Allocation of court costs in specific performance of sale anticontract where buyer's refusal was justified by seller's defective title at filing

Şedinţa publică din data de 22 ianuarie 2025

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă în 09.04.2013, sub nr. x/2013, reclamantul A. a chemat-o în judecată pe pârâta B., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să constate intervenită vânzarea-cumpărarea apartamentului nr. x situat în Bucureşti, str. x, sector 1 şi să o oblige pe pârâtă la plata sumei de 247.964 euro, echivalentul în RON la cursul BNR la data plăţii, sumă ce reprezintă diferenţa rămasă din preţ, cu cheltuieli de judecată.

În 17.06.2013, reclamantul a precizat că valoarea obiectului cererii este de 392.964 euro, că apartamentul 10 are o suprafaţă totală de 327,47 mp (preţul fiind stabilit astfel: 327,47 mp x 1.200 euro/mp), că are deschisă cartea funciară nr. x din 27.02.2013 şi nr. cadastral x din 27.02.2013 şi că este compus din: - patru camere, bucătărie, baie, debara, hol, hol – suprafaţă utilă de 153,14 mp şi balcon cu o suprafaţă de 16,27 mp, astfel că suprafaţa totală este de 169,41 mp; - locul de parcare nr. 5, în suprafaţă utilă de 11,21 mp; - locul de parcare nr. 6, în suprafaţă utilă de 13,10 mp; - cotă părţi comune aferente apartamentului, de 7,38% = 25,15 mp; - cotă-parte din teren pentru părţile comune ale apartamentului – 4.34 mp; - cotă părţi comune aferente locului de parcare nr. 5, de 0,64 % = 1,84 mp; - cotă părţi comune aferente locului de parcare nr. 6, de 0,73 % = 2,15 mp; - cotă-parte teren curte aferent apartamentului – 59,93 mp; - cotă-parte teren sub construcţie – 30,94 mp; - cotă-parte teren (sub construcţie) aferentă locului de parcare nr. 5 – 2,26 mp; - cotă-parte teren (sub construcţie) aferentă locului de parcare nr. 6 – 2,65 mp; - cotă teren aferentă locului de parcare nr. 5 – 4,34 mp; - cotă teren aferentă locului de parcare nr. 6 – 5,08 mp, totalul acestor suprafeţe fiind de 327,47 mp.

În 16.07.2013, pârâta a formulat întâmpinare şi cerere reconvenţională, prin care a solicitat, în principal, să se constate nulitatea absolută a antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/3.07.2008 de BNP "C., D. şi E." şi să se dispună obligarea reclamantului la plata sumei de 145.000 euro, reprezentând avans plătit, fixând un termen pentru îndeplinirea obligaţiei de plată; în subsidiar a solicitat să se constate rezoluţiunea antecontractului şi să se dispună obligarea reclamantului-pârât la plata sumei de 145.000 euro, reprezentând avans plătit, cu cheltuieli de judecată.

În 03.09.2013 s-a depus cerere de intervenţie accesorie de către F., în apărarea pârâtei-reclamante, iar prin încheierea din 30.01.2017 tribunalul a luat act de renunţarea la judecata cererii de intervenţie.

Prin încheierea din 05.05.2014, tribunalul a dispus suspendarea cauzei până la soluţionarea irevocabilă a dosarului nr. x/2014, iar prin încheierea din 03.10.2016 a dispus repunerea pe rol a cauzei.

Prin încheierea din 30.01.2017, tribunalul a admis excepţia netimbrării capătului 2 din cererea reconvenţională, referitor la rezoluţiunea antecontractului de vânzare-cumpărare nr. x/03.07.2008.

Pe parcursul dosarului, părţile au agreat ca preţul total al imobilului să fie de 200.000 euro, astfel că pârâta mai avea de achitat 50.000 euro, întrucât a achitat 145.000 euro şi a efectuat cheltuieli de reparare centrală în sumă de 5.000 euro.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa nr. 1162/18.09.2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis acţiunea, astfel cum a fost precizată şi ulterior restrânsă; a constatat că între părţi a intervenit vânzarea-cumpărarea imobilului apartament nr. x, din Bucureşti, str. x, compus din 4 camere, având o suprafaţă utilă de 152,45 mp, cotă părţi comune aferentă, cotă-parte teren aferent şi locurile de parcare nr. 5 şi 6, în schimbul unui preţ de 200.000 euro; a constatat că pârâta-reclamantă a achitat 145.00 de euro şi că mai are de achitat 50.000 de euro; a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantului suma de 50.000 euro, reprezentând rest de preţ, echivalent în RON la data plăţii; a dispus ca hotărârea să ţină loc de act de vânzare-cumpărare; a respins primul capăt de cerere din cererea reconvenţională, ca neîntemeiat; a anulat capătul 2 din cererea reconvenţională, prin care s-a solicitat rezoluţiunea antecontractului de vânzare-cumpărare, ca netimbrat; a respins solicitarea pârâtei de restituire a taxei de timbru în valoare de 21.440 RON, aferentă capătului 1 din cererea reconvenţională, ca neîntemeiată; a respins solicitarea reclamantului de restituire a taxei de timbru în valoare de 21.440 RON, ca neîntemeiat; a obligat pârâta să plătească reclamantului cheltuieli de judecată reprezentând taxă de timbru în valoare de 21.440 RON.

Prin sentinţa nr. 1944SC/18.12.2017 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis, în parte, cererea de lămurire formulată de petenta B. şi a dispus lămurirea dispozitivului sentinţei civile nr. 1162/18.09.2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2013, în sensul că alin. (2) al dispozitivului va avea următorul conţinut: "constată că între părţi a intervenit vânzarea cumpărarea imobilului ap. nr. 10, din Bucureşti, str. x, cu număr cadastral x compus din 4 camere, având o suprafaţă utilă de 152,45 mp, balcon -16,27 mp şi suprafaţa totală de 168,69 mp, apartamentul având suprafaţa construită de 185,85 mp, 15,96 mp-13,70% cotă părţi comune şi 56 mp cotă teren în proprietate şi locurile de parcare nr. 5 şi 6, în schimbul unui preţ de 200.000 euro"; a respins cererea de completare dispozitiv, ca neîntemeiată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 722A/16.05.2023 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul, astfel cum a fost restrâns, formulat de apelanta-pârâtă B. împotriva sentinţei nr. 1162/18.09.2017 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă; a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că: a respins cererea reclamantului privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, ca nefondată; a păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei; l-a obligat pe intimatul-reclamant să plătească apelantei-pârâte suma de 1.450 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, cu aplicarea art. 453 alin. (2) C. proc. civ. a luat act că intimatul-reclamant nu a solicitat cheltuieli de judecată în apel.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 722A/16.05.2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Recurentul-reclamant a învederat că pârâta datorează cheltuielile de judecată în temeiul art. 451 C. proc. civ. întrucât nu a dorit să încheie pe cale notarială contractul de vânzare-cumpărare sau să încheie o tranzacţie, s-a opus admiterii acţiunii, iar tranzacţia la care face referire nu poate produce efecte în prezenta cauză.

A arătat recurentul că instanţa de apel a admis motivul de apel privind cheltuielile de judecată pe considerentul că reclamantul a întârziat transmiterea dreptului de proprietate asupra apartamentului nr. x din Bucureşti, str. x, motivare pe care o consideră netemeinică şi nelegală, sens în care a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

A menţionat că restul motivelor de netemeinicie a hotărârii primei instanţe au fost respinse de instanţa de apel, ca neîntemeiate, fiind respinsă solicitarea apelantei de respingere în totalitate a cererii de chemare în judecată.

Din această perspectivă, a apreciat că decizia cuprinde motive contradictorii, având în vedere că după expunerea considerentelor privind admiterea în parte a cererii s-a concluzionat spre admiterea doar a motivului de apel privind cheltuielile de judecată.

Sub acest aspect a considerat că decizia nu cuprinde motivele pentru care cheltuielile de judecată din apel au fost stabilite în totalitate în sarcina reclamantului şi suplimentar a fost obligat şi la plata cheltuielilor de judecată, deşi apelul a fost admis numai în parte, astfel că indicarea temeiului de drept ca fiind art. 453 C. proc. civ. nu este suficientă.

Apelul a fost admis cu aplicarea greşită a normelor de drept material, invocând în acest sens prevederile art. 453 alin. (2) C. proc. civ., dar şi art. 453 alin. (1) din acelaşi cod, având în vedere că apelanta este cea care a pierdut procesul la fond, situaţie neschimbată în apel.

Pentru aceste motive, a solicitat admiterea recursului şi schimbarea hotărârii instanţei de apel, cu consecinţa suportării cheltuielilor de judecată din apel de către partea care a pierdut procesul, respectiv de către apelata-pârâtă.

A mai arătat şi că stabilirea cheltuielilor de judecată numai în sarcina intimatului-reclamant este neîntemeiată.

De asemenea, admiterea apelului urmată de soluţia de schimbare a sentinţei a generat şi soluţia de acordare a cheltuielilor de judecată în favoarea apelantei, soluţie pe care o consideră ca fiind nelegală.

Or, deşi apelul pârâtei a fost admis, iar sentinţa primei instanţe nu a fost schimbată, în realitate, ceea ce instanţa de apel a schimbat a reprezentat doar obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Recurentul a menţionat că prima instanţă a stabilit aceste cheltuieli de judecată prin dimensionarea cheltuielilor de judecată în funcţie de pretenţiile admise şi care se realizează, de regulă, în privinţa taxei judiciare de timbru, întrucât, chiar dacă a fost plătită la valoarea pretenţiilor formulate iniţial, aceasta este suportată de partea adversă numai în limitele în care a căzut în pretenţii, ceea ce s-a întamplat.

Pentru aceste motive, a solicitat casarea în parte a deciziei atacate şi, pe fond, rejudecând apelul, respingerea solicitării pârâtei, de a fi exonerată de la plata cheltuielilor de judecată.

5. Apărări formulate în cauză

Intimata-pârâtă nu a formulat întâmpinare, însă, prin notele scrise depuse în 20.11.2024, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, precum şi obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată aferente recursului.

Evidenţiind situaţia de fapt, intimata-pârâtă a menţionat că, la data introducerii acţiunii, reclamantul nu era proprietarul imobilelor în privinţa cărora a solicitat pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic, astfel că intimata-pârâtă nu avea posibilitatea de a încheia contractul de vânzare-cumpărare în formă autentică anterior introducerii acţiunii.

Arată că iniţial a solicitat respingerea acţiunii dat fiind că instanţa nu putea pronunţa o hotărâre care să ţină loc de act autentic.

Faptul că pe parcursul procesului s-a remediat această problemă şi, drept urmare, prima instanţă a admis acţiunea reclamantului, nu este de natură a-l exonera pe acesta cu privire la culpa sa procesuală, care îi aparţine în totalitate.

Suportarea cheltuielilor de judecată nu implică atât strict pierderea procesului, cât faptul că partea se află în culpa procesuală, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de apel.

Relevând cadrul factual, a arătat că reclamantul a dat dovadă de rea-credinţă şi pe parcursul soluţionării dosarului, astfel că, la 24.02.2015, a fost încheiată tranzacţia atestată sub nr. x, prin care părţile s-au obligat, printre altele, să renunţe la toate litigiile aflate în curs de judecată.

Astfel, în 30.03.2015, reclamantul a depus declaraţia autentificată sub nr. x/24.02.2015, în care a precizat că, urmare a tranzacţiei atestate sub nr. x/24.02.2015, renunţă la cererea de chemare în judecată, însă, la următorul termen de judecată, s-a prezentat personal şi a susţinut că renunţă la declaraţia nr. 828/24.02.2015, arătând că nu mai doreşte să renunţe la cererea de chemare în judecată.

Mai mult, recurentul a fost, pe parcursul derulării procesului, contradictoriu şi în ceea ce priveşte suma solicitată pentru imobil, nerespectând înţelegerea iniţială cu privire la preţ (de la data semnării antecontractului), ajungând să solicite chiar şi suma de 392.964 euro pentru imobil, dublu aproape faţă de înţelegerea iniţială, susţinând că apartamentul are o suprafaţă de 327,47 mp, afirmaţie contrazisă de menţiunile din cartea funciară, de unde reiese că apartamentul are 180 mp.

Astfel, acţiunea acestuia a fost precizată, completată şi ulterior restrânsă la suma de 200.000 euro pentru imobil.

Deşi părţile încheiaseră tranzacţia atestată sub nr. x/24.02.2015, la termenul de judecată din 21.06.2017, recurentul a depus la dosar un contract de tranzacţie diferit faţă de cel însuşit de ambele părţi.

A mai arătat că suportarea cheltuielilor de judecată nu implică atât strict pierderea procesului, cât faptul că partea se află în culpa procesuală.

Or, sesizarea instanţei de către recurent cu solicitarea de pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare nu a fost determinată de o inacţiune culpabilă a intimatei-pârâte, astfel că, în raport cu prevederile art. 453 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., recurentul este ţinut să suporte în totalitate cheltuielile de judecată.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 20.11.2024 completul de filtru a admis în principiu recursul formulat în cauză şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică pentru soluţionarea acestuia la 22.01.2025.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

În esenţă, date fiind limitele judecăţii recursului, prefigurate prin încheierea de admitere în principiu din 20 noiembrie 2024, prin unica susţinere subsumabilă prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a invocat că instanţa de apel ar fi încălcat regulile de procedură reprezentate de prevederile art. 453 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. atunci când a admis apelul pârâtei şi a modificat sentinţa primei instanţe, în sensul respingerii cererii sale de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, ca nefondată, respectiv de obligare a sa la plata către pârâtă a sumei de 1.450 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, cu unica motivare că "apelanta este cea care a pierdut procesul la fond, situaţie neschimbată în apel".

Susţinerea are caracter nefondat.

Astfel, atât criticile aduse soluţiei instanţei de apel, de acordare, în favoarea pârâtei-apelante, a parte din cheltuielile de judecată aferente respectivei faze procesuale (dispusă ca urmare a analizei înscrisurile depuse în dovedirea cheltuielilor de judecată şi a constatării, în condiţiile art. 452 C. proc. civ., a realităţii şi necesităţii acestora, urmată de examenul caracterului lor proporţional în raport cu criticile din apel la care nu s-a renunţat, sens în care s-a procedat la reducerea lor, în conformitate cu prevederile art. 453 alin. (2) din acelaşi cod - aspecte care nu pot fi supuse reexaminării de către instanţa de recurs, date fiind limitele procesuale specifice prezentei căi extraordinare de atac -), cât şi cele formulate împotriva soluţiei de respingere, cu ocazia devoluţiunii cauzei în limitele apelate, a cererii reclamantului de obligare a părţii adverse la suportarea cheltuielilor de judecată angrenate, fundamentate pe simpla afirmare a soluţiei finale a procesului, de admitere a cererii de chemare în judecată, cu consecinţa aspectului că intimata-pârâtă, ca parte căzută în pretenţii, ar fi ţinută, în mod direct, a restitui sumele pe care a fost nevoit să le efectueze, nu pot fi primite, fiind străine de împrejurările definitorii care au stat la baza soluţiei de pronunţare a unei hotărâri care să ţină loc de act de vânzare în litigiul pendinte.

În acest sens, deşi este neîndoielnic caracterul accesoriu al obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată, acordarea lor depinzând incontestabil de rezultatul capătului de cerere principal, această natură juridică a pretenţiei de rambursare a cheltuielilor nu poate fi disociată de propriile reguli ce definesc instituţia juridică reglementată de dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., grefată pe însăşi atitudinea procesuală culpabilă a părţii care a căzut în pretenţii, ca fapt juridic declanşator al obligaţiei civile de reparare a prejudiciului încercat de partea triumfătoare dintr-o respectivă pricină.

Deşi neconsacrată in terminis, art. 453 C. proc. civ. induce o prezumţie de culpă procesuală în sarcina celui care, care, prin atitudinea sa, a determinat pornirea procesului de către partea adversă şi, implicit, efectuarea unor cheltuieli de judecată.

Însă, din punct de vedere al formei de manifestare, culpa procesuală presupune fie înregistrarea pe rolul instanţei a unei cereri ce se dovedeşte a fi neîntemeiată, fie pasivitatea în executarea voluntară a unei obligaţii, astfel încât reclamantul să solicite concursul forţei coercitive a statului în vederea îndeplinirii acesteia, ori, după caz, susţinerea unor apărări neîntemeiate, care echivalează cu zădărnicirea încercării reclamatului de a obţine realizarea pretenţiilor formulate în cererea de chemare în judecată.

Aceste consideraţii decurg în mod logic din analiza sistematică a normelor procedurale din materia acordării cheltuielilor de judecată, astfel că, în speţă, nu poate fi ignorată reglementarea, prin art. 454 C. proc. civ., a unei cauze exoneratoare de răspundere a pârâtului de la plata cheltuielilor de judecată (ipoteză în care acesta, nefiind de drept în întârziere ori nefiind pus în întârziere de către reclamant, recunoaşte, la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, pretenţiile reclamantului), cum corect a observat şi instanţa devolutivă de control judiciar.

Această dispoziţie procedurală conferă, în mod firesc, posibilitatea subiectului pasiv al raportului juridic de drept substanţial de a ieşi din inacţiunea imputabilă, declanşatoare a litigiului, prin executarea benevolă a obligaţiei asumate, astfel încât pricina să înceteze ca urmare a simplei manifestări de voinţă a acestuia, la cel dintâi termen de judecată, în ipoteza anterior referită.

Astfel, exonerarea pârâtului de la plata cheltuielilor de judecată intervine, în ipoteza dată, numai în măsura în care hotârârea poate fi pronunţată doar pe baza recunoaşterii pârâtului, adică atunci când poziţia procesuală a acestei părţi are un efect util, în sensul de a fi aptă să conducă, prin ea însăşi, la soluţionarea litigiului, fără administrarea altor probe.

Or, transpunând aceste considerente de ordin teoretic împrejurărilor regăsite în pricina dedusă judecăţii, se observă că, în speţă, intimata-pârâtă era lipsită, în mod obiectiv, de posibilitatea efectivă de a se prevala de aceste dispoziţii favorabile poziţiei procesuale deţinute în cadrul procedurii judiciare în care a fost angrenată, faţă de imposibilitatea obiectivă a pronunţării (în condiţii depline de legalitate) a unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de act autentic, ca efect al unei eventuale recunoaşteri a pretenţiilor formulate împotriva sa.

Aceasta întrucât, conform cadrului factual stabilit de instanţa de prim control judiciar şi care nu mai poate face obiectul reevaluării în recurs, reclamantul era la data sesizării instanţei (09.04.2013) doar un proprietar aparent asupra apartamentului, în condiţiile în care, în acord cu statuările instanţei de apel, necontestate, de altfel, înscrierea tabulară a dreptului său de proprietate a fost desfiinţată retroactiv în litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2013, realizându-se din nou abia în 07.12.2022.

Mai mult, până în 28.03.2022, moment la care a fost soluţionat litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2017, reclamantul nu a fost proprietarul exclusiv al demisolului, situaţie care nu permitea pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare pentru cele două locuri de parcare, care constituiau, la rândul lor, obiectul promisiunii de vânzare.

De asemenea, relevantă este şi reţinerea, necontestată, de asemenea, a aspectului că obiectul convenţiei părţilor nu l-a constituit vânzarea unui bun litigios, dat fiind că promitentul-vânzător a declarat expres, în cuprinsul antecontractului, că este titularul dreptului promis.

Aceste elemente, care configurează pretenţia formulată de reclamant, nu pot fi privite disparat, cum sugerează recurentul prin criticile deduse judecăţii, ci corelat, din moment ce acestea sunt înglobate, în concret, în exerciţiul dreptului său la acţiune (ca manifestare exterioară), care, în accepţiunea prevederilor art. 454 C. proc. civ., trebuie să fie legitim încă de la data introducerii cererii de chemare în judecată, din moment ce această normă procedurală pleacă de la premisa existenţei în patrimoniul reclamantului a dreptului afirmat, astfel că instanţa va putea pronunţa hotărârea care să ţină loc de act autentic strict în baza recunoaşterii pârâtului, în acord cu cele arătate anterior.

Or, în circumstanţele în care omisiunea intimatei-pârâte de a achita restul de preţ nu a fost una culpabilă, cum corect a reţinut instanţa de apel, aceasta beneficiind, în mod just, de excepţia de neexecutare a contractului stabilită de prevederile art. 1.364 C. civ. de la 1864 (aplicabile pentru identitate de raţiune şi în privinţa promisiunilor de vânzare-cumpărare, text de lege conform căruia dacă cumpărătorul este tulburat, sau are cuvânt de a se teme că ar fi tulburat prin vreo acţiune, sau ipotecară sau de revendicare, el poate suspenda plata preţului până ce vânzătorul va face să înceteze tulburarea sau va da cauţiune, afară numai dacă se va fi stipulat că plata să se facă chiar de ar urma tulburarea), rezultă neîndeplinirea acestei cerinţe la momentul iniţial, la care a fost înregistrată acţiunea.

Aşa fiind, cât timp nu inacţiunea pârâtei este cea generatoare a litigiului pendinte, ci tocmai situaţia incertă a dreptului de proprietate asupra imobilului în ansamblul său, este îndoielnică posibilitatea juridică a reclamantului de a uza, într-o manieră conformă cu legea, de prevederile art. 5 alin. (2) din Titlul X al Legii nr. 247/2005 (prin care a fost recunoscută posibilitatea părţii care şi-a îndeplinit obligaţiile de a sesiza instanţa competentă în vederea pronunţării unei hotărâri care să ţină loc de contract), în condiţiile în care, astfel cum s-a arătat, "refuzul" pârâtei de a încheia contractul era unul pe deplin justificat, în acord cu normele anterior referite, revenind tocmai reclamantului sarcina de a proba existenţa în patrimoniul său a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, dincolo de orice îndoială rezonabilă, conform principiului nemo plus juris ad alium transferre potest quam ipse habet (aspect îndeplinit doar pe parcursul judecăţii cauzei, când dreptul afirmat s-a consolidat, ca efect al judecăţii realizate în alte pricini).

Aceasta întrucât prevederile art. 1.073 C. civ. de la 1864, aplicabile cauzei, conferă posibilitatea instanţei ca, în situaţia în care lucrul se găseşte în patrimoniul vânzătorului, să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare şi care va avea efect constitutiv, operând transferul proprietăţii de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti (litigiul fiind unul ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.).

În aceste circumstanţe, simpla invocare a câştigării procesului, cu ignorarea temporizării cursului acestuia din 09.04.2013 (data declanşării sale), până în 16.05.2023 (momentul soluţionării pricinii în apel, când acţiunea a putut primi o dezlegare deplină), tocmai ca urmare a necesităţii lămuririi dreptului de proprietate al reclamantului asupra imobilului (judecata din faţa primei instanţe fiind suspendată, prin încheierea din 05.05.2014, până la soluţionarea irevocabilă a dosarului nr. x/2014, fiind reluată ulterior, în 03.10.2016, iar judecata din apel a fost suspendată, la rândul său, prin încheierea din 23.04.2019, până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2017, fiind reluată la 13.09.2022), iar astfel, a generării, de plano, a obligaţiei de acordare a cheltuielilor de judecată, transpune, mai degrabă, ignorarea, de către partea reclamantă, a principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans, aplicabil şi în plan procesual.

Aceasta întrucât tocmai circumstanţele lipsei definitivării aspectelor litigioase care au constituit obiectul judecăţii în alte pricini în care acesta a figurat în calitate de parte, aflate în strânsă legătură cu prezenta pricină, făceau imposibilă invocarea, de către pârâtă, a efectului util al scutirii de la plata cheltuielilor de judecată, în condiţiile art. 454 C. proc. civ., la cel dintâi termen de judecată din faţa primei instanţe (moment plasat, în mod evident, anterior statuărilor jurisdicţionale din respectivele cauze).

Or, în acord cu prevederile art. 6 C. proc. civ., art. 21 din Constituţia României şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, exerciţiul drepturilor recunoscute prin lege (astfel, inclusiv a celor procesuale) nu trebuie să fie unul iluzoriu, ci acesta trebuie să fie însoţit de garanţii fundamentale de ordin procedural, de natură a le pune în valoare, motiv pentru care, în mod judicios, a reţinut instanţa de apel lipsa resortului obligării pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ca o consecinţă a soluţiei de constatare a intervenirii vânzării-cumpărării, cât timp clarificarea juridică a dreptului de proprietate al reclamantului asupra imobilului a intervenit la mai mult de 9 ani după demararea prezentului litigiu, conform celor arătate în precedent.

Deopotrivă, se constată şi cristalizarea lipsei unei poziţii de adversitate juridică a pârâtei în raport cu pretenţia ce i-a fost opusă, când, urmare a lămuririi depline a situaţiei juridice a apartamentului, aceasta a înţeles să achieseze la soluţia primei instanţe (în ceea ce priveşte constatarea intervenirii între părţi a vânzării-cumpărării acestui imobil, împreună cu cotele-părţi comune aferente), înţelegând să apeleze hotărârea tribunalului doar în privinţa soluţiei de constatare a intervenirii transferului dreptului de proprietate cu privire la cele două locuri de parcare aferente bunului principal (în legătură cu care a afirmat imposibilitatea realizării efectului translativ de proprietate, ca urmare a lipsei individualizării acestora) şi, corelativ, asupra lipsei unei culpe procesuale generatoare de obligaţia dezdăunării reclamantului cu privire la cheltuielile de judecată aferente respectivei etape procesuale.

Or, aspectele criticate prin apelul formulat au fost edificate pe deplin doar cu prilejul judecăţii înfăptuite în faza apelului (ca efect al încheierii, de către reclamant, a actului de subapartamentare autentificat sub nr. x/09.01.2023 de notar public G., prin care au fost individualizate cele două locuri de parcare în discuţie), astfel cum relevă împrejurările factuale constatate prin hotărârea atacată - străine, de altfel, de verificarea jurisdicţională a instanţei de recurs.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 722 A din 16 mai 2023 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Reţinând culpa procesuală a recurentului-reclamant inclusiv în prezenta cale extraordinară de atac, în acord cu dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., anterior referite, se va dispune obligarea acestuia la plata către intimata-pârâtă B. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.000 RON, reprezentând onorariu de avocat aferent fazei procesuale a recursului, dovedite prin factura nr. x/19.11.2024 şi achitate prin ordinul de plată din aceeaşi dată, depuse la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 722 A din 16 mai 2023 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă pe recurentul A. la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 1.000 RON, în favoarea intimatei B..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 ianuarie 2025.