Territorial competence conflict in tort liability: private-order jurisdiction covered by defendant’s failure to invoke the exception, prohibiting ex officio declination

Şedinţa publică din data de 21 ianuarie 2025

Asupra conflictului negativ, constată următoarele:

1. Pretenţia dedusă judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Avrig la 19 ianuarie 2024, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B. şi C., obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 10.288 RON cu titlu de daune materiale şi 10.000 de euro daune morale, în temeiul răspunderii civile delictuale, urmare a agresiunii reclamantului de către pârâţi în localitatea Harxheim din Germania.

2. Hotărârile care au generat conflictul de competenţă

Prin sentinţa civilă nr. 367 din 19 iulie 2024, Judecătoria Avrig, secţia generală a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Judecătoriei Târgu Secuiesc.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că, prin raportare la obiectul acţiunii formulate de reclamant sunt incidente dispoziţiile art. 107 alin. (1) şi respectiv art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., potrivit cărora în afară de instanţele prevăzute la art. 107-112, mai este competentă instanţa în a cărei circumscripţie s-a săvârşit fapta ilicită sau s-a produs prejudiciul, pentru cererile privind obligaţiile izvorâte dintr-o asemenea faptă. Prin raportare la împrejurarea că domiciliul celor doi pârâţi se află în localitatea Zagon, judeţul Covasna, iar fapta ilicită invocată de reclamant s-a produs în Germania, reiese că în cauză este aplicabilă regula de drept comun în materie de competenţă teritorială, de la domiciliul pârâţilor.

Prin sentinţa nr. 821 din 8 noiembrie 2024, Judecătoria Târgu Secuiesc a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Judecătoriei Avrig, reţinând că art. 107 C. proc. civ. reglementează o competenţă de ordine privată, care, potrivit art. 130 alin. (3) din acelaşi cod poate fi invocată numai de către pârâţi, prin întâmpinare. Or, de vreme ce aceştia nu au invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Avrig, aceasta a rămas câştigată instanţei învestite care, nu se poate dezînvesti, chiar dacă, potrivit legii, cauza ar intra în competenţa teritorială a altei instanţe.

Constatând ivit conflictul negativ de competenţă, Judecătoria Târgu Secuiesc a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării regulatorului de competenţă, fiind înregistrat pe rolul secţiei I civile la 2 decembrie 2024.

3. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în temeiul art. 133 pct. 2, raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 133 pct. 2 C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă atunci când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanţă învestită îşi declină la rândul său competenţa în favoarea uneia dintre instanţele care anterior s-au declarat necompetente.

Înalta Curte constată că cele două instanţe aflate în conflict şi-au declinat reciproc competenţa, Judecătoria Avrig reţinând că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 107 alin. (1) C. proc. civ. prin raportare la obiectul cauzei şi domiciliul pârâţilor, în vreme ce Judecătoria Târgu Secuiesc a constatat că întrucât în cauză nu s-a formulat întâmpinare prin care pârâţii să fi invocat excepţia necompetenţei teritoriale, aceasta nu putea fi invocată de către instanţă, având în vedere natura acesteia de excepţie de necompetenţă de ordine privată.

Înalta Curte constată că prin raportare la obiectul cererii deduse judecăţii, vizând daune materiale şi morale în temeiul răspunderii civile delictuale, competenţa teritorială de soluţionare se stabileşte fie potrivit normelor de drept comun, potrivit art. 107 C. proc. civ., conform cărora cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa de la domiciliul pârâtului, fie potrivit dispoziţiilor art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., potrivit cărora în afară de instanţele prevăzute la art. 107-112, mai este competentă instanţa în a cărei circumscripţie s-a săvârşit fapta ilicită sau s-a produs prejudiciul, pentru cererile privind obligaţiile izvorâte dintr-o asemenea faptă, legiuitorul instituind, în acest caz, o competenţă teritorială alternativă, reclamantului revenindu-i prerogativa alegerii învestirii uneia dintre instanţele deopotrivă competente.

Dispoziţiile anterior menţionate sunt norme de competenţă relativă, iar nesocotirea lor poate fi invocată pe calea excepţiei de necompetentă în condiţiile art. 130 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora "necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii."

Din interpretarea acestor dispoziţii legale rezultă că, atât timp cât excepţia nu a fost invocată în condiţiile reglementate, soluţionarea cauzei rămâne dobândită instanţei pe rolul căreia se află înregistrată şi aceasta rămâne competentă teritorial a o soluţiona, nemaiputându-se dezînvesti, chiar dacă, potrivit legii, cauza ar intra în competenţa teritorială a altei instanţe.

În acest sens s-a statuat şi prin Decizia nr. 31 din 11 noiembrie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii:

"65. Drept urmare, dacă excepţia de necompetenţă nu a fost invocată în condiţiile menţionate mai sus, atunci necompetenţa instanţei sesizate se acoperă definitiv, cu consecinţa pentru instanţa sesizată a definitivării competenţei de soluţionare a cauzei cu care a fost sesizată, în baza dispoziţiilor art. 130 alin. (2) sau (3) din C. proc. civ.. (...)

67. În situaţia în care instanţa de judecată iniţial necompetentă, devenită însă competentă prin neinvocarea excepţiei în termenul legal, ar fi, totuşi, considerată îndreptăţită să îşi decline competenţa către instanţa pe care o apreciază ca fiind competentă, termenul statuat de lege ar fi superfluu, deoarece declinarea competenţei realizată cu nerespectarea dispoziţiilor legale ar subzista, atât instanţa de trimitere, cât şi instanţa ierarhic superioară care va pronunţa regulatorul de competenţă fiind ţinute de această soluţie."

Cu referire la posibilitatea instanţei în favoarea căreia se declină competenţa, de a analiza în ce măsură instanţa care şi-a declinat competenţa în favoarea sa a respectat şi prevederile legale privind condiţiile şi termenele de invocare a excepţiei, tot prin Decizia nr. 31 din 11 noiembrie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii s-a statuat că "trebuie acordată această posibilitate instanţei la care se declină competenţa, deoarece, în caz contrar, prevederile legale care reglementează condiţiile şi, mai ales, termenele de invocare a excepţiei de necompetenţă ar fi lipsite de orice eficienţă (par. 68)."

De asemenea, potrivit par. 72 din aceeaşi decizie de unificare a practicii judiciare "instanţa care judecă conflictul de competenţă nu poate ignora faptul că instanţa iniţial învestită a devenit competentă, prin acoperirea necompetenţei sale iniţiale, neinvocate în termen, ci va trebui să îi trimită acesteia dosarul, pentru că ea trebuie să determine competenţa în mod concret, în pricina ce se judecă, iar nu in abstracto, într-o pricină similară."

Din examinarea actelor dosarului reiese că termenul pentru depunerea întâmpinării s-a împlinit la data de 13 mai 2024, prin raportare la data comunicării cererii de chemare în judecată pârâţilor, la 15 aprilie 2024, însă pârâţii nu au înţeles să formuleze întâmpinare. Totodată, Înalta Curte reţine că în cauza dedusă judecăţii, prin raportare la obiectul acesteia, depunerea întâmpinării este obligatorie, astfel că partea nu era îndreptăţită să invoce la primul termen de judecată excepţia necompetenţei teritoriale de ordine privată, în cauză nefiind incidente dispoziţiile art. 130 alin. (3) teza a doua C. proc. civ., ci prima teză.

Cu toate acestea, pârâţii nu au fost prezenţi, ori reprezentaţi la primul termen de judecată şi nu au invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Avrig, excepţie invocată de instanţă din oficiu.

Or, întrucât în prezenta cauză operează o competenţă de ordine privată, precum şi faptul că pârâţii nu au invocat excepţia necompetenţei teritoriale prin întâmpinarea, Înalta Curte observă că instanţa nu putea invoca din oficiu această excepţie în considerarea naturii acesteia care este lăsată, potrivit voinţei legiuitorului, doar la îndemâna pârâtului, nu şi la aprecierea instanţei, astfel că necompetenţa s-a acoperit definitiv, cu consecinţa pentru instanţa sesizată – în speţă Judecătoria Avrig, secţia generală – a definitivării competenţei de soluţionare a cauzei cu care a fost învestită, în baza dispoziţiilor art. 130 alin. (3) C. proc. civ., operând astfel o prorogare legală de competenţă sui-generis.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că Judecătoria Avrig, este instanţa competentă teritorial să soluţioneze contestaţia la executare dedusă judecăţii, urmând a dispune în acest sens, pe calea regulatorului de competenţă, conform art. 135 alin. (4) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Avrig.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 ianuarie 2025.