Civil liability for illegal urbanism permits upheld; appeal dismissed and tax refund ordered

Şedinţa publică din data de 17 aprilie 2024

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a III –a Civilă, sub nr. x/27.01.2015, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâţii Subunitatea administrativ-teritorială Sectorul 3 al Municipiului Bucureşti, prin Primarul Sectorului 3 al Municipiului Bucureşti, Consiliul Local al Sectorului 3 şi B., pentru obligarea acestora la plata integrală a prejudiciului pe care i l-au produs prin emiterea certificatului de urbanism, PUD (planului urbanistic de detaliu) şi a autorizaţiilor de construcţie, anulate ulterior de instanţele de contencios administrativ, acte în baza cărora a edificat o construcţie 2S+P+6E+E7 retras pe lotul de teren proprietatea sa din str. x, Bucureşti; obligarea la plata de daune morale pentru prejudiciul moral pricinuit prin faptele arătate pentru perioada scursa de la data emiterii AC 680/2009 de către Municipiul Bucureşti sector 3 pana la data reparării prejudiciului şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

La 12 mai 2020, reclamanta a formulat precizări ale obiectului cererii de chemare în judecată, în ceea ce priveşte cuantificarea daunelor materiale şi morale ce fac obiectul cauzei. Astfel, pentru daunele materiale reclamanta a arătat că, întrucât prin autorizaţia ulterioară de construire nr. 374/1.07.2019 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti s-a autorizat finalizarea lucrărilor la imobil şi poate fi terminat şi intabulat, solicită numai daunele rezultate din lipsa de folosinţă pe perioada cuprinsă între data anulării autorizaţiei de construire nr. x/2009 şi nr. y/2012 prin sentinţa civilă nr. 555/2.02.2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal definitivă la data de 30.01.2012 şi până la data emiterii autorizaţiei de construire nr. x/1.07.2019.

La 17 noiembrie 2020, reclamanta a precizat cadrul procesual pasiv al acţiunii, în sensul că se judecă exclusiv cu persoanele juridice care au calitatea de pârâţi în cauză.

La termenul din 23 noiembrie 2020, tribunalul a luat act de restrângerea cadrului procesual pasiv în ceea ce priveşte pe pârâtul B., iar reclamanta a formulat din nou precizări cu privire la obiectul cauzei, în sensul că este reprezentat de lipsa de folosinţă de la data anulării autorizaţiei de construire şi până la emiterea noii autorizaţii, respectiv 30.01.2021-1.07.2019, şi daunele legate de faptul că a fost supusă impozitării şi executării silite în perioada în care nu a avut titlu de proprietate asupra imobilului.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1474 din 13 octombrie 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis, în parte, cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Subunitatea administrativ-teritorială Sectorul 3 al Municipiului Bucureşti, prin Primarul Sectorului 3 al Municipiului Bucureşti şi Consiliul Local Sector 3 Bucureşti. A obligat pârâţii, în solidar, la plata către reclamantă a sumei de 9.408.445 RON, reprezentând lipsa de folosinţă a imobilului pe perioada 17.01.2014-1.07.2019; a obligat pârâţii, în solidar, la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 100.189,45 RON, reprezentând taxa de timbru în cuantum de 97.689,45 RON şi onorariu de expert în cuantum de 2500 RON.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 1630 A din data de 16 noiembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanţii-pârâţi Subunitatea administrativ-teritorială Sectorul 3 al Municipiului Bucureşti, prin Primarul Sectorului 3 al Municipiului Bucureşti şi Consiliul Local al Sectorului 3 împotriva sentinţei civile nr. 1474 din 13 octombrie 2021 şi a încheierilor de şedinţă prin care au fost respinse: excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei a III-a civilă a Tribunalului Bucureşti, excepţia tardivităţii introducerii acţiunii şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii, pronunţate de Tribunalul Bucureşti – secţia a III-a civilă, în dosarul nr. x/2015

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii Sectorul 3 al Municipiului Bucureşti, prin primar şi Consiliul Local al Sectorului 3 Bucureşti, prin primar, cale de atac cu a cărei soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în prezenta cauză.

În cuprinsul cererii de recurs, pârâţii Sectorul 3 al Municipiului Bucureşti, prin primar şi Consiliul Local al Sectorului 3 Bucureşti, prin primar, au solicitat admiterea recursului, pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâţii au susţinut, în esenţă, că instanţele de fond nu au motivat corespunzător hotărârile pronunţate, nefiind analizate problemele de drept deduse judecăţii prin raportare la susţinerile pârâţilor, la cadrul normativ aplicabil şi la probatoriul administrat în cauză, precum şi că aceste hotărâri au fost pronunţate cu interpretarea greşită a actelor normative incidente în materie.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii au susţinut că instanţa de apel a preluat practic întreaga motivare a judecătorului fondului, precum şi faptul că hotărârea cuprinde considerente contradictorii.

Pentru acest considerent, solicită instanţei de recurs să reanalizeze excepţiile necompetenţei funcţionale a secţiei a III-a civilă a Tribunalului Bucureşti, cea a tardivităţii introducerii acţiunii şi cea a inadmisibilităţii acţiunii.

Referitor la excepţia inadmisibilităţii acţiunii, recurenţii învederează că potrivit principiului disponibilităţii, partea reclamantă este cea care stabileşte cadrul procesual, precum şi obiectul pricinii, iar acţiunea, astfel cum a fost formulată, apare ca fiind inadmisibilă, întrucât se solicită atragerea răspunderii civile delictuale potrivit dreptului comun, deşi în cauză sunt aplicabile prevederile legii speciale.

Totodată, au arătat recurenţii că, potrivit art. 1 alin. (2), lit. d) din Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, în vigoare la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, consiliul local are rol deliberativ, fiind o persoană juridică de drept public, astfel că nu se poate reţine că un consiliu local poate fi persoană juridică de drept public, cu capacitate juridică deplină şi patrimoniu propriu.

Deşi instanţa de apel a reţinut corect emitentul şi semnatarul certificatului de urbanism şi al autorizaţiei de construire, în mod greşit a reţinut culpa recurenţilor, chiar dacă aceştia nu au competenţă în domeniu.

Astfel, în ceea ce priveşte atragerea răspunderii pentru eliberarea acestor înscrisuri, au apreciat că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 4, art. 6 alin. (2) şi (3) şi art. 7 alin. (13) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, care coroborate cu cele ale art. 32 alin. (1) din Ordinul Ministerului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului nr. 1430/2005 indică, în mod clar, faptul că responsabilitatea emiterii certificatului de urbanism revine tuturor semnatarilor acestuia, potrivit atribuţiilor stabilite în conformitate cu prevederile legale în vigoare.

Drept urmare, recurenţii nu au nicio calitate în ceea ce priveşte răspunderea civilă în prezenta cauză, având în vedere momentul pentru care se solicită atragerea răspunderii civile delictuale.

De asemenea, au apreciat ca încălcate şi dispoziţiile art. 61 alin. (1) şi art. 128 din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, dispoziţiile art. 63 alin. (1) din Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul şi dispoziţiile art. 1, art. 2 alin. (1), art. 4, art. 55 şi art. 56 alin. (1) din Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali în vigoare de la 06 decembrie 2004 până la 04 iulie 2019.

În ceea ce priveşte excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei a III-a civilă a Tribunalului Bucureşti, recurenţii au învederat că revenea instanţei de contencios administrativ să se pronunţe asupra dreptului la repararea pagubei cauzate, analizând condiţiile de admisibilitate a cererii, inclusiv existenţa dreptului la reparaţie şi modalitatea de acordare a despăgubirilor.

Astfel, acţiunea având ca obiect repararea pagubei produse ca urmare a anulării unor acte administrative atrage, în raport cu aceste dispoziţii legale, competenţa instanţei de contencios administrativ, potrivit principiului general de drept conform căruia legea specială derogă de la legea generală.

Aşadar, incidenţa acestui principiu înlătură, totodată, posibilitatea coexistenţei a două căi judiciare, una pe legea specială şi cealaltă pe dreptul comun.

Prin cea de-a doua critică formulată, recurenţii au arătat că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 1532 alin. (1) şi (2) şi art. 1381 C. civ., reţinând existenţa prejudiciului.

Astfel, au învederat că prejudiciul pretins de reclamantă nu este cert în ceea ce priveşte existenţa şi posibilitatea de evaluare.

Existenţa în sine a imobilului nu conferă cu certitudine prejudiciul pretins de reclamantă în condiţiile în care nu s-a făcut dovada că imobilul finalizat ar fi generat venituri sub formele prevăzute de rapoartele de expertiză. Trebuie avut în vedere că imobilul nu era finalizat, după cum a constatat expertul, dar şi potrivit autorizaţiei emise de Primarul General pentru efectuarea finisajelor.

Au învederat, totodată, că reclamanta nu a făcut dovada datei certe la care construcţia ar fi putut fi finalizată. De asemenea, calculul lipsei de folosinţă în sensul solicitat de reclamantă nu poate fi apreciat ca determinând un prejudiciu cert, întrucât nu există o certitudine a închirierii integrale şi pe întreaga perioadă a construcţiei. În ceea ce priveşte calculul lipsei de folosinţă a terenului liber, au menţionat că nici aceasta nu poate fi reţinută, întrucât nu există o certitudine a valorificării acestuia.

Nefiind făcută dovada caracterului cert al prejudiciului, au considerat că nu este dovedită existenţa prejudiciului şi a legăturii de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, astfel nefiind îndeplinite în mod cumulativ condiţiile pentru angajarea răspunderii civile.

Prin ultima critică formulată, în ceea ce priveşte probatoriul administrat, respectiv raportul de expertiză efectuat în cauză, au menţionat recurenţii că acesta nu este concludent, întrucât nu au fost respectate cerinţele dispoziţiilor legale în vigoare şi, deşi au formulat obiecţiuni, iar raportul de expertiză trebuia anulat, instanţa a trecut peste cele invocate şi a menţinut raportul de expertiză.

Sub acest aspect, recurenţii au învederat că în primul rând, nu au fost citaţi la efectuarea expertizei, iar, în al doilea rând, expertul şi-a depăşit limitele învestirii sale, întrucât i s-a cerut în mod expres să evidenţieze concret situaţia cu privire la imobilul din cauză, expertiza fiind întocmită cu încălcarea prevederilor art. 21 din O.G. nr. 2/2000 privind organizarea activităţii de expertiză tehnică judiciară şi extrajudiciară, cu modificările şi completările ulterioare.

Expertul s-a limitat doar la a prezenta unele zone de referinţă din diferite locaţii ale Municipiului Bucureşti (după cum apare în expertiză), cu excepţia zonei unde se află imobilul din discuţie, după aprecierea recurenţilor, în mod eronat şi nerelevant speţei deduse judecăţii, întrucât acesta trebuia să aibă în vedere în mod exclusiv zona din litigiu.

Mai mult decât atât, expertul nu a prezentat, în cuprinsul raportului de expertiză, de unde a luat aceste valori, ce autoritate/autorităţi le-a emis, când au fost emise, care sunt valorile ori cotele minime şi maxime de despăgubiri admise de legiuitor şi care sunt acestea, deoarece acesta avea obligaţia legală de a lămuri aceste aspecte pe baza unor limite ori raportări de la autoritatea competentă (ex. Camera Notarilor Publici) care are o evidenţă a preţului de piaţă a unui imobil, în funcţie de amplasament, categorie, folosinţă, etc. şi alte asemenea date, enumerând doar câteva exemple, criterii care au stat la baza întocmirii.

Au menţionat faptul că expertul desemnat de instanţa de judecată trebuia să stabilească în mod cert valoarea prejudiciului ce ar putea fi suferit de către reclamantă, şi nu să îşi exprime poziţia pe care a exprimat-o prin concluziile sale, respectiv de probabilitate şi nu cu certitudine, punând astfel la îndoială fermitatea aprecierilor sale.

Nu în ultimul rând, au învederat faptul că instanţa de judecată a omologat rapoartele de expertiză, deşi imobilul nu era construit în întregime, fiind nefinalizat, motiv pentru care nu se putea concluziona, în acest fel, lipsa de folosinţă a imobilului potrivit criteriilor expertului.

Concluzionând, recurenţii au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea respectării tuturor gradelor de jurisdicţie.

5. Procedura derulată la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 14 februarie 2024, completul de filtru a admis în principiu recursul şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică pentru soluţionarea acestuia la data de 17 aprilie 2024.

La termenul din 17 aprilie 2024, Înalta Curte a rămas în pronunţare asupra recursului şi asupra cererii de restituire a taxei judiciare de timbru achitate în plus de cuantumul legal stabilit de instanţa de recurs.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând recursul în raport cu actele şi lucrările dosarului, criticile şi apărările formulate şi de prevederile art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Demersul judiciar, astfel cum a fost configurat prin elementele cererii de chemare în judecată şi supus judecăţii instanţelor de fond, are ca obiect obligarea pârâţilor la despăgubiri civile, constând în contravaloarea prejudiciului pe care pârâţii l-au produs reclamantei, prin emiterea certificatului de urbanism, PUD (planului urbanistic de detaliu) şi a autorizaţiilor de construcţie, anulate ulterior de instanţele de contencios administrativ, acte în baza cărora a edificat o construcţie 2S+P+6E+E7 retras pe lotul de teren proprietatea sa din str. x, Bucureşti, pretenţii fundamentate pe art. 1357, art. 1369 şi art. 1349 C. civ.

Prima instanţă a admis cererea reclamantei şi a obligat pârâţii la plata sumei de 9.408.445 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului pe perioada 17.01.2014-01.07.2019, reţinând că fapta ilicită a pârâţilor constă în emiterea certificatului de urbanism nr. x/4.03.2008 şi a autorizaţiei de construire nr. x/1.06.2008 cu nerespectarea dispoziţiilor legale, aspect constatat cu autoritate de lucru judecat prin sentinţa civilă nr. 505/08.02.2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal.

Instanţa de apel, analizând cauza în limitele motivelor de apel formulate, a respins apelul declarat de pârâţii Sectorul 3 al Municipiului Bucureşti, prin primar şi Consiliul Local al Sectorului 3 Bucureşti, prin primar.

Recursul exercitat de recurenţii-pârâţi a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., argumentându-se, în esenţă, faptul că, pe de o parte hotărârea instanţei de apel este nemotivată şi contradictorie, iar, pe de altă parte, au fost aplicate eronat dispoziţiile legale incidente în speţă, fiind soluţionate, în mod greşit, excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor, excepţia necompetenţei materiale procesuale a secţiei a III-a civilă a Tribunalului Bucureşti, excepţia tardivităţii şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii.

Examinând motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., prin care recurenţii-reclamanţi reproşează instanţei de apel omisiunea de a motiva corespunzător hotărârea, în raport cu susţinerile formulate prin memoriul de apel, precum şi preluarea considerentelor primei instanţe, Înalta Curte constată că acest motiv este neîntemeiat, din raţiunile expuse în cele ce urmează.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Astfel, motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar şi concis a stării de fapt, încadrarea unei situaţii particulare, de speţă, în cadrul prevederilor generale şi abstracte ale unei legi, scopul motivării fiind acela de a explica soluţia adoptată de instanţă şi de a asigura posibilitatea exercitării controlului judiciar de către instanţele de control judiciar şi, nu în ultimul rând, de a proteja părţile împotriva unor soluţii sau măsuri discreţionare dispuse de către instanţele de judecată.

Înalta Curte subliniază, deopotrivă, că potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, chiar dacă art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană impune instanţelor naţionale să îşi motiveze hotărârile, această obligaţie nu presupune răspunsuri detaliate la fiecare problemă ridicată, fiind suficient să fie examinate în mod real chestiunile supuse spre judecată, instanţei revenindu-i obligaţia de motivare a hotărârii judecătoreşti, aspect ce presupune expunerea argumentelor care, prin conţinutul lor, influenţează soluţia.

În cazul concret dedus judecăţii, prin cererea iniţială, partea reclamantă a solicitat atragerea răspunderii civile delictuale a pârâţilor şi obligarea acestora la repararea prejudiciului generat de fapta ilicită de emitere a actelor administrative – certificat de urbanism şi autorizaţie de construire – în mod nelegal.

În acest context, reanalizând situaţia de fapt şi de drept, în limitele criticilor formulate prin cererea de apel, instanţa a reţinut că demersul judiciar al reclamantei a fost întemeiat pe dispoziţiile care reglementează răspunderea civilă delictuală, acesta solicitând acoperirea prejudiciului produs acesteia de pârâţii din prezenta cauză, ca urmare a emiterii actelor administrative nelegale, anulate de instanţa de contencios administrativ într-un litigiu anterior, constând în lipsa de folosinţă a imobilului său, pe care nu l-a putut folosi conform destinaţiei.

Raportat la temeiul juridic al cererii introductive, instanţa de apel a apreciat neîntemeiate criticile formulate în apel împotriva modului de soluţionare a excepţiilor necompetenţei funcţionale a secţiei a III-a civilă a Tribunalului Bucureşti, a tardivităţii şi a inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, expunând, într-un mod clar, detaliat şi fundamentat motivarea care a stat la baza respingerii acestor critici.

Totodată, analizând cauza, instanţa a reţinut îndeplinirea cumulativă a condiţiilor atragerii răspunderii civile delictuale, respectiv fapta ilicită – emiterea de acte administrative nelegale; prejudiciul cert, neîndoielnic şi dovedit – imposibilitatea de a dispune de atributele dreptului de proprietate; legătură de cauzalitate şi vinovăţie.

Astfel, contrar susţinerilor recurenţilor, considerentele deciziei civile recurate cuprind argumentele care au stat la baza soluţiei pronunţate în dosar, instanţa de apel expunând, într-o manieră logică, raţionamentele pe care s-a bazat atunci când a concluzionat că pretenţiile reclamantei sunt întemeiate, iar apelul declarat este nefondat.

În acest context, Înalta Curte subliniază că instanţele de judecată nu au obligaţia legală de a răspunde în mod individual fiecărui argument de fapt sau de drept invocat de părţi ori fiecărei interpretări prezentate de acestea asupra normelor juridice incidente. Rolul instanţei este de a analiza şi soluţiona aspectele esenţiale ale litigiului, atât pe plan factual, cât şi juridic, putând să abordeze argumentele părţilor global, printr-un raţionament de sinteză sau să se concentreze asupra unui aspect decisiv.

În ceea ce priveşte preluarea argumentelor expuse de tribunal, se reţine că, în cazul în care se adoptă soluţia primei instanţe, în motivarea deciziei, instanţa de apel poate să se refere la motivele hotărârii primei instanţe şi să le însuşească sau poate să prezinte propriile argumente în susţinerea aceleiaşi soluţii pronunţate în cauză.

Or, din considerentele deciziei recurate, rezultă că instanţa de apel a exprimat, pe larg, argumentele care îi susţin soluţia pronunţată, fiind indicate motivele pentru care au fost respinse susţinerile pârâţilor, neputând fi reţinută o motivare insuficientă, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte critica potrivit căreia motivarea instanţei de apel conţine considerente contradictorii, Înalta Curte constată că şi aceasta este nefondată, deoarece nu vizează o contrarietate reală a motivelor care au stat la baza hotărârii atacate. În concret, recurenţii nu indică existenţa unor motive contradictorii în cuprinsul deciziei instanţei de apel, ci susţin că soluţia instanţei nu este conformă cu apărările formulate de aceştia în cadrul apelului.

În acest sens, trebuie subliniat că motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., ipoteza motivelor contradictorii, devine incident atunci când hotărârea atacată expune raţionamente sau concluzii incompatibile între ele, generând astfel confuzie şi ambiguitate în ceea ce priveşte soluţia pronunţată în cauză.

Or, în cazul de faţă, această condiţie nu este îndeplinită, critica fiind centrată exclusiv pe nemulţumirea recurenţilor faţă de modul în care instanţa de apel a interpretat sau a aplicat legea în raport cu susţinerile lor, aspect care nu constituie o încălcare în sensul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Cu referire la motivul de recurs, circumscris soluţiei de respingere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii reclamantei, Înalta Curte constată că nu este fundamentat juridic, raportat obiectului pricinii şi naturii raportului litigios.

Astfel, se reţine că obiectul litigiului pendinte, aşa cum a fost menţionat anterior, constă în solicitarea reclamantei de a obliga pârâţii la plata unor despăgubiri civile, reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat prin emiterea nelegală a certificatului de urbanism, a Planului Urbanistic de Detaliu (PUD) şi a autorizaţiilor de construcţie, care au stat la baza edificării de către reclamantă a unei construcţii 2S+P+6E+E7 retras pe terenul proprietate personală situat în Bucureşti, emitere nelegală care a determinat anularea acestora de instanţele de contencios administrativ. Pretenţiile formulate au fost întemeiate pe dispoziţiile art. 1357, art. 1369 şi art. 1349 din C. civ.,

Conform situaţiei de fapt stabilite de instanţele de fond pe baza probatoriului administrat, la 4 martie 2008, Primăria Sectorului 3 Bucureşti a emis pe numele reclamantei A. şi al lui C. certificatul de urbanism nr. 573. Acesta atestă că terenul intravilan din str. x, în suprafaţă de 487 m2, este proprietatea lor conform actului de alipire autentificat la nr. 264/30.01.2008. Documentul precizează posibilitatea desfiinţării construcţiei existente şi edificării unei construcţii 2S+P+6E+E7 retras, cu funcţiunea de locuinţe colective, conform unui PUD aprobat legal, iar retragerile, alinierile, regimul de înălţime, POT şi CUT urmau să fie stabilite prin PUD.

La 1 iunie 2008, Primăria Sectorului 3 Bucureşti a emis autorizaţia de construire nr. 680, care permitea executarea lucrărilor pentru un imobil de locuinţe colective, conform certificatului de urbanism, cu o suprafaţă construită desfăşurată (SCU) de 3727,69 m2, o amprentă la sol (Au) de 2508 m2 şi o înălţime maximă (H max) de 32,50 m, cu termen de execuţie de 24 luni.

Ulterior, la 16 ianuarie 2012, Primăria Sectorului 3 Bucureşti a emis certificatul de urbanism nr. 9 pentru finalizarea lucrărilor, iar la 17 ianuarie 2012 a emis autorizaţia de construire nr. 4, cu termen de finalizare a lucrărilor în 24 de luni de la data începerii efective.

Prin sentinţa civilă nr. 505/8.02.2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, s-a admis cererea formulată de D. şi E. şi s-a anulat poziţia 19 din anexa 1 la HCL sector 3 nr. 111/6.11.2008 privind aprobarea PUD-ului pentru imobilul situat în Bucureşti str. x sector 3 şi autorizaţia de construire nr. x/1.06.2008 emisă de Primăria Sectorului 3 Bucureşti, reţinându-se că actele administrative au fost emise nelegal.

Sentinţa a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 368/30.01.2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

Pretenţia dedusă judecăţii pendinte a fost fundamentată, din punct de vedere juridic, pe instituţia răspunderii civile delictuale, astfel încât, premisele de analiză a cererii au presupus în sarcina instanţelor de fond verificarea cerinţelor legale pentru antrenarea răspunderii pârâţilor: fapta ilicită, vinovăţia autorului (care poate îmbrăca şi forma celei mai uşoare culpe), producerea unui prejudiciu, legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.

Cu referire la reiterarea excepţiilor necompetenţei materiale procesuale a secţiei a III-a civilă a Tribunalului Bucureşti, ca primă instanţă, a inadmisibilăţii şi a tardivităţii introducerii acţiunii, având în vedere că aceste excepţii au primit dezlegare provizorie, fiind deja analizate de instanţele de fond, aspectele invocate nu mai pot fi analizate în recurs în coordonatele unor excepţii procesuale. Aceasta întrucât, un asemenea tratament juridic ar avea semnificaţia nesocotirii judecăţii deja realizate în precedentele etape procesuale.

Drept urmare, vor fi calificate ca fiind critici împotriva soluţiilor date de instanţa de apel acestor excepţii, urmând a fi analizate din perspectiva ipotezelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în măsura în care aspectele invocate vor putea fi încadrate în motivele de casare stabilite de lege.

Referitor la criticile formulate împotriva modului de soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, care se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că argumentele recurenţilor, ce vizează o presupusă obligativitate a reclamantei de a se adresa instanţei de contencios administrativ pentru repararea prejudiciului cauzat de emiterea actelor administrative ilegale, sunt nefondate. Aceştia au invocat principiul specialia generalibus derogant, susţinând că instanţa de contencios administrativ era competentă să se pronunţe asupra dreptului la repararea pagubei cauzate de actele administrative.

În acest context, se impune o analiză atât a dispoziţiilor legale relevante, cât şi a aplicabilităţii principiului invocat.

Principiul specialia generalibus derogant este un principiu juridic care implică faptul că norma specială este cea care derogă de la norma generală, aplicându-se cu prioritate faţă de cea din urmă, însă, acesta nu îşi găseşte incidenţa în prezenta cauză.

În conformitate cu art. 1357 C. civ., cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie este obligat să îl repare. Această normă reprezintă cadrul general care consacră dreptul oricărei persoane prejudiciate de a solicita repararea daunelor suferite, indiferent de natura faptei ilicite, inclusiv atunci când aceasta derivă din acte administrative.

Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 554/2004, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public.

Chiar din formularea textului de lege - se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente - rezultă că nu există o obligaţie expresă de a alege această cale, iar partea reclamantă beneficiază de un drept de opţiune.

Astfel, se reţine că dispoziţia legală mai sus evocată reprezintă un remediu pus la dispoziţia celui aflat în ipoteza de a fi prejudiciat de acte administrative, însă nu constituie singura şi imperativa cale de urmat de către reclamantă pentru repararea prejudiciului generat de actele administrative emise nelegal de pârâţii din prezenta cauză, legea contenciosului administrativ neînlăturând existenţa şi admisibilitatea acţiunii în răspundere civilă delictuală de drept comun.

Aceasta întrucât, prin natura sa, contenciosul administrativ se concentrează asupra actului administrativ şi a legalităţii acestuia, iar repararea prejudiciului este o pretenţie accesorie, care derivă din recunoaşterea nelegalităţii actului administrativ, putând fi soluţionată şi ulterior, pe cale separată, printr-o acţiune de dreptul comun.

Or, ce este definitoriu în cazul concret dedus judecăţii este faptul că, astfel cum s-a arătat anterior, judecăţile în contencios administrativ care au avut ca obiect anularea actelor nelegale, s-au realizat deja, în mod definitiv, anterior prezentului litigiu, la iniţiativa a terţe persoane. Prin urmare, reclamanta nu mai avea obligaţia să iniţieze un nou demers în contencios administrativ, dat fiind că aspectul legalităţii actelor fusese deja tranşat definitiv.

În acest context, raportat la situaţia concretă şi la temeiul juridic invocat de reclamantă, întrucât prezenta acţiune urmăreşte exclusiv repararea prejudiciului suferit, fiind fundamentată pe normele de drept comun din C. civ., în mod corect a reţinut instanţa de apel că legea contenciosului administrativ nu îşi găseşte incidenţa în speţă, astfel că nu este incident nici principiul invocat de recurenţi - specialia generalibus derogant.

În ceea ce priveşte criticile care vizează modalitatea de soluţionare a excepţiilor necompetenţei materiale procesuale a secţiei a III-a civilă a Tribunalului Bucureşti, ca primă instanţă, şi cea a tardivităţii introducerii acţiunii, Înalta Curte constată că recurenţii-pârâţi nu au dezvoltat critici împotriva raţionamentului instanţei de apel, menţionând, în mod clar, că reiterează excepţiile pentru considerentele expuse, pe larg, prin întâmpinarea depusă la instanţa de fond şi în apelul formulat. Totodată, lecturarea memoriului de recurs relevă lipsa oricăror critici specifice împotriva raţionamentului instanţei de apel.

Or, o atare conduită a părţilor nu este permisă de regulile procedurale, întrucât prin aceasta se ignoră judecata realizată de instanţa de apel, obiectul controlului judiciar efectuat în recurs fiind procedura derulată în faţa instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, pe baza criticilor formulate de titularul căii de atac, încadrate sau susceptibile de încadrare în motivele expres şi limitativ stabilite prin art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Instanţa supremă constată necesar a reaminti, în acest punct al analizei, că a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate, prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

Astfel, simpla reiterare a unor excepţii, în lipsa unei argumentări care să reflecte greşelile anume imputate instanţei în judecarea apelului, cu menţionarea expresă că motivele au fost arătate în fazele procesuale anterioare căii de atac a recursului, relevă, într-un mod neechivoc, că motivele de casare invocate nu se grefează pe raţionamentul instanţei de apel.

Drept urmare, aceste alegaţii ale recurenţilor-pârâţi nu sunt apte de a genera controlul de legalitate al deciziei atacate pe aceste aspecte, fiind înlăturate de la analiză.

În ceea ce priveşte motivul de recurs, subsumat deopotrivă ipotezelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., circumscris soluţiei de respingere a excepţiei calităţii procesule pasive a ambilor recurenţi-pârâţi, cu încălcarea dispoziţiilor art. 4, art. 6 şi art. 7 din Legea nr. 50/1991, privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, art. 61, art. 63 şi art. 128 din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi art. 1, art. 2, art. 4, art. 55 şi art. 56 din Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali, Înalta Curte constată că nici acesta nu este fundamentat juridic.

Potrivit C. proc. civ., art. 36, calitatea procesuală este o condiţie de exercitare a acţiunii civile şi este dată de identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii.

Astfel cum a fost reţinut, în mod just, de către instanţele de fond, calitatea procesuală a pârâţilor în prezentul proces, a fost stabilită, cu autoritate de lucru judecat, prin sentinţa civilă nr. 505/2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, rămasă definitivă prin respingerea recursului, prin decizia civilă nr. 368/2012, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

Drept urmare, având în vedere că aceşti doi pârâţi sunt cei care au emis, în mod nelegal, cele două acte administrative neconforme legii - certificatul de urbanism şi autorizaţia de construire – anulate prin judecata anterioară, este evident că tot aceştia rămân responsabili pentru repararea prejudiciilor cauzate reclamantei.

Argumentele invocate de recurenţi, prin memoriul de recurs, nu fac altceva decât să le susţină culpa acestora în prejudicierea reclamantei, articolele de lege invocate nefiind de natură să justifice lipsa calităţii procesuale, subliniind, o dată în plus, nelegalitatea cu care au fost emise actele administrative anulate.

Cu referire la criticile prin care recurenţii au invocat nelegalitatea deciziei atacate, în sensul că nu sunt îndeplinite condiţiile esenţiale ale răspunderii civile delictuale, respectiv faptul că reclamanta nu a dovedit caracterul cert al prejudiciului, astfel că nu este îndeplinită nici condiţia legăturii de cauzalitate, se constată că nu pot face obiect al analizei instanţei de recurs.

Aceasta, întrucât, prin memoriul de recurs, deşi au invocat dispoziţii de drept material, recurenţii nu au dezvoltat cu privire la aceste aspecte critici de nelegalitate, în înţelesul dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ., ci au pretins o interpretarea greşită a probelor la judecata în fond, care, în opinia lor impuneau concluzia potrivit căreia prejudiciul nu are un caracter cert, în condiţiile în care reclamanta nu a făcut dovada că imobilul finalizat ar fi generat venituri sub formele prevăzute de rapoartele de expertiză efectuate în cauză.

Formulând critica în aceşti termeni, recurenţii nu demonstrează un aspect de nelegalitate din perspectiva dispoziţiilor art. 1385 C. civ. (care supun reparaţiei prejudiciul cert, prezent şi viitor), ci aduc în discuţie elemente de probaţiune, care excedează, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., controlului de legalitate pe care îl poate exercita instanţa de recurs.

Astfel, trebuie menţionat că, pentru a fi incident vreunul dintre motivele de casare prevăzute de lege, nu este suficient ca recurenţii să facă trimitere, în mod formal, la sediul materiei unde este reglementată problema de drept ce trebuie soluţionată de instanţa de recurs, ci trebuie ca motivul invocat să se refere la un viciu de legalitate al hotărârii recurate, nu la un aspect de temeinicie a acesteia.

În ceea ce priveşte argumentele dezvoltate de recurenţii-pârâţi cu privire la raportul de expertiză efectuat în faţa primei instanţe, prin care se arată că nu a fost întocmit cu respectarea dispoziţiilor legale, Înalta Curte le va înlătura din analiză, având în vedere că acestea nu se grefează pe raţionamentul instanţei de apel.

Astfel, un examen atent al aspectelor critice dezvoltate în acest motiv de recurs relevă că acestea vizează modalitatea de întocmire a raportului de expertiză şi reprezintă o reiterare a criticilor cu acelaşi obiect aduse sentinţei civile pronunţate în dosar, ce au primit deja dezlegare jurisdicţională din partea primei instanţe de control judiciar, motivaţia identică fiind de natură a ignora existenţa judecăţii anterioare, finalizate prin decizia recurată, şi inaptă a răspunde cerinţelor art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Or, o astfel de manieră de formulare a criticilor în recurs contravine principiului ierarhiei în exercitarea căilor de atac, părţile litigante având obligaţia de a-şi întemeia criticile pe considerentele expuse în hotărârea atacată cu recurs.

În acest sens, formularea unor critici în recurs care nu sunt susţinute cu noi argumente, ci doar prin reiterarea celor deja exprimate în faza de apel, fără însă a indica care sunt normele de drept care ar fi fost încălcate de instanţa de apel, nu are aptitudinea de a învesti legal instanţa de recurs cu analiza acestora.

Totodată, lecturarea memoriului de recurs arată că, începând cu pagina 9 până la finalul declaraţiei de recurs, recurenţii au prezentat aspectele legate de situaţia de fapt, chestiuni care ar fi trebuit să fie aduse în discuţie sub formă de obiecţiuni faţă de expertiza efectuată, fiind aspecte de netemeinicie şi neconstituind critici de natură a fi încadrate în motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Este de reamintit că atributul stabilirii situaţiei de fapt şi al aprecierii probelor aparţine în mod exclusiv instanţelor de fond, nefiind permisă o substituire în prerogativele determinate de lege, câtă vreme obiectul şi scopul recursului sunt reglementate, în mod imperativ, de dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Astfel, reaprecierea situaţiei de fapt şi reevaluarea probelor în cadrul recursului nu pot face obiectul controlului de legalitate, întrucât recursul nu vizează reanalizarea fondului cauzei.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că hotărârea recurată a fost pronunţată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, va respinge recursurile, ca nefondate.

În ceea ce priveşte cererea de restituire a sumei de 48.944,73 RON din suma de 57.889,46 RON, achitată cu titlu de taxă judiciară de timbru, Înalta Curte o va admite, având în vedere următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 45 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, sumele achitate cu titlu de taxe judiciare de timbru se restituie, după caz, integral, parţial sau proporţional, la cererea petiţionarului, în următoarele situaţii: [...] b) când s-a plătit mai mult decât cuantumul legal.

În litigiul pendinte, se constată că, prin rezoluţia de primire din 23 iunie 2023, s-a stabilit, în sarcina recurenţilor-pârâţi, în solidar, o taxă judiciară de timbru în cuantum de 48.944,73 RON, conform art. 24 alin. (2) teza I din O.U.G. nr. 80/2013.

Din înscrisurile aflate la dosarul cauzei rezultă că, la 24 octombrie 2024, recurenţii au depus la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 48.944,73 RON fiecare, respectiv ordinele de plată nr. x/23.10.2024 şi nr. y/23.10.2024.

Având în vedere că recurenţii au fost obligaţi, în solidar, la plata taxei judiciare de timbru, iar aceştia au achitat fiecare suma de 48.944,73 RON, Înalta Curte constată întemeiată cererea de restituire a acestei sume, considerent pentru care urmează a admite cererea şi a dispune restituirea către recurenţii-pârâţi Sectorul 3 al Municipiului Bucureşti, prin primar, şi Consiliul Local al Sectorului 3 Bucureşti, prin primar, a sumei de 48.944,73 RON din suma de 57.889,46 RON, achitată cu titlu de taxă judiciară de timbru cu OP nr. x din 23 octombrie 2023 la Trezoreria Statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii Sectorul 3 al Municipiului Bucureşti, prin primar, şi Consiliul Local al Sectorului 3 Bucureşti, prin primar, împotriva deciziei civile nr. 1630 A din data de 16 noiembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Dispune restituirea către pârâţii Sectorul 3 al Municipiului Bucureşti, prin primar, şi Consiliul Local al Sectorului 3 Bucureşti, prin primar, a sumei de 48.944,73 RON din suma de 57.889,46 RON, achitată cu titlu de taxă judiciară de timbru cu OP nr. x din 23 octombrie 2023 la Trezoreria Statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 aprilie 2024.