Tenant’s lease suspension bid fails; forced shutdown does not excuse rent, appeal dismissed with costs

Stare de urgență. Debitor aflat în imposibilitatea temporară de executare a obligației de plată a chiriei. Imposibilitatea invocării forței majore în raport cu dispozițiile art. X din O.U.G. nr. 29/2020

Cuprins pe materii: Drept comercial. Codul civil. Obligații. Stingerea obligațiilor. Imposibilitatea fortuită de executare

Index alfabetic: Acţiune în constatare

Contract de închiriere

Încetare contract

Cerere reconvenţională

Stare de urgenţă

Forţă majoră

Imposibilitate fortuită de executare

O.U.G. nr. 29/2020, art. X alin. (1), alin. (3)

Decretul nr. 195/2020

Decretul nr. 240/2020

C. civ., art. 1351 alin. (2), art. 1557, art. 1634 alin. (3)

C. proc. civ., art. 483 alin. (3), art. 486 alin. (1)

Legea nr. 346/2004

Din economia prevederilor art. X alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 29/2020 rezultă inexistenţa unei dispoziţii legale care să permită suspendarea efectelor contractului de închiriere în sensul exonerării debitorului, aflat în imposibilitatea temporară de executare a obligației de plată a chiriei, de la executarea acestei obligaţii, în contextul în care legiuitorul, intervenind în raporturile contractuale aflate în derulare pe perioada stării de urgenţă şi ulterior, pe perioada stării de alertă, a prevăzut ca remediu, pentru obligaţiile contractuale ce nu mai puteau fi executate, doar amânarea la plată pentru serviciile de utilităţi, precum şi amânarea la plata chiriei pentru imobilul cu destinaţia de sediu social sau sedii secundare şi nu suspendarea efectelor contractului sau încetarea acestora.

I.C.C.J., Secția a II-a civilă, decizia nr. 2065 din 6 noiembrie 2024

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Iaşi, Secţia civilă la 02.10.2020, sub nr. x/245/2020, reclamanta S.C. A. S.R.L a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând să se constate suspendate efectele contractului de închiriere nr. 25543/30.03.2016, începând cu 13.03.2020 și până la 11.05.2020, să se constate desființat contractul, în temeiul art. 21.1 coroborat cu art. 27 din contract, începând cu 11.05.2020, ca efect al instituirii stării de urgență și ulterior a stării de alertă și să fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

Pe calea întâmpinării, pârâta a invocat excepțiile inadmisibilității acțiunii, a insuficientei timbrări și a necompetenței materiale, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii şi obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

A formulat, totodată, cerere reconvențională, prin care a solicitat să se constate încetarea contractului de închiriere nr. 25543/30.03.2016 prin denunțarea unilaterală a S.C. A. S.R.L., cu obligarea reclamantei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Instanța a unit cu fondul cauzei excepţia inadmisibilității acțiunii şi a respins excepţia insuficientei timbrări și excepţia necompetenței materiale.

Prin sentinţa civilă nr. 4324/15.04.2021, Judecătoria Iaşi, Secţia civilă a respins excepția inadmisibilităţii acțiunii, iar pe fond a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta-pârâtă S.C. A. S.R.L împotriva pârâtei-reclamante S.C. B. S.R.L și a constatat suspendate efectele contractului de închiriere nr. 25543/30.03.2016, începând cu 13.03.2020 și până la 11.05.2020. A respins cel de al doilea capăt de cerere al acțiunii. A respins cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă şi a obligat-o la plata către reclamanta-pârâtă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.350 lei.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel ambele părţi.

Prin decizia civilă nr. 1771/06.07.2022, Tribunalul Iaşi, Secţia I civilă a admis apelurile, a anulat sentinţa, a admis excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Iaşi, a constatat că Tribunalul Iaşi, Secţia I civilă este competent a soluţiona cauza în primă instanţă şi a dispus înaintarea dosarului la Registratură în vederea repartizării aleatorii unui complet de cauze civile nespecializat, dosarul fiind astfel înregistrat sub nr. x/99/2022.

Prin sentinţa civilă nr. 1316/09.06.2023, Tribunalul Iaşi, Secţia I civilă a respins atât cererea principală formulată de reclamanta-pârâtă S.C. A. S.R.L., cât şi cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă S.C. B. S.R.L. A admis în parte cererea pârâtei-reclamante de obligare a reclamantei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată şi a obligat reclamanta-pârâtă să plătească pârâtei-reclamante suma de 6.222 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţei civile menţionate au declarat apel ambele părţi. Reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat desfiinţarea sentinţei şi, în rejudecare, să se dispună admiterea cererii de chemare în judecată şi obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată în fond şi în apel, iar pârâta S.C. B. S.R.L. a solicitat admiterea cererii reconvenționale, menţinerea, ca temeinică şi legală, a soluţiei de respingere a cererii principale, precum şi acordarea cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 118/26.03.2024, Curtea de Apel Iași, Secţia civilă a respins apelurile, a păstrat sentinţa apelată şi a obligat apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L. să achite apelantei-intimate S.C. B. S.R.L. suma de 458 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii civile a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia.

Prin memoriul de recurs, după prezentarea parcursului litigios, criticând raţionamentul instanţelor devolutive, a afirmat că acestea au analizat greşit situaţia de fapt şi au aplicat eronat legislaţia adoptată în perioada pandemiei Covid-19, întrucât atât suspendarea, cât şi rezilierea contractului au fost solicitate în temeiul clauzelor contractuale invocate şi a căror aplicabilitate a devenit posibilă datorită adoptării şi aplicării legislaţiei specifice acelei perioade.

Invocând Decretul nr. 195/16.03.2020 al Preşedintelui României, prin care s-a instituit starea de urgenţă pe întreg teritoriul ţării pe o durată de 30 de zile, având în vedere evoluţia situaţiei epidemiologice internaţionale determinată de răspândirea coronavirusului (Covid-19), Decretul nr. 240/14.04.2020 al Preşedintelui României, de prelungire a stării de urgenţă cu 30 de zile, precum şi Ordonanţele militare nr. 1-8/2020 emise de Ministerul Afacerilor Interne, prin care s-a dispus suspendarea activităţii de servire şi consum a produselor alimentare şi a băuturilor în spaţii destinate acestui scop, realizate în spaţii închise, recurenta a afirmat că a fost obligată să îşi înceteze total activitatea, fiind, astfel, în imposibilitate de a realiza venituri, situaţie notificată intimatei la 13.03.2020, împreună cu solicitarea de suspendare a efectelor contractului până la data la care starea de interzicere a desfăşurării activităţii avea să înceteze.

A învederat că solicitarea a fost respinsă de către intimată, care i-a solicitat să continue activitatea în format „delivery” sau pe terasa restaurantului şi i-a propus o reducere a chiriei, respectiv o amânare la plata cheltuielilor comune, în contextul în care amplasamentul excludea în totalitate organizarea unei activităţi de tipul „delivery” datorită imposibilităţii organizării accesului unei flote de mijloace de transport în zona extrem de limitată ca spaţiu şi în lipsa unui flux tehnologic care să permită desfăşurarea acestui tip de activitate, iar spaţiul destinat terasei nu întrunea niciuna dintre condiţiile stabilite de autorităţi necesare funcţionării.

A susţinut că, în situaţia în care imposibilitatea de executare este absolută şi priveşte o obligaţie contractuală importantă, sub aspectul forţei majore sau a cazului fortuit, art. 1.557 C. civ. prevede soluţia desfiinţării contractului de plin drept.

Potrivit recurentei, de la regula privind sarcina probei, art. X alin. (3) din O.U.G. nr. 29/2020 privind unele măsuri economice şi fiscal-bugetare instituie o excepţie, în sensul că „se prezumă a constitui caz de forţă majoră, în sensul prezentei ordonanţe de urgentă, împrejurarea imprevizibilă, absolut invincibilă și inevitabilă la care se referă art. 1.351 alin. (2) din Codul civil, care rezultă dintr-o acţiune a autorităţilor în aplicarea măsurilor impuse de prevenirea și combaterea pandemiei determinate de infecţia cu coronavirusul Covid-19, care a afectat activitatea întreprinderii mici și mijlocii, afectare atestată prin certificatul de situaţie de urgenţă. Prezumția poate fi răsturnată de partea interesată prin orice mijloc de probă”.

Prin urmare, în cazul obligaţiei imposibil de executat, forţa majoră este prezumată, revenind creditorului sarcina de a răsturna prezumţia dovedind că nu sunt îndeplinite condiţiile forţei majore, deşi s-a obţinut certificat de stare de urgenţă.

A învederat că instanţa de fond, în considerentele sentinţei pronunţate, a reţinut că O.U.G. nr. 29/2020 nu îi permite să invoce forţa majoră, deoarece este debitorul obligaţiei şi că, în orice condiţii, nu putea solicita rezilierea contractului, ci cel mult o amânare la plata obligaţiilor contractuale asumate. Or, în cadrul contractelor de locaţiune, potrivit prevederilor generale în materie de forţă majoră, aceasta nu poate fi invocată în cazul obligaţiilor ce au ca obiect bunuri de gen.

Prin urmare, a susținut că locatarii nu pot invoca forţa majoră, însă, având în vedere că prin art. 2 alin. (1) din Ordonanţa militară nr. 2/2020 s-a dispus suspendarea temporară a activităţilor de comercializare cu amănuntul, a produselor şi serviciilor, în centrele comerciale în care-şi desfăşoară activitatea mai mulţi operatori economici, cu excepţia vânzării produselor alimentare, veterinare sau farmaceutice şi a serviciilor de curăţătorie, locatarii se pot prevala de aceste măsuri ale statului, generate de pandemia Covid-19, pentru a solicita suspendarea contractului, sau, în cazul în care măsurile se prelungesc pe o durată de timp semnificativă, ce afectează întreaga activitate a operatorului economic, chiar încetarea sa.

În continuare, evocând clauzele contractuale cuprinse la art. 21.1 şi art. 27, respectiv art. 1.634 alin. (3) C. civ., a susţinut că, deşi posibilitatea suspendării contractului a fost prevăzută de legislaţia specifică perioadei pandemiei şi agreată şi de părţi prin contractul de închiriere, instanţele i-au negat dreptul de a invoca suspendarea efectelor contractului, pe perioada limitată.

A mai arătat că, anterior solicitării de suspendare a contractului, între părţi s-au purtat negocieri relativ la identificarea unor modalităţi de continuare a raporturilor contractuale, care au eşuat, iar ulterior suspendării, contractul a încetat întrucât reluarea activităţii nu mai era posibilă, astfel că noţiunea de imposibilitate temporară s-a transformat, independent de voinţa părţilor, într-o imposibilitate definitivă, astfel încât aplicarea art. 1.634 C. civ. nu mai poate fi negată.

Prin întâmpinarea formulată, intimata-pârâtă a invocat excepţia nulităţii pentru lipsa semnăturii cererii de recurs, respectiv pentru lipsa motivelor, susţinând că memoriul reia apărările formulate de recurentă în fazele procesuale anterioare, sub forma unor pretinse motive de nelegalitate, iar pe fond a solicitat respingerea recursului, soluţia de respingere a cererii principale de chemare în judecată fiind temeinică şi legală.

În ceea ce priveşte primul petit al cererii, a învederat că este vădit neîntemeiat, în condiţiile în care dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Ordonanţa militară nr. 1/2020, respectiv art. 2 alin. (1) din Ordonanţa militară nr. 2/2020 îi permiteau recurentei să desfăşoare o activitate restrânsă, însă aceasta în mod voluntar a ales să nu dea curs unor astfel de metode, or, într-o atare situaţie nu îi poate imputa acesteia sau legiuitorului pretinsa imposibilitate de obţinere a veniturilor, fiind singura responsabilă de starea de pasivitate şi de neadaptare a afacerii situaţiei de la acel moment, întocmai ca alţi operatori economici din domeniul HoReCa. A mai arătat că art. X din O.U.G. nr. 29/2020 a stabilit că raportul juridic nu se suspendă, ci doar plata chiriei este amânată exclusiv pe perioada stării de urgență. Cu referire la cel de-al doilea petit al cererii, a învederat, de asemenea, că este neîntemeiat, în contextul în care dispozițiile O.U.G. nr. 29/2000 nu prevedeau drept soluție întreruperea sau încetarea raporturilor juridice, ci continuarea acestora în anumite condiții, sens în care ambele părți contractante aveau datoria de a face anumite concesii, precum și faptul că, întrucât contractul nu prevede că rezilierea operează de drept sau că poate fi declarată în mod unilateral de către chiriaș, ar fi trebuit ca recurenta să formuleze o acțiune în reziliere, ce ar fi fost oricum respinsă, de vreme ce intimata nu era în culpă contractuală.

Recurenta-reclamantă nu a exercitat dreptul procesual de a formula răspuns la întâmpinare.

Prin rezoluţia din 01.10.2024 s-a fixat termen la 06.11.2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Excepția nulității recursului a fost respinsă de către Înalta Curte de Casație și Justiție la primul termen de judecată din recurs, soluția asupra acestei excepții precum și considerentele care o sprijină fiind cuprinse în partea introductivă a prezentei decizii.

Analizând recursul formulat de recurenta-reclamantă, în baza motivelor de recurs și a temeiurilor de drept aplicabile, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Prioritar, Înalta Curte constată că, prin cererea de recurs, recurenta a susținut și critici de netemeinicie, care nu vor fi însă analizate, întrucât sunt incompatibile cu fizionomia juridică a recursului.

Este de precizat că nu pot fi deduse cenzurii instanței de recurs chestiunile privind greșita analiză a situației de fapt, pretinsa imposibilitate absolută de desfăşurare a activităţii de către recurentă sau demersurile întreprinse în raport cu intimata, întrucât recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare ce poate fi exercitată în termenul prevăzut de lege și pentru motivele expres și limitativ arătate la art. 488 alin. (1) C. proc. civ., instanței de recurs revenindu-i exercitarea controlului judiciar exclusiv pentru motive de nelegalitate, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Potrivit motivului de nelegalitate prevăzut de pct. 8 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere „când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material”. Acest motiv de recurs presupune că instanţa a cărei hotărâre se atacă a valorificat texte de lege aplicabile speţei, dar le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, sau le-a aplicat greşit.

În opinia recurentei, instanțele devolutive au aplicat eronat actele normative adoptate în perioada pandemiei din anul 2020, determinată de răspândirea coronavirusului (Covid-19), anume Decretele Președintelui României nr. 195/2020 și nr. 240/2020, Ordonanțele militare nr. 1-8/2020, O.U.G. nr. 29/2020, precum şi art. 1.557 şi art. 1.634 alin. (3) C. civ., afirmând că, atât suspendarea cât și rezilierea contractului de închiriere nr. 25543/30.03.2016 s-au solicitat în temeiul clauzelor contractuale cuprinse la art. 21.1 și art. 27, a căror aplicabilitate a devenit posibilă în condițiile adoptării și aplicării legislației specifice acelei perioade.

Examinarea considerentelor deciziei atacate relevă că instanţa devolutivă de control judiciar a examinat susţinerile reclamantei şi a reţinut că, pentru a solicita rezilierea contractului de închiriere în temeiul clauzei contractuale cuprinse la art. 21.1, recurenta - chiriaş, trebuia să invoce şi să dovedească o neexecutare culpabilă din partea intimatei - proprietar, observând însă că, în cauză, nu s-a invocat vreo neexecutare culpabilă din partea intimatei; pe cale de consecinţă, a conchis că instituţia rezilierii şi textul art. 21.1 din contract nu sunt incidente.

Cu privire la forţa majoră, curtea a validat reţinerile instanţei de fond, potrivit cărora o situaţie de forţă majoră sau un caz fortuit ar putea fi, în contextul pandemic, doar temporare, astfel că sancţiunea nu poate fi încetarea contractului, ci, eventual, suspendarea executării obligaţiei (şi nu a contractului) pe un termen rezonabil, iar, în plus, a reţinut că art. 1.557 C. civ., invocat de reclamantă, pentru ipoteza situaţiei temporare stabilite, conferă exclusiv creditorului, şi nu debitorului aflat în imposibilitate temporară de executare, posibilitatea de a alege între suspendarea propriei obligaţii şi desfiinţarea contractului.

Prin memoriul de recurs, recurenta nu combate aceste argumente ale instanţei de apel, ci afirmă doar că, în situaţia în care imposibilitatea de executare este absolută şi priveşte o obligaţie contractuală importantă, sub aspectul forţei majore sau a cazului fortuit, art. 1.557 C. civ. prevede soluţia desfiinţării contractului de plin drept, or partea care face uz de exercitarea recursului, atunci când calea de atac este prevăzută de lege, este ținută să își conformeze conduita procesuală normelor imperative, de ordine publică, circumscrise art. 488 C. proc. civ., în sensul de a arăta modalitatea în care norma legală invocată a fost încălcată, precum şi opinia acesteia cu privire la modalitatea în care trebuia interpretată norma de către instantă.

Înalta Curte notează că, în lipsa unor argumente concrete de natură să combată statuările instanţei devolutive de control judiciar, aceasta nu se poate substitui părţii, în sensul de a completa deductiv argumentaţia, cât timp art. 486 alin. (1) C. proc. civ. impune în sarcina titularului căii de atac a recursului obligaţia formulării unei argumentaţii juridice a nelegalităţii invocate, prin indicarea dispoziţiilor legale pretins încălcate ori greşit aplicate de instanţă şi prin precizarea eventualelor greşeli săvârşite de instanţă în legătură cu dispoziţiile legale menţionate.

Totodată, în acord cu statuările instanţei de apel, Înalta Curte reţine că, în contextul în care, în spetă, recurenta este debitorul aflat în imposibilitatea temporară de executare a obligaţiei de plată a chiriei, iar intimata este creditorul, proprietarul, care şi-a îndeplinit obligaţia de a transmite folosinţa bunului închiriat, recurenta nu are calitatea prevăzută de legiuitor în art. 1.557 alin. (2) C. civ. pentru a putea invoca rezilierea contractului, care are ca premisă neexecutarea obligaţiilor de către cealaltă parte, iar nu de partea care solicită rezilierea.

În plus, din perspectiva dispoziţiilor art. 1557 alin. (1) C. civ., pentru a interveni desfiinţarea de plin drept a contractului, este necesar să intervină o imposibilitate totală şi definitivă de executare a unei obligaţii importante a contractului. Din perspectiva unui contract de locaţiune, dispoziţiile art. 1557 alin. (1) C. civ. ar putea deveni incidente numai dacă ar interveni o imposibilitate totală şi definitivă de folosire a bunului dat în locaţiune sau de executare a unei alte obligaţii esenţiale prevăzute de părţi în contract, datorită unor împrejurări ivite pe parcursul derulării contractului. Dacă obligaţia contractuală, a cărei pretinsă imposibilitate de executare se invocă, constă însă în plata unei sume de bani sau a altor bunuri de gen, debitorul nu va putea invoca imposibilitatea fortuită de executare întrucât se opun în mod expres dispoziţiile art. 1634 alin. (6) C. civ. conform cărora „dacă obligaţia are ca obiect bunuri de gen, debitorul nu poate invoca imposibilitatea fortuită de executare”.

Din această perspectivă, instanţa supremă subliniază că împrejurarea invocată de reclamanta-recurentă drept cauză de forţă majoră - deciziile autorităţilor dispuse prin actele normative sus-menţionate privind interzicerea temporară a desfăşurării unor activităţi economice - poate fi calificată ca o cauză care a condus la o imposibilitate absolută şi obiectivă de executare doar a obligaţiilor asumate în cadrul raporturilor juridice născute în legătură directă cu activităţile economice ce constituie obiectul de activitate al recurentei.

În schimb, toate aceste decizii ale autorităţilor nu au împiedicat obiectiv şi absolut nici folosinţa bunurilor date în locaţiune şi nici plata chiriei pentru această folosinţă, în cadrul raportului juridic de locaţiune încheiat între părţile litigante din prezentul proces. Aceasta a fost de altfel şi raţiunea pentru care legiuitorul a prevăzut o altă soluţie legislativă pentru raporturile juridice născute din acele contracte de locaţiune care nu se circumscriu obiectului principal de activitate al operatorilor economici, ci reprezintă contracte adiacente ce asigură doar desfăşurarea obiectului de activitate, respectiv soluţia renegocierii chiriei şi a amânării obligaţiilor de plată.

În argumentarea acestei concluzii şi analizând în continuare susţinerile privind excepţia instituită de art. X alin. (3) din O.U.G. nr. 29/2020 de la regula privind sarcina probei în cazul forţei majore sau a cazului fortuit, instanţa de recurs reţine caracterul nefondat al acestora.

Articolul X alin. (1) din actul normativ enunţat reglementează că, pe durata stării de urgenţă, întreprinderile mici şi mijlocii, astfel cum sunt definite de Legea nr. 346/2004, care şi-au întrerupt activitatea total sau parţial în baza deciziilor emise de autorităţile publice competente, potrivit legii, pe perioada stării de urgenţă decretate şi care deţin certificatul de situaţie de urgenţă emis de Ministerul Economiei, Energiei şi Mediului de Afaceri, beneficiază de amânarea la plată pentru serviciile de utilităţi - electricitate, gaze naturale, apă, servicii telefonice şi de internet, precum şi de amânarea la plata chiriei pentru imobilul cu destinaţie de sediu social şi de sedii secundare.

Potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, prin derogare de la alte dispoziţii legale, în contractele în derulare, altele decât cele prevăzute la alin. (1), încheiate de întreprinderile mici sau mijlocii prevăzute la alin. (1), poate fi invocată forţa majoră împotriva acestora numai după încercarea, dovedită cu înscrisuri comunicate între părţi prin orice mijloc, inclusiv prin mijloace electronice, de renegociere a contractului, pentru adaptarea clauzelor acestora cu luarea în considerare a condiţiilor excepţionale generate de starea de urgenţă, în timp ce alin. (3) stabileşte că se prezumă a constitui caz de forţă majoră, în sensul prezentei ordonanţe de urgenţă, împrejurarea imprevizibilă, absolut invincibilă şi inevitabilă la care se referă art. 1.351 alin. (2) C. civ., care rezultă dintr-o acţiune a autorităţilor în aplicarea măsurilor impuse de prevenirea şi combaterea pandemiei determinate de infecţia cu coronavirusul Covid-19, care a afectat activitatea întreprinderii mici şi mijlocii, afectare atestată prin certificatul de situaţie de urgenţă. Prezumţia poate fi răsturnată de partea interesată prin orice mijloc de probă.

Interpretarea acestor prevederi conduce Înalta Curte la concluzia inexistenţei unei dispoziţii legale care să permită suspendarea efectelor contractului de închiriere şi să exonereze recurenta de la executarea obligaţiei de plată a chiriei, în contextul în care legiuitorul, intervenind în raporturile contractuale în derulare pe perioada stării de urgenţă şi ulterior, pe perioada stării de alertă, a prevăzut ca remediu pentru obligaţiile contractuale ce nu mai puteau fi executate, doar amânarea la plată pentru serviciile de utilităţi, precum şi amânarea la plata chiriei pentru imobilul cu destinaţia de sediu social sau sedii secundare şi nu suspendarea efectelor contractului sau încetarea acestora.

Certitudinea acestui aspect rezultă din expunerea de motive a O.U.G. nr. 29/2020, unde se prevede că protecţia cea mai bună pentru întregul sistem economic este continuarea producţiei şi a consumului în noile condiţii determinate de situaţia generată de pandemia Covid-19, fiind absolut necesar ca, în contextul modificat substanţial şi sever, măsurile excepţionale pentru situaţiile în care obligaţiile contractuale nu mai pot fi executate să vizeze nu abandonarea raporturilor contractuale, ci renegocierea şi adaptarea la aceste condiţii vitrege, respectiv faptul că sunt imperios necesare măsuri care să protejeze afacerile şi sistemul economic, care să încurajeze solidaritatea mediului de afaceri, loialitatea contractuală şi disponibilitatea de adaptare a raporturilor de afaceri la provocările ridicate de criza sanitară.

Având în vedere că dispoziţiile legale stabilesc că forța majoră poate fi invocată doar în cazul contractelor în derulare, altele decât cele de utilități și locațiune, Înalta Curte, confirmând statuările instanţei devolutive de control judiciar potrivit cărora, în speţă, fiind vorba despre un tip de contract reglementat de alin. (1) al art. X din O.U.G. nr. 29/2020, nu sunt incidente prevederile alin. (2), impune concluzia că recurenta nu poate invoca forţa majoră, întrucât o astfel de abordare ar fi în contradicţie cu actul normativ enunţat.

Relativ la argumentele prin care se susţine că, deşi în cazul contractelor de locaţiune, locatarii nu pot invoca forţa majoră, aceştia s-ar putea prevala de măsurile instituite de stat prin art. 2 alin. (1) din Ordonanţa militară nr. 2/2020 pentru a solicita suspendarea contractului, sau, în cazul în care măsurile se prelungesc pe o durată de timp semnificativă, ce îi afectează întreaga activitate, chiar încetarea sa, Înalta Curte reţine, de asemenea, caracterul nefondat al acestora.

Potrivit textului de lege menţionat, se suspendă temporar activităţile de comercializare cu amănuntul a produselor şi serviciilor în centrele comerciale în care îşi desfăşoară activitatea mai mulţi operatori economici, cu excepţia vânzării produselor alimentare, veterinare sau farmaceutice şi a serviciilor de curăţătorie.

Recurenta nu se poate prevala de aceste dispoziții şi, astfel, solicita suspendarea sau încetarea contractului de închiriere, având în vedere că legiuitorul permite suspendarea temporară a acelor activităţi de comercializare expres menţionate şi nu a contractelor de locaţiune/închiriere încheiate de operatorii economici cu proprietarii centrelor comerciale ce deţin spaţiile în care aceştia îşi desfăşoară activitatea.

În egală măsură, Înalta Curte reaminteşte şi în acest context, contrar afirmațiilor recurentei, că nici actele normative adoptate în perioada pandemiei determinată de infecţia cu coronavirusul Covid-19 şi nici contractul de închiriere încheiat între părţi nu prevăd posibilitatea suspendării efectelor contractului, respectiv faptul că nici forța majoră, nici cazul fortuit nu pot fi invocate relativ la obligația de predare a unor bunuri de gen, precum plata chiriei, întrucât în situaţia acestor bunuri, legiuitorul a prevăzut, la alin. (6) al art. 1.634 C. civ., că imposibilitatea de executare nu este incidentă, deoarece bunurile sunt fungibile şi pot fi înlocuite unele cu altele.

Mai notează Înalta Curte că, prin actele normative adoptate în perioada pandemiei din anul 2020, intenţia legiuitorului nu a fost aceea de a permite părţii aflate în situaţia în care nu-şi mai poate executa obligaţiile să se retragă din raporturile contractuale şi să solicite suspendarea sau încetarea contractelor, ci renegocierea şi adaptarea acestora la situaţia gravă generată de pandemie. Or, prin demersul procesual, astfel cum judicios au constatat instanţele devolutive, recurenta urmăreşte să se retragă din raporturile contractuale invocând o imposibilitate absolută de desfăşurare a activităţii dintr-o cauză independentă de voinţa acesteia, ce ar fi fost generată de adoptarea unor acte normative prin care i-ar fi fost interzisă desfăşurarea activităţii şi astfel s-ar fi aflat în imposibilitatea de a obţine venituri din spaţiul pe care l-a închiriat, or acest aspect, astfel cum s-a arătat, nu este permis nici de prevederile legale invocate, dar nici de contractul încheiat între părţi.

Reţinând că niciunul din argumentele critice expuse prin memoriul de recurs nu sunt în măsură să dovedească nelegalitatea deciziei recurate, în considerarea celor evocate, Înalta Curte constată că instanţa devolutivă de control judiciar a interpretat şi aplicat corect normele de drept material invocate, astfel că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este întemeiat.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., a respins ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 118/26.03.2024, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, Secţia civilă.

Referitor la cererea intimatei-pârâte S.C. B. S.R.L. privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 452 C. proc. civ., „partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei”, iar art. 453 din acelaşi cod, „partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată”.

Prin raportare la aceste texte de lege, aplicabile şi în recurs în temeiul art. 494 C.proc.civ., Înalta Curte constată că intimata-pârâtă a depus la dosarul cauzei dovezi privind cheltuielile de judecată reprezentând onorariu avocat în cuantum de 4.010,45 lei, respectiv factura Seria SSA nr. 194/04.09.2024 emisă de S.P.A.R.L. C. şi Asociaţii şi extrasul de cont emis la 01.10.2024 de D. ce atestă încasarea onorariului de avocat la 10.09.2024.

În consecinţă, constatând că recurenta este cea căreia i-a fost respinsă calea extraordinară de atac a recursului şi în raport de solicitarea intimatei privind acordarea cheltuielilor de judecată, aferentă acestei etape procesuale, urmează să fie admisă cererea accesorie, în sensul obligării recurentei la plata sumei de 4.010,45 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.