Jurisdiction appeal fails in promise-to-sell damages dispute; annulment and remand upheld with costs awarded

Şedinţa publică din data de 23 aprilie 2024

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului şi judecata în primă instanţă

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov — secţia I civilă la 11 octombrie 2022, sub numărul x/2022, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii B. şi C., solicitând obligarea acestora la plata sumei de 135000 € ori echivalentul în RON, corespunzător cursului valutar la data plăţii, reprezentând despăgubiri cauzate ca urmare a neexecutării culpabile a obligaţiei convenite prin promisiunea de vânzare autentificată sub nr. x din 29 ianuarie 2021, respectiv neplata diferenţei de preţ şi neîncheierea contractului de vânzare-cumpărare, în formă autentică, la termenul şi în condiţiile convenite, ca efect al constatării ca fiind îndeplinit pactul comisoriu inserat în promisiune; obligarea pârâţilor, în solidar, la plata dobânzii legale standard penalizatoare, aferentă sumei de 13.5000 € pentru perioada 1 septembrie 2022 şi până la achitarea acesteia; obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinarea formulată la 14 noiembrie 2022, pârâţii B. şi C. au invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Braşov, apreciind că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 107 alin. (1) din C. proc. civ.

Prin cererea reconvenţională formulată la 14 noiembrie 2022, pârâţii B. şi C. au solicitat să se dispună rezoluţiunea promisiunii de vânzare autentificate sub nr. x din 29 ianuarie 2021 de BIN D.; repunerea părţilor în situaţia anterioară şi obligarea reclamantului la restituirea sumei de 217.890 RON achitată cu titlu de avans, precum şi la plata sumei de 217.890 RON cu titlu de clauză penală, motivat de faptul că nu s-a încheiat contractul din culpa gravă a reclamantului.

2. Hotărârile pronunţate de Tribunalul Braşov

Prin încheierea din 9 februarie 2023, Tribunalul Braşov, secţia I civilă a respins excepţia de necompetenţă teritorială, invocată de pârâţii-reclamanţi reconvenţionali, reţinând că în cauză competenţa teritorială este alternativă, fiind incidente dispoziţiile art. 116 şi 133 pct. 3 din C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 130/S din 27 aprilie 2023, Tribunalul Braşov — secţia I civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei-reclamantă reconvenţională C., a respins cererea de chemare în judecată şi cererea reconvenţională, dispunând compensarea cheltuielilor de judecată.

Împotriva sentinţei civile nr. 130/S din 27 aprilie 2023, a formulat apel reclamantul A..

Împotriva încheierii din 9 februarie 2023, încheierii din 6 aprilie 2023 (de amânare a pronunţării) şi sentinţei civile nr. 130/S din 27 aprilie 2023, pronunţate de Tribunalul Braşov, secţia I civilă au formulat apel pârâţii-reclamanţi reconvenţionali B. şi C..

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Braşov

Prin decizia nr. 1648/Ap din 2 noiembrie 20232023, Curtea de Apel Braşov – secţia I civilă a admis apelul formulat de pârâţii-reclamanţi reconvenţionali B. şi C. împotriva încheierii din 9 februarie 2023, încheierii din 6 aprilie 2023 şi sentinţei civile nr. 130/S din 27 aprilie 2023, pronunţate de Tribunalul Braşov, secţia I civilă şi apelul formulat de reclamantul-pârât reconvenţional A. împotriva sentinţei civile nr. 130/S din 27 aprilie 2023 a Tribunalului Braşov, secţia I civilă.

Au fost anulate încheierea din 9 februarie 2023, încheierea din 6 aprilie 2023 şi sentinţa civilă nr. 130/S din 27 aprilie 2023, pronunţate de Tribunalul Braşov, secţia I civilă şi a fost trimisă cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Galaţi.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1648/Ap din 2 noiembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Braşov – secţia I civilă a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat casarea în tot a hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre judecare instanţei de apel, formulând următoarele critici:

La primul termen stabilit pentru judecata apelului, reprezentanţii convenţionali ai reclamantului au solicitat acordarea unui alt termen de judecată, cererea fiind determinată de imposibilitatea obiectivă de prezentare, determinată de lipsa din ţară, programată/stabilită cu mult înaintea termenului de judecată. Cererea a avut ca temei prevederile art. 222 din C. proc. civ., fiind dovedită şi comunicată avocatului părţii potrivnice. Imposibilitatea prezentării determinate de efectuarea concediului de odihnă reprezintă un motiv temeinic, neimputabil părţii ori apărătorului, de natură a genera, în mod excepţional amânarea cauzei, având în vedere că nu se poate constata un abuz în acest sens.

Avocatul părţii potrivnice şi-a manifestat acordul pentru amânarea judecăţii cauzei, motiv pentru care au devenit incidente prevederile art. 221 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit cărora amânarea judecăţii în temeiul învoielii/acordului părţilor se poate încuviinţa o singură dată în cursul procesului, deoarece anterior nu a existat nicio cerere de amânare. În aceste condiţii, dreptul la apărare a fost încălcat, fapt ce determină nulitatea hotărârii.

Normele de competenţă teritorială au fost corect aplicate de tribunal, soluţia respingerii excepţiei necompetenţei teritoriale a Tribunalului Braşov fiind legală. În acord cu prima instanţă, sunt aplicabile prevederile art. 113 alin. (1) pct. 3, art. 116 şi art. 117 din C. proc. civ.

Dispoziţiile art. 113 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ. nu impun o prevedere expresă în contract a locului executării, chiar în parte a obligaţiei, aceasta impunându-se numai când locul executării doar în parte a obligaţiei este altul decât acela reglementat legal.

Obligaţia executată în temeiul contractului de promitenţii-cumpărători, având calitatea de intimaţi-pârâţi, a fost aceea de plată a sumei de 217.890 RON. Aceasta s-a realizat înăuntrul termenului contractual de 3 zile, prin ordin de plată.

Potrivit prevederilor art. 1.494 din C. civ., în lipsa unei stipulaţii contrare, obligaţiile băneşti trebuie executate la domiciliul sau, după caz, sediul creditorului de la data plăţii, iar potrivit art. 1.497 din acelaşi cod, dacă plata se face prin virament bancar, aceasta se consideră efectuată când contul creditorului a fost alimentat cu suma de bani care a făcut obiectul plăţii, data acesteia fiind data la care acesta a fost alimentat. Domiciliul creditorului a fost şi este în raza de competenţă teritorială a Tribunalului Braşov, contul bancar fiind deschis în aceeaşi rază de competenţă teritorială. Obligaţiile contractuale au fost executate/urmau să fie executate potrivit prevederilor art. 1.494 şi art. 1.497 din C. civ., respectiv la domiciliul creditorului obligaţiei, în contul bancar al creditorului deschis în judeţul Braşov, soluţia pronunţată relevând încălcarea prevederilor de drept material menţionate.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată, intimaţii-pârâţi B. şi C. au invocat excepţia nulităţii recursului în temeiul dispoziţiilor art. 489 alin. (1) din C. proc. civ., solicitând anularea recursului.

De asemenea, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, susţinând că este nefondată critica privind aplicarea greşită a normelor de competenţă teritorială.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurentul-reclamant a solicitat respingerea excepţiei, precizând că recursul cuprinde explicit motivele de recurs şi indicarea temeiurilor de drept.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Asupra excepţiei nulităţii recursului, deşi prin întâmpinarea intimaţilor-pârâţi B. şi C. a fost invocată nulitatea căii de atac pentru neîncadrarea criticilor în cazurile de nelegalitate limitativ prevăzute în cuprinsul art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte nu va reţine incidenţa acestei sancţiuni având în vedere că prin cererea de recurs au fost expuse critici susceptibile de încadrare în pct. 5 al acestui text de lege.

Cu aceste precizări, supunând analizei recursul formulat de reclamant împotriva deciziei instanţei de apel, Înalta Curte reţine caracterul său nefondat, în considerarea următoarelor aspecte:

Susceptibile de încadrare în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. sunt susţinerile referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 222 din C. proc. civ., care pun în discuţie respingerea greşită a cererii de amânare a cauzei. În aprecierea recurentului-reclamant, imposibilitatea de prezentare a avocaţilor a fost temeinic dovedită. A susţinut că instanţa ar fi putut amâna pricina şi potrivit dispoziţiilor art. 221 alin. (1) din C. proc. civ., întrucât părţile adverse au fost de acord cu cererea de amânare a cauzei.

Criticile astfel expuse sunt nefondate.

Potrivit art. 222 alin. (1) din C. proc. civ., amânarea judecăţii pentru lipsă de apărare poate fi dispusă, la cererea părţii interesate, numai în mod excepţional, pentru motive temeinice şi care nu sunt imputabile părţii sau reprezentantului ei. Textul prevede în mod expres caracterul excepţional al amânării pentru acest motiv, precum şi că motivele temeinice invocate pentru solicitarea unei asemenea amânări trebuie să excludă culpa părţii sau a reprezentantului ei.

Cum acordarea unui nou termen pentru lipsa de apărare este lăsată la aprecierea instanţei, nu se poate reţine că respingerea cererii de amânare aduce atingere în mod automat dreptului la apărare, din moment ce legiuitorul nu a prezumat o astfel de vătămare şi nu a impus în sarcina instanţei obligaţia de a admite o asemenea cerere. Prevederile alin. (2) al aceluiaşi text de lege stipulează doar obligaţia de a amâna pronunţarea în vederea depunerii de concluzii scrise, la cererea părţii, atunci când instanţa a refuzat amânarea judecăţii pentru acest motiv.

De asemenea, în vederea aprecierii asupra modului în care norma menţionată a fost aplicată în cauza dedusă judecăţii, se reţine că prin Decizia nr. 167/2019 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 222 din C. proc. civ., Curtea Constituţională a statuat că "textul de lege examinat nu constituie o restrângere a dreptului la apărare şi nici nu încalcă principiile constituţionale invocate, ci reprezintă o măsură de descurajare a exercitării cu rea-credinţă a drepturilor procesuale prin cereri de amânare a procesului în scopul tergi­versării acestuia şi al împiedicării înfăptuirii justiţiei."

Astfel, prerogativa de apreciere a judecătorului cauzei asupra temeiniciei cererii de amânare nu încalcă dreptul la apărare consacrat de art. 24 din Constituţie şi de art. 13 din C. proc. civ., ci asigură respectarea dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din C. proc. civ. şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Verificând încheierea de dezbateri şi de amânare a pronunţării din 18 octombrie 2023, se constată că cererea de amânare formulată de apelantul-reclamant A. a fost respinsă, curtea de apel considerând că reprezentanţii convenţionali ai părţii aveau posibilitatea de a îşi asigura substituirea, cu atât mai mult cu cât termenul de judecată le-a fost adus la cunoştinţă la 29 august 2023.

Înalta Curte reţine că soluţia instanţei de apel este corectă, întrucât dispoziţiile art. 222 din C. proc. civ. nu sunt formulate în termenii imperativi ai unei obligaţii a instanţei de a amâna cauza. Facultatea instituită pentru judecător, de a nu acorda un termen pentru lipsa de apărare, atunci când apreciază că nu există motive temeinice sau o situaţie excepţională, implică responsabilitatea acestuia în înfăptuirea actului de justiţie.

În condiţiile în care instanţa a aplicat corect dispoziţiile art. 222 din C. proc. civ., chiar dispunând amânarea pronunţării, partea având astfel posibilitatea de a depune concluzii scrise, nu se poate reţine că dreptul la apărare al apelantului-reclamant a fost încălcat. Acest drept reglementat de dispoziţiile art. 13 din C. proc. civ., deşi garantat, nu este un drept absolut, ci trebuie exercitat cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege, pentru a nu intra în conflict cu celelalte garanţii procesuale. Or, apreciind că amânarea cauzei nu se justifica, instanţa de apel i-a dat posibilitatea apelantului-reclamant să se apere, amânând pronunţarea pentru a formula concluzii scrise.

De asemenea, trebuie evidenţiat că instanţa de apel a fost învestită de apelantul-reclamant cu o cerere de amânare pentru lipsă de apărare, raportat la motivele învederate, iar nu cu o cerere de amânare a judecăţii în temeiul învoielii părţilor, care ar fi presupus existenţa unui acord în acest sens manifestat de toate părţile. De altfel, niciuna dintre părţi nu a solicitat amânarea judecăţii în temeiul învoielii părţilor, iar avocatul părţilor potrivnice a transmis că acestea sunt de acord cu cererea de amânare a judecăţii cauzei faţă de imposibilitatea de prezentare a reprezentanţilor convenţionali ai apelantului-reclamant, manifestare de voinţă ce nu îngăduia instanţei de apel să deducă existenţa unui asemenea acord. Prin urmare, este lipsită de temei critica în sensul că ar fi devenit incidente prevederile art. 221 din C. proc. civ.

Pe de altă parte, instanţa de recurs nu poate reevalua temeinicia motivului de amânare, întrucât aceasta se determinată prin evaluarea înscrisurile anexate cererii de amânare. Or, criticile care dezvoltă şi combat elemente ale situaţiei de fapt, de netemeinicie, nu pot face obiectul controlului de legalitate care poate fi exercitat în recurs, conform dispoziţiilor art. 483 alin. (3) coroborat cu art. 488 din C. proc. civ.

Cu referire la criticile ce vizează modul de soluţionare a excepţiei necompetenţei teritoriale a primei instanţe, încadrabile în motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., iar nu în motivul de recurs prevăzut de pct. 8 al aceluiaşi text de lege, cum a indicat recurentul-reclamant, Înalta Curte reţine următoarele:

Pe calea prezentului recurs, reclamantul a criticat soluţia pronunţată de instanţa de apel cu privire la excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Braşov, apreciind că sunt incidente dispoziţiile art. 117, art. 113 alin. (1) pct. 3 şi art. 116 din C. proc. civ.

Sub un prim aspect, Înalta Curte reţine că necompetenţa, fiind generată de încălcarea normelor de competenţă prescrise de lege, este, în funcţie de caracterul normelor încălcate, de ordine publică sau de ordine privată.

Prevederile art. 129 din C. proc. civ. prevede expres şi limitativ cazurile de necompetenţă de ordine publică, respectiv: când litigiul nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti şi se încalcă competenţa generală; când acţiunea este de competenţa unei instanţe de alt grad decât cea sesizată şi se încalcă competenţa materială; când cauza este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura şi se încalcă competenţa teritorială exclusivă. Necompetenţa este de ordine privată în celelalte situaţii decât cele trei strict şi limitativ menţionate mai sus.

În materia competenţei teritoriale, regula de drept comun este înscrisă în dispoziţiile art. 107 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit cărora cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu dispune astfel.

Dispoziţiile art. 113 din C. proc. civ. introduc anumite excepţii de la regula generală mai sus-menţionată, ipoteze în prezenţa cărora competenţa teritorială dobândeşte caracterul alternativ. Acesta este cazul alin. (1) pct. 3 al dispoziţiilor sus-menţionate, care prevede că, în afară de instanţele prevăzute de art. 107-112 din C. proc. civ., mai este competentă să soluţioneze cauza instanţa locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte, a obligaţiei, în cazul cererilor privind executarea, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea unui contract, a cărei incidenţă este invocată în cauză de recurentul-reclamant.

Contrar alegaţiilor recurentului-reclamant, Înalta Curte reţine că, raportat la prevederile art. 113 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., competenţa teritorială alternativă este atrasă de locul executării obligaţiilor contractuale doar dacă acest loc este prevăzut expres în contract. Prin urmare, dacă în convenţie, părţile nu au prevăzut o clauză prin care să se stipuleze locul unde obligaţia urmează să fie executată, această normă nu are aplicabilitate, competenţa teritorială urmând a se stabili potrivit regulii de drept comun.

Nu poate fi primită susţinerea în sensul că dispoziţiile art. 1.494 din C. civ., care reprezintă norma de drept material referitoare la locul plăţii, ar fi de natură a antrena aplicarea art. 113 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., întrucât norma de procedură nu vizează în mod generic instanţa locului plăţii, ci se referă la instanţa locului desemnat de părţi, printr-o clauză contractuală, pentru executarea, fie chiar în parte, a obligaţiei. Astfel, interpretarea extensivă propusă de recurentul-reclamant, în sensul că norma de procedură civilă ar viza instanţa locului plăţii şi că ar fi aplicabile dispoziţiile art. 1.494 şi art. 1.497 din C. civ. echivalează cu o adăugare nepermisă la textul de lege.

Interpretând şi aplicând corect normă de competenţă cuprinsă în art. 113 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ. în raport cu împrejurarea că părţile nu au predeterminat în promisiunea de vânzare autentificată sub nr. x din 29 ianuarie 2021 de BIN D. locul executării obligaţiei, curtea de apel a constatat că, pentru soluţionarea acţiunii în rezoluţiunea acestei promisiuni de vânzare, competenţa teritorială nu este alternativă.

În consecinţă, competenţa teritorială de soluţionare a cauzei a fost determinată în conformitate cu dispoziţiile art. 107 C. proc. civ., curtea de apel stabilind în mod corect că Tribunalul Galaţi este instanţa competentă.

Cât priveşte susţinerea că ar fi incidente prevederile art. 117 din C. proc. civ., Înalta Curte observă că recurentul-reclamant nu a conturat o critică propriu-zisă, rezumându-se la indicarea formală a acestei norme, în condiţiile în care în dezvoltarea argumentelor pentru care soluţia instanţei de apel este nelegală în opinia sa s-a referit la modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 113 alin. (1) pct. 3 din acelaşi act normativ, fără a combate raţionamentul juridic pentru care instanţa de apel a reţinut că litigiul nu este dat în competenţa exclusivă a instanţei în a cărei circumscripţie este situat imobilul. Totodată, verificând încheierea din 9 februarie 2023, se observă că nici prima instanţă nu a constatat aplicabilitatea art. 117 din C. proc. civ., contrar afirmaţiei recurentului-reclamant în sensul că prevederile legale pe care le-a avocat ar fi fost reţinut şi de prima instanţă în motivarea soluţiei de respingere a excepţiei necompetenţei teritoriale.

Trebuie menţionat că nu se pune problema incidenţei motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., întrucât acesta vizează exclusiv situaţia hotărârilor date cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, respectiv a necompetenţei materiale şi a celei teritoriale absolute a instanţei de fond, invocată în condiţiile legii. Or, în speţă, potrivit celor mai-sus arătate, necompetenţa ce se invocă este de ordine privată.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, nefiind îndeplinite condiţiile motivelor de casare invocate.

Dând eficienţă dispoziţiilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit cu care partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată, Înalta Curte va obliga pe recurentul-reclamant A. la plata sumei de 3.300 RON către intimaţii-pârâţi B. şi C., cu titlu de cheltuieli de judecată, potrivit chitanţei de la dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimaţii-pârâţi B. şi C..

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1648/Ap din 2 noiembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.

Obligă pe recurentul-reclamant la plata sumei de 3.300 RON către intimaţii-pârâţi B. şi C., cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 aprilie 2024.