State Ordered to Pay €228,000 in Property Claim After Appeal Fails

Şedinţa publică din data de 11 iunie 2024

Asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. x/2017, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii B., C. şi Statul Rămân, prin Ministerul Finanţelor Publice, a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâţilor B. şi C. să îi lase în deplină proprietate şi paşnică folosinţă imobilul proprietatea sa, situat în Bucureşti, str. x, sector 2 şi, în subsidiar, obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata valorii de circulaţie a imobilului situat în Bucureşti, str. x.

La data de 11 iulie 2017, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, precum şi excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind acordarea de despăgubiri egale cu valoarea de piaţă a imobilului, în raport cu cele statuate prin decizia nr. 27/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La data de 25 iulie 2017, pârâţii B. şi C. au formulat întâmpinare, solicitând, în principal, respingerea, ca inadmisibilă, a cererii de chemare în judecată şi, în subsidiar, respingerea, ca neîntemeiată, a acesteia.

Totodată, au chemat în garanţie Primăria Municipiului Bucureşti, S.C. D. S.A. şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea chemaţilor în garanţie să le plătească preţul apartamentului nr. x, situat în imobilul din str. x, Bucureşti, care urmează a fi stabilit la valoarea de circulaţie a imobilului, precum şi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în primul ciclu procesual

Prin sentinţa civilă nr. 462 din data de 28 februarie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă: a respins, ca inadmisibilă, cererea reclamantului A., în contradictoriu cu pârâţii B., C. şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice; a respins, ca rămasă fără obiect cererea pârâţilor B. şi C. de chemare în garanţie a garanţie Primăriei Municipiului Bucureşti, prin Primar General, S.C. D. S.A. şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice; l-a obligat pe reclamant la plata către pârâţii B. şi C. a sumei de 7.000 RON, cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în primul ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 1032A din data de 19 iunie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelurile declarate de reclamantul A. şi de pârâţii B. şi C. împotriva sentinţei civile nr. 462 din data de 28 februarie 2018, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor şi chemaţii în garanţie Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primar General şi S.C. D. S.A.

A anulat sentinţa apelată şi, în consecinţă, a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

I.4. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în primul ciclu procesual

Prin decizia nr. 68 din data de 26 ianuarie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii B. şi C. împotriva deciziei civile nr. 1032A din data de 19 iunie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. x/2021, la data de 24 martie 2021.

I.5. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în al doilea ciclu procesual

Prin sentinţa civilă nr. 1058 din data de 7 iulie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă: a admis excepţia de netimbrare a cererii de chemare în garanţie, a anulat, ca netimbrată, cererea de chemare în garanţie formulată de către pârâţii B. şi C.; a respins, ca nefondat, capătul de cerere formulat de reclamantul A. împotriva pârâţilor B. şi C., având ca obiect revendicare; a respins ca nefondată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la capătul de cerere prin care s-a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata către reclamant a valorii de circulaţie a apartamentului; l-a obligat pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata către reclamanţi a sumei de 228.000 euro, reprezentând valoarea de piaţă actualizată a apartamentului, la cursul BNR din ziua efectuării plăţii; l-a obligat pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata către reclamant a sumei de 7.911,19 RON, reprezentând cheltuieli de judecată (onorariul expertului desemnat şi taxa judiciară de timbru).

I.6. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în al doilea ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 622A din data de 19 aprilie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, împotriva sentinţei civile nr. 1058 din data de 7 iulie 2022, pronunţate în dosarul nr. x/2021 de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A. şi intimaţii-pârâţi B. şi C..

II. Calea de atac exercitată în cauză

II.1. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Împotriva deciziei civile nr. 622A din data de 19 aprilie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2021, a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 7 decembrie 2023, sub nr. x/2021, fiind repartizat aleatoriu spre soluţionare completului nr. 2.

II.2. Motivele de recurs

Susţinând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, aşa cum a fost formulat, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel pentru a fi admis apelul, cu consecinţa schimbării sentinţei tribunalului, în sensul respingerii în întregime a cererii de chemare în judecată.

Astfel, a arătat că, prin motivele de apel, a invocat faptul că în mod eronat instanţa de fond a respins excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, având în vedere dezlegările date prin decizia nr. 27/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a reţinut că: "În acţiunile întemeiate pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, prin care se solicită obligarea Statului Român să acorde despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, Statul Român nu are calitate procesuală pasivă".

Totodată, a precizat că a susţinut inadmisibilitatea cererii privind obligarea sa la plata preţului de piaţă al imobilului, faţă de dezlegările date prin aceeaşi decizie, potrivit cărora: "Acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţie, sunt inadmisibile".

Recurentul-pârât a subliniat că litigiul are caracterul unei acţiuni în revendicare/obţinere de despăgubiri, însă, raportat la situaţia de fapt existentă în speţa dedusă judecăţii, rezultă că situaţia juridică a imobilului este reglementată de Legea nr. 10/2001.

Ca atare, în opinia recurentului-pârât, cererea de chemare în judecată este inadmisibilă întrucât dispoziţiile actului normativ anterior menţionat instituie o procedură administrativă prealabilă şi obligatorie pentru restituirea în natură sau acordarea de măsuri compensatorii prin echivalent, procedură care se finalizează prin emiterea deciziei sau a dispoziţiei motivate de soluţionare a notificării.

A mai arătat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia la care a făcut referire, a reţinut că, în ceea ce priveşte acţiunile directe, îndreptate împotriva Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, prin care s-au solicitat despăgubiri băneşti în temeiul art. 480 şi următoarele C. civ. şi al art. 1 din Protocolul adiţionat nr. 1 la Convenţie, acestea nu pot fi primite, deoarece ignoră principiul specialia generalibus derogant, raţionamentul fiind identic cu cel expus de instanţa supremă în decizia nr. 33 din 9 iunie 2008.

Ca atare, a apreciat că, atâta vreme cât pentru imobilele preluate abuziv de către stat a fost adoptată o lege specială, care prevede în ce condiţii persoana îndreptăţită beneficiază de măsuri reparatorii, nu se poate susţine, fără a încălca acest principiu, că dreptul comun s-ar aplica prioritar sau în concurs cu legea specială.

În ceea ce priveşte concordanţa dintre legea specială şi Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, a arătat că jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenţiei adoptarea măsurilor legislative pe care le găseşte de cuviinţă pentru restituirea proprietăţilor preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.

A menţionat că, în această materie, statul a decis că restituirea în natură şi acordarea măsurilor reparatorii au loc în condiţiile impuse de Legea nr. 10/2001 cu modificările şi completările ulterioare (prin Legea nr. 247/205 şi prin Legea nr. 165/2013 au fost aduse modificări de Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce priveşte natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptăţite şi procedura de stabilire şi de acordare a acestora).

Totodată, a precizat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a considerat că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările, acceptate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ale dreptului de acces la o instanţă, aspect reamintit prin hotărârea pilot pronunţată în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României.

Pe fondul cauzei, a susţinut că atât restituirea în natură, cât şi despăgubirile se pot acorda potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001 şi a subliniat că, după modificările aduse acestui act normativ prin Legea nr. 247/2005, procedura prealabilă sesizării instanţei s-a scindat în două etape, respectiv: unitatea deţinătoare emite decizie/dispoziţie cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii, iar Comisia Centrală din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor stabileşte valoarea finală a despăgubirilor, în baza căreia se emite şi titlul de despăgubiri.

Astfel, a arătat că prevederile art. 16 alin. (1) şi (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 stipulează expres că se predau Secretariatului Comisiei Centrale atât deciziile, cât şi dispoziţiile emise de entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor sau cererilor de retrocedare în care s-a consemnat suma ce urmează a se acorda ca despăgubire, însoţită de întreaga documentaţie aferentă acestora, cât şi notificările formulate potrivit Legii nr. 10/2001 şi care nu au fost soluţionate până la intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005.

A precizat că despăgubirile ce se pot acorda pentru imobilele preluate abuziv de stat se stabilesc printr-un raport întocmit de Secretariatul Comisiei Centrale din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor.

Ca atare, recurentul-pârât a subliniat că, atât prin Legea nr. 10/2001, cât şi prin Legea nr. 247/2005, se indică în mod imperativ procedura ce trebuie urmată de cei îndreptăţiţi la măsuri reparatorii prin echivalent, iar modalitatea în care sunt evaluate despăgubirile, aşa cum sunt ele cuprinse în decizia Comisiei Centrale din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor este supusă cenzurii instanţei de contencios administrativ.

De asemenea, a precizat că, prin decizia în interesul legii nr. 52/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat că instanţei civile nu-i revine competenţa de stabilire a cuantumului despăgubirilor, după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005.

Totodată, în opinia recurentului-pârât, contrar celor reţinute prin decizia atacată, în cauză nu se aplică art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât prezenta cerere, îndreptată împotriva Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, în care se pretinde obligarea acestuia la alte măsuri reparatorii decât cele prevăzute de lege, nu-şi poate avea temei suficient în Convenţie, care nu garantează dobândirea unui drept, ci sancţionează nesocotirea drepturilor şi libertăţilor ocrotite de aceasta.

Astfel, a arătat că, atât timp cât dreptul invocat face obiectul unei proceduri judiciare interne, el nu constituie obiectul unui "bun existent", iar intimatul-reclamant nu este titularul unei creanţe suficient stabilite, pentru a apărea ca fiind exigibilă, neputându-se prevala de existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.

A considerat că, în analiza prezentei cereri, trebuie observate precizările şi distincţiile făcute în decizia în interesul legii nr. 33/2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, referitoare la raportul dintre legea specială şi cea generală şi la existenţa în patrimoniu celui care formulează cererea, întemeiată pe dreptul comun, a unui "bun" în sensul Convenţiei.

Prin urmare, în raport cu toate dispoziţiile legale evocate, precum şi cu jurisprudenţa în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului şi cu dezlegările Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel cum au fost anterior arătate, a apreciat că nu există motive legale şi temeinice pentru a se putea institui în sarcina sa o obligaţie de plată imediată şi integrală a tuturor creanţelor de acest fel, cu atât mai mult cu cât legiuitorul a asigurat o procedură rezonabilă de realizare a drepturilor pretinse de intimatul-reclamant.

Recurentul-pârât a arătat şi că a atacat sentinţa tribunalului susţinând că a fost obligat în mod greşit la plata cheltuielilor de judecată, însă instanţa de apel a înlăturat apărările sale şi i-a respins apelul ca nefondat, apreciind că sentinţa apelată a fost pronunţată cu interpretarea corectă a textelor de lege incidente în cauză.

Sub acest aspect, a susţinut că, în raport cu prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., instanţa l-a obligat în mod greşit la plata cheltuielilor de judecată, în contextul în care promovarea prezentului litigiu nu a fost provocată de culpa sa, iar aspecte vizând reaua-credinţă, comportarea neglijentă sau exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale nu pot fi reţinute în sarcina sa.

II.3. Apărările formulate în cauză

II.3.1. Întâmpinarea

Întâmpinarea formulată de intimatul-reclamant A.

Prin întâmpinarea formulată, în termen legal, intimatul-reclamant a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Astfel, a apreciat că în mod corect, în speţă, au fost respinse excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a recurentului-pârât, precum şi excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere prin care au fost solicitate despăgubirile egale cu valoarea de piaţă a imobilului, întrucât acţiunea nu este întemeiată pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, ci pe dispoziţiile art. 480 vechiul C. civ., cu referire la art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, şi se referă la o comparare de titluri, iar titlul său are o vechime mai mare şi este mai bine caracterizat.

A precizat că este proprietarul imobilului înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi a intrat în posesia acestuia prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din data de 13 ianuarie 1994 de Notariat sector 2, act care nu a fost anulat, fiind respinsă acţiunea formulată de Primăria Municipiului Bucureşti.

Totodată, a menţionat că, prin sentinţa civilă nr. 3695 din data de 4 aprilie 1997, pronunţată în dosarul nr. x/1997, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a admis acţiunea pe care a formulat-o şi l-a obligat pe pârâtul Consiliul Local al Municipiului Bucureşti să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul din str. x, Bucureşti.

Intimatul-reclamant a mai arătat şi că, la data de 5 decembrie 1996, Primăria Municipiului Bucureşti, prin S.C. D. S.A., a vândut imobilul cu plata în rate, ultima rată fiind achitată la data de 17 aprilie 2002 de către B. şi C., dată la care aceştia au devenit proprietari.

De asemenea, a precizat că instanţa de apel a apreciat că este corectă soluţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, ca neîntemeiate, făcând trimitere la considerentele deciziei recurate, sub acest aspect.

Combătând criticile recurentului-pârât cu privire la soluţia pronunţată pe fondul cauzei, a susţinut că în speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001, întrucât a devenit proprietarul imobilului anterior intrării în vigoare a acestei legi speciale, iar dreptul său de proprietate a fost consolidat prin efectul unor hotărâri judecătoreşti anterioare actului normativ menţionat.

A învederat că neaplicarea Legii nr. 10/2001 a invocat-o şi în cererea adresată Curţii Europene a Drepturilor Omului, cu privire la imobilul din str. x, Bucureşti, iar cererea sa a fost admisă; a redat paragrafele 23-27 şi 29 din hotărârea nr. 2228 din data de 12 februarie 2008, pronunţată în cauza Cîrstoiu contra României.

Cu privire la cheltuielile de judecată la care a fost obligat recurentul-pârât, a arătat că, în cauză, culpa acestuia a fost dovedită, iar decizia recurată a fost deja executată.

Intimaţii-pârâţi B. şi C. nu au depus întâmpinare.

II.3.2. Răspunsul la întâmpinare

Recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti nu a depus răspuns la întâmpinare.

II.4. Procedura desfăşurată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Prin încheierea pronunţată la data de 9 aprilie 2024, pronunţată în dosarul nr. x/2021, prezentul recurs a fost admis în principiu şi a fost fixat termen de judecată la data de 11 iunie 2024, când Înalta Curte a reţinut cauza în pronunţare asupra recursului.

II.5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată în raport cu criticile formulate şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Prin primul motiv de recurs, recurentul-pârât a susţinut că, în cauză, în mod greşit au fost respinse excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, precum şi excepţia inadmisibilităţii capătului subsidiar al cererii de chemare în judecată, prin care intimatul-reclamant a solicitat despăgubiri egale cu valoarea de piaţă a imobilului revendicat.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii capătului subsidiar al cererii de chemare în judecată, Înalta Curte constată că, la acest moment procesual, nu se mai poate proceda la o analiză a cauzei în raport cu această excepţie, întrucât, în speţă, s-a tranşat în mod definitiv că o atare solicitare este admisibilă, excepţia fiind neîntemeiată.

Astfel, prin întâmpinarea depusă, în primul ciclu procesual, în faţa tribunalului, recurentul-pârât s-a apărat invocând, printre altele, excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, precum şi excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind acordarea de despăgubiri egale cu valoarea de piaţă a imobilului, având în vedere dezlegările date prin decizia nr. 27/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul competent să judece recursul în interesul legii.

Înalta Curte constată că, prin sentinţa civilă nr. 462 din data de 28 februarie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, instanţa a respins, ca inadmisibile, atât capătul principal al cererii de chemare în judecată, cât şi pe cel subsidiar, în ceea ce îl priveşte pe cel de-al doilea, reţinând cele statuate prin decizia dată în interesul legii, pe care recurentul-pârât a invocat-o în susţinerea excepţiei.

Împotriva sentinţei tribunalului, a declarat apel intimatul-reclamant, pretinzând, pe de o parte, greşita respingere, ca inadmisibilă, a acţiunii în revendicare prin comparaţie de titluri, precum şi admiterea de către prima instanţă a excepţiei inadmisibilităţii capătului de cerere subsidiar.

De asemenea, au formulat apel provocat pârâţii B. şi C., solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinţei tribunalului şi, pe cale de consecinţă, admiterea cererii de chemare în garanţie, în sensul obligării chemaţilor în garanţie să le plătească preţul apartamentului, care urmează să fie stabilit la valoarea de circulaţie a imobilului.

Prin decizia civilă nr. 1032A din data de 19 iunie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelurile declarate, în motivarea deciziei, infirmând cele reţinute de către prima instanţă care constatase inadmisibilitatea cererii (atât în ceea ce priveşte acţiunea în revendicare, cât şi capătul subsidiar prin care se solicitase plata valorii de piaţă a imobilului).

Astfel, curtea de apel, a reţinut că motivarea sentinţei este contradictorie, întrucât, deşi invocă decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca temei al posibilităţii de a se recurge la acţiunea în revendicare chiar în condiţiile existeţei legii speciale de reparaţie, tribunalul, prin respingerea ca inadmisibilă a acţiunii, contrazice statuările obligatorii ale deciziei menţionate, precum şi propriile argumente.

Totodată, contrar argumentelor în baza cărora tribunalul a admis excepţia inadmisibilităţii cererii de acordare a despăgubirilor egale cu valoarea de piaţă a apartamentului revendicat, a arătat că imobilul în speţă nu face parte din categoria menţionată în decizia pronunţată în interesul legii nr. 27/2011, urmând ca acţiunea în despăgubiri, în cazul în care s-ar ajunge la soluţia respingerii acţiunii în revendicare, să fie analizată prin prisma considerentelor deciziei nr. 33/2008, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite.

Decizia pronunţată de instanţa de apel în primul ciclu procesual a fost atacată cu recurs de pârâţii B. şi C., care au susţinut că soluţia instanţei de apel este greşită în ceea ce priveşte soluţionarea acţiunii în revendicare, în contextul în care se impunea a se constata că acţiunea intimatului-reclamant trebuie analizată strict ca o acţiune în despăgubiri, întrucât nu este posibilă restituirea în natură a bunului, pentru a nu se aduce atingere dreptului lor de proprietate şi securităţii raporturilor juridice.

De asemenea, au afirmat că, în ceea ce priveşte capătul subsidiar de cerere, instanţa de apel nu a arătat de ce imobilul nu face parte din categoria celor la care se referă decizia nr. 27/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul competent să judece recursul în interesul legii

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, prin decizia nr. 68 din data de 26 ianuarie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2017, a respins recursul, apreciind ca fiind nefondate criticile aduse deciziei pronunţate în apel, în primul ciclu procesual.

Ca atare, în acord cu cele reţinute de către instanţa de apel, prin decizia atacată prin prezentul recurs, Înalta Curte constată că, în speţă, asupra excepţiei inadmisibilităţii atât a capătului principal (revendicare), cât şi a celui subsidiar de cerere (acordarea de despăgubiri), s-a tranşat în mod definitiv în primul ciclu procesual, astfel că această chestiune nu mai poate fi repusă în discuţie.

În ceea ce priveşte critica din recurs referitoare la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a recurentului-pârât, pretins a fi fost greşit respinsă de către tribunal, Înalta Curte constată că partea a reluat, sub acest aspect, cele arătate prin cererea de apel, fără a se referi în concret la cele reţinute, din această perspectivă, în considerentele hotărârii recurate.

Astfel, curtea de apel, în cel de-al doilea ciclu procesual, a constatat că prima instanţă a calificat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocate de către recurentul-pârât, într-o apărare de fond, pe care a înlăturat-o ca neîntemeiată, soluţie pe care a apreciat-o ca fiind corectă, întrucât prezentul litigiu a fost generat de conduita statului, care, prin autorităţile sale, a adoptat o legislaţie prolixă, dar lacunară, cu privire la imobilele preluate de către regimul comunist, legislaţie care a permis o practică administrativă şi judiciară imprevizibilă.

Prin urmare, a arătat că, în această materie, statul răspunde pentru prejudiciile cauzate persoanelor care s-au aflat sub incidenţa legislaţiei reparatorii şi care au fost vătămate în drepturile lor fundamentale, cum este cazul în speţă.

În plus, a constatat că, prin decizia nr. 33/2008 pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, se recunoaşte că revine statului răspunderea pentru prejudiciile cauzate din neconcordanţele dintre Legea nr. 10/2001 şi Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Or, prin cererea de recurs, recurentul-pârât nu a arătat de ce aceste argumente ale instanţei de apel contravin dispoziţiilor legale incidente speţei, ci a reluat întocmai cele arătate prin cererea de apel îndreptată împotriva sentinţei tribunalului, omiţând, pe de o parte, faptul că obiectul recursului îl reprezintă decizia instanţei de apel, iar, pe de altă parte, că aceste critici şi-au găsit deja o dezlegare în urma analizei instanţei anterioare de control judiciar, iar singurele aspecte care ar putea fi analizate în calea de atac a recursului sunt cele ce se referă la judecata realizată în apel.

Ca atare, Înalta Curte constată că susţinerile recurentului-pârât referitoare la greşita soluţionare a excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive în cauză, precum şi a excepţiei inadmisibilităţii capătului subsidiar de cerere nu sunt apte a putea fi valorificate în vreun fel pe calea prezentului recurs, pentru a demonstra o eventuală nelegalitate a hotărârii atacate.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prin care recurentul-pârât a afirmat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nelegalitatea soluţiei date pe fondul cauzei, Înalta Curte, reţine că partea a pretins că, atât timp cât dreptul invocat face obiectul unei proceduri judiciare interne, el nu constituie obiectul unui "bun existent", iar intimatul-reclamant nu este titularul unei creanţe suficient stabilite pentru a apărea ca exigibilă.

Prin urmare, recurentul-pârât susţine că, în speţă, nu îşi găsesc aplicabilitatea prevederile art. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, iar intimatul-reclamant nu se poate prevala în prezentul litigiu de existenţa unui "bun", în sensul reţinut de jurisprudenţa în această materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului.

În cauză, potrivit situaţie de fapt stabilite de către instanţele devolutive, intimatul-reclamant a cumpărat imobilul, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din data de 13 ianuarie 1994 de Notariatul de Stat Local al Sectorului 2 Bucureşti, de la numiţii E. şi F., care îl dobândiseră în 1946, aspect atestat de procesului-verbal de impunere nr. x din data de 12 februarie 1948, iar, ulterior, a fost preluat de stat prin Decretul nr. 92/1950.

Prin sentinţa civilă nr. 4811 din data de 18 iunie 1993 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, în dosarul nr. x/1993, s-a constatat că E. şi F. sunt proprietari ai imobilului situat în Bucureşti, str. x, compus din teren în suprafaţă de 300 m.p. şi construcţie cu subsol, etaj şi mansardă, iar pârâţii S.C. D. S.A. şi Consiliul Local al Municipiului Bucureşti au fost obligaţi să le lase în deplină proprietate şi posesie acest imobil.

Ulterior, în baza acestei sentinţe a fost emisă dispoziţia nr. 345 din data de 16 martie 1994, prin care imobilul a fost restituit foştilor proprietari – E. şi F. –, aceştia înstrăinându-l către intimatul-reclamant, prin contractul de vânzare-cumpărare anterior menţionat.

Dispoziţia nr. 345 din data de 16 martie 1994 a fost anulată prin dispoziţia nr. 1110 din data de 22 iulie 1996 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti, în baza deciziei nr. 2050 din data de 20 iunie 1996 dată de Curtea Supremă de Justiţie în dosarul nr. x/1996, prin care a fost admis recursul în anulare declarat de procurorul general, şi s-a casat sentinţa civilă nr. 4811 din data de18 iunie 1993 a Judecătoriei Sector 2, imobilul reintrând în proprietatea statului.

Prin sentinţa civilă nr. 3695 din data de 4 aprilie 1997 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 în dosarul nr. x/1997, definitivă şi irevocabilă, a fost admisă acţiunea în revendicare formulată de A. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti, acesta fiind obligat să-i lase reclamantului în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, str. x.

Totodată, prin sentinţa civilă irevocabilă nr. 10030 din data de 26 septembrie 1997, a fost respinsă acţiunea formulată de Primăria Municipiului Bucureşti prin care se solicitase constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din data de 13 ianuarie 1994 de Notariatul de Stat Local al Sectorului 2 Bucureşti.

În ceea ce îi priveşte pe intimaţii-pârâţii G. şi C., titlul acestora este reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. x din data de 5 decembrie 1996, încheiat în baza Legii nr. 112/1995.

Pornind de la aceste premise factuale şi juridice, ambele instanţe de fond au reţinut în mod just că trebuie avute în vedere prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi jurisprudenţa în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care fac parte din dreptul intern, conform art. 11 din Constituţia României, dispoziţii în coordonatele cărora ambele părţi deţin un "bun" asupra imobilului disputat în cadrul acţiunii de faţă.

Potrivit jurisprudenţei Curţii, noţiunea de "bunuri" poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv, în anumite situaţii bine stabilite, creanţe al căror titular demonstrează că acestea au o bază suficientă în dreptul intern şi în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin o "speranţă legitimă" să obţină exercitarea efectivă a unui drept de proprietate (cauza Străin şi alţii împotriva României, cauza Viaşu împotriva României, cauza Sebastian Taub împotriva României etc). În schimb, Curtea Europeană a statuat că nu va fi considerat "bun" în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale speranţa de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult ori o creanţă condiţională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiţiei (cauza Penţia şi Penţia împotriva României, cauza Lindner şi Hammermeyer împotriva României, cauza Mihăilă împotriva României etc).

În speţă, în ceea ce îl priveşte pe intimatul-reclamant, sunt pe deplin aplicabile cele statuate în cauza Maria Atanasiu şi alţii contra României (pct. 140), unde s-a reţinut, cu privire la semnificaţia autonomă a noţiunii de "bunuri", că existenţa unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane nu este contestată dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă, în dispozitivul hotărârii, acestea au dispus în mod expres restituirea bunului.

Ca atare, în raport cu cele statuate în jurisprudenţa europeană anterior arătată, în speţă, intimatul-reclamant se poate prevala de existenţa unui "bun", în contextul în care, aşa cum a arătat şi instanţa de apel, acesta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din data de 13 ianuarie 1994 de Notariatul de Stat Local al Sectorului 2 Bucureşti, drept care a fost, ulterior, consolidat prin două hotărâri judecătoreşti irevocabile – sentinţele civile pronunţate de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti nr. 3695 din data de 4 aprilie 1997 şi nr. 10030 din data de 26 septembrie 1997).

De asemenea, tot în mod legal s-a constatat că şi intimaţii-pârâţi B. şi H. au un "bun actual", în sensul Convenţiei, întrucât contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 nu a fost anulat.

Totodată, afirmaţia recurentului-pârât potrivit căreia în cauză nu este aplicabil art. 1 din Primul protocol adiţional la Covenţie este înlăturată de dezlegările date chiar de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin hotărârea pronunţată în cauza Cîrstoiu împotriva României (ce a vizat sesizarea intimatului-reclamant formulată în raport cu un alt apartament din aceeaşi clădire în care se află şi apartamentul în litigiu, situaţia celor două imobile fiind una similară).

Astfel, prin hotărârea anterior menţionată, instanţa de contencios european a reamintit că a statuat deja că vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terţi de bună-credinţă, chiar dacă este anterioară confirmării în justiţie în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia, se analizează ca privare de proprietate, iar o astfel de privare, combinată cu absenţa totală a despăgubirii, este contrarie articolului 1 din Protocolul nr. 1 (Străin şi alţii împotriva României).

Ca atare, Curtea a concluzionat că blocarea dreptului de proprietate a reclamantului asupra apartamentului său vândut de stat terţei persoane care îl ocupa în calitate de locatar, asociată cu absenţa totală a despăgubirilor de peste zece ani, l-a făcut să sufere o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor sale garantat de articolul 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.

În acelaşi sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, prin decizia nr. 33/2008, a statuat că "privarea de bun în absenţa oricărei despăgubiri constituie, aşa cum s-a arătat, o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.

Prin urmare, faţă de cele anterior reţinute, sunt nefondate susţinerile recurentului-pârât prin care acesta a pretins inaplicabilitatea în speţă a prevederilor art. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi că intimatul-reclamant nu se poate prevala în prezentul litigiu de existenţa unui "bun", în sensul Convenţiei, procedura demarată în baza Legii nr. 10/2001, amplu relevată de către parte, neavând nicio relevanţă sub acest aspect.

De altfel, aşa cum s-a arătat anterior, asupra inadmisibilităţii acţiunii, atât în ceea ce priveşte capătul principal al cererii, cât şi cel subsidiar al acesteia, s-a tranşat în mod definitiv în primul ciclu procesual, astfel că eventualele efecte, sub acest aspect, pe care pretinde recurentul-pârât că le-ar avea împrejurarea că, în legislaţia naţională, este reglementată o procedură specială în baza căreia persoana îndreptăţită poate obţine măsuri reparatorii prin echivalent, nu poate face obiect al analizei prezentei instanţe de recurs.

Prin ultimul motiv de recurs, încadrabil în ipoteza prevăzută la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-pârât a susţinut că instanţa de apel a înlăturat în mod eronat criticile sale prin care a afirmat că tribunalul a aplicat greşit dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., obligându-l la plata cheltuielilor de judecată.

Potrivit dispoziţiilor procedurale a căror interpretare şi aplicare greşită o afirmă recurentul-pârât, partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.

Fundamentul suportării cheltuielilor de judecată este reprezentat de culpa procesuală şi despăgubirea integrală a părţii câştigătoare, pârâtul fiind în culpă procesuală atunci când cererea reclamantului este admisă în tot sau în parte ori dacă îşi exercită obligaţiile pe parcursul procesului şi cererea reclamantului este respinsă ca rămasă fără obiect sau dacă, la data declanşării procesului, pârâtul îşi executase deja obligaţiile, dar nu l-a înştiinţat pe reclamant. De asemenea, pârâtul este în culpă procesuală şi în cazul în care cererea reclamantului este respinsă ca rămasă fără obiect ca urmare a unor dispoziţii legale adoptate pe parcursul procesului, până la adoptarea unei hotărâri definitive.

Ca atare, art. 453 alin. (1) C. proc. civ. consacră drept fundament al plăţii cheltuielilor de judecată culpa procesuală dovedită prin faptul pierderii procesului, interesând pentru aplicarea dispoziţiei legale, în egală măsură, atât rezultatul procesului, dar şi conduita părţilor manifestată anterior litigiului ori pe parcursul acestuia. Aceasta întrucât, ca regulă generală, deşi o persoană poate fi în culpă pentru declanşarea/purtarea unui proces, legea îngăduie totuşi exonerarea sa de la plata cheltuielilor de judecată în condiţiile unei manifestări procesuale calificate, respectiv prin recunoaşterea pretenţiilor până la primul termen la care părţile sunt legal citate (dacă pârâtul nu a fost pus anterior în întârziere ori dacă acesta nu se afla de drept în întârziere) – art. 454 C. proc. civ.

Or, în speţă, tribunalul, prin sentinţa pronunţată, a admis capătul de cerere subsidiar, îndreptat împotriva recurentului-pârât, prin care intimatul-reclamant a solicitat plata valorii de piaţă a imobilului, în situaţia în care cererea de revendicare a fost respinsă, astfel că, în raport cu soluţia dată (admiterea cererii subsidiare) şi în lipsa vreuneia dintre ipotezele prevăzute la art. 454 C. proc. civ., recurentul-pârât este partea care a pierdut procesul, împrejurare care determină concluzia legalităţii respingerii criticilor din apel ce au vizat obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată de către tribunal.

Prin urmare, constatând caracterul nefondat al criticilor recurentului-pârât, faţă de toate argumentele anterior reţinute, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, împotriva deciziei civile nr. 622 A din data de 19 aprilie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, împotriva deciziei civile nr. 622 A din data de 19 aprilie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 iunie 2024.