Trademark assignment nullity: absence of legal entity's capacity to act as ground for absolute nullity under Civil Code

Şedinţa publică din data de 16 aprilie 2024

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată la data de 25.05.2020, pe rolul Judecătoriei Brăila, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.R.L. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâţii B. şi Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci ca, prin hotărârea ce va fi pronunţată, să se dispună constatarea nulităţii contractului de cesiune de marcă încheiat în anul 2010 între C. S.R.L. şi pârâtă, cu privire la marca înregistrată sub nr. x, şi repunerea părţilor în situaţia anterioară contractului de cesiune, astfel încât părţile să ajungă în situaţia în care contractul de cesiune nu s-ar fi încheiat. În subsidiar, şi în situaţia în care pârâta va pune la dispoziţie contractul de cesiune în original, solicită să se constate că data semnării contractului de cesiune este ulterioară datei de 02.10.2013, caz în care contractul este nul absolut pentru lipsa capacităţii vânzătorului/cedentului, iar părţile sunt repuse în situaţia anterioară contractului de cesiune.

Prin sentinţa civilă nr. 529 din 12.02.2021, pronunţată de Judecătoria Brăila, s-a dispus admiterea excepţiei de necompetenţă materială invocată de pârâtă şi declinarea competenţei de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Brăila.

Prin sentinţa civilă nr. 649/09.09.2021, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului, s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei, scoaterea cauzei de pe rol şi înaintarea dosarului Judecătoriei Brăila, spre competentă soluţionare. În baza art. 133-135 C. proc. civ., a fost constatat ivit conflictul negativ de competenţă dintre Tribunalul Brăila şi Judecătoriei Brăila, sens în care a fost sesizată Curtea de Apel Galaţi în vederea soluţionării conflictului.

Prin sentinţa civilă nr. 27/F- C. civ./29.09.2021, Curtea de Apel Galaţi, soluţionând regulatorul de competenţă, a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Brăila.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin încheierile din 11.10.2022 şi din 15.12.2022 ale Tribunalului Brăila s-au respins cererile de recuzare a preşedintelui completului de judecată - judecător D., formulate de pârâta B..

Prin sentinţa civilă nr. 961/22.12.2022 a Tribunalului Brăila s-a admis acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta B., s-a constatat nulitatea absolută a contractului de cesiune întervenit intre C. S.R.L. Brăila şi pârâta B., a a fost obligată pârâta B. să plătească reclamantei suma de 7000 RON cheltuieli de judecată constând în onorariu redus de avocat, s-a dispus restituirea către reclamantă a sumei de 1100 RON reprezentând onorariul de expertiză şi s-a respins acţiunea reclamantei A. S.R.L. formulată în contradictoriu cu pârâtul OSIM.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia nr. 88A din 12 mai 2023, Curtea de Apel Galaţi – secţia I civilă a respins apelul declarat de pârâta B. împotriva sentinţei civile nr. 961/2022 a Tribunalului Galaţi, a încheierii din 15.12.2022 din dosarul x/2020 şi a încheierii din 11.10.2022 din dosarul nr. x/2020, ca nefondat.

A obligat pe apelantă către intimata A. S.R.L. la plata a 10.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei nr. 88A din 12 mai 2023 a Curţii de Apel Galaţi– secţia I civilă, a declarat recurs recurenta-pârâtă B..

În cadrul memoriului de recurs, pârâta arată că instanţa de apel a încălcat regulile de procedură, un membru al completului de judecată fiind în stare de incompatibilitate, ceea ce atrage incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

Susţine că hotărârea este nelegală, având în vedere că d-na judecător E. s-a pronunţat cu privire la cele trei cereri de strămutare care conţin acelaşi motiv (încălcarea standardelor cu privire la relaţiile dintre magistrat şi avocaţii părţii adverse privind utilizarea reţelelor sociale).

Astfel, a arătat faptul că refuzul instanţei de a anula cererea de chemare în judecată întrucât aceasta nu era semnată, faptul că instanţa s-a pronunţat cu privire la excepţiile absolute anterior datei la care acestea s-au discutat în contradictoriu, dar şi lipsa unei motivări fundamentate, constituiau toate un motiv de abţinere a completului de judecată.

Consideră că membrii completului de judecată nu pot avea legături pe site-uri de socializare, în condiţiile în care aceştia participă la un dosar judecat de acest magistrat, astfel că revine obligaţia acestuia din urmă de a se abţine de la judecarea cauzei.

Susţine că d-na magistrat E. încalcă standardul de etică publicat de CSM, prin prezentarea unei opinii nefundamentate şi eronate, întrucât domnia sa nu înţelege funcţionarea reţelei de socializare F., prin care persoanele conectate ca "prieten" pot face schimb de mesaje sau fişiere în mod permanent şi confidenţial.

În al doilea rând, hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În fapt, prin cererea de chemare în judecata reclamanta a solicitat constatarea nulităţii absolută a unui act juridic, act încheiat în anul 2010, intitulat "contract cesiune marcă" între societatea al cărei unic asociat era pârâta şi pârâta, ca persoană fizică.

Reclamanta invoca nulitatea absolută, fără sa indice nici un motiv de ordine publică.

Instanţele nu au analizat deloc această problemă juridică, respectiv: care este regula de ordine publică încălcată prin încheierea acestui contract de cesiune marcă.

Nu are nici o semnificaţie juridică răspunsul apelantei-pârâte la interogatoriu, contrar afirmaţiei instanţei de apel din considerente, întrucât actul juridic lovit de nulitate absolută este "născut mort", iar nulitatea absolută nu poate fi acoperită în nici un fel.

Evocă conţinutul art. 1247 C. civ. şi arată că actul a fost încheiat în anul 2010, iar în C. civ. de la 1864, nulitatea absolută a actului juridic este reglementată de art. 969 care prevedea că: "Cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice."

Nici în motivarea acţiunii şi nici în considerentele hotărârii apelate nu se menţionează o cauză prohibită de lege, care să fi fost încălcată prin încheierea actului de cesiune marcă, care este un act între doua entităţi eminamente private.

Nulitatea absoluta este expres prevăzuta de lege, or nici intimata şi nici instanţa nu pot preciza cu acurateţe juridică care este norma prohibită, întreaga motivare fiind pur speculativă.

Mai arată că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material şi din punct de vedere al excepţiilor judecate de prima instanţă: cerere de chemare în judecată nu a fost timbrată legal; cererea modificatoare este depusă peste termenul legal; reclamanta nu avea nici calitate procesuala activă întrucât nu poate face dovada vreunui drept propriu înscris anterior la OSIM, aspect care rezultă şi din considerentele sentinţei civile nr. 360/16.03.2022 a Tribunalului Bucureşti, în dosarul x/2021, având ca obiect nulitatea înregistrării mărcii " x"

În pofida menţiunilor de la punctul 7 şi 8 din cererea modificată, nulitatea absolută a unui act juridic nu poate fi invocata "de oricine", ci doar de partea care are un interes legal.

Arată că a invocat excepţia puterii de lucru judecat cu privire la legalitatea anulării mărcii şi cesiunea dreptului de utilizare a mărcii în raport cu sentinţa civilă nr. 360/16.03.2022 a Tribunalului Bucureşti, rămasă definitivă prin neapelare, cu privire la anularea mărcii x, pe care instanţa de apel a omis să o motiveze.

În acest sens, a arătat faptul că s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că înregistrarea de către pârâtă a mărcii x nu a fost făcută cu rea-credinţă, în sensul că, în accepţiunea legii nu exista nicio intenţie frauduloasă şi nu exista o înregistrarea anterioară sau folosirea chiar neînregistrată a unei mărci anterioare.

Susţine că a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a capetelor de cerere care sunt accesorii sau complementare primului constând în anularea înregistrării mărcii x. Astfel potrivit art. 120 C. proc. civ., acestea sunt de competenţa instanţei care are competenţa exclusivă a capătului de cerere principal, respectiv nulitatea înregistrării mărcii, iar celelalte capete de cerere ar fi trebuit judecate tot de Tribunalul Bucureşti, soluţia disjungerii fiind incompletă.

Recurenta a solicitat instanţei de fond recalificarea acţiunii în baza art. 22 C. proc. civ., aspect pe care instanţa a omis să îl motiveze.

Este irelevant faptul că cesiunea a fost făcută iniţial la un preţ de 100 de Ron, aceasta putea fi făcută şi cu titlu gratuit la acea dată, întrucât Legea nr. 84/1998 nu impune o condiţie specială, alta decât forma scrisă pentru transmiterea sau cesiunea mărcii.

De altfel, dacă valoarea actuală a contractului ar fi fost stabilită la un plafon de sub 200.000 de RON, acest lucru ar fi atras competenţa materială a judecătoriei şi nu a tribunalului.

Mai arată că a invocat şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, întrucât acţiunea civilă întemeiată pe preţ neserios este o acţiune în nulitate relativă, iar nu absolută cum greşit a calificat-o reclamanta, pentru a eluda aceasta sancţiune; evocă conţinutul art. 1665 din vechiul C. civ. şi susţine că acest text de lege se referă exclusiv la contractul de vânzare-cumpărare şi nu la alte contracte (în speţă cesiune), iar sancţiunea prevăzută de legiuitor este nulitatea relativă.

Având în vedere că acest contract a fost încheiat în anul 2010, termenul de prescripţie în privinţa invocării nulităţii relative s-a împlinit la data de 10.12.2013.

Arată că a invocat excepţia nulităţii acţiunii (în speţă nulitate relativă), întrucât nu este menţionat expres temeiul juridic care prevede nulitatea absolută a contractului de cesiune menţionat, iar art. 813 din vechiul C. civ. invocat referitor la contractul de donaţie şi forma acestuia nu au nici o legătură cu conţinutul cererii, iar în lipsa unor alte precizări, se presupune că cererea de chemare în judecată este nemotivată juridic.

Supoziţia instanţei de apel cu privire la "nerespectarea regulilor privind capacitatea de folosinţă a persoanei juridice se poate concretiza în încheierea actului juridic în lipsa capacităţii de folosinţă" nu este fundamentată, fiind chiar contrară probelor din dosar. Din punct de vedere al obiectului acţiunii, această problemă de drept nu are nici o legătură cu cauza.

Instanţa de apel omite să aplice Legea nr. 31/1990 cu privire la art. 246, privind succesorul în drept al activelor C. S.R.L., întrucât din actele lichidării nu rezultă că dreptul la marcă ar fi fost vândut de lichidatorul societăţii în procedura de insolvenţă.

Or, în această situaţie acesta se transmite asociaţilor, în speţa numai pârâtei, aspect juridic pe care instanţa nu s-a pronunţat, dar care a fost invocat atât la fond cât şi la apel.

Instanţele în mod eronat au dat efect prevederilor art. 358 C. proc. civ. cu privire la luarea interogatoriului.

În drept, invocă dispoziţiile art. 488 pct. 5 şi 8 C. proc. civ., raportate la art. 1247 şi 969 C. civ. de la 1864.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata A. S.R.L. a formulat întâmpinare, pe cale de excepţie solicitând anularea recursului, ca nemotivat, iar pe fondul cauzei respingerea acestuia ca nefondat şi menţinerea deciziei pronunţată de Curtea de Apel Galaţi ca fiind legală, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Examinând cu prioritate criticile ce pot fi subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recurenta-pârâtă a criticat hotărârea instanţei de apel sub aspectul respingerii căii sale de atac ce privea sentinţa tribunalului şi încheierile prin care cererile de recuzare formulate împotriva judecătorului primei instanţe au fost respinse.

În esenţă, aceste cereri au privit pretinsa relaţie de prietenie între judecătorul cauzei şi avocatul părţii adverse, reflectată în concret în asocierea conturilor lor de pe reţeaua socială F., unde fiecare se găsea pe lista de prieteni a celuilalt.

Toate argumentele expuse de Curtea de apel cu privire la acest motiv de apel sunt corecte, ele nefiind în mod real criticate, deoarece prin cererea de recurs s-a arătat numai că membrii completului de judecată nu pot avea relaţii de socializare cu avocaţii uneia dintre părţi.

Nefiind întrunite cerinţele particulare ale cazurilor de recuzare reglementate de art. 42 pct. 1-12 C. proc. civ., situaţia reclamată putea fi încadrată exclusiv în situaţia prevăzută de art. 42 pct. 13 C. proc. civ. (atunci când există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea sa.)

Or, pe de-o parte în mod corect a arătat instanţa de apel că este greşit a asimila "prietenia" de pe reţelele sociale cu o relaţie personală reală, neexistând o echivalenţă între cele două ipoteze, deoarece oamenii aflaţi în această situaţie foarte frecvent nici nu se cunosc personal; pe de altă parte, chiar dacă este adevărat că acele persoane pot purta prin intermediul aplicaţiei conversaţii private, această împrejurare izolată, ce constituie doar o speculaţie a posibilităţilor tehnice în discuţie, în absenţa altor probe concrete cu privire la existenţa reală a unei relaţii personale, nu este suficientă pentru a atrage incompatibilitatea judecătorului.

Imparţialitatea reprezintă capacitatea magistratului de a face o apreciere justă, obiectivă, nepărtinitoare, dreaptă în cauzele pe care le are de soluţionat.

În acelaşi timp, imparţialitatea poate fi definită ca acea stare de spirit care permite unui judecător sau procuror să soluţioneze o cauză fără a fi părtinitor, bazându-se exclusiv pe probele administrate şi pe textele legale incidente.

În jurisprudenţa CEDO se face distincţie între imparţialitatea subiectivă şi imparţialitatea obiectivă.

Imparţialitatea subiectivă se raportează la interiorul judecătorului sau al procurorului, punând în discuţie modul în care acesta reuşeşte să evite ca soluţia pronunţată să fie influenţată de prejudecăţi, resentimente sau anumite afinităţi.

Curtea a considerat că este dificil de probat părtinirea unui magistrat din punct de vedere subiectiv, revenind celui care o invocă să facă această probă. S-a apreciat că aparenţele nu sunt suficiente pentru a constata parţialitatea judecătorului, ci este necesar ca prejudecata lui să se exteriorizeze pentru a fi probată (cauzele Le Compte, van Leuven şi De Meyere c. Belgiei, Hauschildt c. Danemarcei, Thorgeirson c. Islandei).

În cauza Pullar c. Marii Britanii, Curtea a apreciat că împrejurarea că un membru al tribunalului cunoştea personal pe unul din martorii acuzării nu implică în mod necesar că acel membru ar fi privit în mod favorabil mărturia respectivă, fiind necesar să se stabilească în fiecare caz în parte dacă natura şi gradul relaţiilor denotă o lipsă de imparţialitate din partea acelui tribunal.

În toate aceste cauze Curtea EDO a folosit testul observatorului extern obiectiv pentru a determina dacă se poate reţine că judecătorul cauzei a fost lipsit de imparţialitate, iar acest test – realizat în speţă şi de instanţa de apel – a relevat, cum s-a arătat, că nu este suficient că judecătorul şi avocatul părţii se cunosc, ci este necesar ca aparenţa unei imparţialităţi să fie sprijinită de mai multe probe care să circumstanţieze relaţia personală respectivă.

De aceea, va fi înlăturat ca nefondat motivul de recurs ce valorifică o greşită respingere a cererilor de recuzare formulate în faţa primei instanţe.

Cu privire la respingerea cererii de recuzare formulate în faţa Curţii de apel, s-a arătat prin cererea de recurs – tot în coordonatele cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. – că judecătorul recuzat din completul de apel şi-a exprimat părerea cu privire la cauză atunci când a soluţionat cererile de strămutare ale părţii prin care se reclamau aceleaşi nereguli referitoare la judecata în primă instanţă ce fuseseră invocate şi prin cererea de apel.

Cererea de recuzare a fost în mod legal respinsă, deoarece evaluarea unor susţineri în cadrul unei cereri de strămutare nu presupune analiza aceloraşi chestiuni de legalitate ca soluţionarea unei căi de atac prin care se invocă nelegalitatea unei hotărâri.

Concret, aprecierea că susţinerile părţii petente din cererea de strămutare nu constituie împrejurări care să caracterizeze bănuiala legitimă în sensul art. 140 alin. (2) C. proc. civ. nu conţine în ea şi o dezlegare cu privire la legalitatea măsurilor instanţei inferioare, deduse judecăţii pe calea apelului împotriva hotărârii prin care cauza a fost soluţionată.

Cu alte cuvinte, chiar dacă ceea ce se reproşează instanţei în termenii respectării normelor ce reglementează desfăşurarea procesului nu îmbracă forma bănuielii legitime în procedura strămutării, este posibil ca aceleaşi aspecte să stea la baza anulării sau a schimbării hotărârii în procedura judecăţii apelului, fiind analizate chestiuni diferite.

De aceea, în mod corect s-a apreciat că judecătorul membru al completului de apel ce a fost recuzat nu îşi spusese anterior părerea cu privire la pricina ce se judeca în calea de atac menţionată.

Dintre criticile întemeiate pe punctul 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. pot fi examinate raportat la acest caz de casare susţinerile recurentei-pârâte legate de incorecta calificare a cererii reclamantei admisă de prima instanţă (motivul de nulitate invocat în subsidiar), prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de cesiune pentru absenţa capacităţii de folosinţă a societăţii cedente, cu argumentarea că nulitatea ce opera în acest caz era una relativă, cu toate consecinţele ce decurg dintr-o atare calificare (în special sub aspectul calităţii procesuale active).

Se impune remarca mai întâi, sub aspectul legii aplicabile, că instanţele de fond au stabilit – pe baza probatoriului administrat, a cărui reinterpretare nu este permisă instanţei de recurs – că data contractului de cesiune a cărui nulitate s-a invocat este situată în cursul anului 2019 şi nu în anul 2010, cum s-a susţinut de către pârâta cesionar.

Consecutiv, faţă de dispoziţiile art. 6 alin. (5) C. civ. 2009 şi respectiv art. 102 din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a C. civ., analiza validităţii contractului de cesiune întocmit în anul 2019 a fost raportată la noua lege de drept substanţial şi nu la C. civ. 1864.

Deşi cererea de recurs susţine teza aplicării C. civ. 1864 prin prisma datei încheierii actului – anul 2010 – instanţa de recurs reţine că determinarea legii aplicabile în acest caz era o operaţiune succesivă determinării datei încheierii actului juridic atacat.

Or, instanţa de apel, analizând probele administrate, a stabilit că actul nu a fost încheiat în anul 2010, ci în anul 2019.

Faţă de natura şi limitele controlului judiciar specific recursului, circumscris strict cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., se reţine că temeinicia constatărilor privind data încheierii contractului nu poate face obiectul analizei instanţei de recurs prin prisma motivului de recurs invocat.

De aceea, analiza cazului de nulitate este circumscrisă în speţă legii în vigoare la data încheierii actului, în anul 2019.

Potrivit art. 206 C. civ., "(1) Persoana juridică poate avea orice drepturi şi obligaţii civile, afară de acelea care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparţine decât persoanei fizice. (2) Persoanele juridice fără scop lucrativ pot avea doar acele drepturi şi obligaţii civile care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit prin lege, actul de constituire sau statut. (3) Actul juridic încheiat cu încălcarea dispoziţiilor alin. (1) şi (2) este lovit de nulitate absolută."

Potrivit art. 1179 alin. (1) pct. 1 C. civ., capacitatea părţilor este o condiţie esenţială de valabilitate a oricărui act juridic bilateral sau unilateral.

Din interpretarea celor două texte legale evocate rezultă că lipsa capacităţii de folosinţă a persoanei juridice este sancţionată cu nulitatea absolută, deoarece pe de-o parte lipseşte una dintre condiţiile esenţiale ale actului juridic şi pe de altă parte reglementarea persoanei juridice are în vedere un interes general al societăţii ca funcţionarea acestor subiecte de drept să se realizeze în mod previzibil şi după reguli care asigură că actele juridice încheiate de persoana juridică se bucură de o garanţie de validitate.

Distinct de criteriul de determinare a naturii nulităţii ce are în vedere scopul urmărit de normă (interesul protejat), şi regula de interpretare a fortiori conduce la aceeaşi concluzie.

Astfel, dacă depăşirea limitelor legale ale capacităţii de folosinţă (indiferent de natura limitelor) este sancţionată de art. 206 alin. (3) C. civ. cu nulitatea absolută, încheierea unui act juridic de către o entitate lipsită complet de personalitate juridică va fi cu atât mai mult lovită de nulitate absolută.

Deşi acest caz de nulitate are natura unei nulităţi virtuale (prevăzută de art. 1253 C. civ.), din text rezultă că nulitatea virtuală poate fi la rândul său absolută sau relativă, iar ea va interveni atunci când sancţiunea trebuie aplicată pentru ca scopul dispoziţiei legale încălcate să fie atins – şi anume respectarea interesului general mai sus evocat.

Art. 1253 C. civ. subliniază teza contrară celei invocate de recurentă (că nulitatea absolută poate opera numai dacă este prevăzută expres de lege); fireşte că o atare prevedere este posibilă şi frecvent întâlnită, dar însăşi legea acceptă posibilitatea ca un caz de nulitate absolută să aibă natură virtuală, caz în care incidenţa sa va fi determinată după criteriile mai sus evocate.

De altfel, capacitatea de folosinţă exprimă însăşi aptitudinea persoanei juridice de a dobândi drepturi şi de a-şi asuma obligaţii. În lipsa acestei aptitudini, rezultă că entitatea în cauză nu poate să dobândească drepturi şi/sau să îşi asume obligaţii. Actele juridice care ar constitui izvorul acestor drepturi şi obligaţii ar fi, astfel, lipsite de existenţa unei părţi, căci parte a actului poate fi doar o persoană (fizică sau juridică).

În plus, ca regulă, doar atingerile aduse capacităţii de exerciţiu sunt sancţionate cu nulitatea relativă, conform art. 1251 C. civ.

În consecinţa acestor argumente de ordin teoretic, Înalta Curte reţine că în mod corect au constatat instanţele de fond şi apel că motivul de invaliditate invocat de reclamantă al absenţei capacităţii de folosinţă a societăţii cedente era unul de nulitate absolută.

Conex acestei dezlegări, s-a statuat de către Curtea de apel că, prin prisma folosirii de către reclamantă a semnului protejat de marca x, se justifică şi interesul acesteia de a invoca nulitatea absolută a cesiunii mărcii, în coordonatele art. 1247 alin. (2) C. civ., iar în cererea de recurs – deşi se face referire generică la absenţa interesului reclamantei şi implicit a calităţii procesuale active – nu au fost identificate critici concrete legate de această chestiune.

Nici motivul legat de greşita aplicare a art. 236 din Legea nr. 31/1990 nu este fondat.

Astfel, recurenta a susţinut că şi în lipsa cesiunii, la momentul lichidării societăţii, bunurile neînstrăinate (cum ar fi fost marca dacă cesiunea nu s-ar fi încheiat) ar fi revenit asociaţilor, adică pârâtei persoană fizică.

Or, cum în mod corect a arătat instanţa de apel (contrar susţinerilor din cererea de recurs, unde se arată că această chestiune nu a fost analizată), o atare apărare excede obiectului material al judecăţii, care este nulitatea contractului de cesiune atacat.

Prin urmare, nu se poate pretinde ca instanţa să valideze un act juridic lovit de nulitate în considerarea unei alte prevederi legale care ar fi putut constitui temei al dobândirii de către pârâtă a dreptului transmis, pentru că prin aceasta s-ar nesocoti limitele învestirii instanţei, astfel cum au fost determinate de art. 9 alin. (2) C. proc. civ.

De asemenea, corect s-a răspuns motivului de apel (reluat în cererea de recurs) legat de neindicarea temeiului legal al acţiunii de constatare a nulităţii pentru lipsa formei autentice a contractului de donaţie, în sensul că în cauză instanţa de fond a valorificat motivul de nulitate subsidiar şi nu a analizat celelalte motive de nulitate.

De aceea, în apelul declarat de pârât nu puteau fi analizate nici formal şi nici substanţial alte motive ale cererii de chemare în judecată, pe care instanţa de fond nu le-a analizat.

Celelalte susţineri cuprinse în cererea de recurs, încadrate de recurentă în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu pot fi primite şi examinate în cadrul procesual de faţă.

Astfel, se formulează argumente legate de:

- caracterul timbrabil al acţiunii;

- o pretinsă modificare a acţiunii succesiv datei de 10.11.2021, tardivă în opinia recurentei pârâte;

- excepţia "puterii lucrului judecat" faţă de sentinţa nr. 360/16.03.2022 a Tribunalului Bucureşti (pronunţată în cauza ce a avut ca obiect cererea aceleiaşi reclamante de anulare a mărcii x, declinată de Tribunalul Brăila);

- necompetenţa teritorială a capetelor de cerere accesorii sau complementare celui privind anularea mărcii;

- omisiunea de calificare a acţiunii ca fiind una în simulaţie, cu încălcarea art. 22 C. proc. civ.

- excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune;

- greşita apreciere a răspunsului la interogatoriu şi absenţa probelor apte a dovedi că în speţă contractul de cesiune a fost încheiat în anul 2019.

Cu excepţia ultimei chestiuni din enumerarea ce precedă, toate celelalte susţineri lipsesc din cadrul procesual al apelului, deoarece nu au fost invocate prin cererea de apel depusă în termenul legal de pârâtă.

De aceea, nu se poate reproşa o omisiune a Curţii de apel de a le răspunde, limitele judecăţii, fixate de apelant conform art. 476 şi art. 477 C. proc. civ., fiind respectate în cuprinsul deciziei recurate.

Corespunzător, de vreme ce aceste chestiuni priveau judecata la prima instanţă, iar ele nu au fost invocate prin apel, cercetarea lor nu se poate face direct în recurs pentru că se opune art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Susţinerile privind valorificarea de către instanţa de apel a răspunsului la interogatoriu şi privind absenţa probelor care să răstoarne cele dovedite de pârâtă cu privire la data încheierii contractului nu pot fi primite pentru că ele privesc atributul exclusiv al instanţelor de fond de a stabili faptele pe baza dovezilor prezentate de părţi şi, cât timp probele nu au o valoare prestabilită, faptele litigioase pot fi determinate de instanţe pe baza oricăror probe legal administrate, iar aceste concluzii nu pot fi cenzurate de instanţa de recurs prin prisma cazurilor de casare expres şi limitativ prevăzute de lege, cum deja s-a subliniat.

Pentru ansamblul tuturor acestor considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

În temeiul art. 453 C. proc. civ., recurenta pârâtă căzută în pretenţii va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 11.600 RON reprezentând onorariu avocaţial parţial.

Suma acordată cu acest titlu a fost redusă de la suma de 23.800 RON, reflectată în dovezile administrate (factură, ordin de plată), în temeiul art. 451 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere toate circumstanţele litigiului – complexitatea moderată a problemelor de drept în discuţie, soluţionarea sa într-un singur termen, numărul şi natura actelor de procedură întocmite în cauză, Înalta Curte apreciind că suma de 11.600 RON respectă criteriul de proporţionalitate impus de lege.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva deciziei nr. 88A din 12 mai 2023 a Curţii de Apel Galaţi – secţia I civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L. şi intimatul-pârât Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci.

Obligă pe recurenta-pârâtă B. la plata sumei de 11.600 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată reduse, către intimata-reclamantă A. S.R.L..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 aprilie 2024.