State liability for systemic prison overcrowding: passive procedural standing and civil delictual liability for inadequate detention conditions

Şedinţa publică din data de 11 iunie 2024

Asupra cauzei de faţă constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi, secţia I civilă la data de 1 februarie 2021, sub nr. x/2021, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Iaşi, obligarea acestuia la plata sumei de 400.000 RON, cu titlu de despăgubiri morale pentru condiţiile necorespunzătoare de detenţie.

La data de 25 iunie 2021, reclamantul a completat acţiunea, chemând în judecată şi pe pârâţii Guvernul României, Ministerul Justiţiei, Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Penitenciarul Bacău, Centru Educativ Târgu Ocna şi Penitenciarul Iaşi.

La data de 1 februarie 2021, sub nr. x/2021, a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Iaşi, secţia civilă cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu, iniţial, cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Justiţiei şi, ulterior, cu Ministerul Finanţelor Publice – Direcţia Generală a Finanţelor, având ca obiect obligarea la plata sumei de 500.000 RON cu titlu de despăgubiri.

Prin sentinţa civilă nr. 9197 din data de 8 septembrie 2021 pronunţată în dosarul nr. x/2021, Judecătoria Iaşi, secţia civilă a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii în favoarea Tribunalului Iaşi.

Pe rolul Tribunalului Iaşi, secţia I civilă, cauza a fost înregistrată sub nr. x/2021, iar, prin încheierea de şedinţă din data de 28 aprilie 2022, a fost reunită cu cea care formează obiectul dosarului nr. x/2021, reţinându-se întrunirea condiţiilor art. 138 C. proc. civ.

Prin încheierea de şedinţă din data de 2 decembrie 2021, au fost respinse excepţiile necompetenţei generale a instanţei, a inadmisibilităţii acţiunii şi au fost unite cu fondul excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Ministerul Justiţiei şi Statul Român.

Totodată, prin încheierea de şedinţă din data de 3 martie 2022, a fost admisă excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a pârâtului Guvernul României şi a fost unită cu fondul excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia I civilă

Prin sentinţa civilă nr. 551 din data de 15 martie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Tribunalul Iaşi, secţia I civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Ministerul Justiţiei şi Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi a respins acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu aceştia.

A respins acţiunea în contradictoriu cu pârâţii Penitenciarul Bacău, Centrul Educativ Târgu Ocna şi Penitenciarul Iaşi.

A respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Iaşi.

A admis în parte acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Iaşi.

A admis în parte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.

A respins ca fiind prescrisă acţiunea pentru perioada anterioară datei de 1 februarie 2018.

L-a obligat pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Iaşi, la plata către reclamantul A. a sumei de 15.000 RON cu titlu de daune morale.

A dispus avansarea din fondurile Ministerul Justiţiei către Baroul Iaşi suma de 702 RON cu titlu de onorariu avocat desemnat din oficiu, d-na avocat B., potrivit delegaţiei nr. 16307 din data de 15 septembrie 2021.

Potrivit art. 501 din O.U.G. nr. 51/2008 a obligat reclamantul la plata către stat a sumei de 702 RON reprezentând ajutor public judiciar acordat sub forma desemnării unui avocat.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă

Prin decizia civilă nr. 554 din data de 20 decembrie 2023, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă a respins apelurile declarate de reclamantul A. şi de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva sentinţei civile nr. 551 din data de 15 martie 2023, pronunţate de Tribunalul Iaşi, secţia I civilă, sentinţă pe care a păstrat-o.

A dispus avansarea din fondurile Ministerului Justiţiei către Baroul Iaşi a sumei de 600 RON cu titlu de onorariu pentru domnul avocat C., desemnat ca urmare a admiterii cererii reclamantului de acordare a ajutorului public judiciar sub forma asistenţei juridice.

L-a obligat pe apelantul-reclamant A. la plata către stat a sumei de 600 RON cu titlu de ajutor public judiciar – asistenţă juridică (onorariul pentru domnul avocat C.).

II. Calea de atac formulată în cauză

II.1. Înregistrarea recursurilor la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Împotriva deciziei civile nr. 554 din data de 20 decembrie 2023, pronunţate în dosarul nr. x/2021 de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, au declarat recurs reclamantul A. şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, sub nr. x/2021, la data de 16 februarie 2024 şi a fost repartizată spre soluţionare completului nr. 2.

II.2. Motivele de recurs

II.2.1. Recursul declarat de reclamantul A.

Prin cererea de recurs formulată la data de 5 ianuarie 2024, recurentul-reclamant, fără a proceda la încadrarea criticilor formulate în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., a solicitat să îi fie acordate despăgubiri mai mari de 15.000 RON, pentru perioadele executate în condiţii de detenţie inumane şi degradante.

Făcând referire la hotărârea pilot pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Rezmiveş şi alţii împotriva României, a susţinut că Statul Român răspunde patrimonial, obiectiv sau subiectiv, exclusiv după reguli derogatorii de la regimul ce guvernează răspunderea particularilor.

A precizat că relele condiţii de detenţie pe care le-a invocat se referă la nesocotirea celor dispuse prin O.M.J. nr. 2772/2017 (încălcare care continuă şi în prezent) şi privesc neacordarea spaţiului minim vital de 4 m.p., fiind imputabile atât statului, cât şi penitenciarelor.

Recurentul-reclamant a afirmat că răspunderea Statului Român pentru condiţiile de detenţie este atrasă de producerea prejudiciului ca urmare a condiţiilor inumane de detenţie în care şi-a ispăşit şi îşi ispăseşte pedeapsa cu închisoarea.

Ca atare, a apreciat că în mod corect s-a reţinut că Statul Român este răspunzător pentru producerea prejudiciului pe care l-a suferit datorită omisiunii de a acţiona pentru remedierea condiţiilor de detenţie, iar Ministerul de Finanţe îl reprezintă pe Statul Român în cauzele în care se solicită despăgubiri pentru neasigurarea condiţiilor de detenţie prevăzute de O.M.J. nr. 2772/2017.

Totodată, a arătat că Administraţia Naţională a Penitenciarelor, precum şi penitenciarele au ascuns adevărul şi nu au indicat numărul de deţinuţi cu care a fost cazat, în condiţiile în care nu a fost respectat spaţiul minim vital de 3-4 m.p. de persoană.

Subliniind că Statul Român, prin penitenciarele de pe teritoriul său, îl supune unor condiţii inumane şi necorespunzătoare, a susţinut că mecanismul de compensare prevedea analiza mai multor criterii de către o comisie de evaluare instituită în mod special de legiuitor (spaţiul minim vital, posibilitatea de a practica activităţi în afara camerelor, lumina, ventilaţia şi temperatura camerelor, folosirea toaletelor şi respectarea igienei, precum şi starea pereţilor camerelor de detenţie), însă nu există vreun document care să constate care sunt în realitate condiţiile de detenţie.

Recurentul-reclamant a arătat că un spaţiu mai mic de 4 m.p. într-o cameră comună generează o prezumţie privind încălcarea art. 3 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, prezumţie care nu a fost răsturnată de către recurentul-pârât.

Afirmând că recurentul-pârât Statul Român a încălcat prevederile art. 3 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, a precizat că aceste dispoziţii impun recurentului-pârât obligaţia pozitivă care constă în a se asigura că privarea de libertate se realizează în condiţii compatibile cu respectarea demnităţii umane.

De asemenea, a apreciat că faptele recurentului-pârât se încadrează în noţiunea de delict, potrivit art. 1357 alin. (1) şi art. 1349 C. civ., precum şi în raport cu art. 3 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi jurisprudenţa în materie a instanţei europene.

A susţinut că sunt întrunite toate condiţiile pentru angajarea răspunderii civile a Statului Român, existând atât fapta ilicită, cât şi prejudiciul, legătura de cauzalitate şi vinovăţia recurentului-pârât, care nu a luat toate măsurile care se impuneau în mod obligatoriu.

De asemenea, a precizat că a ataşat la dosarul tribunalului încheierea judecătorului de supraveghere a privării de libertate, prin care se arată că i se încalcă drepturile.

Afirmând că acţiunea a nu este inadmisibilă, a precizat că a formulat nenumărate plângeri la judecătorul de supraveghere a privării de libertate, prin care a invocat şi nerespectarea spaţiului minim vital prevăzut de O.M.J. nr. 2772/2017, dar i-au fost respinse.

Prin completarea motivelor de recurs, depusă în termen legal, recurentul-reclamant, în plus faţă de cele arătate prin cererea iniţială de recurs, a susţinut că instanţa nu a reţinut aspecte relevante în raport cu acele încălcări ale drepturilor sale privitoare la modalitatea în care şi-a executat pedeapsa în diferite penitenciare din ţară şi a subliniat că înţelege să critice cuantumul despăgubirilor acordate, apreciind că acesta este prea mic.

Recurentul-reclamant a menţionat că instanţa de fond a acordat despăgubiri de 15.000 RON, însă nu a motivat de a reţinut această sumă.

A arătat că, într-adevăr este vorba despre daune morale cu privire la care nu există un criteriu de stabilire a cuantumului, însă, în opinia sa, instanţa trebuia să aibă în vedere condiţiile efective de detenţie.

Totodată, a subliniat că este de notorietate faptul că starea penitenciarelor din România este una precară, nefiind vorba numai despre nerespectarea spaţiului minim vital, ci şi despre faptul că în penitenciare este mizerie şi igrasie, că există ploşniţe şi gândaci de bucătărie, spaţiul de locuit fiind impropriu.

Recurentul-reclamant a precizat că locuieşte de câţiva ani în asemenea condiţii inumane şi degradante, astfel că suma acordată, de 15.000 RON, este una mult prea mică.

În opinia recurentului-reclamant, instanţa de recurs poate majora cuantumul despăgubirilor acordate, întrucât a solicitat suma de 400.000 RON.

A mai menţionat şi că este adevărat că instanţa a analizat pe larg motivele pentru care în speţă sunt îndeplinite condiţiile angajării răspunderii recurentului-pârât, însă decizia recurată, prin care s-a menţinut un cuantum atât de mic al despăgubirilor, nu este întemeiată, în raport cu toate motivele pe care le-a invocat.

Recurentul-reclamant a arătat şi că a beneficiat deja de aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 169/2017 referitoare la recursul compensatoriu, însă nu în totalitate, deoarece i-au fost acordate doar 276 de zile compensatorii, deşi trebuia să i se acorde 464 de zile compensatorii (188 de zile au rămas neacordate).

Reiterând susţinerea potrivit căreia, în speţă, răspunderea aparţine Statului Român, a susţinut că, în ceea ce priveşte vina recurentului-pârât, aceasta se impune a fi analizată nu doar în raport cu prevederile art. 1353 şi ale art. 1357 C. civ., ci şi din perspectiva art. 3 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a jurisprudenţei în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului.

A subliniat că, din jurisprudenţa instanţei europene, rezultă că Statul Român este obligat, în pofida problemelor sale logistice şi financiare, să organizeze sistemul penitenciar astfel încât să se asigure respectarea demnităţii deţinuţilor, art. 3 din Convenţie impunând autorităţilor o obligaţie pozitivă, care constă în a se asigura că orice persoană privată de libertate este deţinută în condiţii care sunt compatibile cu respectarea demnităţii umane şi că modalităţile de executare a pedepsei nu supun deţinutul unei suferinţe sau unei încercări de o intensitate care depăşeşte nivelul inevitabil de suferinţă aferent detenţiei.

De asemenea, a afirmat că răspunderea pentru condiţiile de detenţie din penitenciarele din România aparţine recurentului-pârât, deoarece situaţia particulară a deţinuţilor nu poate fi disociată de problema generală cauzată de o disfuncţionalitate structurală caracteristică sistemului penitenciar, astfel că, pentru prejudiciul care i-a fost creat, atât responsabilitatea, cât şi vinovăţia aparţin recurentului-pârât.

Totodată, critică admiterea în parte a acţiunii pe care a formulat-o, pretinzând că aceasta trebuia admisă în întregime şi a subliniat că, din actele dosarului, rezultă că nu a beneficiat de spaţiul minim vital de 3-4 m.p.

Mai susţine şi că instanţa de apel nu a constatat câte zile compesatorii i-au fost acordate şi câte trebuiau să îi fie acordate de drept, conform Legii nr. 169/2017, iar, în ceea ce priveşte aplicabilitatea art. 551 alin. (6) din acest act normativ, a solicitat să se constate, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, că a beneficiat de recurs compensatoriu, deşi nu în totalitate, şi poate susţine că este o victimă a încălcării art. 3 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Cu referire la perioada de timp în care nu a beneficiat de condiţii corespunzătoare pentru executarea pedepsei privative de libertate, a pretins că instanţa nu a avut în vedere toate principiile stabilite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin hotărârea pronunţată în cauza pilot Rezmiveş şi alţii împotriva României, în care s-a recomandat recurentului-pârât îmbunătăţirea condiţiilor de detenţie din penitenciare şi a căilor de atac puse la dispoziţia deţinuţilor, în contextul existenţei a numeroase cereri similare pe rolul Curţii şi a pronunţării mai multor hotărâri de condamnare a Statului Român pentru încălcări ale art. 3 din Convenţie, sub aspectul suprapopulării şi al condiţiilor materiale inadecvate de detenţie, atât în penitenciare, cât şi în centrele de reţinere şi arest preventiv.

A apreciat că, în speţă, sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale reglementate de dreptul intern, însă cuantumul despăgubirilor acordate este mult prea mic, iar, în ceea ce priveşte întinderea prejudiciului moral, a susţinut că nu s-a reţinut că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporţionalitate cu atingerea adusă, avându-se în vedere gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite şi intensitatea şi gravitatea atingerii aduse acestora.

A solicitat a se avea în vedere că restrângerea nu a fost una subiectivă şi discriminatorie, ci una obiectivă, iar supraaglomerarea din sistemul penitenciar românesc continuă să existe, situaţie datorată constrângerilor bugetare şi economice de la nivel naţional, care nu permit mărirea numărului de locuri în spaţiile de detenţie prin construirea de noi penitenciare sau prin extinderea celor existente.

În opinia recurentului-reclamat, pentru a beneficia de un remediu efectiv pe plan intern, pe lângă faptul că se constată, printr-o hotărâre judecătorească, încălcarea regimului de detenţie, trebuie să beneficieze şi de o compensaţie bănească a prejudiciului moral suferit, iar suma de 15.000 RON nu este una justă şi de natură să acopere prejudiciul pe care l-a invocat.

Cu referire la întinderea prejudiciului moral, a făcut trimitere la hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţată în cauza Tolstoy Miloslavsky împotriva Regatului Unit, arătând că, prin aceasta, s-a stabilit că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporţionalitate cu atingerea adusă.

Totodată, a arătat că prin decizia nr. 460 din data de 19 februarie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a statuat cine este răspunzător pentru problema supraaglomerării din penitenciare şi pentru condiţiile inumane de detenţie.

A precizat recurentul-reclamant că pedeapsa sa cu închisoarea de 4 ani şi 2 luni expiră la data de 3 februarie 2024 şi nu la 3 decembrie 2023 şi a subliniat că a executat-o şi o execută în condiţii inumane şi degradante, astfel că recurentul-pârât i-a încălcat şi îi încalcă dreptul de a beneficia de condiţii minimale de detenţie în acord cu normele interne şi internaţionale.

A subliniat şi că, în materia daunelor morale, faţă de principiul reparării integrale a prejudiciului, ceea ce trebuie evaluat este prejudiciul moral pe care l-a invocat în cererea de chemare în judecată.

În susţinerea recursului, recurentul-reclamant a exemplificat şi care au fost sumele acordate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin hotărârile pronunţate în această materie, pentru acoperirea prejudiciului moral.

II.2.2. Recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi

Susţinând incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a solicitat casarea în parte a deciziei recurate, cu consecinţa admiterii apelului pe care l-a declarat, respectiv admiterea excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive, iar, pe fondul cauzei, respingerea cererii de chemare în judecată formulate în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă în cauză.

În dezvoltarea criticilor susţinute în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că, în considerentele de la pagina 15, paragrafele 4 şi 5 din decizia recurată, prin sintagma statul, instanţa de apel nu a lămurit cărui organ reprezentativ al statului îi revine culpa producerii prejudiciului, respectiv care organ al statului avea obligaţia asigurării, garantării, administrării, alocării etc a condiţiilor de cazare în locurile de detenţie, precum şi cărui organ al statului îi revine obligativitatea iniţierii proiectelor de modernizare, extindere, adaptare şi alocare de fonduri şi resurse în sensul menţionat.

Totodată, a apreciat că o prezumţie nu constituie o motivare în fapt şi în drept neputând forma convingerea instanţei pentru a conduce la soluţia pronunţată, respectiv existenţa faptei ilicite, fapta constând în nerespectarea cerinţei de 3 m.p. de suprafaţă la sol pentru fiecare persoană privată de libertate.

Ca atare, recurentul-pârât a afirmat că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., împrejurare ce atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, formulat în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a apreciat că hotărârea curţii de apel este nelegală în raport cu soluţia dată asupra criticii din apel ce viza soluţia tribunalului cu privire la excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive.

Astfel, a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material prevăzute de art. 3 pct. 81 din H.G. nr. 34/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor Publice.

În raport cu prevederile art. 36 C. proc. civ., a arătat că, într-un proces, calitatea procesuală pasivă presupune identitatea dintre pârâtul chemat în judecată şi: persoana care neagă dreptul reclamantului; persoana faţă de care reclamantul doreşte să îşi stabilească existenţa unui drept real; persoana în patrimoniul căreia reclamantul doreşte să dovedească inexistenţa unui drept real.

Recurentul-pârât a subliniat că nu se regăseşte în niciuna dintre ipotezele anterior menţionate şi care i-ar conferi calitate procesuală pasivă.

A precizat că, în speţă recurentul-reclamant şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată în raport cu nemulţumirea faţă de încălcarea de către Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Penitenciarul Bacău, Centrul Educativ Târgu Ogna şi Penitenciarul Iaşi a drepturilor sale civile, invocând condiţiile de cazare necorespunzătoare pe perioada detenţiei.

Totodată, a arătat că acţiunea a fost înregistrată în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor în calitatea sa de reprezentant al Statului Român, însă atribuţiile pe care ministerul le poate îndeplini pentru Statul Român sunt cele prevăzute de art. 3 pct. 81 din H.G. nr. 34/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor Publice.

A învederat că, potrivit acestor dispoziţii legale, Ministerul Finanţelor reprezintă Statul Român, ca subiect de drepturi şi obligaţii, în faţa organelor de justiţie, precum şi în alte situaţii în care participă în mod nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice civile, numai dacă legea nu stabileşte în acest scop un alt organ.

Prin urmare, a susţinut că, raportat la cererea recurentului-reclamant, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, nu răspunde în calitate de pârât în cauza de faţă, întrucât prin lege sunt stabilite alte instituţii competente să asigure executarea pedepselor privative de libertate în condiţiile stabilite de lege.

Recurentul-pârât a subliniat şi că răspunderea Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, este o răspundere directă, limitată la situaţia în care sunt îndeplinite condiţiile pentru declanşarea răspunderii: obiective administrativ patrimoniale a statului (pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare sau pentru limitele serviciului public); subiective [răspunderea patrimonială reglementată de art. 52 alin. (1) din Constituţie şi Legea nr. 554/2004]; în raport cu legi de reparaţie.

Apreciind că aceste condiţii nu sunt întrunite în cauză, a arătat că acceptarea interpretării instanţei de apel potrivit căreia art. 3 pct. 81 din H.G. nr. 34/2009 permite Ministerului Finanţelor să reprezinte statul în prezenta cauză, ar conduce în mod greşit la ideea că statul are o răspundere nelimitată şi necondiţionată, situaţie în care normele legale care reglementează răspunderea statului în alte domenii nu s-ar mai justifica.

De asemenea, în opinia recurentului-pârât, instanţa de apel în mod nelegal, a respins excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, cu aplicarea greşită a art. 1 alin. (1) şi a art. 11 din H.G. nr. 756/2016, precum şi a art. 6 alin. (4) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, aprobat prin H.G. nr. 157/2016.

Astfel, a arătat că, din coroborarea acestor dispoziţii legale, rezultă că responsabilitatea organizării activităţilor referitoare la modul de executare a pedepselor privative de libertate, asigurarea condiţiilor din spaţiile de detenţie revine în primul rând Penitenciarului Iaşi şi Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, care au calitate de pârâţi în prezenta cauză.

A susţinut că răspunderea Statului Român pentru modul de organizare şi coordonare a activităţii de punere în executare a pedepsei privative de libertate aplicată recurentului-reclamant are caracter subsidiar, atâta vreme cât organizarea activităţii nu este în sarcina directă a statului, fiind încredinţată unor persoane juridice de drept public, organizate ierarhic.

Totodată, recurentul-pârât a afirmat că răspunderea civilă delictuală a Statului Român prin Ministerul Finanţelor poate avea ca fundament răspunderea comitentului pentru fapta prepuşilor, însă, din înscrisurile depuse la dosar, nu rezultă că între Ministerul Finanţelor şi Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Penitenciarul Bacău, Centru Educativ Târgu Ogna şi Penitenciarul Iaşi, persoane cu personalitate juridică, ar exista un raport de prepuşenie, de natură să atragă răspunderea pentru fapta altuia.

Recurentul-pârât a arătat şi că instanţa de apel nu motivează care este fapta Ministerului Finanţelor în reprezentarea statului care aduce un prejudiciu recurentului-reclamant, respectiv în ce condiţii legale acesta era obligat la asigurarea spaţiului util din penitenciare.

Printr-o altă critică, a pretins că instanţa de apel a pronunţat hotărârea recurată cu încălcarea normelor de drept material prevăzute de art. 221-224 C. civ., din care, în opinia sa, rezultă că Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, nu are calitate procesuală, întrucât răspunderea statului, prin minister, nu poate fi angajată nici măcar în mod subsidiar, în condiţiile în care nu participă nemijlocit la raportul juridic şi nu este prevăzut expres de lege ca fiind cel obligat să răspundă.

A subliniat că intimata-pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor, în calitate de autoritate publică, cu personalitate juridică, are responsabilitatea activităţii de executare a pedepsei aplicate recurentului-reclamant, precum şi că aspectele referitoare la asigurarea finanţării unităţilor de detenţie inclusiv din subvenţii acordate de la bugetul de stat nu pot constitui elemente cu relevanţă la aprecierea calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, faţă de atribuţiile acestuia expres prevăzute de lege.

Pe fondul cauzei, a susţinut că în mod nelegal curtea de apel a apreciat că soluţia tribunalului este corectă şi a reluat afirmaţia potrivit căreia instanţa de apel, prin sintagma statul, din cuprinsul motivării deciziei recurate, nu lămureşte cărui organ reprezentativ al statului îi revine culpa producerii prejudiciului, respectiv care organ al statului avea obligaţia asigurării, garantării, administrării, alocării etc a condiţiilor de cazare în locurile de detenţie, precum şi cărui organ al statului îi revine obligativitatea iniţierii proiectelor de modernizare, extindere, adaptare şi alocare de fonduri şi resurse în sensul menţionat.

De asemenea, a reiterat că o prezumţie nu constituie o motivare în fapt şi în drept, neputând forma convingerea instanţei pentru a conduce la soluţia pronunţată.

A apreciat că recurentul-reclamant nu a făcut dovada faptului că nu a beneficiat de o suprafaţă la sol de 3 m.p., iar instanţa de apel doar a presupus această împrejurare, ca urmare a împărţirii spaţiului la numărul de paturi, fără a avea certitudinea (dovada) că acestea erau în totalitate ocupate.

Totodată, în opinia recurentului-pârât, împrejurarea că intimatul-pârât Penitenciarul Iaşi nu a răspuns în totalitate solicitărilor instanţei (nu a indicat numărul persoanelor cu care a fost cazat recurentul-reclamant) nu dă dreptul instanţei de a prezuma că recurentului-reclamant nu i s-a respectat dreptul recunoscut de art. 3 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Recurentul-pârât a considerat şi că nu pot fi reţinute argumentele instanţei referitoare la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului privind antrenarea răspunderii Statului Român pentru încălcarea obligaţiei de organizare a sistemului penitenciar astfel încât să asigure respectarea demnităţii deţinuţilor, câtă vreme nu se invocă existenţa unei hotărâri prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului să fi constatat, în cazul concret al recurentului-reclamant încălcarea de către stat a art. 3 din Convenţie.

A precizat că antrenarea răspunderii Statului Român în cauze în care Curtea a constatat încălcarea art. 3 din Convenţie a intervenit în contextul procedurii specifice desfăşurate în faţa Curţii, care se desfăşoară în contradictoriu cu statele membre care au ratificat Convenţia, neputându-se justifica reţinerea de plano a legitimităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, în litigii precum prezenta cauză.

A mai susţinut şi că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 1349 C. civ., în contextul în care, în speţă, recurentul-reclamant nu a făcut dovada prejudiciului, nefiind administrate probe care să justifice acordarea vreunei sume în compensarea acestui pretins prejudiciu şi, cu atât mai puţin, probe care să determine legătura de cauzalitate dintre afirmata nerespectare a unor drepturi şi prejudiciul suferit.

În ceea ce priveşte existenţa faptei ilicite, a arătat că simplele afirmaţii ale recurentului-reclamant şi prezumţia instanţei de apel potrivit căreia s-ar fi produs un prejudiciu, nesusţinute de niciun mijloc de probă, nu pot fi reţinute, potrivit principiului affirmati incumbio probatio.

Recurentul-pârât a apreciat şi că nu este îndeplinită nici condiţia existenţei unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, recurentul-reclamant nefăcând, în opinia sa, niciun fel de dovadă a prejudiciului suferit – prejudiciul constând în faptul că i-a fost afectată sănătatea, fapt infirmat de expertiza medico-legală întocmită în cauză.

Ca atare, a considerat că nu poate fi atrasă răspunderea sa civilă delictuală, având în vedere că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile acesteia, respectiv: prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate şi vinovăţia.

De asemenea, recurentul-pârât a susţinut că hotărârea instanţei de apel este criticabilă şi sub aspectul argumentelor reţinute în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor cu titlu de daune morale, în sumă de 15.000 RON, la plata cărora a fost obligat.

Astfel, a subliniat că instanţa de apel nu a aplicat criterii echitabile în determinarea daunelor în sumă de 15.000 RON, neavând în vedere cele reţinute în doctrină şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (pe care o relevă în cererea de recurs), care statuează că acordarea despăgubirilor se impune a avea efecte compensatorii, neputând să constituie amenzi excesive pentru autorii daunelor şi nici venituri nejustificate pentru victimele acestora, indemnizaţia destinată reparării pagubei morale trebuie să fie justă, echitabilă şi nu exagerată.

A arătat că, în ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale Curtea Europeană a Drepturilor Omului are o jurisprudenţă constată, statuând în echitate şi în raport cu circumstanţele cauzei, adoptând o poziţie moderată prin sumele rezonabile acordate, poziţie care nu a fost adoptată de către instanţa de apel la stabilirea cuantumului daunelor morale ce se cuvin recurentului-reclamant.

II.3. Apărările formulate în cauză

II.3.1. Întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor cu privire la recursul declarat de reclamantul A.

Prin întâmpinarea formulată cu privire la recursul reclamantului, intimata-pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor a invocat excepţia netimbrării recursului, în raport cu prevederile art. 197 C. proc. civ., ale art. 24 şi ale art. 31 din O.U.G. nr. 80/2013 şi cu împrejurarea că, din actele dosarului nu reiese că recurentul-reclamant a făcut dovada achitării taxei judiciare de timbru.

Totodată, în temeiul dispoziţiilor art. 486 alin. (3) şi ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., a invocat şi excepţia nulităţii recursului, susţinând că, în speţă, cererea de recurs nu conţine motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază calea de atac şi nici indicarea probelor invocate în susţinerea acesteia.

Pentru situaţia în care se va considera că se impune menţinerea despăgubirilor acordate recurentului-reclamant în primă instanţă, a solicitat a se avea în vedere că nu are calitate procesuală pasivă, aşa cum s-a constat atât la fond, cât şi în apel, asigurarea unor condiţii de detenţie corespunzătoare fiind strict dependentă de alocarea fondurilor necesare efectuării lucrărilor de investiţii de către Statul Român – Ministerul Finanţelor.

În plus, a subliniat că, încă din faza apelului, recurentul-reclamant a înţeles să îşi îndrepte pretenţiile numai împotriva recurentului-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.

Referitor la fondul căii de atac, a solicitat respingerea recursului declarat de reclamant, arătând că acesta nu a suferit niciun fel de prejudiciu, iar suferinţele morale pretins a fi fost suportate nu au fost dovedite.

II.3.2. Întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor cu privire la recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi

Intimata-pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor, prin întâmpinarea formulată la recursul pârâtului, a solicitat respingerea în parte a acestuia, respectiv în raport cu criticile prin care recurentul-pârât a susţinut că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, are calitate procesuală pasivă în cauză, iar Administraţia Naţională a Penitenciarelor nu are o atare calitate.

Astfel, a apreciat că în mod corect prima instanţă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, faţă de împrejurarea că Ministerul Finanţelor stă în proces pentru exercitarea mandatului legal de reprezentare a Statului Român, chemat în judecată să răspundă în mod nemijlocit, în nume propriu, pentru condiţiile necorespunzătoare de detenţie cu care recurentul-reclamant afirmă că s-a confruntat pe durata executării pedepsei privative de libertate.

A arătat că jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, precum şi cea naţională sunt în sensul că Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, are calitate procesuală pasivă în litigiile în care se solicită despăgubiri pentru condiţii necorespunzătoare de detenţie, iar Administraţia Naţională a Penitenciarelor se află în imposibilitate obiectivă de a se conforma standardelor în materia condiţiilor de detenţie.

Intimata-pârâtă a subliniat că statul este obligat, în pofida problemelor logistice şi financiare, să organizeze sistemul penitenciar astfel încât să asigure deţinuţilor respectarea demnităţii umane, iar, pentru probleme de ordin structural, cum este precaritatea condiţiilor de detenţie – supraaglomerarea –, responsabilitatea revine recurentului-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.

În opinia intimatei-pârâte, în cauză, fapta ilicită reclamată se situează în afara posibilităţilor sale de decizie şi control şi ale unităţilor subordonate, doar recurentului-pârât revenindu-i responsabilitatea organizării condiţiilor de detenţie, astfel încât să se evite supraaglomerarea din penitenciare, lipsa fondurilor necesare achiziţionării şi dotării conform standardelor minime a locurilor de detenţie nefiind imputată Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor sau unităţilor din subordinea acesteia.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, a precizat că îşi menţine toate apărările formulate anterior prin întâmpinarea nr. 46122/DJ din data de 24 august 2021 şi a apreciat că, în acord cu cele susţinute de recurentul-pârât şi cu cele ce se desprind din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, pretenţiile recurentului-reclamant referitoare la pretinsul prejudiciu nu sunt întemeiate, acesta beneficiind de respectarea drepturilor în perioada executării pedepsei, neputându-se afirma că restrângerea spaţiului poate constitui prin sine un motiv de constatare a încălcării art. 3 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, respectiv supunere la tortură, tratamente inumane şi degradante.

II.3.3. Întâmpinarea formulată de intimatul-pârât Penitenciarul Iaşi cu privire la recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul-pârât Penitenciarul Iaşi a invocat excepţia nulităţii recursurilor, în temeiul art. 486 alin. (3) şi art. 489 alin. (2) C. proc. civ., susţinând că ambele cereri de recurs vizează soluţia dată de instanţa de apel, însă cuprind expuneri ale situaţiei de fapt, respectiv aspecte ce nu vizează legalitatea hotărârii atacate şi, ca atare, nu pot fi supuse analizei în faza procesuală a recursului.

Totodată, a apreciat că sunt întemeiate susţinerile recurentului-reclamant referitoare la existenţa calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, prin raportare la natura cauzei deduse judecăţii şi la dezlegările date sub acest aspect prin hotărârea pilot Rezmiveş şi alţii contra României.

În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate, a apreciat că în mod corect instanţa de apel a reţinut că, pentru perioada 19 decembrie 2019 – 1 februarie 2021, suma de 15.000 RON este rezonabilă, raportat la încălcarea adusă recurentului-reclamant, ca durată şi intensitate medie resimţită de acesta, neimpunându-se nici acordarea lor în cuantum majorat, având în vedere că aspectele invocate de parte privind starea de sănătate nu se datorează condiţiilor de detenţie, aşa cum rezultă din raportul de expertiză legală efectuat în cauză.

II.3.4. Întâmpinarea formulată de intimatul-pârât Penitenciarul Bacău cu privire la recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul-pârât Penitenciarul Bacău, în temeiul art. 486 alin. (3) şi art. 489 alin. (2) C. proc. civ., a invocat excepţia nulităţii recursurilor, arătând că prin acestea nu au fost formulate critici de nelegalitate a deciziei atacate, ci au fost reluate aspecte ce vizează situaţia de fapt a litigiului.

Faţă de dezlegările date de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin hotărârea pilot Rezmiveş şi alţii contra României, a apreciat că în mod întemeiat recurentul-reclamant a susţinut existenţa calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, faţă de natura cauzei deduse judecăţii.

Referitor la cuantumul despăgubirilor acordate recurentului-reclamant, a arătat că, în opinia sa, în cauză, s-a reţinut în mod corect că suma de 15.000 RON este una rezonabilă în raport cu încălcarea adusă recurentului-reclamant, cu durata acesteia, cu intensitate medie resimţită de către partea adversă şi cu probele administrate în cauză.

II.3.5. Întâmpinarea formulată de intimatul-pârât Ministerul Justiţiei cu privire la recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi

Intimatul-pârât Ministerul Justiţiei, prin întâmpinarea formulată cu privire la recursurile declarate în cauză, a susţinut nulitatea recursului formulat de reclamant, arătând că, în speţă, cererea acestuia de recurs nu cuprinde motive de nelegalitate dintre cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Totodată, a apreciat că nu are calitate procesuală în cauză, în contextul în care a fost admisă excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, iar, prin cererile de recurs, nu a fost atacată această soluţie.

II.3.6. Întâmpinarea formulată de intimatul-pârât Centrul Educativ Târgu Ocna cu privire la recursul declarat de reclamantul A.

Prin întâmpinarea depusă, intimatul-pârât a invocat excepţia nulităţii recursului declarat de reclamant, faţă de prevederile art. 486 alin. (3) şi ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., afirmând că acesta nu a adus nicio critică de nelegalitate hotărârii curţii de apel, ci a redat aspecte ce ţin de situaţia de fapt a litigiului.

La fel ca intimaţii-pârâţi Penitenciarul Iaşi şi Penitencirul Bacău, a apreciat că sunt întemeiate susţinerile recurentului-reclamant referitoare la existenţa calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, prin raportare la natura cauzei deduse judecăţii şi la dezlegările date sub acest aspect prin hotărârea pilot Rezmiveş şi alţii contra României, însă, suma de 15.000 RON acordată acestuia cu titlu de despăgubire este rezonabilă faţă de circumstanţele concrete ale speţei şi de probele administrate.

II.3.7. Întâmpinarea formulată de intimatul-pârât Centrul Educativ Târgu Ocna cu privire la recursul declarat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi

Faţă de criticile recurentului-pârât subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a arătat că hotărârea recurată respectă rigorile impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., precum şi de art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât curtea de apel, în primul rând, a explicat limitele învestirii, verificând conţinutul cererilor de apel şi susţinerile din întâmpinare, a arătat în concret prevederile legale aplicabile cauzei şi regulile procesuale care guvernau acest tip de litigiu, a dat acestora o interpretare, apoi, a dezvoltat raţionamentul în raport cu situaţia de fapt reţinută pe baza probatoriului administrat, argumentând de ce este neîntemeiată solicitarea apelanţilor.

Totodată, intimatul-pârât a apreciat că nu sunt întemeiate criticile aduse deciziei curţii de apel de către recurentul-pârât în raport cu motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi cu soluţia dată cu privire la calitatea procesuală pasivă a acestuia.

A arătat că recurentul-pârât a pretins că instanţa de apel a respins excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive aplicând în mod greşit normele de drept material prevăzute de art. 1 alin. (1) şi art. 11 din H.G. nr. 756/2016 şi art. 6 alin. (4) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013 aprobat prin H.G. nr. 157/2016, însă această critică este nefondată, iar hotărârea instanţei de apel este legală.

De asemenea, a apreciat că este nefondată şi critica prin care recurentul-pârât a invocat că instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 1349 C. civ., în opinia sa, în speţă, fiind reţinut în mod corect că fapta se încadrează în noţiunea de delict, din perspectiva art. 1357 alin. (1) şi art. 1349 C. civ., precum şi prin raportare la art. 3 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, fiind întrunite toate condiţiile răspunderii civile delictuale.

A subliniat că instanţa a stabilit în mod clar că, pe lângă fapta delictuală, există un prejudiciu, precum şi legătura de cauzalitate şi vinovăţia recurentului-pârât.

Intimatul-pârât a considerat şi că în mod just curtea de apel a reţinut că suma de 15.000 RON este rezonabilă, raportat la încălcarea adusă recurentului-reclamant, perioada în care s-a manifestat şi intensitatea medie resimţintă de acesta, neimpunându-se majorarea cuantumului despăgubirilor acordate de prima instanţă.

II.3.8. Întâmpinarea formulată de recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi cu privire la recursul declarat de reclamantul A.

Prin întâmpinarea formulată, recurentul-pârât a invocat excepţia nulităţii recursului reclamantului, în raport cu prevederile art. 486 alin. (3) şi ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., apreciind că partea adversă nu a adus deciziei atacate critici de nelegalitate, ci a invocat aspecte ce ţin de situaţia de fapt a speţei, care nu sunt apte de încadrare în motivele de casare prevăzute de lege.

Totodată, pe fondul căii de atac, a solicitat respingerea recursului reclamantului, ca nefondat, în esenţă, arătând că, în raport de motivele invocate de acesta în susţinerea pretenţiilor deduse judecăţii, nu are calitate procesuală pasivă şi, în plus, nu sunt îndeplinite condiţiile angajării răspunderii civile delictuale a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, pentru a se justifica solicitarea recurentului-reclamant de acordare a despăgubirilor.

A menţionat şi că răspunderea statului este o răspundere obiectivă şi directă, însă, limitată doar la prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale, şi nu una subiectivă, bazată pe o culpă în supraveghere a acestuia.

Recurentul-pârât a subliniat că reglementarea legală ce stabileşte în ce constau erorile judiciare pentru care poate fi angajată răspunderea statului este art. 538 – 541 C. proc. pen., raportat la art. 52 alin. (3) din Constituţie, care statuează că statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile produse prin erori judiciare.

A mai arătat şi că, faţă de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia încălcării dreptului reglementat de art. 3 din Convenţie, în speţă, recurentul-reclamant nu a făcut dovada îndeplinirii asupra sa a vreunui act de natura celor reţinute de instanţa europeană, care s-a pronunţat cu privire la calificarea noţiunilor de tortură, pedeapsă şi tratament degradant, în sensul că tratamentul inuman este acel tratament aplicat deliberat ce provoacă suferinţă deosebit de gravă şi atroce; tratamentul inuman presupune aplicarea unei suferinţe puternice fizice sau mentale şi este de natură a produce victimei teama, îngrijorarea şi umilinţa, precum şi de a-i frânge rezistenţa fizică şi mentală.

De asemenea, a menţionat şi că este adevărat că doctrina şi practica judiciară naţională admit repararea bănească a daunelor morale, însă această recunoaştere, ori de câte ori este vorba de suferinţe de ordin moral, nu trebuie interpretată în sensul obţinerii unor sume fără corespondent în raport cu ceea ce înseamnă prejudiciul moral.

II.3.9. Răspunsul formulat de recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi la întâmpinările depuse de intimaţii-pârâţi Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Penitenciarul Iaşi şi Penitenciarul Bacău

Recurentul-pârât a solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului pe care l-a declarat, susţinând că a formulat critici care pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

A precizat că, în cererea de recurs, a indicat atât motivele de recurs pe care le-a apreciat a fi incidente în speţă, dintre cele limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., cât şi critici privind judecata realizată de curtea de apel, expuse punctual în raport cu motivele de nelegalitate invocate, respectiv art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Totodată, a apreciat că se impune înlăturarea apărărilor formulate de către intimaţii-pârâţi cu privire la excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive şi a reluat criticile formulate, sub acest aspect, prin cererea de recurs.

De asemenea, a reiterat susţinerile potrivit cărora instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material reglementate de art. 1349 C. civ. şi a subliniat că nu poate fi atrasă răspunderea sa civilă delictuală întrucât nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile privind: prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate şi vinovăţia.

II.3.10. Răspunsul formulat de intimata-pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor la întâmpinarea depusă de recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor cu privire la recursul reclamantului A.

Raportat la aspectele prin care recurentul-pârât a argumentat lipsa calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, a precizat că înţelege să îşi menţină apărările formulate prin întâmpinarea pe care a depus-o cu privire la recursul declarat de pârât.

Cu privire la fondul cauzei, a arătat că recurentul-reclamant nu este îndreptăţit la plata unor despăgubiri, având în vedere că acesta nu a probat niciun prejudiciu, astfel că este de acord cu solicitarea recurentului-pârât referitoare la respingerea în întregime a cererii de recurs formulate de reclamant.

II.3.11. Răspunsul formulat de intimata-pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor la întâmpinările depuse de intimaţii-pârâţi Ministerul Justiţie, Penitenciarul Iaşi, Penitenciarul Bacău şi Centrul Educativ Târgu Ocna cu privire la recursurile declarate în cauză

Cu privire la aspectele vizând apărările recurentului-pârât referitoare la faptul că acesta nu are calitate procesuală pasivă în cauză, intimata-pârâtă a achiesat la cele expuse de intimaţii-pârâţi Penitenciarul Iaşi, Penitenciarul Bacău şi Centrul Educativ Târgu Ocna, având în vedere că anterior s-a exprimat în acelaşi sens, apreciind că singurul care poate justifica această calitate, în raport cu natura pretenţiilor deduse judecăţii, este doar recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.

Contrar celor expuse în cuprinsul apărărilor intimatului-pârât Centrul Educativ Târgu Ocna, care a afirmat justeţea aprecierii primei instanţe în ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale acordate, intimata-pârâtă a considerat că sunt neîntemeiate susţinerile recurentului-reclamant referitoare la pretinsul prejudiciu suferit, întrucât acesta a beneficiat de respectarea drepturilor în perioada executării pedepsei, neputându-se afirma că restrângerea spaţiului poate constitui prin sine un motiv de încălcare a art. 3 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Totodată, a precizat că îşi exprimă acordul cu privire la solicitarea celorlalţi intimaţi-pârâţi referitoare la respingerea în totalitate a recursului reclamantului, însă, în ceea ce priveşte recursul pârâtului, a apreciat că se impune admiterea în partea acestuia, în ceea ce priveşte fondul cauzei, cu respingerea excepţie lipsei calităţii procesuale pasive a acestuia.

II.4. Procedura desfăşurată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

După efectuarea procedurilor de comunicare reglementate de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 18 aprilie 2024, în temeiul art. 4711 C. proc. civ., Înalta Curte a fixat termen de judecată, cu citarea părţilor în şedinţă publică, la data de 11 iunie 2024, când a respins excepţia netimbrării recursului declarat de reclamant şi a reţinut cauza în pronunţare asupra recursurilor, inclusiv prin prisma excepţiei nulităţii acestora.

II.5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

II.5.1. Recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi

În raport cu prevederile art. 248 C. proc. civ., analizând cu prioritate excepţia nulităţii recursului declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi, Înalta Curte reţine următoarele:

Excepţia nulităţii recursului formulat de pârât a fost invocată prin întâmpinările depuse la dosar de către intimaţii-pârâţi Penitenciaru Iaşi şi Penitenciarul Bacău, care au susţinut că acesta nu a formulat împotriva deciziei recurate critici de nelegalitate, astfel că susţinerile recurentului-pârât nu pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Sancţiunea nulităţii reglementată de art. 486 alin. (3) C. proc. civ. intervine atunci când partea nu indică motivele de nelegalitate pe care se sprijină recursul, iar art. 489 alin. (2) C. proc. civ. este incident în situaţia în care niciuna dintre criticile formulate nu este aptă de încadrare în motivele de casare strict prevăzute de art. 488 alin. (1) din acelaşi act normativ, ipoteze care nu se verifică în speţa de faţă.

Astfel, în dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul-pârât, pe de o parte, a susţinut nemotivarea hotărârii instanţei de apel sub aspectul lămuririi cărui organ reprezentativ al statului îi revine culpa producerii prejudiciului pretins de către recurentul-reclamant, critică ce presupune analiza deciziei recurate în raport cu motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, a afirmat că instanţa de apel a constatat că are calitate procesuală pasivă în cauză, făcând aplicarea greşită a unor norme de drept material, critică aptă de încadrare în ipoteza prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Ca atare, chiar dacă, astfel cum se va arăta în analiza motivelor de recurs, recurentul-pârât a formulat critici care vizează situaţia de fapt a speţei, nu se poate face aplicarea sancţiunii nulităţii, reglementate atât de art. 486 alin. (3) C. proc. civ., cât şi de art. 489 alin. (2) din acelaşi act normativ, în condiţiile în care recurentul-pârât a susţinul şi aspctele prin care tinde a demonstra nelegalitatea hotărârii curţii de apel, ce pot fi încadrate în motivele de casare strict reglementate de lege – art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. –, nefiind în prezenţa ipotezei neindicării motivelor de nelegalitate pe care se sprijină recursul şi nici a celei în care niciuna dintre susţinerile părţii nu poate fi încadrată în vreunul dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Prin urmare, faţă de cele anterior constatate, Înalta Curte va respinge excepţia nulităţii recursului declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Prin prima critică, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-pârât a pretins că hotărârea recurată nu este motivată, instanţa de apel nearătând cărui organ reprezentativ al statului îi revine culpa producerii prejudiciului, sintagma "statul", folosită în considerentele de la pagina 15 paragrafele 4 şi 5 din decizia atacată, nefiind lămurită de către curtea de apel care nu a arătat care organ al statului avea obligaţia asigurării, garantării, alocării condiţiilor de cazare în locurile de detenţie precum şi pe cel căruia îi revine obligativitatea iniţierii proiectelor de modernizare, extindere, adaptare şi alocare de fonduri şi resurse pentru asigurarea unor condiţii optime de detenţie.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că instanţa de apel, în analiza la care se referă recurentul-pârât, a reţinut că: "La Penitenciarul Iaşi, reclamantul a fost deţinut în camere de 32,85 m.p. 15,92 m.p. (fără a se arata numărul deţinuţilor cazaţi) şi 17,48 m.p. (8 paturi, ceea ce înseamnă 2,18 m.p./persoană).

Din împrejurarea că Penitenciarul Iaşi şi Administraţia Naţională a Penitenciarului nu au indicat numărul persoanelor care au fost cazate cu reclamantul în perioadele menţionate, se naşte prezumţia că au fost mai mulţi deţinuţi în camere, nefiind asigurat minimul de 3-4 m.p./persoană. Această prezumţie instanţa o coroborează cu faptul că, pentru perioada imediat anterioară, reclamantul a primit în compensare (în temeiul Legii nr. 169/2017) 276 de zile – câştig, tocmai ca urmare a executării pedepsei în condiţii necorespunzătoare în Penitenciarul Iaşi, zile care s-au scăzut efectiv din durata pedepsei, fiind rezonabil a se considera că statul nu a reuşit într-o perioadă atât de scurtă să rezolve problema supraaglomerării, problemă sistemică.

[...]

Într-adevăr, nu se poate institui o răspundere generală a statului, nelimitată şi necondiţionată, însă în cazul de faţă operează o răspundere directă a acestuia pentru deficienţele sistemice de natură a afecta demnitatea umană, similare celor care au fost constatate şi de instanţa europeană."

Astfel, a apreciat că fapta invocată de recurentul-reclamant se încadrează în noţiunea de delict, din perspectiva art. 1357 alin. (1) C. civ. şi art. 1349 C. civ., precum şi prin raportare la art. 3 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi la jurisprudenţa în această materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă în motivarea sa argumentele pro şi contra care au format, în fapt şi în drept, convingerea instanţei cu privire la soluţia pronunţată, argumente care trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susţinerile şi apărările părţilor şi la probatoriul administrat în litigiu, iar, pe de altă parte, la dispoziţiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecăţii, în caz contrar fiind lipsită de suport probator şi legal şi pronunţată cu nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., atrăgând inciedenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Însă, dispoziţiile legale anterior evocate nu impun instanţei obligaţia de a defini fiecare element al motivării, ci de a arătata care sunt aspectele de fapt şi dispoziţiile legale pe care le-a avut în vedere la pronunţarea soluţiei.

În speţă, prin decizia recurată, instanţa a tranşat asupra motivului de apel referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a recurentului-pârât, reţinând că, faţă de natura faptei ilicite invocate de recurentul-reclamant, în mod corect Statului Român i-a fost reţinută calitatea procesuală pasivă în litigiul dedus judecăţii, aspectul dacă este sau nu răspunzător de producerea prejudiciului datorită omisiunii de a acţiona pentru eradicarea deficienţelor constatate ţinând de fondul problemei.

Ca atare, instanţa de apel a reţinut că, în situaţia în care se va constata că în speţă sunt îndeplinite condiţiile pentru angajarea răspunderii prevăzute de art. 1357 alin. (1) şi ale art. 1349 C. civ., precum şi dacă este incidentă ipoteza reglementată de art. 3 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, cel care este răspunzător de producerea prejudiciului pretins de recurentul-reclamant este Statul Român, în virtutea răspunderii directe a acestuia pentru nerezolvarea problemei sistemice a supraaglomerării spaţiilor de cazare din penitenciare.

În aceste circumstanţe, cum, faţă de cadrul procesual stabilit în raport cu obiectul învestirii instanţei de judecată, curtea de apel a reţinut că recurentul-pârât are calitate procesuală pasivă în cauză, în mod legal a procedat la verificarea condiţiilor a căror îndeplinire era de natură a determina sau nu angajarea răspunderii acestuia, neavând niciun fel de relevanţă aspectul susţinut de parte, în sensul neindicării organului reprezentativ al statului căruia îi revine culpa producerii prejudiciului.

Prin urmare, în contextul în care curtea de apel a arătat în mod clar că, în speţă, răspunderea aparţine Statului Român, nu se poate reţine nemotivarea hotărârii recurate din perspectiva celor afirmate de către parte, nicio dispoziţie legală neimpunând instanţei să definească "sintagma statul", aşa cum a pretins recurentul-pârât.

În ceea ce priveşte critica prin care recurentul-pârât a susţinut că o prezumţie nu poate constitui o motivare în fapt şi în drept, neputând forma convingerea instanţei pentru a conduce la soluţia pronunţată, respectiv a existenţei faptei ilicite, Înalta Curte constată că aceasta este contrazisă de dispoziţiile art. 250 C. proc. civ., potrivit cărora dovada unui act juridic sau a unui fapt se poate face şi prin prezumţii.

Reglementată de art. 327-329 C. proc. civ., prezumţia ca mijloc de probă, poate fi apreciată doar de legiuitor sau de judecător, în funcţie de specificul său – legal sau judiciar –, dispoziţiile legale menţionate dând eficienţă opiniei întemeiate pe aparenţe sau deducţii, cu efecte directe în aprecierea pretenţiilor ce fac obiectul unei judecăţi.

Ca atare, în mod legal instanţa de apel a valorificat în motivarea deciziei recurate, coroborată cu alte probe administrate în cauză, prezumţia că nu a fost asigurat minimul de 3-4 m.p./persoană, prezumţie cu privire la care a reţinut că rezultă din faptul că Penitenciarul Iaşi şi Administraţia Naţională a Penitenciarului nu au indicat numărul persoanelor care au fost cazate cu recurentul-reclamant în perioadele menţionate.

În plus, împrejurarea că, în opinia recurentului-pârât, curtea de apel nu putea ajunge la această concluzie, nu reprezintă o critică care să poată fi analizată în faza procesuală a recursului, în care partea, pentru a obţine casarea deciziei atacate, se poate folosi doar de motive de nelegalitate a acesteia, fără a aduce în discuţie aspecte vizând temeinicia celor constatate de către instanţa devolutivă, în urma aprecierii probelor administrate.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a adus deciziei recurate critici în ceea ce priveşte atât soluţia dată asupra motivului de apel ce a vizat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, cât şi cu privire la fondul cauzei.

Astfel, printr-o primă critică, a susţinut că în mod nelegal instanţa de apel a reţinut că are calitate procesuală pasivă în cauză, hotărârea atacată fiind dată cu încălcarea art. 36 C. proc. civ., art. 3 pct. 81 din H.G. nr. 34/2009, art. 1 alin. (1) şi art. 11 din H.G. nr. 756/2016, art. 6 alin. (4) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013, aprobat prin H.G. nr. 157/2016 şi art. 221-224 C. civ.

În esenţă, în motivarea respingerii motivului de apel prin care au fost aduse critici cu privire la soluţia dată de tribunal asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, invocate de recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi, instanţa de apel a reţinut că, faţă de prevederile art. 36 C. proc. civ., acesta are calitate procesuală pasivă, în condiţiile în care, în speţă, se solicită a se reţine în sarcina statului o răspundere directă pentru deficienţele sistemice de natură a afecta demnitatea umană, similare celor care au fost constatate şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi regăsite în hotărârea pilot, din 25 aprilie 2017, Rezmiveş şi alţii contra României.

Ca atare, a considerat că în mod just prima instanţă a apreciat că răspunderea statului nu poate fi exclusă, pe considerentul că acesta răspunde patrimonial, obiectiv sau subiectiv, exclusiv după reguli derogatorii de la regimul ce guvernează răspunderea particularilor, nefiindu-i aplicabile, în acest caz, dispoziţiile C. civ., iar temeiurile de care se prevalează recurentul-pârât nu pot conduce la concluzia inexistenţei unei răspunderi grefate pe un raport juridic fundamentat pe principiile răspunderii civile delictuale.

Totodată, a reţinut că relele condiţii de detenţie invocate de recurentul-reclamant – un spaţiu de detenţie mai mic de 4 m.p. – nu sunt rezultatul unor deficienţe imputabile administraţiei penitenciarului, ci provin din politica penală generală a Statului Român, analizată şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudenţa sa împotriva României, astfel încât, calitatea procesuală pasivă aparţine statului şi nu Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor sau unităţilor de detenţie.

Instanţa de apel a apreciat şi că Ministerul Finanţelor poate reprezenta Statul Român în cauzele în care se solicită despăgubiri pentru neasigurarea spaţiilor corespunzătoare de detenţie, potrivit art. 3 pct. 81 din H..G. nr. 34/2009, fiind lipsit de relevanţă dacă Ministerul Finanţelor este sau nu ordonator de credite pentru organele care se ocupă de organizarea condiţiilor de detenţie, textul menţionat neinstituind o asemenea condiţionare.

Prin critica adusă deciziei recurate, cu privire la validarea soluţiei date de tribunal asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, recurentul-pârât încearcă să deplaseze răspunderea pentru supraaglomerarea din spaţiile de detenţie în sarcina penitenciarelor şi a intimatei-pârâte Administraţia Naţională a Penitenciarelor, cu efectul exonerării sale de o atare răspundere şi, implicit, de cea pentru prejudiciu pretins de recurentul-reclamant.

Într-adevăr, potrivit dispoziţiilor art. 36 C. proc. civ., calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii, existenţa sau inexistenţa drepturilor şi a obligaţiilor afirmate constituind o chestiune de fond.

Calitatea procesuală pasivă presupune, aşadar, existenţa unei identităţi între persoana pârâtului şi cel despre care se pretinde că este obligat în raportul juridic dedus judecăţii.

Reclamantul fiind cel care porneşte acţiunea, trebuie să justifice atât calitatea procesuală activă, cât şi pe cea pasivă, respectiv îndreptăţirea sa de a introduce acţiune împotriva pârâtului prin indicarea obiectului cererii şi a motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază pretenţia sa.

În prezenta cauză, în mod necontestat fapta ilicită reclamată a fost săvârşită în mediul penitenciar, dar condiţiile de detenţie imputate de recurentul-reclamant implică analiza răspunderii decurgând din neasigurarea spaţiilor corespunzătoare prevăzute de legislaţia în materie, fiind vorba despre invocarea prejudiciului suferit de acesta ca urmare a supraaglomerării din penitenciare.

Înalta Curte constată că, pentru acest tip de prejudiciu, cel care justifică calitate procesuală pasivă este recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, întrucât recurentul-reclamant pretinde neluarea de către acesta a măsurilor necesare pentru a asigura persoanelor condamnate condiţii normale de detenţie, iar, pentru prejudiciul născut din această faptă, considerată ilicită, răspunderea aparţine celui care stabileşte politica penală şi financiară, care, în mod cert este statul, intimata-pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi penitenciarele din subordinea sa având doar atribuţiile de a aplica această politică.

De altfel, această concluzie este conformă cu dezlegările date prin hotărârea pilot din data de 25 aprilie 2017, pronunţată în cauza Rezmiveş şi alţii contra României, în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că situaţia reclamanţilor nu poate fi disociată de problema generală care este cauzată de o disfuncţionalitate structurală caracteristică sistemului penitenciar din România, care a afectat şi poate afecta şi în viitor numeroase persoane (parag. 110). Curtea a reamintit, în acest sens, că relele condiţii de detenţie nu sunt neapărat rezultatul unor deficienţe imputabile administraţiei penitenciarului, ci provin, de obicei, din factori mai complecşi, cum ar fi problemele de politică penală. Chiar şi în cazul în care este prevăzută posibilitatea de a obţine despăgubiri, este posibil ca o cale de atac să nu ofere perspective rezonabile de succes, în special atunci când acordarea unei despăgubiri este condiţionată de stabilirea unei culpe din partea autorităţilor (parag. 124).

Prin urmare, instanţa europeană, atunci când, prin prisma dreptului la demnitate umană, protejat de art. 3 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, a analizat cauzele tratamentului degradant reclamat de o persoană aflată în detenţie, generat de supraaglomerare şi de lipsa de condiţii igienice corespunzătoare, a apreciat că acesta poate fi rezultatul unor probleme ce excedează culpei propriu-zise a administraţiei penitenciarului, fiind vorba de o deficienţă structurală şi sistemică.

Înalta Curte constată că toate aceste măsuri ce se impun a fi luate sunt în primul rând în sarcina recurentului-pârât Statului Român, revenind Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor un rol secundar, care constă în aplicarea dispoziţiilor cu caracter normativ şi în gestionarea resurselor financiare care sunt puse la dispoziţie în cadrul politicii financiare a statului, în acest sens, pronunţându-se şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care a făcut trimitere la dispoziţiile art. 46 din Convenţie, ce impun statului obligaţia de a aplica măsurile generale şi/sau individuale corespunzătoare pentru a garanta drepturile cuvenite persoanelor aflate în detenţie.

Intimata-pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor este dependentă de fondurile bugetare alocate de stat, iar, atât timp cât acestea sunt insuficiente, aceasta se află într-o imposibilitate obiectivă de a se conforma standardului prevăzut în legislaţia ce reglementează modalitatea de executare a pedepsei privative de libertate, prejudiciul, raportat la condiţiile inadecvate de detenţie, astfel cum au fost reţinute, fiind cauzat de împrejurări independente de posibilităţile sale de decizie şi control.

Aşadar, în sarcina intimatei-pârâte Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor şi, cu atât mai puţin a penitenciarelor, nu poate fi reţinută o răspundere directă pentru deficienţele sistemice de natură a afecta demnitatea umană, similare celor care au fost constatate şi de instanţa europeană, răspunderea în această situaţie aparţinând Statului Român, această entitate fiind şi cea chemată în judecată de către recurentul-reclamant.

În consecinţă, este nefondată şi critica prin care recurentul-pârât a susţinut nesocotirea prevederilor H.G. nr. 756/2016 şi ale Regulamentului de aplicare a Legii nr. 254/2013, în baza cărora acesta a afirmat că răspunderea pentru prejudiciul pretins de recurentul-reclamat aparţine penitenciarelor şi intimatei-pârâte Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, dispoziţii care nu sunt în măsură să înlăture temeiul în baza căruia este atrasă, în speţă, răspunderea recurentului-pârât, astfel cum acesta a fost arătat în cuprinsul analizei anterioare.

Totodată, Înalta Curte reţine că în mod legal instanţa de apel a reţinut şi că răspunderea statului nu poate fi exclusă pe considerentul că acesta răspunde patrimonial, obiectiv sau subiectiv, exclusiv după reguli derogatorii de la regimul ce guvernează răspunderea particularilor, nefiindu-i aplicabile, în acest caz, dispoziţiile C. civ., neexistând vreo dispoziţie legală care să înlăture aptitudinea statului de a răspunde pe tărâmul răspunderii civile delictuale.

Dimpotrivă, prin dispoziţiile art. 221-224 C. civ., este reglementată răspunderea civilă atât a persoanelor juridice de drept public, cât şi a statului, fie în raporturile juridice în care este titular de drepturi şi obligaţii, fie în subsidiar pentru obligaţiile autorităţilor publice.

Drept urmare, ţinând cont de faptul că organizarea politicii penale, la nivel naţional, este atributul statului, şi că acesta, în calitate de semnatar al Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, este dator să organizeze un regim de executare a pedepselor apt să asigure celor aflaţi în detenţie respectarea garanţiilor prevăzute de art. 3 din Convenţie, Înalta Curte reţine că, în mod corect, instanţa de apel a confirmat calitatea procesuală pasivă a recurentului-pârât în litigiul dedus judecăţii, recunoscută de prima instanţă, prin respingerea excepţiei invocate sub acest aspect.

Ca atare, constatarea calităţii procesuale pasive a recurentului-pârât, în litigiul dedus judecăţii, nu denotă o încălcare a normelor de drept indicate de parte, ci o corectă interpretare şi aplicare a acestora, în raport cu natura faptei ilicite reţinute (supraaglomerarea locurilor de deţinere în care recurentul-reclamant şi-a executat pedeapsa privativă de libertate), acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat de această faptă fiind în mod justificat dispusă în sarcina statului, pentru responsabilitatea pe care o are în stabilirea politicii penale.

În ceea ce priveşte susţinerea recurentului-pârât, potrivit căreia, în mod greşit instanţa de apel a apreciat că art. 3 pct. 81 din H.G. nr. 34/2009 permite Ministerului Finanţelor să reprezinte statul, Înalta Curte reţine că interpretarea dată de parte textului de lege nu are legătură cu scopul edictării acestei norme legale, care priveşte chestiunea reprezentării Statului Român şi nu cazurile în care poate fi antrenată răspunderea acestuia, pentru a se putea reţine, aşa cum pretinde recurentul-pârât, că o interpretare de natura celei date de către instanţa de apel ar statua ideea unei răspunderi nelimitate şi necondiţionate a statului.

Prin art. 3 alin. (1) pct. 81 din H.G. nr. 34/2009, s-a statuat că Ministerul Finanţelor "reprezintă statul, ca subiect de drepturi şi obligaţii, în faţa instanţelor, precum şi în orice alte situaţii în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabileşte în acest scop un alt organ", astfel că dreptul de reprezentare a Statului Român de către Ministerul Finanţelor izvorăşte din lege, iar statul, în speţe de natura celei pendinte, este chemat să răspundă pentru încălcarea dispoziţiilor art. 3 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, respectiv pentru prejudicii cauzate de condiţiile necorespunzătoare de detenţie, determinate de neasigurarea spaţiului legal în locurile de cazare în care recurentul-reclamant şi-a a executat pedeapsa privativă de libertate.

În acelaşi sens sunt şi prevederile art. 223 alin. (1) C. civ., care conferă Ministerului Finanţelor mandat de reprezentare pentru Statul Român, dispunând că: "în raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi şi obligaţii, statul participă prin Ministerul Finanţelor Publice, afară de cazul în care legea stabileşte un alt organ în acest sens".

Este lipsită de finalitatea urmărită de parte, afirmaţia recurentul-pârât prin care acesta a arătat că, din înscrisurile depuse la dosar, nu rezultă că între Ministerul Finanţelor şi intimaţii-pârâţi ar exista un raport de prepuşenie, de natură să atragă răspunderea pentru fapta altuia, în contextul în care instanţa de apel a reţinut calitatea procesuală a statului în raport cu obligaţia acestuia de a lua toate măsurile generale şi individuale corespunzătoare pentru a garanta dreptul persoanelor aflate în detenţie, şi nu cu o eventuală calitate de comitent al intimaţilor-pârâţi.

Prin urmare, faţă de toate cele anterior reţinute, Înalta Curte constată legalitatea hotărârii recurate sub aspectul respingerii motivelor de apel prin care recurentul-pârât a criticat soluţia dată de tribunal asupra excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive, dezlegarea curţii de apel fiind rezultatul unei interpretări şi aplicări corecte a normelor de drept material, care a determinat constatarea îndeplinirii condiţiei impuse de art. 36 C. proc. civ., respectiv indentitatea dintre recurentul-pârât şi subiectul pasiv din raportul juridic dedus judecăţii, împotriva căruia se îndreptă pretenţiile recurentului-reclamant.

În privinţa criticilor formulate pe fondul cauzei, Înalta Curte constată că recurentul-pârât, pe de o parte, a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material reglementate de art. 1349 C. civ., în circumstanţele în care, în speţă, nu sunt îndeplinite cumulativ cele patru condiţii prevăzute de art. 1357 C. civ., iar, pe de altă parte, a pretins nelegalitatea deciziei atacate sub aspectul modului de evaluare a daunelor morale stabilite de prima instanţă.

Examinând, în cele ce urmează, motivul de recurs prin care recurentul-pârât a criticat decizia recurată în raport cu cele reţinute de instanţa de apel sub aspectul îndeplinirii cumulative a condiţiilor răspunderii civile delictuale, Înalta Curte constată că acesta este nefondat.

Astfel, potrivit art. 1349 alin. (1)-(3) C. civ.: "(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral. (3) În cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat de fapta altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub paza sa, precum şi de ruina edificiului."

Totodată, art. 1357 C. civ., reglementând condiţiile în care poate fi angajată răspunderea civilă delictuală, prevede că: "(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă."

În speţă, astfel cum s-a mai arătat, titularul obligaţiei pozitive de a lua măsuri pentru asigurarea integrităţii corporale şi morale a persoanelor private de libertate este Statul Român, care este răspunzător pentru disfuncţionalităţile sistemului judiciar, privite ca o consecinţă a politicii statale în materie penală, dar şi a eşecului în atribuirea resurselor materiale necesare în vederea adecvării condiţiilor de deţinere la cadrul normativ aplicabil.

În sensul menţionat, instanţa de contencios european a reţinut că, în ceea ce priveşte persoanele private de libertate, condiţiile de detenţie se impun a fi analizate din perspectiva art. 3 al Convenţiei, care impune autorităţilor obligaţia de a se asigura că acestea sunt deţinute în condiţii compatibile cu respectarea demnităţii umane şi că modalităţile de executare a pedepsei privative de libertate nu cauzează persoanei afectate de această măsură o suferinţă de o intensitate care depăşeşte nivelul inevitabil detenţiei [cauzele Kudła împotriva Poloniei (MC), parag. 94, şi Enăşoaie împotriva României, hotărârea din 4 noiembrie 2014, par. 46].

Prin hotărârea Muršić împotriva Croaţiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reiterat principiul referitor la suprapopularea carcerală şi factorii susceptibili să compenseze lipsa de spaţiu personal a deţinutului, arătând că, în special, în cazul în care suprafaţa utilă de care acesta dispune într-o celulă colectivă este mai mică de 3 m.p., se consideră că lipsa de spaţiu personal este atât de gravă, încât dă naştere unei puternici prezumţii de încălcare a art. 3 din Convenţie şi că, în mod normal, această prezumţie puternică poate fi răsturnată de Guvern doar în cazul în care sunt întruniţi toţi factorii, anume că reducerea spaţiului personal în raport cu suprafaţa minimă de 3 m.p. impusă este de scurtă durată, ocazională şi minoră, fiind însoţită de suficientă libertate de circulaţie şi de activităţi adecvate în afara celulei, precum şi în cazul în care reclamantul este încarcerat într-o instituţie care oferă, în general, condiţii decente de detenţie, nefiind supus altor elemente considerate circumstanţe agravante ale condiţiilor precare de detenţie.

Raportând aceste statuări jurisprudenţiale la circumstanţele particulare ale cauzei, Înalta Curte constată că în mod corect a statuat instanţa de apel că acestea au conturat, în cauza pendinte, existenţa faptei ilicite, a prejudiciului şi a legăturii de cauzalitate între aceste elemente ale răspunderii civile delictuale, răspundere reţinută în sarcina recurentei.

Înalta Curte constată, astfel, că, în limitele cadrului procesual obiectiv determinat prin cererea de chemare în judecată, apare ca fiind esenţială, în prezenta cauză, cercetarea asupra elementelor răspunderii civile delictuale în cazul particular al Statului Român chemat în judecată prin raportare la delictul imputat (supraaglomerarea penitenciarului şi condiţiile necorespunzătoare de detenţie), ceea ce implică o analiză a conduitei acestuia faţă de producerea prejudiciului invocat, prin prisma raportului juridic dedus judecăţii, întemeiat pe principiul răspunderii civile delictuale, înţelegând prin aceasta că prevederile art. 1357 C. civ. nu pot fi interpretate în mod izolat, ci în raport cu prevederile art. 3 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în această materie, care, împreună cu dispoziţiile convenţionale, formează un bloc de convenţionalitate, obligatoriu pentru instanţele naţionale.

În contextul reperelor enunţate, Înalta Curte constată că instanţa de apel a analizat în mod judicios îndeplinirea condiţiilor angajării răspunderii civile delictuale – fapta ilicită, vinovăţia, prejudiciul şi legătura de cauzalitate, pe baza probelor administrate în cadrul prezentului litigiu, reţinând existenţa situaţiei de supraaglomerare carcerală şi a condiţiilor inadecvate de detenţie.

Cum instanţelor de fond le este conferit atributul de a realiza aprecierea probelor potrivit propriei convingeri, conform art. 264 C. proc. civ., iar judecata în recurs nu permite a se realiza în această etapă reaprecierea probelor, susţinerea prin care recurentul-pârât descrie o situaţie diferită de cea stabilită în precedentele etape procesuale nu este aptă a constitui suportul unei evaluări în cadrul controlului de legalitate în prezenta cale extraordinară de atac.

În ceea ce priveşte fapta ilicită, astfel cum s-a reţinut şi de către instanţa de apel, aceasta constă într-o omisiune – neasigurarea, pentru recurentul-reclamant, a condiţiilor minime de spaţiu, iar răspunderea statului pentru acest tip de prejudiciu trebuie raportată la problemele generale ale politicii în materie penală şi la obligaţiile care revin statului, conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, de a lua toate măsurile generale/individuale corespunzătoare pentru a garanta dreptul persoanelor aflate în detenţie şi derivă din omisiunea statului de a adopta măsuri adecvate în gestionarea condiţiilor de detenţie.

În privinţa vinovăţiei, Înalta Curte reţine, pe de o parte, că, potrivit art. 1357 alin. (2) C. civ., autorul răspunde pentru cea mai uşoară culpă, şi, pe de altă parte, că, fiind în prezenţa unui drept ocrotit de Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, respectiv de art. 3, nu există motive care să justifice fie şi cea mai mică ingerinţă a statului, prin instituţiile sale, în acest drept.

Având în vedere legislaţia naţională în materie, obligaţiile asumate de Statul Român, ca semnatar al Convenţiei, precum şi hotărârile pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care a condamnat, în repetate rânduri, România, pentru condiţiile improprii de detenţie, recurentul-pârât avea obligaţia de a lua măsuri apte să asigure în concret condiţii minime de detenţie pentru recurentul-reclamant, prin remedierea deficienţelor constatate şi recunoscute în mod oficial, care să asigure respectarea demnităţii umane.

Ca atare, în mod legal instanţa de apel a reţinut că fapta pretinsă de recurentul-reclamant se încadrează în noţiunea de delict, din perspectiva art. 1349 şi a art. 1357 alin. (1) C. civ., precum şi a art. 3 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale

Răspunderea pentru neasigurarea condiţiilor de detenţie apare ca fiind una obiectivă, astfel că, odată dovedită fapta ilicită, statul neluând măsurile necesare pentru a evita supraaglomerarea locurilor de detenţie, nu se mai impune analiza cerinţei vinovăţiei din alte perspective.

În privinţa prejudiciului, ca element esenţial al răspunderii delictuale, acesta constă în rezultatul/efectul negativ suferit de o persoană ca urmare a faptei ilicite săvârşite de o altă persoană. Prejudiciul poate fi de ordin material, dacă este susceptibil de apreciere bănească ori moral (nepatrimonial), dacă nu poate fi evaluat în bani.

Or, curtea de apel a reţinut că, din probele din dosar, reiese existenţa prejudiciului suferit de recurentul-reclamant, care a fost afectat de condiţiile improprii de detenţie, iar o reapreciere asupra probelor deja administrate de instanţele devolutive, în raport cu prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., nu este permisă în recurs, întrucât vizează aspecte de temeinicie a hotărârii atacate.

În ceea ce priveşte prejudiciul şi legătura de cauzalitate dintre acesta şi fapta ilicită, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a reţinut corect că prejudiciul constă în starea de disconfort creată recurentului-reclamant prin cazarea în spaţii neconforme, aşadar este rezultatul faptei ilicite a recurentului-pârât care nu a luat măsuri pentru evitarea supraaglomerării.

Referitor la cel de-al doilea aspect criticat, relativ la modul de evaluare a daunelor morale stabilite în cauză, Înalta Curte observă că recurentul-pârât a susţinut că instanţa de apel nu a aplicat criteriile echitabile, ce rezultă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, atunci când a stabilit cuantumul despăgubirilor acordate recurentului-reclamant la suma de 15.000 RON, afirmând, totodată, şi că, din probele administrate în cauză, nu rezultă că partea adversă ar fi suferit prejudicii morale de altă natură sau intensitate decât cele inerente stării de detenţie.

În materia daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, practica judiciară şi literatura de specialitate au subliniat că nu există criterii precise pentru cuantificarea lor, respectiv că problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi şi valori nepatrimoniale, ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, supusă puterii de apreciere a instanţelor de judecată.

Deşi stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, instanţa trebuie să aibă în vedere o serie de criterii, cum ar fi: consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic, intensitatea suferinţei, influenţarea vieţii luându-se în considerare atât gradul de interiorizare a efectelor şi eventualele traume psihice.

Pe de altă parte, chiar dacă sumele ce pot fi acordate în asemenea cazuri nu înlătură suferinţa pricinuită trebuie avut în vedere la stabilirea cuantumului despăgubirilor, că finalitatea compensatorie a acestora nu se poate atinge nici prin acordarea unor sume de bani excesive, astfel încât "reparaţia" bănească să nu conducă la o îmbogăţire fără just temei a beneficiarilor.

Înalta Curte reţine că, prin valoarea ei, suma de bani acordată cu titlu de daune morale nu trebuie, într-adevăr, să devină o sursă de îmbogăţire pentru victimă, dar nici să aibă numai un caracter pur simbolic, ci ea trebuie să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-i uşura ori compensa, atât cât este posibil, suferinţele pe care le-a îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure.

Aşadar, instanţa de judecată trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit şi despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferinţele morale, fără a se ajunge însă, în situaţia îmbogăţirii fără just temei.

Principiul ce se degajă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale, pe care instanţele naţionale sunt obligate să îl aplice, este acela al statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport de circumstanţele particulare ale fiecărui caz în parte. De asemenea, conform aceleiaşi jurisprudenţe, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate cu dauna suferită, sens în care a fost consacrat principiul proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată.

Pentru a-şi păstra caracterul de "satisfacţie echitabilă", daunele morale trebuie acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la scopul şi finalitatea prevăzute de lege, spre a nu deveni astfel un folos material injust, fără justificare cauzală în prejudiciul suferit şi consecinţele acestuia.

Din această perspectivă, în cauză, la evaluarea despăgubirilor datorate recurentului-reclamant, instanţa de apel, ţinând seama de suferinţele morale susceptibile în mod rezonabil a fi fost cauzate acestuia prin faptul cazării într-un loc de detenţie ce nu a pus la dispoziţie condiţii corespunzătoare, a apreciat că suma acordată acestuia cu titlu de daune morale de prima instanţă a fost corect dimensionată prin raportare la durata avută în vedere şi la intensitatea medie resimţită de acesta, în concordanţă cu nivelul daunelor stabilite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauze similare, despăgubirile astfel stabilite având rolul de a oferi recurentului-reclamant o satisfacţie echitabilă.

Cum, contrar susţinerilor recurentului-pârât, considerentele deciziei recurate relevă o analiză atentă a criteriilor de stabilire a cuantumului despăgubirilor morale, ce rezultă atât din jurisprudenţa naţională, cât şi din cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului, Înalta Curte constată legalitatea hotărârii instanţei de apel, în raport cu această critică, care se dovedeşte a fi nefondată.

În plus, cuantumul efectiv al despăgubirilor nu poate fi cenzurat în această fază procesuală, în raport cu cele susţinute de recurentul-pârât, întrucât o atare analiză nu vizează legalitatea soluţiei pronunţate de curtea de apel, ci implică o veritabilă verificare a temeiniciei concluziei la care a ajuns instanţa devolutivă în urma aprecierii probelor administrate, ceea ce nu este permis, în recurs, partea putând valorifica doar critici de nelegalitate dintre cele enumerate în mod expres de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Prin urmare, faţă de toate cele anterior reţinute, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi împotriva deciziei civile nr. 554 din data de 20 decembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă.

II.5.2. Recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 554 din data de 20 decembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă.

În condiţiile art. 248 alin. (1) şi ale art. 499 teza finală C. proc. civ., analizând, cu prioritate, excepţia nulităţii recursului declarat de reclamantul A., prin raportare la dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, sau, după caz, menţiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiaşi articol sancţionează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate.

Totodată, conform dispoziţiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanţă, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului.

Aceeaşi sancţiune intervine şi în cazul în care criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel cum rezultă din alin. (2) al art. 489 din acelaşi act normativ.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele reglementate limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

În speţă, fără a proceda la încadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de lege, recurentul-reclamant a susţinut că i-au fost acordate despăgubiri morale într-un cuantum prea mic în raport cu circumstanţele cauzei şi cu împrejurarea că a solicitat plata sumei de 400.000 RON.

Analizând decizia recurată, Înalta Curte constată că instanţa de apel, respingând apelurile declarate de reclamantul A. şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi, a validat soluţia pronunţată de tribunal, prin care a fost obligat recurentul-pârât la plata către recurentul-reclamant a sumei de 15.000 RON cu titlu de daune morale, constatând că tribunalul a avut în vedere în mod just situaţia de fapt, astfel cum a fost conturată de probatoriul administrat în cauză, precum şi principiile echităţii şi proporţionalităţii, inclusiv prin luarea în considerare a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Or, pentru a putea fi încadrate în motivele de casare expres enumerate la art. 488 alin. (1) C. proc. civ., susţinerile recurentului-reclamant trebuiau să tindă a demonstra de ce şi în ce modalitate argumentele reţinute de către instanţa de apel, ca temei al menţinerii cuantumului despăgubirilor acordate de tribunal, sunt nelegale, respectiv neconforme cu regulile de drept aplicabile speţei.

Însă, recurentul-reclamant a înţeles să motiveze calea de atac promovată prin expunerea unor aspecte ce susţin calitatea procesuală pasivă în cauză a recurentului-pârât, îndeplinirea condiţiilor pentru angajarea răspenderii statului pentru prejudiciul suferit, precum şi admisibilitatea acţiunii pe care a formulat-o, deşi niciuna dintre instanţele care au judecat anterior procesul nu au reţinut că statul nu ar avea o atare calitate (dimpotrivă, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, a fost respinsă de tribunal, iar această soluţie a fost menţinută de către curtea de apel) sau că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru a fi atrasă răspunderea acestuia şi nici că acţiunea recurentului-reclamant ar fi inadmisibilă.

Ca atare, aceste alegaţii ale părţii nu tind a demonstra în niciun fel nelegalitatea deciziei recurate şi, astfel, nu pot fi circumscrise niciunuia dintre motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Totodată, Înalta Curte constată că, deşi a enunţat pe larg jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia acordării de despăgubiri morale şi a apărării dreptului prevăzut la art. 3 din Convenţie, recurentul-reclamant s-a mărginit la o indicare pur teoretică a principiilor ce rezultă din aceasta, fără a arăta în mod concret în ce fel instanţa de apel a nesocotit criteriile de stabilire a cuantumului despăgubirilor la care a făcut referire.

Pentru ca susţinerile formulate prin cererea de recurs să poată fi încadrate în motivele de casare reglementate de lege, recurentul-reclamant trebuia să indice punctual şi să argumenteze de ce raţionamentul curţii de apel, în urma căruia aceasta a ajuns la concluzia că suma de 15.000 RON apare a fi rezonabilă, în raport cu încălcarea adusă recurentului-reclamant, ca durată şi intensitate medie resimţită de acesta, nesocoteşte dispoziţiile legale incidente în cauză, dezacordul părţii faţă de cuantumul despăgubirilor neputând fi convertit în vreunul dintre motivele de casare prevăzute de lege.

Or, simpla exprimare a dorinţei recurentului-reclamant de i se acorda despăgubiri într-un cuantum mai mare, fără a fi însoţită de critici concrete la adresa hotărârii recurate, fără o minimă argumentare a recursului care să tindă a demonstra nelegalitatea acesteia, nu poate fi apreciată a reprezenta o susţinere ce s-ar putea circumscrie ipotezelor reglementate la art. 488 alin. (1) C. proc. civ., care determină cadrul în care hotărârea unei instanţe poate fi supusă recursului.

Ca atare, modalitatea de redactare a prezentului memoriului de recurs nu se circumscrie exigenţelor art. 488 C. proc. civ., care presupun ca, în calea de atac a recursului, să fie deduse judecăţii critici de nelegalitate împotriva dezlegărilor instanţei de apel.

Înalta Curte reţine că pot forma obiect al cercetării judecătoreşti în recurs doar criticile care vizează nelegalitatea deciziei recurate, aceste limite ale judecăţii în recurs rezultând din prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., conform căruia recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, dar şi din partea introductivă a art. 488 alin. (1) din acelaşi cod, potrivit căreia casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate.

Prin urmare, cum calea de atac a recursului este un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii recurate sub aspectul legalităţii acesteia, o atare analiză nu se poate realiza în lipsa indicării şi dezvoltării unor motive de nelegalitate concrete, dintre cele prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., obligaţie care revine, sub sancţiunea nulităţii, titularului căii de atac promovate.

Ca atare, cum recurentul-reclamant nu a adus critici apte de a fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. şi cum, în speţa de faţă, nu pot fi reţinute motive de casare de ordine publică, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) raportat la art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) din acelaşi cod, precum şi la art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va constata nulitatea recursului declarat de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi împotriva deciziei civile nr. 554 din data de 20 decembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă.

Constată nul recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 554 din data de 20 decembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 iunie 2024.