Vicarious liability of state agency for illegal anti-fraud seizure and causal link to specific economic losses

Şedinţa publică din data de 22 ianuarie 2025

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată rolul Tribunalului Harghita, secţia contencios administrativ şi fiscal în 01.08.2016, sub nr. x/2016, reclamanţii S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă B., şi C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală (dosar care a fost disjuns şi s-a format prezentul dosar, nr. x/2017):

i. Obligarea pârâtei la plata, către A., a sumei totale de 8.304.799,63 RON, compusă din: 168.722,66 RON, cu titlu de profit nerealizat pentru perioada 18.07.2014-28.09.2015 (16 luni); 38.097,23 RON, reprezentând dobânzi legale calculate la sumele de bani indisponibilizate de către pârâtă în cuantum de 202.014,31 RON, pentru perioada 18.07.2014-31.05.2016; 84.351,55 RON, cu titlu de penalităţi calculate de creditori pentru perioada 18.07.2014-28.09.2015; 34.034 RON, cu titlu de cheltuieli de executare, onorariu avocaţial, onorariu lichidator judiciar; 38.229,59 RON, cu titlu de dobândă legală calculată la sumele de bani indisponibilizate pentru perioada 18.07.2014-28.09.2015; 13.864,60 RON, cu titlu de cheltuieli ocazionate de plasarea combustibilului în custodie; 3.397.500 RON, reprezentând prejudiciu rezultat ca urmare a intrării în faliment a societăţii; 4.530.000 RON (echivalentul a 1.000.000 euro), reprezentând daunele morale cauzate societăţii.

ii. Obligarea pârâtei la plata, către C., a sumei de 4.544.000 RON, compusă din: 14.000 RON, reprezentând salariul pe care reclamantul l-ar fi putut primi pentru perioada 01.11.2015-01.05.2016; 4.530.000 RON (echivalentul a 1.000.000 euro), reprezentând daunele morale cauzate asociatului unic şi administratorului societăţii;

iii. Obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 8, art. 19 şi 28 din Legea nr. 554/2004, art. 58, art. 257, art. 1.349 şi urm. C. civ., art. 194 şi urm. C. proc. civ.

La 26.10.2016, reclamanta A. S.R.L. a depus modificare a cererii de chemare în judecată, în sensul măririi cuantumului obiectului cererii cu suma de 53.989,30 RON şi introducerea unor noi petite, constând în:

i. mărirea cuantumului pretenţiilor de la pct. II.3 din cererea introductivă cu suma de 16.272,20 RON, reprezentând penalităţi calculate de creditori până la data de 26.08.2016;

ii. mărirea cuantumului pretenţiilor de la pct. II.4 din cererea introductivă cu suma de 31.055,00 RON, reprezentând onorariul lichidatorului judiciar B.;

iii. introducerea în cadrul petitului de la pct. II.4 a cheltuielilor ocazionate de procedura insolvenţei în dosarul nr. x/2015, în sumă de 3.371,00 RON;

iv. introducerea în cadrul petitului de la pct. II.4 a cheltuielilor ocazionate de procedura insolvenţei în dosarul nr. x/2015 către D., cu titlu de comisioane, în sumă de 291,10 RON;

v. introducerea în cadrul petitului de la pct. II.4 a cheltuielilor ocazionate de executarea silită în dosarul execuţional nr. x/2015, reprezentând onorariul executorului judecătoresc E. în sumă de 3.000 RON.

Pârâtul Ministerul Finanţelor - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului C., iar pe fondul cauzei respingerea acţiunii, ca neîntemeiată, iar la 23.12.2016 a depus întâmpinare la cererea de modificare.

Prin încheierea nr. 2/25.01.2017, pronunţată în dosarul nr. x/2016, în temeiul art. 111 alin. (4) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, Tribunalului Harghita, secţia contencios administrativ şi fiscal a dispus disjungerea acţiunii întemeiate pe art. 1.349 şi urm. C. civ., respectiv pe răspunderea civilă delictuală.

2. Primul ciclu procesual

Prin sentinţa nr. 2394/07.12.2017, Tribunalul Harghita, secţia civilă a respins acţiunea.

Prin decizia nr. 97/A/05.03.2019, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă a respins apelul reclamanţilor împotriva sentinţei.

Prin decizia nr. 1135/11.06.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul reclamanţilor, a casat decizia recurată şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Târgu Mureş, spre rejudecare, la 24.09.2020, sub nr. x/2017*.

Prin precizările depuse de reclamanţi la 21.07.2022, aceştia au majorat cuantumul pretenţiilor .

3. Al doilea ciclu procesual

Prin decizia nr. 735/A/06.12.2023, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă a admis apelul reclamanţilor împotriva sentinţei; a schimbat în tot sentinţa; a admis, în parte, acţiunea; l-a obligat pe pârât la plata către reclamanta S.C. A. S.R.L., cu titlu de despăgubiri, a următoarelor sume: 116.070 RON, reprezentând profit nerealizat în perioada 18.07.2014-28.09.2015; 9.240 RON, reprezentând cheltuieli ocazionate de plasarea combustibilului în custodie; 25.166,06 RON, reprezentând dobânzi şi penalităţi la sume indisponibilizate în perioada 17.07.2014-28.09.2015; 98.835,50 RON, cu titlu de penalităţi calculate de creditori pentru perioada 18.07.2014-28.09.2015; 16.780 RON, reprezentând cheltuieli de executare silită şi onorariu avocaţial; 2.500 RON, reprezentând daune morale; l-a obligat pe pârât la plata, către reclamantul C., a sumei de 5.000 RON, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit; a respins, ca neîntemeiate, celelalte pretenţii ale reclamanţilor; l-a obligat pe pârât să plătească reclamantului C. suma de 3.663 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale în primă instanţă şi în apel.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii au declarat recursuri reclamanţii A. S.R.L. şi C., respectiv pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală în reprezentarea Direcţiei Generale Antifraudă-Direcţia Regională Antifraudă 7 Sibiu.

i. Recurenţii-reclamanţi A. S.R.L. şi C. au învederat următoarele:

- Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., după ce au expus pe larg situaţia de fapt a cauzei, recurenţii au arătat că instanţa de apel nu a respectat limitele rejudecării.

Astfel, instanţa reţine în mod eronat că, "în drept, acţiuneareclamanţilor se întemeiază pe prevederile art. 1.353 C. civ.." şi tot eronat că "pornind de la situaţia de fapt stabilită anterior, instanţa a fost chemată, prin acţiunea cu care a fost învestită, să verifice, raportat la fiecare din prejudiciile pretins suferite de reclamanţi, îndeplinirea cumulativă a condiţiilor răspunderii civile delictuale, prevăzute de art. 1.353 C. civ.."

Or, având în vedere că în alte părţi ale hotărârii nu există alte menţiuni cu privire la calificarea juridică a acţiunii, cu excepţia celei de la pagina 9- "în consecinţă, instanţa apreciază, având în vedere şi faptul că, în cauză, au fost dovedite cerinţele prevăzute de art. 1.373 C. civ..", recurenţii apreciază că nu a fost respectată dezlegarea în drept a instanţei de casare, în sensul limitării obiectului acţiunii la prevederile art. 1.373 C. civ.

De asemenea, instanţa a reţinut că, "pentru a fi angajată răspunderea unei persoane în temeiul răspunderii civile delictuale, nu este suficient să existe, pur şi simplu, fără legătură între ele, o faptă ilicită şi un prejudiciu suferit, ci este necesar ca între faptă şi prejudiciu să fie un raport de cauzalitate direct, în sensul că acea faptă a provocat acel prejudiciu. Cu alte cuvinte, pentru angajarea răspunderii civile delictuale este necesar să se stabilească, nu un raport de cauzalitate general, ci raportul de cauzalitate specific dintre acţiunea sau inacţiunea cu caracter ilicit şi prejudiciu. Pornind de la aceste aspecte de ordin teoretic, în ceea ce priveşte intrarea în faliment a societăţii A. S.R.L., reclamanta ar fi trebuit să dovedească legătura directă şi singulară între fapta ilicită a pârâtei şi intrarea sa în faliment."

Or, instanţa supremă a stabilit limitele rejudecării atât la raportul de cauzalitate direct, cât şi la cel indirect, astfel că, restrângerea acestor limite doar la raportul de cauzalitate direct şi singular, echivalează cu o încălcare evidentă şi esenţială a dispoziţiilor obligatorii ale instanţei de recurs.

Pe de altă parte, decizia de casare nu a făcut vorbire despre un "raport de cauzalitate specific", iar instanţa de apel nu a explicitat această sintagmă, astfel că sunt confuze limitele între care şi-a desfăşurat această ultimă instanţă silogismul judiciar, ceea ce echivalează cu încălcarea limitelor rejudecării stabilite de instanţa de recurs.

Prin decizia de casare s-a impus instanţei de apel să stabilească şi "raportul dintre prima operaţiune juridică (procesul-verbal de contravenţie nr. x încheiat la 18.07.2014 de Direcţia Regională Antifraudă Sibiu) şi măsurile asigurătorii care i-au succedat, adică modul în care influenţează, din perspectiva determinării şi întinderii prejudiciului, celelalte operaţiuni juridice subsecvente actului administrativ anulat".

În opinia recurenţilor, prin "celelalte operaţiuni juridice" instanţa de casare a avut în vedere următoarele operaţiuni indicate în acţiune: proces-verbal de custodie a combustibilului; marcarea perimetrului staţiei de carburanţi cu bandă semnalizatoare; interzicerea comercializării carburanţilor; proces-verbal de sechestru asigurător pentru bunuri imobile nr. x/23.07.2014; proces-verbal de sechestru asigurător pentru bunuri mobile nr. x/30.07.2014; vânzarea combustibilului confiscat conform facturii fiscale nr. x emisă la 07.08.2014 şi avizului de însoţire a mărfii nr. DGRFP HR2 din aceeaşi zi; poprirea conturilor societăţii; formularea înştiinţărilor de poprire asigurătorii către toţi debitorii societăţii, ceea ce a condus la indisponibilizarea tuturor sumelor virate de aceştia în conturile societăţii; colectarea creanţelor de către organele fiscale şi utilizarea lor pentru stingerea datoriilor fiscale curente; comunicatul de presă publicat pe site-ul ANAF cu privire la controlul efectuat şi măsurile dispuse de organele de control.

Or, din analiza hotărârii recurate reiese că instanţa de apel s-a rezumat exclusiv la prima şi a doua operaţiune - proces-verbal de contravenţie şi decizia de instituire a măsurilor asigurătorii.

- Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii au arătat că, pe de o parte, instanţa de apel motivează hotărârea în raport cu dispoziţiile art. 1.373 C. civ., iar pe de altă parte, reţine că acţiunea este întemeiată pe dispoziţiile art. 1.353 C. civ.

De asemenea, pe de o parte, instanţa de apel arată că "urmează a face aplicarea prevederilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ., respectiv urmează a porni de la chestiunile de drept dezlegate de instanţa de recurs, prin decizia de casare" şi că "în rejudecare urmează a fi examinate celelalte condiţii prevăzute de art. 1.373 C. civ., respectiv prejudiciile directe şi indirecte ale procesului-verbal de contravenţie şi măsurile asigurătorii, precum şi raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciile pretinse de reclamanţi."

Pe de altă parte, motivează soluţia dată uneori pe un raport de cauzalitate direct, alteori pe unul indirect, în timp ce soluţiile de respingere a pretenţiilor reclamanţilor au fost motivate exclusiv pe lipsa unui raport de cauzalitate direct/singular/specific între fapta ilicită şi prejudiciile invocate de aceştia.

Soluţia de respingere a pretenţiilor reclamanţilor determinate de fapta ilicită care a condus la falimentul societăţii, precum şi cele privind deprecierea fondului de comerţ sunt contradictorii, întrucât, pe de o parte, instanţa include printre factorii care au determinat deschiderea procedurii falimentului şi măsurile dispuse, adică fapta ilicită cu cele două componente ale ei (procesul-verbal de contravenţie şi măsurile asigurătorii), iar pe de altă parte, neagă vehement rolul faptei ilicite, de cauză a falimentului.

Totodată, hotărârea nu cuprinde motivele pentru care s-a stabilit doar suma de 3.663 RON cu titlu de cheltuieli de judecată şi nici ce reprezintă în concret această sumă.

- Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii au arătat că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 1.373 C. civ. coroborate cu cele ale art. 1.357 C. civ. şi cu dezlegarea dată acestui text de către instanţa de casare.

Instanţa de apel nu a avut în vedere că blocarea activităţii societăţii a fost efectul unor cauze multiple generate de săvârşirea faptelor ilicite cum ar fi, de exemplu, blocarea liniei de credit bancar, lipsa lichidităţilor, colectarea creanţelor de către organul fiscal, vânzarea combustibilului şi virarea sumelor rezultate din vânzare în contul creanţelor fiscale, confiscarea unei sume importante de bani.

Instanţa nu a avut în vedere, în analiza raportului de cauzalitate, faptul că şi după încetarea măsurilor de executare silită, ca urmare a deschiderii procedurii insolvenţei, activitatea societăţii a rămas în continuare blocată de aceeaşi lipsă de lichidităţi, precum şi a imposibilităţii obţinerii de credite bancare în vederea susţinerii activităţii curente.

Instanţa nu a avut în vedere că, pe aceeaşi linie cauzală (directă şi indirectă), societatea a devenit o "paria economică", astfel că furnizorii şi clienţii săi au încetat să mai facă afaceri cu aceasta şi nici nu a aprofundat documentele dosarului de insolvenţă existente la prezentul dosar (planul de reorganizare propus de societate şi însuşit de administratorul judiciar a fost "votat" de creditori cu condiţii imposibil de îndeplinit, motiv pentru care nu a trecut de votul creditorilor şi nici nu a fost supus confirmării judecătorului sindic) neobservând că nu a existat un plan de reorganizare, nu a existat o nerespectare a planului de reorganizare, astfel încât nu a înţeles şi nu a aplicat nici în acest caz dezlegările în drept ale instanţei de casare.

Astfel, nu are absolut nicio relevanţă "posibilitatea existenţei unui plan de reorganizare", ci relevant era dacă instanţa identifica sursele financiare, materiale rămase în patrimoniul societăţii după săvârşirea faptelor ilicite apte să susţină un posibil plan de reorganizare.

Or, aşa cum rezultă din probele dosarului, astfel de resurse nu au mai existat, ele fiind "distruse" într-un ritm galopant de aceste fapte/operaţiuni directe/indirecte ale prepuşilor pârâtei.

Tot eronat au fost aplicate prevederile legale sus-menţionate şi dezlegarea dată de instanţa de casare teoriei cauzale (raportului de cauzalitate) şi în privinţa reluării activităţii de comercializare a combustibililor deoarece existenţa bazinelor de carburanţi şi posibilitatea utilizării lor este una din condiţiile desfăşurării activităţii de comercializare a combustibililor.

Instanţa de apel omite că activitatea de comercializare a carburanţilor/combustibililor presupune îndeplinirea şi a altor condiţii esenţiale, respectiv existenţa surselor financiare necesare achiziţionării carburanţilor, existenţa personalului necesar pentru paza staţiei de carburanţi şi pentru vânzarea carburanţilor în staţie, existenţa banilor necesari pentru plata personalului, existenţa banilor necesari pentru plata impozitelor pe terenuri/clădiri.

Instanţa de apel nu a avut în vedere documentele depuse la dosar cu privire la utilajele lipsă din patrimoniul societăţii şi nici concluziile experţilor referitoare la această chestiune, în sensul că aceste lipsuri nu denotă o administrare deficitară a societăţii, iar instanţa de apel nu a argumentat existenţa unei legături de cauzalitate "directă şi singulară" între aceste lipsuri şi falimentul societăţii.

La fel stau lucrurile şi în legătură cu "impasul economic" şi "concedierile" anterioare momentului săvârşirii faptei/faptelor ilicite, de vreme ce instanţa de apel, nici în privinţa acestor "factori", nu a indicat caracterul lor de cauză "directă şi singulară" a falimentului societăţii.

Tot eronat au fost aplicate prevederile legale sus-menţionate şi în ce priveşte dezlegarea dată de instanţa de casare teoriei cauzale (raportului de cauzalitate) în privinţa efectelor dării bunurilor în custodia administratorului societăţii.

Astfel, instanţa a omis împrejurarea că printre aceste bunuri s-a aflat şi combustibilul confiscat, care, în mod evident, nu putea fi folosit de către societate.

Apoi, întrucât "restul bunurilor" sunt staţia de carburanţi cu toate dotările sale, libertatea societăţii de a le folosi a fost condiţionată de existenţa banilor necesari pentru achiziţia carburanţilor care urmau să fie depozitaţi temporar şi apoi revânduţi în vederea obţinerii de profit.

Dacă ar fi analizat cu atenţie rapoartele de expertiză realizate în prezentul proces, instanţa de apel ar fi sesizat, cu uşurinţă, starea de insolvabilitate în care societatea a ajuns la foarte scurt timp de la săvârşirea faptelor/operaţiunilor ilicite şi, pe cale de consecinţă, la imposibilitatea folosirii bunurilor aflate în custodie pentru desfăşurarea activităţilor curente.

Este greşită invocarea deciziei nr. 551/17.06.2016 a Tribunalului Harghita pentru a susţine recunoaşterea, de către contestatoare, în procedura insolvenţei, că ajungerea societăţii în incapacitate de plată ca urmare a desfăşurării unei activităţi generatoare de datorii fiscale este lipsită de relevanţă sub aspectul raportului de cauzalitate invocat de recurentă, atât timp cât instanţa de apel nu a lămurit despre ce fel de datorii fiscale este vorba şi când s-au născut ele şi nu a coroborat o astfel de informaţie din Ecris cu informaţiile furnizate de probele administrate în prezentul dosar - rapoartele de expertiză - referitoare la situaţia datoriilor fiscale la momentul săvârşirii faptei/faptelor ilicite litigioase.

Confuzia instanţei de apel în ce priveşte semnificaţia noţiunii juridice de "raport de cauzalitate" rezultă cu atât mai mult atunci când afirmă că teza sa este susţinută de "concluziile expertului contabil".

De altfel, la obiectivul nr. 5 din raportul de expertiză, nu numai că s-a afirmat fără echivoc raportul de cauzalitate direct între luarea măsurilor asigurătorii şi falimentul societăţii, dar s-a şi argumentat această susţinere, precum şi "singularitatea" acestei cauze.

În legătură cu prejudiciul constând în deprecierea fondului de comerţ, instanţa a respins această pretenţie din două motive: "nu s-a făcut dovada existenţei unui prejudiciu cert care să poată fi avut în vedere, deci nu s-a făcut dovada unei condiţii premisă a răspunderii civile delictuale"; "atât timp cât intrarea în faliment a reclamantei nu s-a datorat măsurilor luate urmare a încheierii procesului-verbal de contravenţie, nu se poate vorbi despre o depreciere a fondului de comerţ."

Şi în acest caz rezultă o aplicare eronată a dispoziţiilor art. 1.373 C. civ. şi a deciziei de casare.

Instanţa de casare a impus instanţei de apel să stabilească existenţa şi întinderea prejudiciului, iar instanţa de rejudecare a susţinut că "nu s-a făcut dovada existenţei unui prejudiciu cert care să poată fi avută în vedere", deci nu a susţinut inexistenţa prejudiciului constând în deprecierea fondului de comerţ.

Trecând peste faptul că lipsa celor 48 de mijloace fixe este justificată la pagina 30 din raportul de expertiză de la dosar şi că această lipsă nu are absolut nicio legătură cu existenţa/inexistenţa prejudiciului invocat ci, eventual, cu întinderea acestuia, instanţa de apel a şi confundat "evaluarea patrimoniului" cu evaluarea fondului de comerţ la cele 3 momente stabilite prin obiectivul expertizei realizată de expertul F..

Instanţa de judecată este într-o eroare de interpretare a noţiunii de prejudiciu atunci când afirmă că "indiferent de metoda de evaluare, nu se poate stabili o valoare certă a fondului de comerţ la data efectuării controlului", în condiţiile lipsei celor 48 de mijloace fixe la data controlului, întrucât aceasta este o apreciere subiectivă, nicio expertiză evaluatoare nu stabileşte valoarea certă a fondului de comerţ la un moment sau altul al existenţei acestuia, ci doar valori probabile, cele 48 de utilaje au fost excluse din fondul de comerţ la cele 3 momente stabilite de instanţă şi, pe cale de consecinţă, şi de la calculul valorii acestuia la momentul controlului.

Instanţa de apel a omis cu desăvârşire analizele şi concluziile expertizei, precum şi celelalte probe din dosar referitoare la existenţa prejudiciului constând în deprecierea fondului nostru de comerţ.

În plus, dacă ar fi avut îndoieli cu privire la caracterul cert/incert al valorilor stabilite de expert pentru fondul de comerţ la vreunul dintre cele 3 momente indicate în obiectivul expertizei, ar fi trebuit să dispună completarea expertizei, audierea expertului sau o nouă expertiză.

Instanţa de apel a omis să analizeze şi să valorifice în raţionamentul său decizia de instituire a măsurilor asigurătorii, precum şi celelalte operaţiuni directe/indirecte subsecvente.

Decizia din apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 1.373, art. 1.349, art. 1.357, art. 1.391 şi art. 253 C. civ. în privinţa modului de soluţionare a prejudiciilor constând în daune morale.

Plecând de la premisa inexistenţei unei legături de cauzalitate directă şi singulară dintre fapta ilicită şi falimentul societăţii, instanţa nu a obligat pârâta la plata daunelor morale rezultate din ajungerea societăţii în stare de faliment.

Prin raportare la consecinţele prejudiciabile morale expuse în acţiune şi dovedite cu probe testimoniale şi cu înscrisuri, în opinia recurentei, daunele morale nu respectă cerinţa ultimă, întrucât sunt absolut derizorii.

Fiind derizorii, ele încalcă cerinţa legalităţii lor, să fie echitabile în raport cu suferinţele cauzate de fapta/faptele ilicite care fac obiectul prezentului proces.

ii. Recurenta-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, în reprezentarea Direcţiei Generale Antifraudă-Direcţia Regională Antifraudă 7 Sibiu, şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1.353 C. civ.

Arată recurenta-pârâtă că admiterea pretenţiilor reclamanţilor s-a făcut în baza unei analize sumare, fără a se ţine cont de dispoziţiile de casare, care nu consfinţeau aşa-zisa răspundere a organului fiscal, ci a dispus să se analizeze dacă sunt îndeplinite eventualele condiţii ale unei răspunderi civile delictuale.

În mod greşit reţine instanţa de apel că, "în ceea ce priveşte existenţa faptei ilicite, Înalta Curte, prin decizia de casare, a stabilit că, urmare anulării procesului-verbal de contravenţie, prin care s-au stabilit sancţiuni ce au afectat activitatea reclamanţilor, s-a făcut dovada că agenţii constatatori au încălcat norme legale ce aparţin dreptului public, prin aceasta dovedindu-se existenţa faptei ilicite."

Instanţa de recurs a casat, dispunând ca, în rejudecare, instanţa să examineze condiţiile art. 1.373 C. civ., dacă aşa-zisele prejudicii reclamate, directe sau indirecte, au sau nu o legătură de cauzalitate cu procesul-verbal de contravenţie şi măsurile asigurătorii luate de organul fiscal.

Instanţa de apel concluzionează în sensul că, "reţinută fiind natura juridică a răspunderii civile şi existenţa faptei ilicite, urmează a examina prejudiciile afirmate de reclamanţi şi raportul de cauzalitate între acestea şi fapta ilicită, astfel cum aceasta a fost constatată de instanţa de casare", însă hotărârea pronunţată nu mai analizează practic decât aceste două condiţii ale răspunderii civile delictuale, deşi, fiind în prezenţa unei răspunderi civile delictuale, era chemată să analizeze toate condiţiile prevăzute de lege.

Hotărârea atacată face o analiză doar în ceea ce priveşte prejudiciul şi legătura de cauzalitate, soluţia pronunţată fiind una eronată.

Instanta reţine, în mod netemeinic şi nedovedit, faptul că "pornind de la situaţia de fapt, instanţa constată că pretenţiile reclamantei sunt întemeiate: prin indisponibilizarea bunurilor reclamantei, inclusiv prin poprirea conturilor acesteia, precum şi prin suspendarea activităţii dispusă prin procesul-verbal de contravenţie, activitatea reclamantei a fost practic blocată pentru o perioadă de timp."

În ceea ce priveşte prejudiciul constatat de instanţă, aceasta a avut în vedere doar raportul de expertiză, reţinând că, raportat la beneficiul societăţii în perioada imediat anterioară (01.01.2010-30.06.2014), beneficiul nerealizat a fost de 116.070 RON.

Chiar dacă în cauză s-a administrat un raport de expertiză, acesta este un mijloc de probă care, coroborat cu toate celelalte, trebuie să ducă la convingerea instanţei că pretenţiile reclamanţilor sunt reale.

Concluziile expertizei constituie numai elemente de convingere, lăsate la libera apreciere a judecătorului, ca toate celelalte probe.

Abordarea problematicii prejudiciului constând în beneficiul nerealizat este greşită, întrucât probabilitatea realizării beneficiul impune o rigurozitate a susţinerilor şi a dovezilor, nefiind suficientă existenţa posibilităţii obţinerii beneficiului, ci să fie demonstrat că acel beneficiu ar fi fost obţinut.

Instanţa reţine că activitatea societăţii a fost blocată prin sechestrarea bunurilor şi poprirea conturilor.

Acest argument, însă, nu poate fi reţinut în situaţia în care societatea nu mai dispunea de angajaţi (concedierea acestora petrecându-se anterior demarării controlului antifraudă), nici nu avea în mod real creanţe comerciale de încasat (la punerea în aplicare măsurilor asigurătorii presupuşii debitori făcând dovada că deja îşi achitaseră datoriile faţă de societatea A. SRL) şi nici nu mai dispunea de acelaşi patrimoniu.

Totodată, reclamanta nu a făcut dovada existenţei faptice a unor sume relevante de bani care să fi fost poprite efectiv prin instituirea măsurilor asigurătorii şi care să nu facă obiectul executării silite.

Reclamanta nu a făcut nici dovada că ulterior demarării controlului antifraudă ar mai fi încercat desfăşurarea vreunei activităţi.

În ceea ce priveşte obligarea organului fiscal la plata unor penalităţi în cuantum de 98.835,50 RON, justifică instanţa faptul că reclamanta nu a mai reuşit să achite debitele la termenele contractuale, fiind astfel obligată la plata de penalităţi către creditori în perioada 18.07.2014-28.09.2015 (deşi intrase în insolvenţă la 17.02.2015).

Prejudiciul calculat şi acordat sub formă de penalităţi se raportează la datoriile unor creditori (tabloul creditorilor în insolvenţă) care şi-au calculat penalităţi la datoriile deţinute împotriva debitoarei S.C. A. S.R.L..

Însă acest calcul, cel puţin prin raportare la perioada indicată de instanţa de apel, este greşit, chiar şi prin raportare la prevederile legale din materia insolvenţei.

Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă stipulează, la articolul 80, faptul că "nicio dobândă, majorare sau penalitate de orice fel ori cheltuială, numită generic accesorii, nu va putea fi adăugată creanţelor născute anterior datei deschiderii procedurii, cu excepţia situaţiilor prevăzute la art. 103."

Or, reclamanta a intrat în insolvenţă în 17.02.2015 şi, în considerarea prevederilor art. 80 din Legea nr. 85/2014, este evident că perioada 18.07.2014-28.09.2015, relevată de instanţă şi pentru care a obligat organul fiscal la plata unor penalităţi de 98.835,50 RON, nu este corectă şi legală.

Acei creditori nu puteau, potrivit prevederilor legale, să calculeze dobânzi sau penalităţi peste data deschiderii procedurii.

Nici sub aspectul unei legături de cauzalitate (condiţie obligatorie a răspunderii ce se impune analizată) nu se poate reţine că acordarea tuturor sumelor au o strânsă legătură cu actele încheiate de organul fiscal.

Pentru reclamantă a fost aprobată deschiderea procedurii generale de insolvenţă, însă societatea nu a reuşit să îndeplinească un plan de reorganizare bazat pe o activitate sustenabilă care să genereze venituri care să-i ofere posibilitatea achitării datoriilor şi a realizării unui minim profit.

Instanţa nu a ţinut cont de situaţia reclamantei anterioară verificărilor efectuate de către organul fiscal, în sensul că, deşi societatea a menţionat că a avut un număr de 35 de salariaţi, în perioada 2005-2014, aceasta a avut maxim 8 salariaţi.

Având în vedere numărul redus al salariaţilor, în mod evident prestările de servicii şi lucrările de construcţii invocate de reclamanţi nu ar fi putut fi efectuate ulterior datei de 18.07.2014, de altfel veniturile din prestări servicii au avut o pondere redusă în totalul veniturilor realizate de societate.

S-a mai arătat că, ulterior punerii în aplicare a sancţiunii complementare a confiscării combustibilului, reclamantei i-a fost acordată posibilitatea răscumpărării acestuia şi de a se prevala de prevederile legale, în speţă plata în rate a mărfii confiscate.

Dat fiind faptul că înaintarea plângerii contravenţionale împotriva PVCSC nr. x/18.07.2014 a condus la suspendarea executării sancţiunii complementare dispuse prin acesta, implicit societatea şi-ar fi putut desfăşura activitatea, utilizând fondul de marfă răscumpărat.

Prin urmare, reclamanta s-a prevalat de propria lipsă de diligenţă cu scopul de a obţine despăgubiri.

În concluzie, instanţa de apel s-a rezumat la stabilirea prejudiciului doar în baza expertizei administrate, deşi aceasta este eronată, fără să ţină cont de întregul material probator din prezenta cauză.

Nici chiar criticile aduse cu privire la rezultatele expertizei de către recurenta-pârâtă nu au fost avute în vedere.

În ceea ce priveşte valoarea de remuneraţie stabilită pentru depozitarea temporară a combustibilului, recurenta-pârâtă apreciază că, aşa cum reiese din procesul-verbal de custodie încheiat în localitatea Topliţa la 18.07.2014, societatea A. S.R.L., prin administrator C., nu a solicitat o remuneraţie pentru păstrarea combustibilului în rezervoarele societăţii, astfel încât acordarea ulterioară a unei astfel de remuneraţii este abuzivă şi determină o îmbogăţire fără justă cauză.

Depozitarea stocului de carburanţi face obiectul unei înscris agreat între părţi (procesul-verbal de custodie), care nu poate fi modificat tacit de soluţia dată de instanţă în altă speţă, în alt dosar.

Instanţa nu are niciun temei pentru a reţine că preluarea în custodie a combustibilului este determinată de dispunerea confiscării, întrucât organul de control nu era obligat să lase bunurile în custodia societăţii.

Dezacordul organului fiscal cu privire la plata vreunei remuneraţii este demostrat şi de faptul că acesta a ridicat combustibilul după solicitarea unei remuneraţii de către societate, în termenul stabilit de reclamantă.

Existenţa unei legături de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu nu a fost dovedită în concret asupra sumelor de bani acordate reclamanţilor prin hotărâre, iar în cauză nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale.

Singurele motive pentru acordarea daunelor morale au constat în concluzia instanţei că, întrucât au fost dovedite cerinţele prevăzute de art. 1.373 C. civ., s-au adus "prejudicii de imagine" persoanei juridice (SC A. SRL) şi la "lezarea demnităţii umane şi profesionale" a persoanei fizice.

Or, o astfel de motivare nu justifică acordarea de daune morale reclamanţilor.

Acordarea daunelor morale reclamantului C. este greşită cu atât mai mult cu cât chiar instanţa apreciază, în considerentele hotărârii recurate, că şi "conduita administratorului" a fost unul din factori la intrarea acesteia în faliment.

5. Apărări formulate în cauză

- Recurenţii-reclamanţi A. S.R.L. şi C. au formulat, în termenul legal, întâmpinare la recursul pârâtei, prin care au invocat excepţia nulităţii acestuia pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar în subsidiar au solicitat respingerea lui, ca nefondat, pentru argumente expuse pe larg în cadrul raportului de admisibilitate în principiu.

- Recurenta-pârâtă a formulat, în afara termenului legal, întâmpinare la recursul reclamanţilor, prin care a solicitat respingerea acestuia.

şi a arătat că reclamanta nu a dovedit o legătură directă şi singulară între aşa-zisa faptă ilicită şi falimentul persoanei juridice.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 18.09.2024 completul de filtru a admis în principiu recursurile formulate în cauză şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică pentru soluţionarea acestora la 22.01.2025.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând criticile formulate prin intermediul celor două recursuri, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit considerentelor ce vor fi arătate în continuare:

1) Recursul reclamanţilor A. S.R.L. (societate, în insolvenţă, prin lichidator judiciar) şi C.:

- Prin invocarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., reclamanţii au susţinut că decizia instanţei de apel a nesocotit limitele rejudecării, atunci când a apreciat că trebuie să analizeze îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale din perspectiva dispoziţiilor art. 1353 C. civ., iar nu cu referire la art. 1.373 C. civ., astfel cum se stabilise prin decizia de casare.

Critica este nefondată, în contextul în care, considerentele deciziei din apel se fundamentează pe analiza răspunderii civile a comitentului pentru fapta prepusului, în reglementarea dată de art. 1.373 C. civ., reţinându-se natura juridică a acestui tip de răspundere, ca fiind una obiectivă în raport cu victima, care nu mai impune analiza vinovăţiei prepuşilor şi, făcându-se totodată trimitere, pe acest aspect, la dezlegările obligatorii ale instanţei de recurs.

Împrejurarea că în conţinutul deciziei atacate este indicată şi dispoziţia art. 1.353 C. civ. nu poate fi decât rezultatul unei erori materiale, neproducătoarea de consecinţe juridice, câtă vreme instanţa nu procedează la analiza elementelor abuzului de drept (obiect de reglementare pentru norma menţionată), pentru a le circumscrie faptei ilicite, ci, astfel cum s-a arătat, verificarea elementelor răspunderii civile delictuale s-a făcut pe temeiul art. 1.373 C. civ. şi a vizat răspunderea comitentului pentru fapta prepusului.

Este, de asemenea, nefondată critica recurenţilor, conform căreia dezlegările deciziei de casare ar fi fost nesocotite şi prin aceea că instanţa de apel ar fi verificat existenţa unui raport de cauzalitate direct între faptă şi prejudiciu, în contextul în care, potrivit deciziei de casare, această analiză ar fi trebuit să vizeze deopotrivă, raportul direct şi pe cel indirect.

Astfel, analizând îndeplinirea acestei condiţii a răspunderii civile delictuale, instanţa de apel a avut în vedere diferitele prejudicii pretinse prin acţiune (profitul nerealizat, datorat blocării activităţii societăţii pe o perioadă de timp, urmare a suspendării dispuse prin procesul-verbal de contravenţie anulat; cheltuielile făcute cu depozitarea combustibilului confiscat şi lăsat în custodie; prejudiciul produs prin indisponibilizarea sumelor de bani din conturile bancare şi din contul deschis la trezorerie; plata de penalităţi către creditorii cărora societatea reclamantă n-a mai putut să le achite debitele la timp; cheltuieli de executare silită), reţinând că se regăseşte raportul de cauzalitate, chiar dacă în privinţa unor dintre aceste prejudicii, în mod evident, cauzalitatea nu este una directă, imediată, ci una care se înscrie într-un proces cauzal mai complex. Ca atare, s-a ţinut seama nu doar de fapta, care s-a constituit în cauza necesară şi directă, ci şi de condiţiile cauzale care au agravat efectele dăunătoare (cum s-a întâmplat, de exemplu, în situaţia plăţii de penalităţi de întârziere pentru creditorii cărora nu le-au mai putut fi achitate debitele la termenele contractuale stabilite).

În schimb, în mod corect instanţa de apel a reţinut că nu poate stabili un astfel de raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu cu privire la despăgubirile pretinse ca urmare a intrării în faliment a societăţii, câtă vreme la această situaţie a concurat o serie de factori, consideraţi determinanţi pentru situaţia economică precară a acesteia (ceea ce a dus la deschiderea procedurii insolvenţei şi ulterior, la intrarea în faliment), factori printre care procesul-verbal de contravenţie întocmit nelegal nu a putut fi considerat nici cauză principală şi nici condiţie cauzală, aptă să permită existenţa unei asemenea legături, angajatoare a răspunderii civile delictuale.

Astfel, potrivit celor statuate de instanţa de apel, pe baza elementelor probatorii evaluate de aceasta, intrarea în faliment a societăţii s-a făcut potrivit încheierii nr. 1430/28.09.2015 a Tribunalului Harghita, pentru nerespectarea planului de reorganizare propus de administratorul judiciar. S-a reţinut că societatea avea şi un obiect de activitate secundar, existând posibilitatea să se redreseze şi să fie păstrată în circuitul civil, mai ales că, urmare a deschiderii procedurii insolvenţei, toate măsurile de executare silită se suspendă, nemaifiind aşadar, blocată în activitate. Mai mult, cu ocazia încheierii procesului-verbal pentru instituirea măsurilor asigurătorii (din 8.10.2014), s-a constatat că din patrimoniul societăţii lipseau mai multe mijloace fixe, ceea ce a permis concluzia unei administrări deficitare a societăţii. În plus, societatea se afla într-un impas economic încă înainte de controlul efectuat de inspectorii fiscali, câtă vreme în perioada anterioară efectuase o serie de concedieri.

În aceleaşi coordonate, legate de activitatea defectuoasă a societăţii, fără legătură cu procesul-verbal de contravenţie a cărui legalitate a fost contestată (şi constatată judecătoreşte), instanţa de apel a valorificat şi considerentele deciziei nr. 551/17.06.2016 a Tribunalului Harghita, potrivit cărora chiar societatea A. a solicitat deschiderea procedurii insolvenţei "arătând că în urma activităţii pe care a desfăşurat-o a acumulat o serie de datorii faţă de bugetul statului".

Or, faţă de toate aceste elemente factuale, în mod corect s-a concluzionat că procesul-verbal de contravenţie întocmit nelegal nu a putut fi considerat nici cauză principală şi nici condiţie cauzală, aptă să permită existenţa unei asemenea legături între faptă şi prejudiciu, angajatoare a răspunderii civile delictuale.

- Subsumat aceluiaşi motiv de recurs, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., reclamanţii au invocat nerespectarea deciziei de casare şi pentru că instanţa de apel nu ar fi analizat "celelalte operaţiuni juridice", subsecvente emiterii actului administrativ anulat, limitându-se la prima şi a doua operaţiune – respectiv, procesul-verbal de contravenţie şi decizia de instituire a măsurilor asigurătorii – deşi în acţiune fuseseră indicate mai multe astfel de operaţiuni.

Critica este, de asemenea, nefondată întrucât potrivit deciziei de casare, dându-se îndrumări instanţei de trimitere, s-a stabilit că aceasta să verifice "raportul între prima operaţiune juridică (procesul-verbal de contravenţie nr. x încheiat la 18.07.2014, de Direcţia Regională Antifraudă 7 Sibiu) şi măsurile asigurătorii care i-au succedat, adică modul în care influenţează, din perspectiva determinării şi întinderii prejudiciului, celelalte operaţiuni juridice subsecvente emiterii actului administrativ anulat".

În mod evident, instanţa de casare nu a avut în vedere, contrar susţinerii recurenţilor-reclamanţi, toate operaţiunile indicate de aceştia în acţiune (de exemplu, marcarea perimetrului staţiei de carburanţi cu bandă semnalizatoare, comunicatul de presă publicat pe site-ul ANAF, etc.), ci numai pe cele care se subsumează unor măsuri asigurătorii şi care s-au putut repercuta în mod negativ asupra activităţii societăţii, localizându-se la nivelul unui prejudiciu, ceea ce a făcut obiect de analiză pentru instanţa de apel.

- Invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii susţin existenţa unor considerente contradictorii ale deciziei din apel, formulând argumente care au caracter nefondat.

Astfel, în mod incorect se arată că instanţa şi-ar fi fundamentat analiza în drept deopotrivă pe dispoziţiile art. 1.353 C. civ. şi pe cele ale art. 1.373 C. civ., contrazicându-se în raţionament.

În realitate, aşa cum s-a arătat şi în cadrul motivului de recurs anterior, decizia din apel verifică şi face aplicarea dispoziţiilor art. 1.373 C. civ., referitoare la răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, nefiind efectuată nicio analiză pe aspectul abuzului de drept, circumscris dispoziţiilor art. 1.353 C. civ., simpla menţionare a acestui text fiind evident rezultatul unei erori materiale.

La fel, lipsit de fundament, susţin recurenţii existenţa unei contradicţii între considerentele deciziei care reţin că, în aplicarea art. 501 C. proc. civ., va porni de la chestiunile de drept dezlegate de instanţa de recurs, care stabilise că trebuie să se ţină seama de prejudiciile directe şi indirecte ale procesului-verbal de contravenţie şi ale măsurilor asigurătorii, pentru ca apoi, în privinţa prejudiciului pretins în legătură cu falimentul societăţii să considere că au contribuit mai mulţi factori şi că nu se poate stabili o legătură de cauzalitate "directă şi singulară", de natură a îndreptăţi solicitarea de reparare şi a unui asemenea prejudiciu.

Astfel cum s-a arătat deja în analiza criticilor referitoare la stabilirea în cauză a raportului de cauzalitate numai în privinţa unora din prejudiciile pretinse, intrarea în faliment a societăţii nu a putut fi pusă într-o relaţie cauzală directă sau mediată cu întocmirea procesului-verbal de contravenţie, atât timp cât s-a stabilit existenţa unei conduite neconforme în administrarea societăţii, anterioară întocmirii respectivului proces-verbal şi, deopotrivă, în procedura insolvenţei, ca urmare a nerespectării planului de reorganizare propus de administratorul judiciar.

În acest sens, ca faptă aflată în afara câmpului cauzal "câtă vreme situaţia financiară a societăţii era precară", din împrejurări anterioare controlului efectuat şi respectiv, datorate nerespectării planului de reorganizare, aceasta nu putea fi pusă oricum într-un raport de cauzalitate cu prejudiciul pretins, fiind indiferent ca atare, că nu ar exista o "legătură de cauzalitate directă şi singulară".

- Este, de asemenea, nefondată critica existenţei unei nemotivări în privinţa sumei de 3.663 RON stabilite cu titlu de cheltuieli de judecată, în contextul în care considerentele deciziei reţin aplicabilitatea dispoziţiilor art. 453 alin. (2) C. proc. civ., cu referire la acordarea acestora corespunzător admiterii în parte a pretenţiilor, sub forma taxei de timbru de la fond şi apel, precum şi a onorariului parţial de expert.

- În privinţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii au invocat formal nesocotirea dispoziţiilor art. 1.373 C. civ., întrucât, în realitate, au adus în discuţie, reiterând, argumentele prezentate în cadrul celorlalte motive de casare, referitoare la greşita stabilire a lipsei raportului de cauzalitate şi, pe de altă parte, aspecte de probaţiune vizând o serie de elemente de fapt.

Astfel, recurenţii au făcut trimitere, de o manieră nepermisă procedural fazei judecăţii în care se află pricina, la probele dosarului şi la premisele reluării activităţii de comercializare a combustibililor, la ignorarea documentelor depuse cu privire la utilajele lipsă, la concluziile rapoartelor de expertiză şi interpretarea eronată a acestora, precum şi la necesitatea ca instanţa să fi dispus "completarea expertizei, audierea expertului, o nouă expertiză", etc.

În mod asemănător, pretinzând o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 1.373 C. civ., în ce priveşte neacordarea prejudiciului în legătură cu pretinsa depreciere a fondului de comerţ, recurenţii susţin, în realitate, că instanţa de apel ar fi trebuit să realizeze în altă modalitate evaluarea mijloacelor de probă, cu trimitere la concluziile unei anumite expertize, din care s-ar fi reţinut existenţa unui prejudiciu cert.

Or, asemenea alegaţii care pun în discuţie administrarea probelor şi aprecierea acestora de către instanţa devolutivă de apel – apreciere pe baza căreia s-a stabilit inexistenţa unui prejudiciu cert cu privire la pretenţia legată de deprecierea fondului de comerţ – nu sunt unele apte să declanşeze controlul instanţei de recurs, limitat, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., la examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, fără posibilitatea de cenzură, aşadar, asupra elementelor de fapt şi de probaţiune.

În acelaşi sens, fără să poată fi circumscrise unor critici de nelegalitate, sunt susţinerile recurenţilor cu privire la caracterul derizoriu al daunelor morale acordate. Aceasta întrucât stabilirea lor a fost rezultatul unor evaluări realizate de instanţă cu luarea în considerare a întregului context factual, ţinând seama, pe lângă aspectele punctuale ale pricinii (împrejurările în care a fost încheiat procesul-verbal, faptul că societatea avusese o activitate cunoscută în cadrul comunităţii locale, imaginea publică afectată de articolele de presă) şi avându-se în vedere totodată, în absenţa unor criterii legale determinate ca atare, principiile dezvoltate în jurisprudenţă, pe aspectul rezonabilităţii unor astfel de despăgubiri care, rămânând într-un echilibru just şi echitabil, nu pot fi temei al îmbogăţirii fără justă cauză.

Cum recurenţii nu pot invoca pe de o parte, încălcarea unor criterii de legalitate şi pe de altă parte, nici nesocotirea principiilor menţionate care trebuie să stea la baza unor astfel de despăgubiri, în evaluarea dată de instanţă, rezultă că nu pot susţine cu temei caracterul nelegal al soluţiei nici sub acest aspect.

Pentru toate considerentele expuse anterior, criticile formulate de recurenţii-reclamanţi au fost găsite nefondate, recursul acestora urmând să fie respins în consecinţă.

2) Recursul pârâtei deduce judecăţii critici care au, de asemenea, caracter nefondat. Astfel:

- Pretinzând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că hotărârea a fost dată cu încălcarea art. 1.373 C. civ. şi respectiv, art. 1.357 C. civ., atunci când a considerat ca fiind îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale în general şi, în particular, ale răspunderii comitentului pentru fapta prepusului, plecându-se în analiza realizată de la constatarea eronată a existenţei faptei ilicite întrucât această condiţie ar fi fost tranşată prin decizia de casare. La fel de eronat s-a arătat că a fost omisă din analiză condiţia vinovăţiei, aşa încât examinarea elementelor răspunderii civile delictuale s-a limitat doar la prejudiciu şi raportul de cauzalitate, deşi potrivit art. 1.357 C. civ., angajarea răspunderii delictuale presupune îndeplinirea cumulativă a patru condiţii, respectiv alături de cele două menţionate anterior, existenţa faptei ilicite şi a vinovăţiei.

Contrar susţinerii recurentei-pârâte, instanţa de apel a procedat corect atunci când, pentru a verifica dacă sunt întrunite în persoana pârâtei cerinţele angajării răspunderii delictuale afirmate de reclamanţi, a verificat doar legătura de cauzalitate şi prejudiciul, în contextul în care asupra existenţei faptei ilicite se statuase deja prin decizia de casare, după cum se tranşase şi asupra naturii juridice a răspunderii comitentului (calitate în care a fost chemată pârâta în proces) pentru fapta prepusului, ca fiind una obiectivă în raport cu victima care pretinde dezdăunarea, fiind aşadar indiferentă condiţia vinovăţiei prepusului pentru fapta căruia este chemat să răspundă.

Astfel, prin decizia de casare a instanţei de recurs s-a reţinut că instanţa de apel anterioară a plecat "de la premisa greşită conform căreia întocmirea nelegală a procesului-verbal de contravenţii, prin încălcarea normelor de drept fiscal şi contravenţional nu reprezintă o faptă ilicită" şi, de asemenea, că este greşit "raţionamentul instanţei de apel, în sensul că demersul agenţilor pârâtului, în legătură cu efectuarea controlului şi aplicarea sancţiunilor nu constituie o faptă ilicită, întrucât acţiunea agenţilor constatatori nu îmbracă forma abuzului de drept". În acelaşi sens, decizia de casare a statuat că în speţă nu s-a pus problema abuzului de drept, prin depăşirea limitelor legale şi competenţei agenţilor pârâtei şi astfel, aplicarea unor sancţiuni în mod abuziv, ci existenţa faptei ilicite a funcţionarilor emitenţi ai actului administrativ, prin încălcarea legalităţii şi devierea atribuţiilor ce intră în conţinutul funcţiei acestora. Or, întocmirea nelegală a procesului-verbal de contravenţie, prin încălcarea normelor dreptului fiscal, a fost circumscrisă, prin decizia de casare, faptei ilicite, reţinându-se că în mod greşit instanţa de apel nu i-a verificat consecinţele sub aspectul existenţei şi întinderii prejudiciului.

De asemenea, procedând la calificarea naturii juridice a răspunderii comitentului pentru fapta prepusului, în considerarea dispoziţiilor art. 1.373 alin. (1) C. civ., aceeaşi decizie de casare a statuat că este vorba despre o răspundere principală şi autonomă în raport cu răspunderea proprie a prepusului şi totodată, o răspundere obiectivă faţă de victimă, independentă aşadar de orice vinovăţie a prepusului.

Acestea fiind coordonatele dezlegărilor în drept date prin decizia de casare, în mod corect, în conformitate cu art. 501 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel a verificat în continuare doar existenţa raportului de cauzalitate şi a prejudiciului reclamat.

- Critica recurentei referitoare la prejudiciul stabilit de instanţă în legătură cu beneficiul nerealizat de societatea reclamantă face referire la mijloacele de probă administrate (raportul de expertiză, căruia nu ar fi trebuit să i se dea valoarea atribuită de instanţă), precum şi la elemente de fapt, nesupuse aşadar controlului de legalitate.

În mod asemănător, în afara rigorilor procedurale specifice recursului, procedează recurenta-pârâtă şi în legătură cu celelalte elemente ale prejudiciului recunoscut (dobânzi pentru indisponibilizarea sumelor de bani, cheltuieli provenite din executarea silită, pentru depozitarea combustibilului confiscat), propunând spre dezbatere şi analiză aspecte de fapt şi de apreciere asupra mijloacelor de probă, aflate însă în afara cenzurii de legalitate a instanţei de recurs.

Singura critică prin care se aduc argumente în drept sub aspectul stabilirii prejudiciului, încadrabilă aşadar, în motivul de nelegalitate invocat, este cea referitoare la pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 80 din Legea nr. 85/2014, atunci când instanţa a stabilit că se datorează penalităţi de întârziere pentru perioada 18.07.2014 – 28.09.2015, întrucât urmare a măsurilor dispuse prin procesul-verbal de contravenţie aceasta n-a mai putut să achite debitele la termenele contractuale convenite cu terţi, aşa încât a fost obligată la plata către aceştia la acordarea penalităţilor.

Critica are caracter nefondat.

Astfel, deşi societatea a intrat în insolvenţă la 17.02.2015 şi potrivit dispoziţiei legale menţionate "nicio dobândă, majorare sau penalitate de orice fel ori cheltuială, numită generic accesorii, nu va putea fi adăugată creanţelor născute anterior datei deschiderii procedurii, cu excepţia situaţiilor prevăzute la art. 103", se constată că sumele indicate se regăsesc ca atare în Tabloul definitiv consolidat al creditorilor întocmit de către lichidatorul judiciar şi afişat la uşa Tribunalului Harghita, conform art. 146 din Legea nr. 85/2014.

Potrivit dispoziţiilor anterior menţionate, creanţele admise în tabelul definitiv de creanţe nu vor mai fi supuse verificării (alin. (4), iar tabelul definitiv consolidat va cuprinde totalitatea creanţelor admise împotriva averii debitorului (alin. (5), cu respectarea dispoziţiilor art. 112.

Din coroborarea dispoziţiilor art. 111 alin. (6) cu cele ale art. 112 din Legea nr. 85/2014, rezultă, de asemenea, că înregistrarea la tribunal şi, respectiv, publicarea în BPI a tabelului definitiv al tuturor creanţelor se realizează după ce judecătorul sindic va soluţiona toate contestaţiile formulate de către debitor, creditori şi orice persoană interesată.

Aceasta înseamnă că respectivele creanţe, contestate de către pârâtă în cadrul recursului, au fost verificate şi validate de către judecătorul sindic chiar în procedura insolvenţei de care aceasta se prevalează (ca reprezentând obstacol în calea recunoaşterii lor), instanţa civilă nefăcând decât să preia rezultatul unei astfel de verificări, care i se impunea în raport cu caracterul special al procedurii insolvenţei.

- În privinţa legăturii de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, recurenta se află, de asemenea, în eroare asupra aspectelor pe care le poate deduce judecăţii în recurs.

Astfel, după ce recurenta însăşi arată că acest aspect se constituie "într-o chestiune de fapt, lăsată la suverana apreciere a judecătorilor", proba incumbându-i reclamantului care se pretinde creditor, ulterior aceasta arată că "în prezenta cauză raportul nu este uşor de stabilit", fără ca o astfel de susţinere să poată constitui, în mod evident, obiectul unei critici de nelegalitate.

- De asemenea, în mod nepermis procedural faţă de statuările definitive, intrate în autoritatea lucrului judecat, ale deciziei de casare, pârâta aduce în discuţie chestiunea lipsei vinovăţiei acesteia, ceea ce nu ar fi permis angajarea răspunderii sale delictuale.

Cum s-a arătat, stabilindu-se prin decizia de casare că este vorba despre o răspundere autonomă, de sine-stătătoare a comitentului faţă de cea a prepusului şi, în acelaşi timp, de o răspundere obiectivă a acestuia în raport cu victima faptei ilicite, nicio justificare legală nu există pentru înlăturarea răspunderii civile a comitentului sub motiv că prepusul nu ar fi săvârşit fapta cu vinovăţie.

- În privinţa daunelor morale, criticile recurentei contestă evaluarea făcută de instanţă prin utilizarea criteriilor referitoare la prejudicii de imagine ale societăţii şi respectiv, lezarea demnităţii umane şi profesionale ale reclamantului C., fără a arăta în ce ar consta greşeala instanţei care foloseşte criterii consacrate în jurisprudenţă, specifice situaţiei de încălcare a unor drepturi personale nepatrimoniale şi, în acelaşi timp, fără ca o asemenea apreciere pe dimensionarea prejudiciilor, să poată fi supusă controlului de legalitate.

În consecinţă, potrivit tuturor considerentelor arătate, şi recursul pârâtei a fost constatat nefondat, urmând să fie respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii C. şi S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B., respectiv de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, în reprezentarea Direcţiei Generale Antifraudă Fiscală - Direcţia Regională Antifraudă 7 Sibiu, împotriva deciziei nr. 735/A din 6 decembrie 2023 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 ianuarie 2025.