Tort liability for unauthorized urban occupation of private land: unlawfulness of restriction on property use and scope of tortious damages under Civil Code arts. 1357 and 1381

Şedinţa publică din data de 29 mai 2024

Deliberând asupra recursului dedus judecăţii, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată în data de 28 septembrie 2016 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. x/2016, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Sectorul 3 Bucureşti, prin primar, a solicitat instanţei să pronunţe o hotărâre prin care să dispună:

- evacuarea pârâtului de pe terenul situat în Bucureşti, B-dul. x nr. 14C, cu obligaţia acestuia de a-şi ridica construcţiile edificate ilegal pe terenul proprietatea sa;

- obligarea pârâtului la plata sumei de 50.000 euro, echivalentul în RON la data plăţii, reprezentând prejudiciul cauzat reclamantei prin lipsa de folosinţă în beneficiul nerealizat asupra imobilului - teren situat în Bucureşti, B-dul. x nr. 14C, începând cu data de 28.09.2013 şi până la data soluţionării cauzei.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în primul ciclu procesual

Prin sentinţa civilă nr. 1648 din 1 octombrie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a anulat capătul de cerere formulat de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Sectorul 3 Bucureşti, prin primar, având ca obiect evacuare, ca netimbrat.

A admis cel de-al doilea capăt de cerere şi a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 50.000 euro în RON, la cursul BNR din ziua plăţii, reprezentând lipsă de folosinţă şi beneficiu nerealizat pentru perioada 28.09.2013 - 01.10.2018.

A obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 9.908 RON cheltuieli de judecată, reprezentând taxă de timbru şi onorariu expert.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în primul ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 1025A din 10 iulie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul declarat de pârâtul Sectorul 3 al Municipiului Bucureşti, prin primar, împotriva sentinţei civile nr. 1648 din 1 octombrie 2018, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă.

A schimbat în parte sentinţa civilă atacată, în sensul că: a respins, ca neîntemeiată, cererea de obligare a pârâtului la plata contravalorii lipsei de folosinţă şi a beneficiului nerealizat.

A înlăturat dispoziţia privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

A respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă A. împotriva aceleiaşi sentinţe.

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.

A obligat pe apelanta-reclamantă la plata sumei de 930 RON către apelantul-pârât, reprezentând cheltuieli de judecată.

4. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în primul ciclu procesual

Prin decizia nr. 154 din 28 ianuarie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1025 A din 10 iulie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

A casat decizia recurată şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

5. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în rejudecare

Prin decizia nr. 970A din 20 iunie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul formulat de apelantul-pârât Sectorul 3 al Municipiului Bucureşti, prin primar, împotriva sentinţei civile nr. 1648 din 1 octombrie 2018 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, ca nefondat.

A admis apelul formulat de apelanta-reclamantă A. împotriva aceleiaşi sentinţe.

A fost schimbată, în parte, sentinţa civilă apelată, în sensul că a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 201.483 euro, în RON, la cursul BNR din ziua plăţii, reprezentând lipsa de folosinţă şi beneficiu nerealizat, pentru perioada 29.09.2013-18.02.2022, precum şi în continuare, la o valoare de 1,75 euro/mp/lună, de la data de 19.02.2022 şi până la data de 20.06.2022.

Intimatul-pârât a fost obligat la plata sumei de 5.147 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, constând în taxa judiciară de timbru, de 2.647 RON, şi onorarii experţi, în cuantum de 2.500 RON.

6. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 970A din 20 iunie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs principal pârâtul Sectorul 3 al Municipiului Bucureşti, prin primar B., şi recurs incident reclamanta A., cale de atac cu a cărei soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în prezenta cauză.

6.1. Recursul principal declarat de pârâtul Sectorul 3 al Municipiului Bucureşti, prin primar

În cuprinsul cererii de recurs principal, pârâtul Sectorul 3 al Municipiului Bucureşti, prin primar, solicită casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel, pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.

Printr-un prim motiv de recurs, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se susţine că, prin hotărârea atacată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Arată recurentul că i-a fost încălcat grav dreptul la apărare, fiind privat de posibilitatea de a dovedi aspectele ce fac obiectul acţiunii de faţă.

Mai mult, instanţa şi-a întemeiat hotărârea pe o expertiză topografică, probă ce nu putea fi avută în vedere în prezenta pricină, prin aceasta putând doar să se calculeze şi să se stabilească, cel mult, contravaloarea prejudiciului şi nicidecum să se stabilească culpa părţii în cauză, care se determină doar de către instanţa de judecată, în baza probelor administrate, iar nu de către expert, acesta depăşindu-şi atribuţiile şi competenţele cu care a fost învestit de către instanţă.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-pârât susţine că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii.

Arată că nici prima instanţă şi nici instanţa de apel nu au analizat problemele de drept deduse judecăţii prin raportare la susţinerile părţilor, la cadrul normativ aplicabil şi la probatoriul administrat în cauză.

În concret, în motivarea hotărârii atacate sunt redate doar argumentele expuse de către reclamantă prin cererile depuse la dosarul cauzei, fără a avea în vedere susţinerile acestuia.

Ulterior, în motivare au fost redate anumite extrase din texte de lege pe care le coroborează, rezultând, astfel, în opinia instanţei, faptele imputate ce atrag, după sine, răspunderea acestuia în cauză.

Or, motivarea sumară a hotărârii judecătoreşti nu corespunde exigenţelor textului art. 425 C. proc. civ., prin raportare la art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, pentru că lipsa de consistenţă a acesteia face imposibilă realizarea controlului judiciar, instanţa nestabilind conform cărei destinaţii nu poate fi folosit terenul, nefiind indicată nici culpa acestuia sau probele care au dus la respectiva concluzie.

Instanţele de fond îşi motivează hotărârile pe o serie de motive care sunt contradictorii atât faţă de susţinerile acestuia, dar şi faţă de probele administrate.

Printr-un al treilea motiv de recurs, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât susţine că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Sub acest aspect, se arată că, în cauză, nu sunt întrunite cerinţele art. 1349 şi urm. C. civ., privind atragerea răspunderii civile delictuale.

Astfel, nu poate exista răspundere civilă delictuală dacă nu s-a produs un prejudiciu. Reclamanta nu a probat că ar fi fost împiedicată de către acesta să folosească imobilul conform atributelor recunoscute de lege.

Aşadar, prejudiciul care se solicită a fi reparat nu este unul cert, nefiind sigur sub aspectul existenţei ori posibilităţilor de evaluare şi nu provine din comiterea unei fapte ilicite.

În acest sens, reclamanta nu a propus probe din care să rezulte că a avut posibilitatea efectivă, concretă, de a culege fructe civile de pe urma imobilului.

De altfel, în absenţa unor dovezi de folosire a bunurilor este discutabil în ce condiţii reclamanta ar fi putut proceda la valorificarea acestora.

În ceea ce priveşte posibilitatea evaluării prejudiciului pretins cauzat de acesta, instanţa trebuia să reţină faptul că atât timp cât nu se cunoaşte întinderea pagubei, evaluarea lipsei de folosinţă prin raportare la pretenţiile reclamantei este, de asemenea, una incertă.

Pe lângă aceste susţineri, apreciază că elementele factuale care fundamentează decizia atacată nu reflectă o completă stabilire a situaţiei de fapt, întrucât instanţa de apel, deşi reţine, din cuprinsul expertizei, că pe terenul litigios au existat amenajări, respectiv loc de joacă pentru copii şi împrejmuire până la o anumită perioadă, care nu a fost însă individualizată (lucrări desfiinţate anterior datei de 29.10.2021), precum şi faptul că la acest moment imobilul ar fi ocupat în continuare de lucrările identificate de expertul în specialitatea topografie, fără a fi specificate cu rigurozitate în vederea calculării şi stabilirii eventualului prejudiciu, nu a procedat la o identificare concretă a porţiunilor de teren care au fost ori sunt acoperite efectiv şi dacă acestea afectează, în întregime sau într-un anumit procent, folosinţa normală a terenului litigios sau, dimpotrivă, exercitarea prerogativelor dreptului de proprietate nu sunt afectate.

Apreciază că aceste clarificări absolut necesare se impun cu atât mai mult cu cât, prin ceritificatul de urbansim nr. 35/09.01.2018 emis de Primăria Sectorului 3 Bucureşti, se indică, la regimul economic, faptul că folosinţă actuală este de teren fără construcţii. Conform extrasului de carte funciară, libera folosinţă a terenului de către proprietar nu este îngrădită, lucru necontestat de către proprietar.

Conchizând, solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate, cu consecinţa trimiterii cauzei curţii de apel, în vederea rejudecării.

6.2 Recursul incident formulat de reclamanta A.

Prin recursul incident formulat, recurenta-reclamantă A. susţine că hotărârea este pronunţată cu încălcarea normelor de drept procesual care reglementează principiul disponibilităţii şi principiul contradictorialităţii, astfel cum sunt reglementate de dispoziţiile art. 9 şi art. 14 C. proc. civ.

În conformitate cu cele statuate prin considerentele deciziei atacate, instanţa de apel a reţinut faptul că, prin cererea de chemare în judecată, a solicitat lipsa de folosinţă şi beneficiul nerealizat de la data de 28.09.2013 şi până la data soluţionării prezentei cauze.

Or, consideră că data soluţionării cauzei este momentul la care hotărârea judecătorească devine definitivă, inclusiv după parcurgerea tuturor căilor de atac.

Arată că, atât timp cât, prin cererea introductivă de instanţă, a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 50.000 euro - echivalentul în RON la data plăţii, reprezentând lipsă de folosinţă şi beneficiu nerealizat începând cu data de 28.09.2013 şi până la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti, arătând că îşi va preciza câtimea obiectului cererii de chemare în judecată în funcţie de concluziile raportului de expertiză ce se va întocmi în cauză, instanţa de apel ar fi trebuit să dispună obligarea pârâtului la plata lipsei de folosinţă la o valoare de 1,75 euro/mp/lună de la data de 19.02.2022 şi până la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti.

Conchizând, pentru motivele expuse, recurenta-reclamantă solicită casarea în parte a hotărârii, în ceea ce priveşte perioada până la care urmează să fie obligat pârâtul să achite contravaloarea lipsei de folosinţă şi beneficiul nerealizat.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

7. Apărările formulate în cauză

În data de 02 mai 2023, intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare şi recurs incident, cerere ce a fost comunicată către recurentul-pârât la 19 mai 2023, care nu a formulat răspuns la întâmpinare şi nici întâmpinare la recursul incident în termenele prevăzute de art. 490 alin. (2) raportat la art. 471 alin. (6) C. proc. civ., respectiv art. 491 raportat la art. 471 alin. (5) C. proc. civ.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, reclamanta A. a invocat excepţiile tardivităţii şi nulităţii recursului principal şi, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În susţinerea excepţiei tardivităţii recursului, a arătat că, din înscrisurile comunicate acesteia, reiese că recursul a fost declarat şi depus cu depăşirea termenului de 30 de zile prevăzut la art. 485 C. proc. civ., în data de 20 februarie 2023, iar comunicarea deciziei a fost făcută în data de 16 ianuarie 2023.

Cât priveşte excepţia nulităţii recursului, a arătat că aceasta s-ar impune faţă de neindicarea, de către recurentul-pârât, a motivelor de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., toate aspectele invocate de recurent reprezentând critici de netemeinicie, cu referire la apărările formulate în cauză şi probele administrate în dosar, aspecte ce nu pot fi analizate în calea extraordinară de atac a recursului.

Pe fondul cauzei, a susţinut că, prin cererea de recurs, s-a invocat faptul că instanţa nu a luat în considerare apărările formulate şi probatoriul administrat, precum şi faptul că, în motivare, instanţa de apel se referă la unele fapte pe care le-a interpretat în mod greşit.

Or, aceste critici reprezintă aspecte de netemeinicie, ce nu pot fi încadrate în niciunul dintre motivele de nelegalitate indicate în mod formal prin cererea de recurs.

De asemenea, s-a mai susţinut, prin motivele de recurs, faptul că instanţa a acordat mai mult decât s-a solicitat prin cererea de chemare în judecată, depăşind limitele învestirii sale.

Or, acest aspect nu este real, prin cererea introductivă de instanţă fiind făcută o evaluare provizorie a prejudiciului.

Ulterior, ca urmare a evaluării efectuate prin raportul de expertiză administrat în cauză, a arătat că şi-a precizat obiectul cererii de chemare în judecată la valoarea rezultată prin expertiză, în faza procesuală a fondului, la suma de 80.740 euro iar, în rejudecarea apelului, până la suma de 201.483 euro, în RON, la cursul BNR din ziua plăţii, reprezentând lipsă de folosinţă şi beneficiu nerealizat, precum şi în continuare, la o valoare de 1,75 euro/mp/lună, de la data de 19.02.2022 până la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti.

Or, aceste precizări au fost tăcute în temeiul art. 204 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de apel, în rejudecare, apreciind în mod corect că nu a operat nicio modificare a cererii de chemare în judecată.

Concluzionând, solicită instanţei să constate tardivitatea şi nulitatea recursului principal iar, în subsidiar, să dispună respingerea recursului formulat de recurentul-pârât, ca nefondat.

8. Procedura în faţa instanţei de recurs

Prin încheierea din data de 27 martie 2024, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia I civilă a respins excepţiile tardivităţii şi nulităţii recursului principal, şi a admis în principiu recursurile, reţinând că motivele invocate se circumscriu dispoziţiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. A fixat termen de judecată în şedinţa publică din data de 29 mai 2024, cu citarea părţilor, când instanţa a rămas în pronunţare asupra recursurilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursului

Examinând decizia recurată, din perspectiva criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

II.1. Recursul principal declarat de Sectorul 3 al Municipiului Bucureşti, prin primar

Obiectul recursului este reprezentat de decizia civilă nr. 970A din 20 iunie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, pe care pârâtul Sectorul 3 al Municipiului Bucureşti, prin primar, o apreciază ca fiind afectată de motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentul susţine că instanţa de apel i-a încălcat dreptul la apărare întrucât nu a ţinut seama de apărările sale, fiind privat de posibilitatea de a dovedi aspectele ce fac obiectul acţiunii de faţă.

Totodată, în cadrul aceluiaşi motiv de casare, recurentul consideră că instanţa a stabilit culpa părţii în baza concluziilor expertului topografic, care şi-ar fi depăşit atribuţiile, iar nu în baza propriilor convingeri, pe baza probelor administrate în cauză.

Criticile nu sunt fondate.

Principiul dreptului la apărare, statuat în art. 24 din Constituţia României şi art. 13 din C. proc. civ., cu cele două componente: materială şi formală, se concretizează în posibilitatea părţii de a fi asistată sau reprezentată dar şi de a dispune de o serie de prerogative procedurale în procesul civil.

Reprezentarea recurentului, pe întreg parcursul procesului, de către consilierul juridic a cărui delegaţie se regăseşte la dosar, acoperă componenta formală a dreptului la apărare, iar întocmirea actelor de procedură, formularea de apărări, propunerea de probe, prezentarea concluziilor, exercitarea căilor de atac dovedesc că recurentul şi-a exercitat toate prerogativele puse la dispoziţie de lege, ceea ce acoperă şi componenta materială a dreptului la apărare.

Împrejurarea că soluţia la care instanţa s-a oprit este diferită de apărarea formulată de recurent nu este de natură a conduce la concluzia că acestuia i s-a încălcat dreptul la apărare sau alte principii care guvernează procesul civil.

De asemenea, contrar afirmaţiilor din cererea de recurs, în cauză, nu este incidentă nici situaţia în care instanţa de apel nu ar fi clarificat raporturile dintre părţi, câtă vreme a verificat situaţia premisă a învestirii primei instanţe, a analizat susţinerile părţilor şi probatoriile administrate şi a supus dezbaterii contradictorii chestiunile litigioase.

Potrivit dispoziţiilor art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., "Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. În acest scop, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc".

În raport cu aceste prevederi legale, reiese că obligaţia instanţei de apel este de a administra probatoriile necesare stabilirii situaţiei de fapt reale şi aflării adevărului în cauză în raport cu normele legale aplicabile raportului juridic litigios dedus judecăţii, respectiv de a realiza, în limitele sesizării sale, o nouă judecată de fond, această interpretare şi aplicare a legii asigurând valorificarea drepturilor consacrate de art. 21 şi art. 24 din Legea fundamentală şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În consecinţă, soluţia motivată a instanţei de apel, de schimbare în parte a sentinţei apelate, urmare a admiterii apelului reclamantei, şi de respingere a apelului declarat de Sectorul 3 al Municipiului Bucureşti, adică de cenzurare a apărărilor şi probatoriilor acestuia, nu-i încalcă dreptul fundamental la apărare ci reprezintă îndeplinirea obligaţiei instituite de lege în sarcina judecătorului de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale şi nu atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Cât priveşte susţinerea în sensul că nu instanţa ar fi stabilit culpa acestuia, în baza probatoriilor administrate în dosar, ci că aceasta ar fi fost relevată de expert, prin concluziile raportului de expertiză judiciară topografică efectuat în cauză, aceasta nu se verifică în speţă.

Astfel, dl. expert C. nu a făcut decât să răspundă obiectivelor trasate de instanţă prin încheierea din 24 mai 2021, procedând la identificarea terenului ce a format obiectul sentinţei civile nr. 1471/01.10.2008 a Tribunalului Bucureşti – secţia a IV-a civilă, cu menţionarea faptului că terenul respectiv este ocupat integral de lucrări de amenajare urbană.

În baza acestui raport de expertiză, coroborat şi cu celelalte probe administrate în dosar, care atestau edificarea unui loc de joacă de către ADPB S.A. pe terenul în litigiu, precum şi că deşi lucrările au fost efectuate de ADPB Bucureşti, acestea sunt în proprietatea Sectorului 3 al Municipiului Bucureşti şi, apreciind că un teren amenajat ca spaţiu public cu acces nelimitat devine un teren de uz public, dobândind o afectaţiune publică, curtea de apel a reţinut că nu pot fi validate criticile apelantului-pârât referitoare la neîndeplinirea cerinţelor pentru angajarea răspunderii civile delictuale.

Drept urmare, elementele răspunderii civile delictuale au fost constatate de instanţa de apel, pe baza întregului probatoriu administrat la dosar, care au format convingerea acesteia ce s-a regăsit în soluţia pronunţată în dosar.

Cât priveşte cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentul a criticat decizia Curţii de Apel Bucureşti, susţinând că nu respectă exigenţele motivării. În acest sens, după o amplă prezentare teoretică, a arătat că instanţele nu au analizat problemele deduse judecăţii prin raportare la susţinerile părţii, la cadrul normativ aplicabil şi la probatoriul administrat în cauză, iar parte din argumente ar fi contradictorii.

Potrivit dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., pretins încălcate de către instanţă, "Hotărârea va cuprinde: b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinute de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Cum motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă un element de validitate a acestora, instanţa are obligaţia de a arăta argumentele pro şi contra ce au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susţinerile părţilor, cât şi la probele şi dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii.

Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt şi de drept în baza cărora judecătorul pronunţă soluţia şi constituie o garanţie procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

Motivul de casare invocat de recurent nu are în vedere situaţii concrete, argumentele sale fiind generice, în sensul că hotărârea nu are o motivare detaliată şi că a validat soluţia greşită a instanţei de fond, fără a analiza situaţia de fapt, apărările făcute şi probatoriile administrate.

Însă, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, s-a stabilit că, deşi prin art. 6 paragraf 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului s-a impus instanţelor naţionale să îşi motiveze hotărârile, această obligaţie nu presupune răspunsuri detaliate la fiecare problemă ridicată, fiind suficient să fie examinate, în mod real, chestiunile supuse judecăţii.

Astfel, judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care şi-au întemeiat cererile, iar întinderea obligaţiei de motivare trebuie apreciată prin raportare la natura şi circumstanţele specifice fiecărei cauze. Obligaţia de motivare a hotărârii judecătoreşti presupune o expunere a argumentelor care, prin conţinutul lor, sunt de natură să influenţeze soluţia.

Raportat la incidenţa acestui caz de casare, din examinarea deciziei Curţii de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie nu se poate reţine că lipsesc motivele de fapt şi de drept, că nu sunt analizate dispoziţiile legale incidente. Instanţa de apel a explicat, detaliat, raţionamentul pentru care apelul pârâtului nu poate fi primit.

Astfel, învestită cu analiza mai multor critici, instanţa de apel trebuia să verifice dacă judecătorul fondului şi-a motivat corespunzător hotărârea, dacă acesta a luat măsurile care se impun pentru ca principiile fundamentale ale procesului civil să fie respectate de către părţile litigante, el însuşi fiind ţinut să respecte acest principii, şi dacă sunt îndeplinite condiţiile legale pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtului.

Or, în speţă, s-a răspuns argumentat criticilor din cererea de apel, arătându-se cu trimitere la dispoziţiile legale de drept material şi procedural, considerentele pentru care s-a apreciat că tribunalul a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică.

Mai mult, nu se poate reţine existenţa unei motivări contradictorii, aşa cum se menţionează în cererea de recurs. Lecturând decizia atacată, Înalta Curte constată că aceasta îndeplineşte condiţiile legale de conţinut întrucât, raportat la obiectul cauzei şi limitele în care a fost învestită, instanţa a expus, printr-un raţionament logico – juridic, motivele care au condus la formarea convingerii sale, nefiind evidenţiate contradicţii între argumentele cuprinse în considerente sau între considerente şi dispozitiv.

Prin urmare, nu se poate susţine că instanţa nu a respectat exigenţele de motivare impuse de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.. Împrejurarea că recurentul nu este de acord cu motivarea instanţei de apel, sub aspectul soluţiei, nu echivalează cu o nemotivare şi nu determină incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., critica întemeiată pe aceste dispoziţii legale urmând a fi respinsă ca nefondată.

În fine, prin cel de-al al treilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul a criticat decizia nr. 970A din 20 iunie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti din perspectiva aplicării greşite a dispoziţiilor art. 1349 şi următoarele din C. civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală.

Pretinzând nelegalitatea deciziei din perspectiva motivului de casare menţionat, acesta susţine o greşită aplicare a dispoziţiilor legale în ceea ce priveşte statuarea instanţei de apel asupra faptei ilicite, prejudiciului şi vinovăţiei, detaliind în mod inadecvat procedural – raportat la faza judecăţii aflate în calea extraordinară de atac a recursului, şi elementele de fapt şi de apreciere pe care s-a fundamentat judecata devolutivă din apel.

Însă, pentru angajarea obligaţiei de despăgubire a persoanei prejudiciate, în raport cu dispoziţiile art. 1357 din C. civ., apare necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: comiterea unei fapte ilicite, existenţa unui prejudiciu, stabilirea legăturii de cauzalitate dintre aceasta şi consecinţele dăunătoare produse, vinovăţia făptuitorului.

În ceea ce priveşte fapta ilicită, negată de recurent, Înalta Curte reţine că, în cauza dedusă judecăţii, instanţele de fond au stabilit, în urma unei riguroase analize şi sinteze a probelor care au fost administrate (proba cu înscrisuri, expertiza tehnico-judiciară), că pârâtul Sectorul 3 al Municipiului Bucureşti a refuzat să elibereze terenul în suprafaţă de 1468,18 mp situat în Bucureşti, str. x sector 3, proprietatea reclamantei A., dreptul de proprietate al acesteia fiind recunoscut prin sentinţa civilă nr. 1471 din 01 octombrie 2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2008, definitivă şi irevocabilă.

Astfel, a constatat curtea de apel că, ulterior punerii în posesie a intimatei-reclamante, în 18.12.2008, şi înscrierii în cartea funciară a imobilului teren liber de construcţii, conform încheierii CF nr. x/2009, a fost amenajat, pe terenul acesteia, un miniparc cu loc de joacă, efectuarea acestor lucrări fiind realizată de ADP S.A., în baza unui contract de prestări servicii încheiat ca urmare a comenzilor date în acest sens de Primăria Sectorului 3 Bucureşti. În baza probatoriului administrat, şi anume a notelor de comandă nr. x/17.05.2013, nr. y/01.08.2013 emise de Primăria Sector 3, contractului de delegare a gestiunii serviciului de amenajare şi întreţinere a spatiilor verzi din Sectorul 3 al Municipiului Bucureşti nr. 5420/29.04.2015 încheiat între Sectorul 3 al Municipiului Bucureşti şi ADPB S.A., devizele de amenajare precum şi procesele-verbale de recepţie a lucrărilor de reamenajare încheiate la 30.05.2013, 17.05.2013, 14.06.2013, 14.08.2013, 23.10.2013, 18.12.2015, 29 februarie 2016, 31 martie 2016, 29 iulie 2016, curtea de apel a constatat, în mod corect, că lucrările de amenjare urbană au fost realizate în perioada 2013-2016, când imobilul se afla deja în proprietatea reclamantei.

A mai constatat instanţa că, deşi amenajarea reprezentând loc de joacă pentru copii şi împrejmuirea au fost desfiinţate anterior datei de 29.10.2021, terenul este în continuare ocupat de lucrările identificate de expertul în specialitatea topografie (alei pavate cu dale şi zone asfaltate, bordură înaltă, 3 lampadare şi cablu electric, 29 pomi, pomişori ornamentali, tuia), astfel încât nu poate fi utilizat conform destinaţiei.

Astfel, schimbarea destinaţiei terenului, din proprietetate privată, în teren de uz public, amenajat ca spaţiu public cu acces nelimitat, a împiedicat-o pe intimata-reclamantă să-şi exercite, în mod efectiv, atributele specifice dreptului de proprietate – posesia şi folosinţa, limitările impuse echivalând, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, cu o ingerinţă în dreptul acesteia la respectarea bunurilor sale.

Restrângerea conţinutului dreptului de proprietate prin încălcarea atributului folosinţei, în condiţiile în care nu s-a realizat consensual sau pentru cauză de utilitate publică, reprezintă o ingerinţă contrară dispoziţiilor art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, art. 44 din Constituţie şi art. 555 din C. civ.. Această limitare a prerogativelor dreptului de proprietate, generată de refuzul eliberării terenului, îmbracă forma unei fapte ilicite, apte să atragă răspunderea civilă delictuală a recurentului, aşa cum, în mod corect, a reţinut şi instanţa de apel.

Curtea de Apel Bucureşti a constatat ingerinţa pârâtului în dreptul său de proprietate începând cu data de 29.09.2013, deci ulterior momentului la care s-a început realizarea lucrărilor de amenajare urbană, şi până la 20.06.2022, când s-a pronunţat asupra apelului, moment la care parte din respectivele lucrări existau încă pe terenul din Bd. x, astfel cum a reieşit din rapoartele de expertiză topografică şi evaluatorie efectuat în cauză (prin care s-a indicat că doar amenajările – loc de joacă pentru copii şi împrejmuirea s-au desfiinţat, iar nu şi lucrările de amenajare urbană - alei pavate cu dale şi zone asfaltate, bordură înaltă, 3 lampadare şi cablu electric, 29 pomi, pomişori ornamentali, tuia).

Cât priveşte apărările recurentului în sensul că terenul este liber, aspect care ar reieşi din cuprinsul notei de constatare nr. x/31.01.2023, acestea nu pot fi primite, având în vedere că înscrisul la care se face referire este emis ulterior pronunţării deciziei de către instanţa de apel, neputând fi avut, astfel, în vedere de către aceasta la momentul pronunţării deciziei în apel. În condiţiile în care despăgubirile reprezentând lipsă de folosinţă şi beneficiu nerealizat au fost acordate de instanţele de fond pentru perioada 29.09.2013-20.06.2022, o eventuală ridicare a lucrărilor efectuate pe terenul reclamantei, ulterioară acestei perioade, la 30.01.2023, nu prezintă relevanţă sub aspectul legalităţii deciziei 970A/20.06.2022 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, recurate, şi nu poate conduce la casarea acesteia, astfel cum se pretinde.

Împrejurările de fapt expuse în cererea de recurs, referitoare la pretinsa stare de pasivitate a reclamantei şi posibilitatea folosirii imobilului de către aceasta, sunt critici care pun în discuţie aspecte ce ţin de relevanţa probatoriului administrat în cauză, adică sunt chestiuni de netemeinicie. Însă, nu este suficientă relatarea acestor fapte ale procesului, cât timp recursul nu are caracter devolutiv şi nu vizează stabilirea situaţiei de fapt. Examinarea acestora ar însemna o nouă apreciere a probaţiunii, ceea ce este nepermis prin intermediul unei căi extraordinare de atac.

Referitor la prejudiciu, după o prezentare teroretică a acestei instituţii juridice, recurentul afirmă că nu s-a făcut dovada acestuia, simplul fapt că exista o posibilitate reală de a obţine venituri de pe urma terenului nu echivalează cu o privare a reclamantei de a beneficia un câştig viitor, cât timp nu poate fi reliefată intenţia de a obţine foloase.

Însă, potrivit dispoziţiilor art. 1381 alin. (1) din C. civ., orice prejudiciu dă dreptul la reparaţie. La baza răspunderii civile delictuale se afla principiul reparării integrale a prejudiciului, potrivit dispoziţiilor art. 1385 alin. (1) din acelaşi act normativ, despăgubirea cuprinzând pierderea suferită de cel prejudiciat (damnum emergens), câştigul pe care, în condiţii obişnuite, l-ar fi putut realiza şi de care a fost lipsit (lucrum cessans), precum şi eventualele cheltuieli pe care le-a facut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului.

În speţă, neeliberarea terenului restituit printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, de către autoritatea locală, reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate, manifestată prin împiedicarea de a exercita un atribut esenţial al acestui drept, precum folosinţa, în virtutea căreia reclamanta ar fi putut realiza venituri în ipoteza închirierii, aşa cum a rezultat şi din raportul de expertiză evaluatorie aflat la dosar.

Această situaţie a fost, aşadar, una prejudiciabilă pentru reclamantă şi, în mod corelativ, imputabilă recurentului, astfel încât acordarea despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă este pe deplin justificată.

Prejudiciul creat constă în lipsirea de exerciţiul concret al dreptului de folosinţă pentru terenul în litigiu, dar şi de valorificarea concretă a tuturor beneficiilor materiale pe care folosinţa unui bun le poate asigura titularului dreptului, astfel încât acesta este îndreptăţit la contravaloarea lipsei de folosinţă.

În acord cu instanţa de apel, Înalta Curte reţine că, pentru acordarea despăgubirilor cu acest titlu, nu se impune ca titularul dreptului să dovedească faptul că a încercat să folosească efectiv terenul sau să obţină venituri din exploatarea acestuia. Izvorul obligaţiei de plată, astfel stabilit de instanţă în sarcina recurentului, îl reprezintă faptul juridic ilicit, respectiv folosirea fără drept a imobilului pentru care reclamanta face dovada unui drept de proprietate, împrejurările menţionate în cererea de recurs neavând relavanţă.

Recurentul susţine că nici cuantumul prejudiciului reţinut de instanţă nu este legal întrucât calculul prezentat de expert este unul abstract, arbitrar şi bazat pe o analogie care nu poate fi justificată faţă de circumstanţele de fapt ale speţei.

Însă, în calea de atac a recursului se poate analiza doar problema existenţei unui prejudiciu, a producerii lui, pentru a fi incidente dispoziţiile art. 1357 din C. civ., problema întinderii (evaluării) lui fiind o chestiune de apreciere a probelor, care nu poate fi supusă cenzurii prin intermediul recursului, cale prin care se realizează doar un control de legalitate, de aplicare a regulilor de drept, dar şi aceasta în limitele stabilite de legiuitor.

Mai mult, o eventuală nelegalitate a raportului de expertiză nu poate fi analizată de către instanţa de control judiciar în condiţiile în care recurentul nu a înţeles să formuleze obiecţiuni, să invoce pretinsele neregularităţi în termenul prevăzut de art. 337 C. proc. civ., în faţa instanţei de fond, achiesând, astfel, la concluziile expertului judiciar, sub acest aspect.

În ceea ce priveşte vinovăţia, ca cerinţă a răspunderii civile delictuale, recurentul nu formulează critici concrete, referitoare la decizia recurată, limitându-se la aspecte de ordin teoretic, doctrinar, concluzionând că, în cauză, aceasta nu există.

Înalta Curte reţine că, fiind o atitudine psihică, vinovăţia nu poate fi dovedită în mod direct, dar aceasta se deduce după ce se stabileşte existenţa faptei ilicite şi a împrejurărilor în care a fost săvârşită. Or, în speţă, fapta ilicită există, aspect detaliat anterior, iar ea este atribuită unei autorităţi locale, cu personalitate juridică, faţă de care nu se poate reţine că nu a avut reprezentarea faptei sale şi care răspunde nu doar pentru acţiunile realizate cu intenţie, ci şi pentru neglijenţă.

Rezultă, aşadar, atât comiterea unei fapte ilicite, cauzarea unui prejudiciu, raportul de cauzalitate, cât şi vinovăţia recurentului, elemente cumulative în prezenţa cărora sunt atrase efectele răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, astfel cum a apreciat şi instanţa de apel.

Prin urmare, nici acest motiv de casare nu este fondat.

În consecinţă, dat fiind că dispoziţiile legale de drept material şi procedural au fost aplicate, în mod corect, de către instanţa de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, reţinând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de către pârâtul Sectorul 3 al Municipiului Bucureşti, prin primar.

II.2. Recursul incident formulat de reclamanta A.

Prin recursul formulat, şi întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., reclamanta A. critică decizia nr. 970A din 20 iunie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti din perspectiva încălcării normelor de drept procesual ce reglementează principiul disponibilităţii şi contradictorialităţii, arătând că instanţa trebuia să oblige pârâtul la plata beneficiului nerealizat de la data de 28.09.2013 şi până la data soluţionării prezentei cauze.

Recursul nu este fondat.

Prin principiul disponibilităţii se înţelege faptul că părţile pot determina nu numai existenţa procesului, prin declanşarea procedurii judiciare şi prin libertatea de a pune capăt procesului înainte de a interveni o hotărâre pe fondul pretenţiei supuse judecăţii, ci şi conţinutul procesului, prin stabilirea cadrului procesual, în privinţa obiectului, a cauzei sale juridice, a participanţilor la proces, a fazelor şi etapelor pe care procesul civil le-ar parcurge.

În principiu, cadrul procesual, deci inclusiv obiectul şi cauza cererii de chemare în judecată, se fixează la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, excepţiile decurgând din posibilitatea conferită de către art. 204 C. proc. civ., realizându-se cu respectarea condiţiilor edictate de acest text legal, evident coroborate cu prevederile art. 178 C. proc. civ.

Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., "Obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor".

De asemenea, conform art. 22 alin. (6) C. proc. civ., "Judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel".

În considerarea principiului evocat, al disponibilităţii, instanţa de judecată nu va putea schimba obiectul cererii de chemare în judecată şi nici cauza juridică a acesteia, stabilite de reclamant, acestea reprezentând coordonatele procesuale ale judecăţii sale.

În egală măsură, instanţa de recurs notează că potrivit art. 14 alin. (5) C. proc. civ., "Instanţa este obligată, în orice proces, să supună discuţiei părţilor toate cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt sau de drept invocate".

Prevederile art. 7 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora "Judecătorul are îndatorirea de a asigura respectarea dispoziţiilor legii privind realizarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor părţilor din proces", impun în mod expres, cerinţa respectării prevederilor normative enunţate.

Aplicând toate aceste considerente de ordine teoretic cauzei prezente, instanţa de recurs observă că prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 50000 euro, echivalentul în RON la data plăţii, reprezentând lipsă de folosinţă şi beneficiu nerealizat asupra imobilului-teren situat în Bucureşti, Bd. x, începând cu data de 29.09.2013 şi până la data soluţionării prezentei cauze, făcându-se menţiunea că, în ceea ce priveşte cuantumul prejudiciului cauzat prin fapta pârâtului, îl evaluează în vederea timbrării la suma de 225.000 RON, echivalentul în RON a sumei de 50.000 euro, urmând ca valoarea să fie stabilită printr-o expertiză contabilă.

Prin cererea de apel, apelanta-reclamantă a solicitat, în temeiul art. 478 alin. (5) din C. proc. civ., şi contravaloarea lipsei de folosinţă pentru perioada cuprinsă între data soluţionării cauzei de prima instanţă şi data de 31.03.2019 iar, la termenul de judecată din data de 23.05.2022, în baza aceluiaşi text normativ a solicitat şi suma de 120.743 euro, stabilită de expert cu titlu de contravaloare lipsă folosinţă pentru perioada aprilie 2018 – februarie 2022 (data întocmirii raportului din apel).

În respectarea principiului disponibilităţii care guvernează procesul civil, faţă de aceste menţiuni din cuprinsul cererii de chemare în judecată şi din cererea de apel, instanţele de fond, în situaţia în care apreciau întemeiate pretenţiile deduse judecăţii, aveau obligaţia de a acorda reclamantei suma finală rezultând din raportul de expertiză judiciară respectiv suma de 201.483 euro, echivalent în RON la data plăţii, pentru perioada 28.09.2013 – februarie 2022 (când a fost efectuat raportul de expertiză, plus o valoare de 1,75 euro/mp/lună, pentru perioada ulterioară, până la data de 20.06.2022 (când urma a se pronunţa hotărârea din apel).

Verificând actele dosarului, Înalta Curte constată că instanţa de apel a admis calea de atac cu a cărei soluţionare a fost învestită de reclamantă, acordând acesteia contravaloarea lipsei de folosinţă şi a beneficiului nerealizat până la data soluţionării de către aceasta a cauzei, astfel cum s-a solicitat prin cererea dedusă judecăţii, cu respectarea principiului disponibilităţii şi al limitelor efectului devolutiv al apelului.

Curtea de apel nu putea dispune acordarea prejudiciului până la momentul soluţionării cauzei în mod definitiv, în recurs, întrucât existenţa prejudiciului nu putea fi verificată, în mod cert, până la un moment ulterior, prejudiciul viitor fiind unul incert.

De altfel, reclamanta are posibilitatea ca pentru perioada ulterioară celei pentru care instanţele de fond au acordat despăgubiri, să solicite contravaloarea lipsei de folosinţă şi a beneficiului nerealizat printr-o acţiune separată, în ipoteza în care fapta ilicită a pârâtului subzistă.

Faţă de aceste considerente, constatând că instanţa de apel a acordat reclamantei despăgubiri până la data soluţionării cauzei, cu respectarea principiului disponibilităţii, Înalta Curte urmează a respinge recursul incident declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 970 A din 20 iunie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Totodată, având în vedere că ambele recursuri urmează a fi respinse, recurenta-reclamantă nu este îndreptăţită la acordarea cheltuielilor de judecată, nefiind îndeplinite condiţiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., motiv pentru care urmează să fie respinsă şi această solicitare, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursul principal declarat de pârâtul Sectorul 3 al Municipiului Bucureşti, prin primar, şi recursul incident declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 970 A din 20 iunie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 29 mai 2024.