoziţiilor art. 1481 din C. civ., instanţa de apel a apreciat că obligaţia pârâtei, de a se asigura că de la bordul navei nu dispare niciun navigator, ar fi o obligaţie de rezultat. Curtea a apreciat că dispariţia unui navigator de la bordul navei nu poate fi decât din vina angajatorului, ignorând posibilitatea ca dispariţia să fie cauzată şi de culpa acestuia.

În acord cu Convenţia internaţională privind contractul de muncă al personalului navigant (MLC), norma A4.3 din Titlul 4 - Protecţia sănătăţii, asistenţă medicală şi servicii sociale, recurenta-pârâtă a adoptat toate măsurile şi a procurat toate mijloacele rezonabile şi posibile pentru ca la bordul M/V Huahine să existe un mediu de lucru sigur pentru navigatori, dovezile fiind depuse la dosarul cauzei (obţinerea certificărilor la zi pentru navă, realizarea inspecţiilor periodice, instruirea personalului navigant etc.).

A susţinut că s-a dovedit că, după dispariţia navigatorului C., s-au luat măsurile de alertare şi s-au desfăşurat activităţile de căutare pe care legislaţia aplicabilă şi procedurile interne le impuneau.

Curtea a ignorat faptul că, în contractul de îmbarcare – art. 26.5 din contractul colectiv de muncă "IBF Collective Bargain Agreement 2015 – 2017" (PNO/E. IBF CBA 2015 – 2017), posibilitatea dispariţiei unui navigator, în timp ce se află în serviciu, a fost acceptată de părţile raportului de muncă, în sensul că, "În cazul în care un navigator dispare pe mare, în timp ce este angajat la Companie, inclusiv dispariţia din greşeală sau ca urmare a pericolului maritim sau a altui pericol similar, dar excluzând dispariţia din cauza unui act de sinucidere sau dispariţia în port, compania trebuie să plătească aceleaşi sume ca cele specificate pentru pierderea vieţii – deces în serviciu din Anexa 3, unui beneficiar nominalizat şi fiecărui copil dependent, până la maximum 4 (patru) sub 18 ani. Dacă navigatorul nu lasă niciun beneficiar nominalizat, suma menţionată mai sus se plăteşte persoanei sau organismului împuternicit prin lege, sau în alt mod, pentru a administra averea navigatorului."

Dispariţia navigatorilor în timpul serviciului reprezintă un risc real pe care atât armatorii, cât şi navigatorii, îl au în vedere, armatorii luând măsuri consistente pentru dotarea şi verificarea navelor, cât şi pentru a se asigura că navigatorii nu urcă la bord decât după ce sunt temeinic instruiţi în privinţa siguranţei personale în timpul serviciului pe navă. Totuşi, este o realitate că pericolul mării implică şi pericolul dispariţiei pe mare, acesta fiind şi scopul pentru care armatorii şi sindicatul navigatorilor au negociat o compensaţie plătibilă într-o astfel de situaţie.

În acest context, constatarea instanţei de apel, în sensul că angajatorul maritim are o obligaţie de rezultat, în sensul ca navigatorul să nu dispară în timp ce se află pe mare ori să întreprindă activitatea de căutare a navigatorului dispărut până când acesta este găsit, semnifică o necunoaştere a specificului activităţii maritime şi a raportului obligaţional relevant în speţă, reprezentând o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 1481 alin. (1) din C. civ. şi o încălcare a celor prevăzute de art. 1481 alin. (2) şi (3) din acelaşi cod.

Recurenta-pârâtă a apreciat că este lipsită de realism reţinerea instanţei de apel că vina sa pentru dispariţia navigatorului şi pentru imposibilitatea elucidării cauzei este evidentă, întrucât nu a instalat un sistem de supraveghere video la bordul navei.

Or, nu există nicio dispoziţie legală care să impună o astfel de măsură şi dacă ea ar fi existat, atunci toate navele maritime ar fi trebuit dotate, la construirea lor, cu sisteme de supraveghere video. Împrejurarea că nava Huahine, care este de mari dimensiuni, nu este dotată cu sistem de supraveghere video, nu reprezintă o dovadă a culpei recurentei-pârâte, iar faptul că o astfel de dotare nu a fost procurată nu se datorează intenţiei de a ascunde faptele petrecute la bord, ci împrejurării că efortul economic implicat face ca dotarea să fie prohibitivă.

Recurenta-pârâtă a arătat că instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, că a săvârşit cu vinovăţie fapta ilicită, apreciind ca fiind fondate pretenţiile reclamantelor, în limita sumelor acordate.

În ceea ce priveşte suma acordată reclamantei B. cu titlu de prejudiciu material, a susţinut că, şi în situaţia în care instanţa de recurs ar aprecia că nu s-ar putea reţine afirmaţiile recurentei-pârâte cu privire la inexistenţa faptei ilicite, acordarea tuturor salariilor previzibile ale navigatorului dispărut, scadente după data decesului acestuia (05.08.2015), contravine dispoziţiilor art. 319 alin. (1), art. 340 şi art. 341 din C. civ.

A arătat că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut că veniturile previzibile din muncă ale navigatorului C. reprezintă venituri comune la care reclamanta B. este îndreptăţită conform patrimoniului comunitar devălmaş, în condiţiile în care regimul matrimonial al G. a încetat la data de 05.08.2015, ca urmare a decesului soţului său.

Curtea a constatat, în mod eronat, că veniturile previzibile ale navigatorului, scadente după 05.08.2015 (considerată data decesului său), sunt venituri comune, în condiţiile în care dispoziţiile legale citate la paragraful anterior exclud expres această posibilitate.

Prin urmare, susţinerea repetată a reclamantelor, la care şi instanţa de apel a făcut referire în expunerea de motive, în sensul că pârâta a refuzat "să activeze poliţa de asigurare" este lipsită de relevanţă juridică în cauză, întrucât dreptul la compensaţia prevăzută la art. 26 din contractul colectiv de muncă, în situaţia dispariţiei navigatorului, are valoarea juridică a unei stipulaţii pentru altul (art. 1284 din C. civ.), cu condiţia ca terţul beneficiar să dovedească îndeplinirea anumitor cerinţe, pe care reclamantele din prezenta cauză nu le-au dovedit.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă la data de 31 iulie 2023, recurentele-reclamante au solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului pârâtei E. şi obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

6. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile dispoziţiilor art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din data de 28 martie 2024, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de reclamantele A. şi B., precum şi de pârâta E. împotriva deciziei nr. 71/C din 9 martie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prezentul litigiu are ca obiect o acţiune în răspundere civilă delictuală prin care soţia supravieţuitoare şi descendentul direct al victimei C. solicită obligarea pârâtelor E., operatorul navei, şi D. S.R.L, agent de crewing, la plata daunelor morale şi a daunelor compensatorii pentru decesul soţului, respectiv tatălui, ofiţer mecanic pe nava Huahine, dispărut de la bordul navei, la data de 5 august 2015, şi declarat decedat la această dată prin sentinţa civilă nr. 6164/22.07.2020 a Judecătoriei Constanţa.

Prima instanţă a admis cererea doar împotriva armatorului pe care l-a obligat la plata a 100.000 RON daune compensatorii şi a câte 40.000 RON cu titlu de daune morale pentru fiecare dintre reclamante. Pentru a pronunţa această hotărâre, a reţinut, în esenţă, că agentul de crewing nu şi-a asumat o responsabilitate în legătură cu modul de operare a navei după îmbarcarea angajatului, acţionând în numele şi pe seama E., şi a considerat că răspunderea revine operatorului navei, cel căruia proprietarul i-a încredinţat responsabilitatea de a exploata nava şi care avea obligaţia de a asigura sănătatea şi securitatea în muncă la bordul acesteia.

În condiţiile în care reclamantele au invocat un prejudiciu având drept cauză nerespectarea de către operatorul navei a obligaţiilor care se circumscriu asigurării securităţii în muncă la bordul vasului comercial, în principal s-a reţinut că circumstanţele în care s-a produs incidentul şi demersurile ulterioare antamate au relevat existenţa unei faptei ilicite a operatorului sub forma unui lanţ de omisiuni culpabile aflate în legătură de cauzalitate directă cu prejudiciul invocat reclamante în acţiune.

Astfel, s-a reţinut că operatorul navei nu a depus la dosar informaţii oficiale cu privire la eveniment, în special rezultatul anchetei autorităţilor chineze, în condiţiile în care acesta avea obligaţia de a asigura o anchetă obiectivă şi imparţială, ancheta realizată printr-o firmă privată angajată de operatorul navei neavând aceeaşi valoare juridică.

Întrucât nu s-a dovedit că a existat un act de sinucidere, a instanţa a reţinut culpa prezumată a operatorului navei întrucât producerea unui eveniment care generează dispariţia unui membru al echipajului este posibilă numai în condiţiile în care armatorul nu ia toate măsurile pentru evitarea incidentului. De asemenea, a imputat acestuia că nu a asigurat camere de vederi la bord, apreciind că răspunde atât pentru prejudiciile previzibile, cât şi pentru cele pe care nu le-a prevăzut, dar care totuşi s-au produs.

Cu privire la prejudiciul material, instanţa a reţinut că reclamantele nu au primit nicio remuneraţie cu titlu de despăgubire, deşi existau prevederi în contractul de angajare vizând intervenţia unei situaţii de acest fel, însă această clauză contractuală nu a fost activată.

Prin urmare, a apreciat că pot fi acordate despăgubiri materiale pentru răspunderea civilă delictuală a armatorului, într-un raport rezonabil de proporţionalitate cu cel convenit contractual.

Cu privire la prejudiciul nepatrimonial, a constatat că existenţa lui nu mai trebuie dovedită, traumele sufleteşti fiind dincolo de orice dubiu, şi a menţionat criteriile complementare în baza cărora a stabilit compensaţiile morale.

Instanţa de apel a respins apelul pârâtei E. şi a admis apelul reclamantelor, majorând daunele compensatorii la 41.605,33 USD. Pentru a pronunţa această hotărâre a reţinut că agentul de crewing nu are calitate procesuală pasivă, astfel cum a hotărât şi instanţa de fond, pentru că dispoziţiile H.G. nr. 83/2003 nu sunt aplicabile în cauza de faţă, nefiind învestită cu un litigiu de muncă care să aibă ca obiect răspunderea contractuală izvorâtă din contractul individual de muncă, ci cu o acţiune în răspundere civilă delictuală în cadrul căreia vinovăţia nu poate fi reţinută decât în sarcina persoanei căreia îi revenea obligaţia de a asigura condiţiile necesare pentru siguranţa la bordul navei, şi anume armatorul.

În plus, a apreciat că nu a operat o detaşare a angajatului de la D. la E., ci a fost încheiat un contract de muncă în care agentul de crewing a acţionat doar în calitate de mandatar.

În ceea ce priveşte fondul dedus judecăţii, curtea de apel a reţinut că nu a fost contestat că în cauză se aplică regulile răspunderii civile delictuale şi nu cele ale răspunderii contractuale şi că poate fi reţinută existenţa unei răspunderi civile delictuale în baza Convenţiei internaţionale privind contractul de muncă al personalului navigant, norma A4.3 din Titlul 4 - Protecţia sănătăţii, asistenţă medicală şi servicii sociale, conform căreia armatorul era obligat să stabilească, ca obligaţie de rezultat, un mediu sigur pentru desfăşurarea activităţii la bordul navei.

Cum acesta nu s-a conformat obligaţiei, dovada fiind reprezentată de însuşi faptul dispariţiei unui membru al echipajului în condiţii neelucidate, nu poate fi exonerat de răspundere pentru modul în care a acţionat înainte şi după dispariţia mecanicului de bord.

Instanţa de prim control judiciar a reevaluat întinderea prejudiciului material prin raportare la salariul la care ar fi avut dreptul victima pe toată perioada contractuală, fără a avea în vedere clauza din contractul de muncă ce trimitea la acordul colectiv de negociere (96.909 USD) întrucât nu s-a reţinut existenţa unei răspunderi contractuale, ci o răspundere civilă delictuală.

În privinţa daunelor morale, instanţa de apel a apreciat că valoarea stabilită respectă raportul de proporţionalitate între prejudiciul şi paguba suferită, astfel încât nu este necesară reformarea cauzei în privinţa hotărârii atacate.

Ambele părţi au declarat recurs.

În ceea ce le priveşte pe reclamante, printr-un prim motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., acestea au susţinut încălcarea dispoziţiilor art. 47 alin. (3) Codul muncii raportat la art. 3 din H.G. nr. 83/2003 în sensul că a fost greşit admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a societăţii D. S.R.L. care, în calitate de agent de personal navigant, a prestat serviciul de selecţie şi de plasare a personalului şi a încheiat un contract individual de muncă cu victima, în baza căruia l-a detaşat la armatorul solicitant.

Susţin recurentele că, în conformitate cu dispoziţiile art. 47 alin. (3) din Codul muncii potrivit cărora: "Angajatorul care detaşează are obligaţia de a lua toate măsurile necesare pentru ca angajatorul la care s-a dispus detaşarea să îşi îndeplinească integral şi la timp toate obligaţiile faţă de salariatul detaşat", această pârâtă avea aceleaşi obligaţii privind asigurarea respectării standardelor de sănătate şi de securitate în muncă precum pârâta E. în calitate de operator al navei. Chiar dacă la bordul navei a fost încheiat un contract de îmbarcare, consideră că aceasta este o convenţie separată privind locul şi felul muncii şi nu exonerează de răspundere angajatorul din România care a încheiat contractul de muncă.

Critica este nefondată. În mod corect instanţele devolutive au interpretat şi aplicat prevederile art. 3 şi 4 din H.G. nr. 83/2003 potrivit cărora agenţiile de personal navigant pot să angajeze personalul navigant fie prin încheierea unui contract individual de muncă de perioadă determinată în nume propriu cu detaşarea personalului la armator (art. 3), fie pot desfăşura activităţi de intermediere a angajării personalului navigant, caz în care personalul navigant încheie contract individual de îmbarcare direct cu armatorul sau cu reprezentantul legal al acestuia, prin care sunt stabilite durata şi natura îmbarcării, indemnizaţia, despăgubirile în cazul accidentelor de muncă şi al bolilor profesionale, transportul la şi de la bordul navei, condiţiile specifice de muncă şi de viaţă la bordul navei, precum şi obligaţiile personalului navigant, corespunzător funcţiei, având la bază contractul colectiv de muncă, dar nu sub nivelul standardelor acceptate de Organizaţia Internaţională a Muncii (art. 4).

Or, în cauză, corect s-a reţinut că agentul de crewing a acţionat potrivit art. 4, ca un intermediar, astfel drepturile şi obligaţiile dintre armator şi mecanicul de bord au fost stabilite direct între părţi. Prin urmare, nu se pune problema incidenţei instituţiei juridice a detaşării, specifică unui raport juridic de muncă, pentru a fi aplicabile dispoziţiile Codului muncii care reglementează această materie.

De altfel, în raport cu specificul unei acţiuni în răspundere civilă delictuală, cum este cea pendinte, fapta ilicită directă şi personală imputată cu privire la neadoptarea tuturor măsurilor pentru asigurarea securităţii în muncă a angajatului se verifică în persoana armatorului şi nu a agentului de crewing.

Contrar afirmaţiilor recurentelor, nici Convenţia nr. 22 din 24 iunie 1926 privind contractul de angajare al navigatorilor, care a fost ratificată de România prin O.G. nr. 16/2000, nu poate constitui un argument în susţinerea calităţii procesuale pasive societăţii D. S.R.L., în condiţiile în care contractul de îmbarcare, prin care C. a fost angajat la bordul navei, deşi este supus acestei convenţii internaţionale, are ca părţi pe armator şi pe persoana angajată şi nu pe agentul de crewing. Chiar dacă în contractul de intermediere încheiat de victimă cu agentul de crewing sunt prevăzute elementele de identificare a navei şi a armatorului, aceasta nu transformă convenţia într-un contract de muncă, cu efectele pretinse de recurente, acelea de atragere în proces a acestei părţi ca debitor al unei obligaţii de răspundere pentru dispariţia autorului lor.

Într-o altă critică întemeiată pe acelaşi motiv de recurs, respectiv art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurentele susţin că decizia recurată este pronunţată cu aplicarea greşită a art. 2 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului coroborat cu dispoziţiile din legislaţia naţională privind răspunderea civilă delictuală, respectiv art. 1349, art. 1385, art. 1388 şi art. 1391 C. civ.

În acest sens arată că au fost încălcate dispoziţiile privind dreptul la viaţă, în condiţiile în care nu au fost respectate obligaţiile asumate prin Convenţia internaţională privind contractul de muncă al personalului navigant (MLC) adoptată în anul 2006 de Organizaţia Internaţională a Muncii şi ratificată de România, normele A 4.2 şi A 4.3, potrivit cărora armatorii sunt obligaţi să suporte costurile pentru boli şi accidente, precum şi să acorde compensaţii în caz de deces pentru navigatori. De asemenea, sunt obligaţi să adopte programe prin care să asigure securitatea şi sănătatea în muncă a navigatorilor la bordul navelor, să prevină accidentele de muncă şi bolile profesionale, să investigheze şi să raporteze accidentele de muncă.

Din această perspectivă, reclamantele afirmă că pârâtele au încălcat aceste obligaţii şi că, odată ce s-a produs prejudiciul, acesta nu a fost recuperat în integralitate.

Astfel, prejudiciul material trebuia cuantificat prin raportare la perioada rămasă până data la care victima ar fi împlinit vârsta legală de pensionare, adică până la 65 de ani, susţinând că acest prejudiciu se ridică la suma de 700.800 dolari, neexecutarea integrală a contractului fiind din culpa angajatorului şi a operatorului.

Critica este nefondată. Instanţa de apel a apreciat corect că, în cauză, nu se află pe terenul unui răspunderi civile contractuale pentru activarea clauzei convenite între părţi prin contractul de îmbarcare, prin care s-a făcut trimitere la acordul de negociere şi la obligaţiile izvorâte din convenţiile internaţionale.

Fiind incident un caz de răspundere civilă delictuală, instanţele devolutive au aplicat criterii specifice acestei instituţii, dezvoltate în art. 1357 şi urm. C. civ., pentru a stabili fapta licită, vinovăţia, legătura de cauzalitate şi prejudiciul.

Astfel, în privinţa faptei ilicite, se observă că reclamantele au indicat dar nu au formulat şi argumente relative la condiţiile de aplicabilitate în cauză a art. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care instituie obligaţia generală de a proteja prin lege dreptul la viaţă şi interzicerea omorului cu intenţie, care să poată fi analizate în cauză.

Corect s-a reţinut că fapta ilicită constă în nerespectarea obligaţiei legale reglementate de normele ce guvernează activitatea de navigaţie, aceea de a lua toate măsurile ce se impun pentru a asigura securitatea navigatorilor şi prevenirea accidentelor de muncă.

Sub aspectul întinderii prejudiciului material, cel pretins de recurentele reclamante nu poate fi apreciat ca având un caracter cert, îndeplinind această condiţie doar cel cuantificat de către instanţa de apel prin raportare la suma de bani pe care decedatul ar fi încasat-o până la expirarea contractului încheiat cu operatorul în cauză.

Neîncasarea altor venituri până la data pensionării, împiedicată de faptul material al decesului, nu reprezintă lucrum cessans, cum pretind reclamantele, întrucât nu poate fi considerată ca certă derularea unui raport juridic de muncă pe toată perioada pretinsă, cu un nivel al remuneraţiei similar. Dispariţia unei vocaţii, aceea de a munci, nu poate genera un prejudiciu cert, nici sub aspectul existenţei, şi cu atât mai puţin, sub aspectul întinderii acestuia.

În ceea ce priveşte daunele morale, recurentele au invocat încălcarea dispoziţiilor art. 1349 alin. (2) şi ale art. 1391 C. civ., cu referire la întinderea acestui prejudiciu, considerând că suma acordată nu este proporţională cu importanţa valorilor lezate, amplificate, în acest caz, de situaţia de incertitudine ce a planat asupra împrejurărilor ce au determinat dispariţia, respectiv decesul prezumat al tatălui, respectiv soţului reclamantelor, de atitudinea culpabilă a pârâtelor, şi nici raportată la criteriile esenţiale stabilite de jurisprudenţa naţională precum echitatea, consecinţele psihice şi afective, valoarea relaţiilor lezate.

Critica, de asemenea, nu poate fi primită, pe de o parte, pentru faptul că stabilirea sumei reprezentând cuantificarea prejudiciului reprezintă o chestiune de netemeinicie ce nu poate fi verificată din punctul de vedere al întinderii în recurs, cale extraordinară de atac în care controlul judiciar poartă exclusiv asupra chestiunilor de nelegalitate indicate expres în cazurile reglementate de art. 488 C. proc. civ.

Pe de altă parte, din perspectiva faptului că instanţele devolutive nu ar fi valorizat, la momentul la care au cuantificat daunele, criteriile dezvoltate în jurisprudenţa naţională, Înalta Curte reţine că instanţa de prim control judiciar a procedat la verificarea soluţiei tribunalului în ceea ce priveşte proporţionalitatea despăgubirilor cu dauna suferită, pentru ca acestea să aibă un caracter just şi echitabil, făcând trimitere la relaţiile afective şi intensitatea suferinţei, consecinţele negative pe plan fizic şi psihic, modul de afectare a situaţiei familiale, profesionale şi sociale, apreciind-o ca fiind temeinică sub acest aspect. Modalitatea în care aceste criterii au fost utilizate pentru stabilirea cuantumului daunelor morale nu poate fi cenzurată în recurs întrucât duce la o reapreciere a situaţiei de fapt ceea ce excedează controlului de legalitate, motiv pentru care critica va fi respinsă.

Prin recursul declarat de pârâta E., aceasta critică, în esenţă, în baza art. 488 pct. 8 C. proc. civ., modalitatea în care au fost analizate şi considerate ca fiind îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale susţinând că instanţa de fond şi cea de apel au aplicat greşit dispoziţiile art. 1357, art. 1358 şi ale art. 1481 C. civ.

În acest sens, arată că soluţia instanţei de apel se bazează pe o prezumţie de culpă reţinută în sarcina angajatorului în situaţia dispariţiei de la bordul navei a navigatorului C., în împrejurări neelucidate şi pe care nu le-ar fi putut controla, şi susţine că nu există în lege o astfel de prezumţie pe care instanţa să o poată valorifica.

În plus, critică aprecierea instanţei de apel potrivit căreia obligaţia armatorului de a se asigura că de la bordul navei nu dispare niciun navigator ar fi obligaţie de rezultat, ceea ce denotă o necunoaştere a specificului activităţii şi a raportului obligaţional existent între părţi.

Critica este nefondată. Astfel, în mod corect instanţele devolutive au analizat obligaţia armatorului, în calitate de angajator, de a asigura securitatea în muncă a personalului angajat la bordul navei, ceea ce implică şi siguranţa fizică a acestuia. De asemenea, în mod corect s-a arătat că, în lipsa unor dovezi din care să rezulte faptul sinuciderii mecanicului de bord, se poate aprecia că a fost victima unui accident de muncă pentru care angajatorul este ţinut a răspunde.

Or, cum acesta nu a activat clauza de despăgubiri pe care el însuşi a prevăzut-o în contractul de îmbarcare, în conformitate cu reglementările internaţionale în domeniu, şi care acoperea o astfel de situaţie, dreptul comun în materia răspunderii civile, respectiv răspunderea civilă delictuală reprezintă temeiul juridic în baza căruia poate fi analizată fapta ilicită rezultată din încălcarea acestei obligaţii.

Contrar susţinerii recurentei în sensul că instanţa de apel ar fi aplicat o prezumţie de culpă a angajatorului, înlăturând nejustificat posibilitatea existenţei unei culpe a victimei, raţionamentul Curţii este corect. Astfel, aceasta a constatat, pe baza probelor administrate, lipsa oricăror indicii cu privire la sinucidere, ceea ce a condus la înlăturarea cauzei exoneratoare de răspundere a culpei victimei şi la aplicarea unei prezumţii de dispariţie accidentală a mecanicului de bord, situaţie în care, în calitate de angajator, pârâta trebuie să răspundă, dată fiind asumarea de către aceasta a obligaţiei de a adopta măsurile necesare pentru a asigura îndeplinirea obligaţiilor de serviciu în deplină siguranţă.

Deşi instanţa de apel, în acest context, a apreciat că implementarea unui mediu sigur pentru desfăşurarea activităţii la bordul navei este o obligaţie de rezultat, această calificare nu este determinantă din punctul de vedere al stabilirii caracterului ilicit al faptei, ci din punctul de vedere al consecinţelor atrase de existenţa unei fapte ilicite, deoarece doar în materia răspunderii civile contractuale culpa debitorului obligaţiei de rezultat este prezumată potrivit art. 1481 C. civ.

În cauză, fapta delictuală reţinută nu constă în încălcarea unor obligaţii născute exclusiv din contractul încheiat între părţi, expresie a principiului libertăţii contractuale, deoarece aceste obligaţii sunt preluate din normele juridice care reglementează cu caracter imperativ navigaţia maritimă şi, în concret, impun o conduită obligatorie pentru toţi cei care activează în acest domeniu.

Prin urmare, încălcarea unei obligaţii statuată prin normele ce reglementează acest domeniu reprezintă ea însăşi o faptă ilicită delictuală constând în nerespectarea unei îndatoriri legale, astfel încât calificarea ei ca obligaţie contractuală de mijloace sau de rezultat nu prezintă relevanţă sub aspectul analizei condiţiilor răspunderii civile delictuale.

Este adevărat că, în cauză, o atare răspundere delictuală tinde a dobândi un caracter obiectiv, întrucât vizează orice prejudiciu rezultat din riscul serviciului, însă, în situaţia de faţă, răspunderea a fost antrenată pentru mai multe fapte calificate ca fiind ilicite şi pentru care s-a reţinut vinovăţia pârâtei, care au concurat la producerea prejudiciului.

Astfel, distinct de faptul că împrejurarea dispariţiei ofiţerului de bord în circumstanţe neelucidate de către armator a determinat constatarea că acestadin urmă nu a luat măsurile corespunzătoare asigurării securităţii la bord, s-a reţinut în plus în sarcina pârâtei că nu ar fi declanşat într-un termen cât mai scurt operaţiunile de căutare şi că nu a efectuat o cercetare temeinică a circumstanţelor dispariţiei cu implicarea autorităţilor competente.

Constatarea că procedura de căutare a victimei dispărute a fost declanşată mult prea târziu, cu şanse minime de reuşită, se circumscrie analizei globale a conduitei angajatorului efectuată de instanţele devolutive, care au apreciat că acesta trebuia să prevadă protocoale de verificare pentru a se asigura că în cazul unui accident de acest tip s-au luat toate măsurile pentru ca procedura de salvare să se desfăşoare cu o operativitate maximă. În acest sens a fost evaluat atât elementul factual al lipsei unui sistem de monitorizare video la bord, cât şi inexistenţa unei cercetări efective a împrejurărilor producerii dispariţiei, chestiuni pe care pârâta nu le-a infirmat prin dovezi contrare din care să rezulte că a luat măsuri pentru o intervenţie promptă şi pentru stabilirea cu certitudine a circumstanţelor în care a survenit accidentul, pentru a se determina eventuala culpă a victimei, cu efect exonerator de răspundere pentru angajator.

De altfel, existenţa unui risc al serviciului de acest tip, pe care părţile l-au conştientizat, rezultă şi din clauza conţinută în contractul de îmbarcare conform căreia părţile semnatare au acceptat posibilitatea ca un navigator să dispară pe mare din greşeală sau ca urmare a unui pericol (cu excepţia sinuciderii), această împrejurare fiind asimilată prin normele imperative care reglementează exercitarea acestei activităţi cu situaţia decesului din serviciu, angajatorul obligându-se să plătească compensaţii în situaţia producerii riscului identificat. În situaţia dispariţiei autorului C., însă, s-a reţinut că nu a fost activată această dispoziţie care cuprindea şi o evaluare anticipată a prejudiciului.

Prin urmare, de vreme ce, în domeniul navigaţiei, este acceptată posibilitatea dispariţiei de la bord din greşeală a personalului navigant ca un risc profesional suplimentar, angajatorul trebuie să se asigure că adoptă acele măsuri menite să diminueze posibilităţile de apariţie a unui asemenea eveniment. Or, în cauză, ceea ce s-a reţinut ca situaţie de fapt, ce nu mai poate fi reanalizată în recurs, este că pârâta nu a administrat dovezi privind adoptatea unor măsuri şi protocoale în acest scop. Celelalte împrejurări cu privire la modalitatea în care a acţionat după survenirea accidentului reprezintă argumente factuale care au concurat la concluzia instanţei că armatorul nu şi-a îndeplinit obligaţia de a asigura securitatea în muncă şi care nu mai pot fi analizate, fiind chestiuni de probatoriu şi nu o chestiune de nelegalitate.

În baza aceluiaşi motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta pârâtă susţine, cu privire la despăgubirile materiale, că acordarea, după data decesului, a tuturor salariilor previzibile contravine dispoziţiilor C. civ., întrucât acestea nu mai au regimul juridic de venituri comune la care reclamanta B. ar fi fost îndreptăţită în condiţiile în care regimul matrimonial al soţilor a încetat la data decesului victimei, astfel că în mod greşit au fost aplicate dispoziţiile art. 341 C. civ.

Deşi instanţa de apel a menţionat prevederile acestui text de lege, nu acesta este temeiul juridic al reparării prejudiciului material suferit de familia victimei, despăgubirile civile reprezentând în acest caz sumele de care membrii familiei au fost lipsiţi prin aportul pe care l-ar fi adus în familie munca victimei şi nu valoarea de înlocuire a bunurilor comune ale soţilor.

De altfel, temeiul juridic în baza cărora au fost acordate despăgubirile, respectiv art. 1390 C. civ., a fost corect aplicat în cauză.

În fine, printr-o ultimă critică, pârâta a susţinut că, în mod greşit, a fost acuzată că ar fi refuzat să plătească despăgubirile contractuale susţinând că terţii beneficiari, adică reclamantele, nu au îndeplinit condiţiile pentru activarea acelei clauze şi ar fi adoptat o conduită necorespunzătoare.

Această chestiune nu reprezintă o critică de nelegalitate susceptibilă a fi analizată în recurs în condiţiile în care instanţele nu au fost învestite cu o acţiune în răspundere contractuală, ci doar au constatat faptul că neactivarea acestei clauze a permis declanşarea mecanismului răspunderii civile de drept comun, cea delictuală.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 496 C. proc. civ., va respinge ambele recursuri ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantele A. şi B. şi de pârâta E. împotriva deciziei nr. 71/C din 9 martie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Constanţa – secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 iunie 2024.