Prescription exception timely at first hearing despite Code of Civil Procedure bar; appeals allowed, case remanded.

Prescriptia extinctivă. Momentul până la care se poate invoca excepția prescripției extinctive

Cuprins pe materii: Drept comercial. Codul civil. Prescripția extinctivă. Dispoziţii generale/Drept procesual civil. Participanții la procesul civil. Părțile

Index alfabetic: Acţiune în pretenţii

Excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune

Decădere din drept

Intervenţie accesorie

Interes

C. civ., art. 2513

C. proc. civ., art. 10, art. 14, art. 205, art. 208 alin. (2)

Prescripția extinctivă poate fi invocată până la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii. Dispozițiile art. 2513 C. civ. sunt derogatorii de la regula de drept comun instituită de prevederile art. 208 alin. (2) C. proc. civ., în ce privește momentul până la care pot fi invocate excepțiile de ordine privată de către pârât. Orice altă interpretare restrictivă a textului de lege reprezintă consecinţa nesocotirii modului clar şi neîndoielnic în care se exprimă norma şi are ca efect o restrângere nejustificată a sferei de aplicare a acesteia.

I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 2068 din 6 noiembrie 2024

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă la 27.02.2019 sub nr. x/3/2019, reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L. a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea acesteia la plata sumei de 2.001.481,04 lei reprezentând contravaloarea facturilor fiscale: nr. 651/27.01.2014 în sumă de 502.020 lei; nr. 642/21.03.2004 în sumă de 541.000 lei; nr. 664/30.04.2014 în sumă de 109.500 lei; nr. 666/14.05.2014 în sumă de 1240 lei; nr. 677/19.06.2014 în sumă de 2108,00 lei; nr. 893/03.12.2014 în sumă de 147.000 lei; nr. 898/11.12.2014 în sumă de 300.000 lei; nr. 952/23.12.2014 în sumă de 300.000 lei; nr. 916/15.01.2015 în sumă de 4.500 lei; nr. 943/20.04.2015 în sumă de 3500 lei; nr. 955/14.05.2015 în sumă de 5.215 lei; nr. 966/15.06.2015 în sumă de 3.682,80 lei; nr. 975/15.07.2015 în sumă de 3.092 lei; nr. 981/13.08.2015 în sumă de 3.290 lei; nr. 990/21.09.2015 în sumă de 3.243 lei; nr. 993/12.10.2015 în sumă de 6.776 lei; nr. 997/01.11.2015 în sumă de 6237 lei; nr. (...) 2/30.11.2015 în sumă de 11.556,80 lei; nr. (...) 6/29.12.2015 în sumă de 6314,70 lei; nr. (...) 15 023/29.02.2016 în sumă de 5610 lei; nr. (...) 25/29.02.2016 în sumă de 6535,2 lei; nr. (...) 15 031/31.03.2016 în sumă de 8112 lei; nr. (...) 031/29.04.2016 în sumă de 6507,6 lei; nr. (...) 15 056/14.06.2016 în sumă de 7912,8 lei; nr. (...) 15 064/11.07.2016 în sumă de 6486 lei, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, a invocat art. 1.270, art. 1.521, art. 1.522 şi urm. C. civ.

În şedinţa publică din 07.06.2019, pârâta a depus concluzii scrise prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru suma în cuantum de 1.960.317,44 lei, iar pe fond a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

Având cuvântul, reclamanta a invocat excepţia decăderii pârâtei din dreptul de a mai invoca excepţia prescripţiei.

Prin încheierea din 07.06.2019, instanţa a admis excepţia decăderii pârâtei din dreptul de a invoca excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Prin sentinţa civilă nr. 2014/05.07.2019, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă a admis în parte cererea reclamantei, a obligat pârâta la plata sumei de 1.213.594,34 lei reprezentând contravaloare facturi şi a respins ca neîntemeiate celelalte pretenţii.

Împotriva acestei sentinţe civile a formulat apel reclamanta S.C. A. S.R.L., prin care a solicitat admiterea apelului şi schimbarea sentinţei în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

Împotriva încheierii de şedinţă din 07.06.2019 şi a sentinţei civile nr. 2014/05.07.2019, pârâta S.C. B. S.R.L. a promovat apel, prin care a solicitat schimbarea în tot a încheierii, în sensul admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru suma în cuantum de 1.960.317,44 lei, schimbarea în parte a sentinţei, în sensul respingerii în integralitate a acţiunii, suspendarea judecării cauzei până la soluţionarea definitivă a cauzei penale ce face obiectul dosarului penal nr. x/42/2018/al aflat pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

În perioada 02.02.2021-16.04.2024, în temeiul art. 413 C. proc. civ., judecata cauzei a fost suspendată până la soluţionarea definitivă a dosarului penal x/42/2018/a1; judecata procesului s-a reluat la solicitarea apelantei-reclamante.

La 15.04.2024, C. a formulat cerere de intervenţie accesorie în interesul pârâtei, în raport de calitatea acesteia de inculpat în cauza penală, ce răspunde solidar cu pârâta, parte responsabilă civilmente în acţiunea civilă ataşată acţiunii penale. Totodată, a solicitat şi suspendarea judecării apelurilor, cauza suspendării fiind justificată de necesitatea soluţionării pe fond a acuzaţiilor privind săvârşirea infracţiunilor de evaziune fiscală şi spălarea banilor, dosarul penal nr. x/42/2018/a1 fiind restituit la parchet din motive procedurale.

Prin cererea înaintată la dosar la 13.05.2024, apelanta-pârâtă a solicitat suspendarea judecăţii cauzei până la soluţionarea definitivă a cauzei penale înregistrate sub nr. x/D/P/2016 la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.OT. Serviciul Teritorial Ploieşti.

La termenul din 14.05.2024, instanţa de apel a admis excepţia lipsei calităţii administratorului special de reprezentant legal al apelantei-reclamante S.C. A. S.R.L., a respins ca inadmisibilă în principiu cererea de intervenţie accesorie formulată de numita C., a respins cererea apelantei-pârâte S.C. B. S.R.L. de suspendare a judecării apelului până la soluţionarea dosarului penal nr. x/D/P/2016 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T. Serviciul Teritorial Ploieşti şi cererea de suspendare a judecăţii până la soluţionarea dosarului penal fără număr de pe rolul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.

Prin decizia civilă nr. 730/A/14.05.2024, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă a anulat apelul formulat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L., prin administrator special pentru lipsa calităţii de reprezentant legal şi a respins ca nefondate apelurile formulate de apelanta-reclamantă prin administrator judiciar D. S.P.R.L. şi de apelanta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 2014/05.07.2019 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă.

Împotriva deciziei civile menţionate au formulat recurs pârâta S.C. B. S.R.L. şi intervenienta C.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului la Curtea de Apel Bucureşti.

În considerarea motivelor de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., a susţinut greşita interpretare şi aplicare a art. 2.513 C. civ. şi, implicit, greşita soluţionare a motivului de apel privind excepţia decăderii din dreptul de a invoca excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi greşita soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

Astfel, a afirmat că interpretarea literală a art. 2.513 C. civ. relevă două limite ale invocării excepţiei prescripţiei, fără a indica situaţia în care este aplicabilă fiecare limită în parte, astfel că alegerea este lăsată la aprecierea pârâtului.

În consecinţă, unicul termen imperativ prevăzut de lege sub sancţiunea decăderii pentru invocarea excepţiei prescripţiei este primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, acesta fiind ulterior termenului de formulare a întâmpinării.

În raport de prevederile art. 208 alin. (2) C. proc. civ., a precizat că sancţiunea decăderii din dreptul de a propune probe şi de a invoca excepţii, în afara celor de ordine publică, pentru nedepunerea întâmpinării în termenul prevăzut de art. 201 alin. (1) C. proc. civ., intervine numai dacă legea nu prevede altfel.

De asemenea, a apreciat că dispoziţiile art. 247 alin. (3) C. proc. civ. au caracter de normă generală în procedura civilă, impunând părţilor invocarea mijloacelor de apărare şi a excepţiilor procesuale de îndată ce le sunt cunoscute, în timp ce normele cuprinse în art. 2.513 C. civ. au caracter special, reglementând condiţiile de invocare a excepţiei, astfel că se aplică cu prioritate.

Considerând că, în situaţia invocării excepţiei prescripţiei extinctive se aplică regula specială prevăzută de art. 2.513 C. civ., a solicitat să se constate că invocarea excepţiei prin notele scrise depuse la primul termen de judecată, din 07.06.2024, satisface cerinţa textului evocat.

Din perspectiva motivelor de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 şi 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a învederat că, prin încheierea din 02.02.2021, rămasă definitivă, instanţa de apel a dispus, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., suspendarea judecării apelurilor până la soluţionarea definitivă a dosarului penal nr. x/42/2018/a1, pe considerentul că soluţionarea litigiului pendinte depinde de soluţionarea pe fond a cauzei penale, respectiv de verificarea de către instanţa penală a acuzaţiilor aduse de D.I.I.C.O.T. cu privire la caracterul fictiv al serviciilor aferente facturilor ce fac obiectul cauzei.

Criticând considerentele pentru care instanţa de apel a reţinut că procesul penal ar fi fost finalizat, a arătat că dosarul penal nr. x/D/P/2006 nu a fost şi nu este finalizat, întrucât doar pentru infracţiunea de grup infracţional organizat s-a dispus clasarea, potrivit art. 63 alin. (2) raportat la art. 44 alin. (2) C. proc. pen., nu şi pentru infracţiunile de care sunt acuzaţi reprezentanţii părţilor – evaziune fiscală şi spălarea banilor – şi nu a fost soluţionată cauza în privinţa facturilor pe care reclamanta şi-a întemeiat pretenţia dedusă judecăţii, cele două infracţiuni continuând să aibă o înrâurire hotărâtoare în litigiul pendinte.

A punctat că, pentru aceste infracţiuni, se desfăşoară în continuare urmărirea penală, chiar dacă este realizată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi cauza a fost înregistrată sub un alt număr, procesul penal fiind acelaşi, aspect ce rezultă şi din comunicarea emisă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti cu referire la cauza înregistrată sub nr. x/D/P/2006 la D.I.I.C.O.T.

În acest context, a susţinut că instanţa de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a încheierii din 02.02.2021, prin care a reţinut interdependenţa dintre litigiul pendinte şi dosarul penal nr. x/D/P/2016 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T. Serviciul Teritorial Ploieşti, respectiv greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale în materie penală referitoare la obiectul camerei preliminare, restituirea cauzei pentru completarea urmăririi penale, la disjungerea şi declinarea competenţei în vederea continuării urmăririi penale.

De asemenea, a susţinut că instanţa de apel, prin faptul că a refuzat să dispună emiterea unor adrese cu scopul de a se afla stadiul cauzei penale, cu motivarea că „nu este obligată instanţa să facă aceste demersuri”, s-a încălcat art. 22 C. proc. civ. relativ la rolul judecătorului în aflarea adevărului.

În acest sens, a precizat că nici acesteia, dar nici reprezentantului legal nu le-a fost comunicată ordonanţa de clasare cu privire la infracţiunea de grup organizat, întrucât nu se regăseau printre persoanele acuzate de săvârşirea acestei infracţiuni, astfel că acestea nu puteau ataca ordonanţa de clasare, nefiind în ipoteza în care le-ar fi fost adusă vreo vătămare intereselor lor legitime, în raport de art. 339 C. proc. pen.

Potrivit recurentei-pârâte, încălcarea dispoziţiilor art. 22 C. proc. civ. rezultă şi din faptul că, deşi la termenul din 19.03.2024, instanţa a dispus ca, până la termenul din 16.04.2024, reclamanta să depună la dosarul cauzei o comunicare a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti cu privire la stadiul dosarului penal, astfel cum acesta a fost disjuns şi înaintat în parte de Parchetul de pe lângă Înalta Curte, apreciind, aşadar, că pentru soluţionarea litigiului pendinte era necesar să fie soluţionat procesul penal, şi deşi reclamanta nu a dat curs acestei solicitări, instanţa, prin respingerea cererii pârâtei de emitere a unei astfel de adrese, a revenit de facto asupra dispoziţiei de la termenul din 19.03.2024, cu ignorarea principiului aflării adevărului în cauză.

Subsumat motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că hotărârea cuprinde motive contradictorii, întrucât instanţa de apel, deşi a conchis că elementele invocate de către reclamantă sunt de natură să probeze prestaţiile acesteia, pentru pârâtă nu sunt apte să facă proba, în condiţiile în care situaţia este în mare parte identică, cu diferenţa că facturile pentru care acţiunea a fost admisă poartă o semnătură.

Prin cererea de recurs întemeiată pe art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., recurenta-intervenientă C. a criticat hotărârea din perspectiva respingerii ca inadmisibilă a cererii de intervenţie accesorie, solicitând admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti.

După prezentarea situaţiei de fapt şi a parcursului procesual, recurenta-intervenientă a învederat că soluţia de respingere a cererii de intervenţie accesorie în favoarea pârâtei a fost pronunţată pe motive străine de cauză, pe o greşită interpretare şi aplicare a normelor de drept material, dar şi pe grave erori de procedură (atât în materie civilă, cât şi penală), respectiv pe faptul că nu ar mai exista procesul penal iniţial, că nu ar exista dovada că ar mai avea calitatea de inculpat după emiterea ordonanţei D.I.I.C.O.T. şi care ar fi justificat interesul de a interveni în cauză.

Astfel, a afirmat că instanţa de apel s-a aflat într-o gravă eroare, întrucât restituirea dosarului penal nu reprezintă o revenire la situaţia de dinaintea începerii urmăririi penale, în condiţiile în care, în cauza penală, nu a fost anulată începerea urmăririi penale cu privire la emiterea de către reclamantă a facturilor pe care îşi întemeiază pretenţiile în litigiul pendinte, ci sunt investigate ca infracţiune de evaziune fiscală, în forma prevăzută la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005.

Cu referire la considerentele prin care instanţa de apel a reţinut că intervenienta nu a făcut dovada că are în continuare calitate de inculpat în dosarul penal şi, astfel, să se poată reţine că, în principiu, ar avea interes în soluţionarea cauzei, a precizat că acestea sunt eronate, deoarece ordonanţa D.I.I.C.O.T. atestă că atât aceasta, cât şi reprezentantul reclamantei au calitatea de inculpaţi, iar S.C. B. S.R.L. şi S.C. A. S.R.L. au calitate de părţi responsabile civilmente, că nu s-a dispus soluţia de clasare cu privire la reprezentanţii celor două societăţi şi nici cu privire la faptele de care sunt acuzaţi şi pentru care S.C. B. S.R.L. este ţinută să răspundă pe tărâm civil în calitate de parte responsabilă civilmente, respectiv că nici aceasta şi nici pârâta nu puteau formula plângere împotriva soluţiei de clasare atât timp cât soluţia nu a fost dispusă împotriva acestora, iar disjungerea şi declinarea nu schimbă calitatea dobândită în procesul penal.

Cererile de recurs au fost comunicate părţilor, fără ca acestea să formuleze întâmpinare.

Prin rezoluţia din 09.09.2024 s-a fixat termen de judecată 06.11.2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului, precum şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt fondate pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

În motivarea recursului declarat, recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L., printr-o primă critică, circumscrisă motivelor de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., a susţinut că, prin hotărârea dată, instanţa de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, iar, pe de altă parte, că hotărârea atacată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

În concret, afirmă că art. 2.513 C. civ. se aplică cu prioritate, întrucât are caracter de normă specială în raport de art. 208 alin. (2) C. proc. civ., care are caracter de normă generală; prin urmare, contrar celor reţinute de instanţele devolutive, interpretarea articolului relevă că unicul termen imperativ prevăzut de lege sub sancţiunea decăderii pentru invocarea excepţiei prescripţiei este primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, acesta fiind ulterior termenului de formulare a întâmpinării. În acest context, a solicitat să se constate că, la 07.06.2019, nu era decăzută din dreptul de a invoca excepţia prescripţiei extinctive, de ordine privată, având în vedere că primul termen de judecată a fost tocmai 07.06.2019, astfel că invocarea excepţiei prin notele scrise depuse la acest termen îndeplineşte cerinţa textului de lege evocat.

Analizând legalitatea deciziei atacate prin prisma acestor critici, ce se circumscriu motivelor de casare invocate, art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., prin raportare la normele de drept material și de drept procesual a căror încălcare se invocă și la circumstanțele concrete ale speței de față, așa cum rezultă din actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată nelegala aplicare de către instanţa devolutivă de control judiciar a art. 2.513 C. civ.

Prin hotărârea recurată, curtea de apel a înlăturat argumentele critice ale pârâtei ce susţineau nulitatea încheierii de şedinţă din 07.06.2019 pronunţată de instanţa de fond, reţinând, sub un prim aspect, că, în interpretarea dată de pârâtă art. 2.513 C. civ. - excepţia prescripţiei ar putea fi invocată şi prin întâmpinare, dar şi la primul termen de judecată la care părţile sunt citate - ar însemna ca partea iniţială a articolului, „prescripţia poate fi opusă numai în primă instanţă prin întâmpinare”, să rămână fără niciun efect.

Pe de altă parte, a statuat că principiul „in dubio pro reo” nu poate fi reţinut decât în măsura în care ar fi existat vreun dubiu asupra raţiunii textului în mod obiectiv jusitificat, nu şi în mod subiectiv şi astfel pârâta să considere că textul evocat ar trebui să primească o altă interpretare.

A mai reţinut că lipsa unui dubiu în legătură cu art. 2.513 C. civ. derivă şi din art. 205 şi art. 208 C. proc. civ., astfel că protecţia specială pretinsă de pârâtă necesar a fi asigurată celui care are calitatea de debitor într-o cauză prin permiterea invocării excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi la primul termen de judecată, chiar dacă întâmpinarea este obligatorie, ar însemna şi încălcarea dreptului la apărare al celui care este reclamant şi care, conform principiilor fundamentale ale procesului civil reglementate prin normele cuprinse în art. 10, art. 14 C. proc. civ, respectiv de C.E.D.O., are şi el dreptul la un proces echitabil, să cunoască în timp util apărările părţii adverse, inclusiv prin comunicarea întâmpinării formulate care trebuie să cuprindă şi eventualele excepţii de ordine privată considerate de pârât a fi incidente.

Înalta Curte reţine că, într-adevăr, cu titlu de regulă generală, art. 208 alin. (2) C. proc. civ. stabileşte că nedepunerea întâmpinării în termenul prevăzut de lege atrage decăderea pârâtului din dreptul de a mai propune probe şi de a mai invoca excepţii, în afara celor de ordine publică, dacă legea nu prevede altfel.

Cu toate acestea, art. 2.513 C. civ. prevede că prescripţia poate fi opusă numai în primă instanţă, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate.

Dispoziţiile legale citate relevă că prescripţia nu poate fi invocată oricând, ci numai în faţa primei instanţe şi numai într-un anumit termen, fiind reglementate două astfel de momente distincte, respectiv, odată cu depunerea întâmpinării sau, dacă excepţia nu a fost invocată prin întâmpinare, până ori cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate.

Nerespectarea termenului atrage sancţiunea decăderii părţii din dreptul de a mai invoca excepţia, iar eventuala invocare dincolo de momentul primului termen de judecată la care părţile sunt legal citate este sancţionată de legiuitor prin respingerea ca tardivă.

Prin urmare, momentul procesual limită până la care poate fi invocată prescripţia extinctivă coincide cu primul termen la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii, dispoziţiile art. 2.513 C. civ. fiind prevederi procedurale derogatorii de la regula de drept comun instituită de art. 208 alin. (2) C. proc. civ., în ce priveşte momentul până la care pot fi invocate excepţiile de ordine privată de către pârât.

Având în vedere aceste considerente şi observând că, în speţă, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune nu a fost invocată de către pârâtă prin întâmpinare, ci prin concluziile scrise depuse la primul termen de judecată, în şedinţa publică din 07.06.2019, Înalta Curte constată că excepţia a fost invocată în termen, în acord cu exigenţele art. 2.513 C. civ,, astfel că ambele instanţe devolutive au dat o rezolvare greşită excepţiei de vreme ce aceasta nu a fost invocată tardiv ci în termenul prevăzut de prevederile derogatorii cuprinse în art. 2513 C. civ.

Interpretarea dată de către instanțele de fond dispozițiilor art. 2513 C. civ. se depărtează de la înţelesul explicit al normei încercând să confere acesteia un alt conţinut decât cel care rezultă din lectura ei. Astfel, potrivit textului de lege, „prescripţia poate fi opusă numai în primă instanţă, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate”.

În logica reglementării, rezultă că intenţia legiuitorului a fost aceea ca problema prescripţiei dreptului la acţiune să poată fi supusă analizei instanţei în faza incipientă a procesului, adică la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, aceasta fiind raţiunea pentru care legiuitorul a instituit, prin intermediul art. 2513 C. civ., obligaţia pârâtului de a invoca prescripţia fie prin întâmpinare (adică chiar în faza preliminară scrisă a procesului), fie cel mai târziu la primul termen de judecată.

Nu există niciun argument în sensul interpretării oferite de instanţele de fond, conform căreia depunerea întâmpinării fără invocarea excepţiei de prescripţie în cuprinsul acesteia ar antrena subit decăderea părţii din dreptul de a mai invoca această excepţie. Argumentul esenţial îl conferă chiar conţinutul normei analizate care stipulează că, în lipsa invocării „prin întâmpinare” (deducţia este logică), prescripţia poate fi totuşi opusă până la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate. Orice altă interpretare restrictivă a textului de lege, în sensul oferit de instanţele de fond, reprezintă consecinţa nesocotirii modului clar şi neîndoielnic în care se exprimă textul, norma şi are ca efect o restrângere nejustificată a sferei de aplicare a acesteia.

În raport de aceste elemente, Înalta Curte conchide în sensul că decizia instanței de apel, care a validat soluția de admitere a excepţiei decăderii pârâtei din dreptul de a invoca excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, apare ca fiind nelegală din perspectiva motivelor de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., întrucât nesocotește norme procedurale imperative și principii care sunt destinate garantării unor drepturi procedurale fundamentale de care trebuie să beneficieze oricare dintre părțile aflate în litigiu (dreptul la un proces echitabil, dreptul la judecarea cauzei în condiții de contradictorialitate, dreptul la apărare), fiind dată, în același timp, cu interpretarea și aplicarea greșită a normei de drept material cuprinse în art. 2.513 C. civ., astfel că se impune a fi casată, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, în vederea analizării excepției prescripției dreptului material la acțiune, excepție invocată în termen și în condiții impuse de lege, adică la primul termen de judecată, prin concluziile scrise depuse 07.06.2019 în fata Tribunalului Bucureşti.

Pe cale de consecință, criticile aduse hotărârii din perspectiva încălcării autorităţii de lucru judecat a încheierii din 02.02.2021, încălcarea dispoziţiilor art. 22 C. proc. civ., invocate în considerarea motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 şi 8 C. proc. civ. şi nici cele întemeiate pe pct. 6 al aceluiaşi text de lege şi prin care se susţine contradictorialitatea dintre considerentele ce au stat la baza soluţiei de respingere a apelului formulat de pârâtă şi cele care au stat la baza respingerii apelului reclamantei, nu vor mai fi analizate, urmând ca instanța de apel, în raport de soluția pe care o va pronunța cu privire la excepția prescripției, să analizeze toate criticile invocate de pârâtă în cererea de apel şi apărările formulate în cauză.

În raport de rațiunile înfățișate, Înalta Curte, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., a admis recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 730/A/14.05.2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă şi a trimis cauza instanţei de apel spre o nouă judecată a apelului declarat de apelanta-pârâtă.

2. Cât priveşte recursul declarat de recurenta-intervenientă C., Înalta Curte constată că acesta este fondat, pentru argumentele ce succed.

Relativ la excepţia nulităţii recursului, invocată din oficiu, se constată că în cuprinsul cererii de recurs se pot identifica susţineri de natură a fi analizate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în condiţiile în care recurenta-intervenientă expune critici privind respingerea ca inadmisibilă a cererii de intervenţie accesorie în sprijinul pârâtei, mai exact greşita apreciere a interesului acesteia în soluţionarea litigiului pendinte.

Având în vedere că recursul acestei părţi vizează nerespectarea normelor de procedură cuprinse în art. 33 C. proc. civ., acesta poate fi examinat din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., astfel că Înalta Curte va respinge excepţia nulităţii, analiza urmând a fi efectuată din perspectiva acestui motiv de casare.

Astfel, prin cererea de intervenţie accesorie formulată în sprijinul pârâtei, în faţa instanţei de apel, întemeiată art. 61, art. 63 şi urm. C. proc. civ., intervenienta a arătat că, în dosarul penal nr. x/D/P/2016, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T. Serviciul Teritorial Ploieşti a pus în mişcare acţiunea penală împotriva sa pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de Legea nr. 241/2005, întrucât ar fi înregistrat în contabilitatea societăţii pârâte, al cărui administrator şi asociat este, un număr de 22 de facturi fiscale ce atestau operaţiuni comerciale fictive de prestări servicii, aparent efectuate de mai multe societăţi, printre care şi societatea reclamantă din cauză.

A mai susţinut că prin rechizitoriul din 13.02.2018 s-a dispus trimiterea sa în judecată, fiind format dosarul nr. x/42/2018, respectiv nr. x/42/2018/a1 având ca obiect măsuri judecător cameră preliminară, iar prin încheierea din 02.02.2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală s-a dispus restituirea cauzei la parchet pentru reluarea urmăririi penale şi refacerea actului de sesizare, cauza penală nefiind soluţionată pe fond.

De asemenea, a învederat că pârâta S.C. B. S.R.L. a fost introdusă în cauza penală în calitate de parte responsabilă civilmente la solicitarea A.N.A.F., inculpata C. fiind ţinută să răspundă în solidar cu societatea pentru relaţiile comerciale ce s-au derulat între S.C. B. S.R.L. şi S.C. A. S.R.L. şi care fac obiectul analizei şi în litigiul pendinte.

Prin urmare, intervenienta a solicitat ca, în raport atât de calitatea acesteia din dosarul penal, cât şi a părţilor, să se constate că deţine un interes de a interveni în soluţionarea cauzei civile.

Curtea de apel a respins cererea de intervenţie accesorie astfel formulată ca inadmisibilă, reţinând că dosarul penal nr. x/D/P/2016 a fost soluţionat prin ordonanţa de clasare, disjungere şi declinare a competenţei din 15.02.2024 emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T. Serviciul Teritorial Ploieşti, că niciuna dintre părţi nu a făcut dovada că au atacat soluţia dispusă, respectiv că intervenienta nu a făcut dovada numărului sub care s-a înregistrat la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti dosarul disjuns, nu a făcut dovada stadiului dosarului penal şi, astfel, nu a făcut dovada că are la acest moment calitate de inculpat în dosarul penal disjuns, pentru a se putea reţine că, în principiu, ar avea un anumit interes şi în soluţionarea dosarului civil.

Criticând aceste reţineri, prin prezentul demers judiciar, recurenta-intervenientă susţine că instanţa s-a aflat într-o gravă eroare de drept atunci când a reţinut că nu ar mai justifica interes, deoarece nu a făcut dovada calităţii de inculpat în partea de dosar disjunsă, cu consecinţa respingerii ca inadmisibilă a cererii de intervenţie accesorie în sprijinul pârâtei, în condiţiile în care ordonanţa atestă că atât aceasta, cât şi reprezentantul reclamantei au calitatea de inculpaţi pentru săvârşirea infracţiunilor de evaziune fiscală şi spălarea banilor, societăţile din litigiu pe cea de parte responsabilă civilmente, faptul că împotriva celor doi inculpaţi nu s-a dispus nicio soluţie de clasare cu privire la infracţiunile de care sunt acuzaţi, respectiv că nici inculpata C. şi nici partea responsabilă civilmente S.C. B. S.R.L. nu puteau formula plângere împotriva soluţiei de clasare întrucât nu privea acuzaţiile aduse inculpatei, acesta fiind şi motivul pentru care ordonanţa nici nu le-a fost comunicată, respectiv că disjungerea şi declinarea cauzei nu schimbă calitatea dobândită în procesul penal.

Înalta Curte, analizând aceste critici, le apreciază ca fiind fondate, întrucât instanţa de apel a statuat în mod greşit cu privire la interesul intervenientei accesorii în soluţionarea cauzei civile şi, astfel, a pronunţat o hotărâre ce contravine art. 33 C. proc. civ.

Potrivit art. 61 alin. (1) și (3) C. proc. civ., oricine are interes poate interveni într-un proces care se judecă între părțile originare, cererea de intervenție voluntară având caracter accesoriu atunci când sprijină numai apărarea uneia dintre părți, ipoteză care se regăsește în cauză.

Este de menţionat că o cerere de intervenţie accesorie, formulată în condiţiile art. 63 C. proc. civ., presupune ca cel care o formulează să aibă un interes propriu în a susţine apărările părţii în favoarea căreia intervine, în limitele procesuale existente în dosarul în care intervine, atunci când hotărârea ce s-ar pronunţa i-ar prejudicia drepturile şi interesele.

În egală măsură, art. 33 C. proc. civ. prevede că interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual, iar conform art. 32 alin. (1) lit. d) din acelaşi cod, printre condițiile de exercitare a acțiunii civile se regăsește și justificarea unui interes.

Din cuprinsul normelor legale enunţate rezultă că şi terţul care intervine în proces trebuie să justifice întotdeauna un interes propriu, indiferent de felul intervenţiei, aceasta fiind o condiţie sine qua non pentru exercitarea oricărei forme concrete de manifestare a acţiunii civile.

Așadar, intervenientul accesoriu trebuie să exhibe un interes propriu, chiar dacă în cadrul procesului în care intervine nu pretinde un drept al său, astfel, el trebuie să urmărească obţinerea unui folos pentru sine, iar nu numai pentru partea a cărei poziţie o susţine.

Se poate aprecia că, susţinând una dintre părţile iniţiale, terţul urmăreşte să preîntâmpine pronunţarea unei hotărâri care ar fi susceptibilă să creeze o situaţie de natură a-i compromite propriile drepturi.

În speţă, Înalta Curte constată că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanţei să dispună obligarea acesteia la plata sumei de 2.001.481.04 lei reprezentând contravaloarea a 22 de facturi fiscale emise în temeiul Contractului cadru de marketing, know-kow and management business din 14.04.2013.

În apel, C., în calitate de administrator şi asociat al societăţii chemate în judecată, a formulat cerere de intervenţie accesorie în favoarea pârâtei prin care a învederat că interesul acesteia de a interveni în cauză derivă din calitatea sa de inculpat în dosarul penal în care este anchetată pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală şi spălarea banilor cu privire la facturile ce fac obiectul disputei, dar şi în raport de calitatea S.C. B. S.R.L. de parte responsabilă civilmente, acestea fiind ţinute să răspundă în solidar în cadrul dosarului penal.

Examinarea actelor dosarului relevă faptul că, prin ordonanţa de clasare, disjungere şi declinare a competenţei din 15.02.2024 emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T. Serviciul Teritorial Ploieşti, împotriva inculpatei C. s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de libertate, cauza fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti sub nr. x/42/2018, iar pe parcursul procedurii de cameră preliminară, la solicitarea părţii civile Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, au fost introduse în cauză ca părţi responsabile civilmente S.C. A. S.R.L. şi S.C. B. S.R.L., respectiv că prin încheierea din 23.08.2023, pronunţată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel Ploieşti, Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie în dosarul nr. x/42/2018/a1 s-a dispus începerea judecăţii.

Această încheiere a fost contestată, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, prin încheierea din 21.11.2023 a desfiinţat în parte încheierea atacată şi a constatat neregularitatea actului de sesizare, iar ulterior, prin încheierea definitivă din 02.02.2024 instanţa supremă a dispus restituirea cauzei ce formează obiectul dosarului penal nr. x/P/D/2016 Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T. Serviciul Teritorial Ploieşti.

După restituirea dosarului penal, la 15.02.2024, organul de cercetare penală a dispus clasarea cauzei cu privire la inculpaţii acuzaţi de săvârşirea infracţiunilor de constituire grup infracţional organizat, iar corelativ acestor soluţii de clasare, cu privire la ceilalţi inculpaţi, printre care şi intervenienta din cauză, C., a dispus disjungerea şi declinarea competenţei în favoarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, competenţa fiind atrasă de calitatea de avocaţi în cadrul Baroului Bucureşti a doi dintre inculpaţii anchetaţi pentru săvârşirea aceloraşi infracţiuni.

De asemenea, se observă că în finalul ordonanţei se menţionează inculpaţii cărora li se va comunica soluţia, fără ca printre aceştia să se regăsească inculpata C. sau partea responsabilă civilmente S.C. B. S.R.L.

Pe aceste considerente, Înalta Curte constată că în mod greşit instanţa devolutivă de control a respins ca inadmisibilă cererea de intervenţie accesorie formulată de C. în sprijinul pârâtei S.C. B. S.R.L., pe simplul considerent că intervenienta nu ar fi indicat numărul de dosar şi nu a făcut dovada stadiului acestuia şi, astfel, să se poată reţine că ar justifica un interes în soluţionarea dosarului civil, câtă vreme din ordonanţa de clasare, disjungere şi declinare din 15.02.2024 rezultă cu puterea evidenţei că, în dosarul penal astfel disjuns, se continuă cercetările cu privire la faptele de evaziune fiscală şi spălarea banilor de care este acuzată intervenienta din cauză, chiar dacă acestea sunt efectuate de către un alt organ de urmărire penală, în cadrul unui nou dosar.

În condiţiile în care, în cauză, cercetările penale dispuse a se continua cu privire la inculpata C. au consecinţe directe asupra temeiniciei pretenţiilor deduse judecăţii, Înalta Curte constată că omisiunea de a verifica stadiul acestor cercetări - premisa ce justifica interesul pretins de intervenientă - conduc la concluzia că deciziei îi lipseşte fundamentul necesar evaluării interesului şi, astfel, impun soluţia de casare şi trimiterea cauzei spre rejudecarea cererii de intervenţie accesorie la aceeaşi instanţă de apel, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În consecinţă, în considerarea tuturor argumentelor expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., a admis recursurile declarate de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. şi de recurenta-intervenientă C., a casat decizia recurată şi a dispus trimiterea cauzei spre o nouă judecată a apelului declarat de apelanta-pârâtă şi a cererii de intervenţie accesorie, în raport de toate argumentele de fapt și de drept invocate de părţi.