Retrocession claim for Jewish community real estate: sufficiency of ownership and abusive takeover proof under OUG 83/1999

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 21 februarie 2022, pe rolul Curţii de Apel Suceava – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta Fundaţia A, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România („Comisia Specială de Retrocedare”), a formulat contestaţie împotriva deciziei nr. 1379/25.11.2021 emisă de pârâtă şi a solicitat admiterea contestaţiei, anularea deciziei contestate şi, constatând calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 83/1999, să se dispună: (i) în principal, obligarea pârâtei la emiterea unei noi decizii prin care să dispună restituirea în natură către reclamantă a imobilului situat în str. (...) nr. (...), mun. Dorohoi, jud. Botoşani, fosta proprietate comunitară evreiască preluată abuziv de către statul român; (ii) în subsidiar, în măsura în care nu se poate dispune restituirea în natură, obligarea pârâtei la emiterea unei noi decizii prin care să-i fie acordate reclamantei măsuri compensatorii pentru imobil. (iii) obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamantă în legătură cu soluţionarea prezentei cauze.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 68 din 8 mai 2023, Curtea de Apel Suceava – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele: (i) a admis în parte în parte cererea de chemare în judecată, formulată de reclamanta Fundaţia A, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România; (ii) a anulat în parte decizia nr. 1379/25.11.2021, emisă de pârâtă; (iii) a obligat pârâta să emită o nouă decizie prin care să propună acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, în condiţiile stabilite prin legea specială, pentru suprafaţa de teren preluată abuziv, situată în str. (...) mun. Dorohoi jud. Botoşani, aferentă Sinagogii B; (iv) a obligat pârâta la plata sumei de 7275 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 68 din 8 mai 2023, pronunţată de Curtea de Apel Suceava – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, pârâta Comisia Specială de Retrocedare a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

În motivarea recursului, pârâta susţine că prima instanţă a interpretat eronat prevederile art. 1 alin. (1) şi (4) din O.U.G. nr. 83/1999.

Arată că, prin adresa nr. 302/M/28.04.2015, Secretariatul tehnic al Comisiei speciale de retrocedare a solicitat Fundaţiei A, în vederea soluţionării cererii de retrocedare, să transmită documente care să ateste, în esenţă, calitatea de persoană îndreptăţită şi dreptul de proprietate asupra imobilului, la momentul preluării abuzive, aducându-se la cunoştinţa intimatei-reclamante şi prevederile art. 32 din Legea nr. 165/2013, potrivit cărora s-a instituit, în procedura administrativă, un termen de decădere de 120 de zile în care persoanele care se consideră îndreptăţite pot completa cu înscrisuri dosarele depuse la entităţile prevăzute de lege, termen care poate fi prelungit cu încă 60 de zile şi care curge de la data la care persoanei i se solicită în scris documentele necesare soluţionării cererii sale.

Prin adresele nr. F 830/19.05.2015 şi nr. F 1432/24.08.2015, Fundaţia A a transmis Comisiei mai multe înscrisuri, însă, din analizarea acestora nu a rezultat dovada dreptului de proprietate asupra imobilului solicitat. Totodată, prin adresa nr. F 1432/24.08.2015, Fundaţia A a solicitat prelungirea termenului de completare a dosarului cu 60 de zile.

În acest context, susţine recurenta-pârâtă că, analizând înscrisurile depuse la dosar, a constatat că solicitanta nu a depus acte din a căror coroborare să rezulte dovada dreptului de proprietate asupra imobilului solicitat şi nici acte din a căror coroborare să rezulte că imobilul solicitat a fost preluat abuziv de către Statul Român, în perioada de referinţă a legii.

Susţine recurenta-pârâtă, contrar celor reţinute de instanţa de fond, că expertiza efectuată în cauză nu este relevantă, nefăcând dovada dreptului de proprietate şi nici a preluării abuzive a imobilului. Totodată, la dosarul administrativ nu a fost depusă situaţia juridică, Primăria municipiului Dorohoi comunicând, prin adresa nr. 13219/15.07.2015, că nu există informaţii privind imobilul în litigiu.

Consideră că obligaţia de depunere a actelor doveditoare, prevăzută de art. 3 şi art. 6 alin. (4) din O.U.G. nr. 83/1999, coroborat cu pct. 8 din Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 83/1999, nu a fost îndeplinită de intimata-reclamantă, aceasta nefăcând dovada că imobilul se afla în proprietate sa la data pretinsei preluări abuzive. Comisia Specială de Retrocedare a întreprins demersurile necesare pentru completarea dosarului administrativ cu datele necesare soluţionării cererii, în vederea clarificării calităţii de persoană îndreptăţită la retrocedare, dar dovada dreptului de proprietate nu s-a făcut nici în procedura administrativă şi nici în procedura judiciară.

Printr-un alt rând de critici, recurenta-pârâtă contestă soluţia de obligare la plata cheltuielilor de judecată, apreciind că nu i se poate imputa vreo culpă în modalitatea de instrumentare a dosarului administrativ şi de emitere a deciziei contestate, raportat la înscrisurile depuse de solicitantă. Totodată, contestă cuantumul cheltuielilor de judecată din perspectiva caracterului apreciat a fi neproporţional cu randamentul cererii de chemare în judecată.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată în dosarul instanţei de recurs, intimata-reclamantă Fundaţia A a invocat excepţia nulităţii recursului pentru nemotivare şi excepţia inadmisibilităţii recursului declarat împotriva soluţiei referitoare la cheltuielile de judecată, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Alte aspecte procesuale

La termenul de judecată din 24 aprilie 2024, intimata-reclamantă Fundaţia A a precizat că excepţia inadmisibilităţii recursului declarat împotriva soluţiei referitoare la cheltuielile de judecată reprezintă o apărare care vizează inadmisibilitatea criticilor care privesc soluția dată asupra cheltuielilor de judecată, raportat la motivul de casare pe care se sprijină calea de atac.

În privinţa excepţiei nulităţii recursului pentru nemotivare, Înalta Curte a respins această excepţia ca nefondată, pentru motivele cuprinse în practicaua prezentei decizii.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare este nefondat, pentru următoarele considerente:

Instanţa de control judiciar constată că motivele de nelegalitate formulate de recurenta-pârâtă reiterează majoritar apărările din fond, susţinând, subsumat cazului de casare / nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., o greşită aplicare şi interpretare a prevederilor art. 1 alin. (1) şi (4) din O.U.G. nr. 83/1999, raportat la lipsa oricăror dovezi privind încadrarea intimatei-reclamante în categoria persoanelor îndreptăţite la retrocedare. În esenţă, se susţine nedepunerea, în procedura administrativă sau judiciară, a unor înscrisuri care să confirme că la data preluării pretins abuzive dreptul de proprietate asupra imobilului ce face obiectul legii speciale de restituire se afla în patrimoniul Fundaţiei A, sens în care decizia nr. 1379/25.11.2021 este legal emisă, contrar susţinerilor reclamantei, greşit valorificate de instanţa de fond.

Or, sunt nefondate criticile recurentei-pârâte Comisia Specială de Retrocedare, acestea nefiind apte să conducă la reformarea sentinţei atacate. Recurenta-pârâtă a făcut o greşită apreciere a valorii probatorii a înscrisurilor depuse de intimata-reclamantă Fundaţia A în procedura administrativă, în dovedirea atât a dreptului de proprietate asupra imobilului solicitat la retrocedare, cât şi a preluării abuzive a acestuia în proprietatea Statului Român, astfel că soluţia primei instanţe de anulare în parte a acestui act administrativ şi de obligare a autorităţii la emiterea unei noi decizii de stabilire a măsurilor reparatorii prin echivalent pentru suprafaţa de teren preluată abuziv este dispusă în limitele şi cu respectarea prevederilor O.U.G. nr. 83/1999 şi a H.G. nr. 1093/2005.

Astfel, intimata-reclamantă Fundaţia A (căreia Federaţia C i-a transmis în patrimoniu drepturile referitoare la formularea cererilor de retrocedare a bunurilor imobile comunitare evreieşti ce au fost confiscate, naţionalizate sau trecute în patrimoniul statului în perioada 1945-1989) a depus înscrisuri în susţinerea cererii de retrocedare, respectiv evidențe cuprinse în registre publice, procese-verbale de inventariere, roluri fiscale, evidențe imobiliare, adrese emise de către autorități publice, din care rezultă că imobilul teren, situat în mun. Dorohoi, str. (...) nr. (...), jud. Botoşani, s-a aflat în patrimoniul comunității evreiești. Sunt avute în vedere, în acest sens, înscrisurile aflate la filele 9-54 din dosarul instanţei de fond, care nu sunt menţionate însă în cuprinsul deciziei nr. 1379/25.11.2021 (filele 57-58 dosar fond), împrejurarea care confirmă că recurenta-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare, la momentul soluţionării cererii de restituire, nu le-a avut în vedere sau, dacă le-a analizat, nu a arătat motivele pentru care nu recunoaşte valoarea lor probatorie în referire la dreptul de proprietate al comunităţii evreieşti asupra imobilului teren litigios.

În recurs, Comisia de Retrocedare a reiterat argumentul nedepunerii la dosarul administrativ a situaţiei juridice emise de Primăria municipiului Dorohoi, instituţie care a comunicat că nu deţine o astfel de evidenţă cu privire la imobilul litigios, fără a preciza recurenta-pârâtă de ce lipsa unui astfel de înscris ar avea o relevanţă decisivă în analiza existenţei dreptului de proprietate al intimatei-reclamante, în contextul în care aceasta din urmă a depus în dosarul administrativ o documentaţie amplă, care confirma existența dreptului pretins.

Dispoziţiile O.U.G. nr. 83/1999 şi ale H.G. nr. 1093/2005 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/1999 nu restricţionează solicitanţii cu privire la mijloacele probatorii de dovedire a dreptului de proprietate, ci prevăd posibilitatea administrării unei multitudini de dovezi, respectiv înscrisuri, martori şi expertize tehnice.

În acest din urmă sens, potrivit pct. 10 din normele metodologice, prin sintagma „actele doveditoare”, prevăzută la art. 1 alin. (4) teza finală din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/1999, republicată, se înţelege „a) orice înscrisuri care atestă dreptul de proprietate al solicitantului asupra imobilului la data preluării abuzive (act de vânzare-cumpărare, tranzacţie, donaţie, extras de carte funciară, act sub semnătură privată şi altele asemenea); b) orice acte juridice sau declaraţii care permit încadrarea preluării ca fiind abuzivă, cu titlu sau fără titlu; c) orice acte care întemeiază prezumţia existenţei dreptului de proprietate al solicitantului asupra imobilului la data preluării abuzive (extrasul de carte funciară, istoricul de rol fiscal, procesul-verbal întocmit cu ocazia preluării, orice act emanând de la o autoritate din perioada de referinţă, care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparţinea solicitantului, iar pentru mediul rural - extrasul de pe registrul agricol, începuturi de dovadă scrisă, declaraţii de martori autentificate); d) acte care permit recunoaşterea calităţii de beneficiar al retrocedării: actul de înfiinţare, statutul de funcţionare şi organizare al entităţii solicitante, dovada că entitatea solicitantă a retrocedării este continuatoarea persoanei juridice titulare de la care s-au preluat bunurile de către stat şi altele asemenea. Are forţă probantă numai originalul sau copia legalizată a hotărârii judecătoreşti prin care se recunoaşte continuitatea entităţii juridice de drept privat care se pretinde succesoarea fostului titular al dreptului de proprietate. Competenţa în acest sens aparţine instanţei judecătoreşti care a autorizat funcţionarea entităţii solicitante, în condiţiile art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001, republicată; e) expertize judiciare sau extrajudiciare de care solicitantul înţelege să se prevaleze în susţinerea cererii sale; f) orice acte sau înscrisuri pe care solicitantul înţelege să le folosească în dovedirea cererii sale.”.

Prin urmare, lipsa situaţiei juridice emise de primăria locală nu poate avea semnificaţia pe care o pretinde recurenta-pârâtă, a infirmării cu caracter absolut a existenţei dreptului de proprietate în patrimoniul comunităţii evereieşti.

Cât priveşte valoarea probatorie a expertizei administrate în cauză, contestată de recurenta-pârâtă, Înalta Curte reţine că raportul expertului cadastral a fost întocmit în vederea identificării terenului în litigiu şi a situaţiei sale actuale, respectiv dacă este sau nu ocupat de clădiri sau alte amenajări de utilitate publică, dacă există sau nu o suprafaţă de teren rămasă liberă şi să precizeze dacă se poate stabili data demolării clădirii; totodată, s-a solicitat expertului să precizeze dacă poate fi identificată o dată a preluării abuzive a imobilului. Aşadar, obiectivele expertizei nu au vizat stabilirea existenţei dreptului de proprietate al intimatei-reclamante asupra imobilului, analiză care cade în sarcina instanţei de judecată în raport de probele administrate la dosarul cauzei, iar nu a expertului tehnic, acesta fiind chemat să determine doar situaţia de fapt actuală a imobilului.

Referitor la dovada preluării abuzive a imobilului teren, instanţa de fond a reţinut că atâta vreme cât reclamanta a făcut dovada faptului că, în intervalul 1952-1968, acesta s-a aflat în proprietatea sa, iar în anii 1988-1989 a fost edificat pe terenul litigios un bloc de locuințe, rezultă că terenul a fost preluat fără titlu valabil și fără temei legal, iar împrejurarea că autoritățile administrative ale statului au construit pe terenul litigios un bloc constituie o prezumție relativă de preluare abuzivă. Or, în recurs pârâta-recurentă nu a dezvoltat nicio critică referitoare la aceste considerente, iar menţiunile cu caracter general referitoare la nedovedirea preluării abuzive nu au fost urmate de expunerea unui raţionament logico-juridic fundamentat care să combată argumentele instanţei de fond. În fapt, motivele din memoriul de recurs s-au concentrat pe problema pretinsei nedovediri a existenţei dreptului de proprietate în patrimoniul comunităţii evreieşti, fără a fi fost antamat și cel de-al doilea motiv al respingerii cererii de retrocedare de către autoritatea publică prin decizia atacată, anume nedovedirea preluării abuzive.

Înalta Curte mai subliniază că, potrivit art. 20 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 554/2004, nu rezultă că legiuitorul ar fi înţeles să deroge în materia contenciosului administrativ de la caracterul recursului de cale extraordinară de atac, limitată doar la un control de legalitate a hotărârii judecătoreşti pronunţate de instanţa ierarhic inferioară, ci reglementează unele norme speciale cu privire la calea de atac specifică materiei, termenul de exercitare al acesteia şi soluţiile în caz de admitere a recursului. În consecinţă, dreptul procesual comun al art. 483, art. 486 şi art. 488 C. proc. civ. este aplicabil şi în cazul recursului specific procedurii de contencios administrativ, astfel că partea recurentă nu este îndreptăţită şi la un control judiciar de temeinicie, adică sub aspectul situaţiei de fapt stabilite de prima instanţă, ci doar de legalitate.

De altfel, în jurisprudenţa sa, prin decizia nr. 747/2014, Curtea Constituţională a României a respins o excepție de neconstituționalitate în legătură cu acest aspect, arătând că „în lumina noului Cod de procedură civilă, recursul în materia contenciosului administrativ este esențialmente diferit de recursul exercitat în această materie în vechea reglementare, care permitea, de principiu, examinarea cauzei sub toate aspectele pe calea recursului”.

Așadar, ab initio, este inadmisibilă orice critică formulată în recurs de partea recurentă prin care se contestă situaţia de fapt stabilită de prima instanţă, inclusiv prin analiza probelor administrate, adică un control de temeinicie solicitat de recurentă în calea de atac, date fiind considerentele dezvoltate în precedent.

Altfel spus, modul în care judecătorul fondului evaluează probele administrate în cursul judecății de primă instanță în vederea stabilirii situației de fapt, inclusiv referitor la conținutul concret al înscrisurilor și al raportului de expertiză, respectiv consecințele deduse din corelarea acestora excedează controlului de legalitate permis în calea de atac extraordinară a recursului şi priveşte temeinicia hotărârii respective.

Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă nu a prezentat critici fondate de nelegalitate a sentinţei primei instanţe, respectiv nu a demonstrat incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din perspectiva aplicării greşite a normelor de drept substanţial. Instanţa de fond a făcut o corectă aplicare şi interpretare a prevederilor O.U.G. nr. 83/1999 şi H.G. nr. 1093/2005, raportat la conţinutul actului administrativ atacat şi la materialul probator administrat în cauză, soluţia dispusă urmând a fi menţinută, consecutiv respingerii recursului declarat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare.

În ceea ce priveşte criticile vizând cheltuielile de judecată, acestea vor fi de asemenea respinse, având în vedere că, potrivit art. 453 C. proc. civ., partea care a pierdut procesul va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată cerute de partea care a câştigat, iar în cauză pârâta Comisia Specială de Retrocedare are poziţia procesuală a părţii care a pierdut procesul, întrucât acţiunea reclamantei a fost admisă în parte, iar actul administrativ emis de autoritate a fost anulat în consecinţă.

Nu se poate susţine lipsa oricărei culpe a autorităţii pârâte, astfel cum pretinde aceasta în recurs, în sensul că actele din dosarul administrativ nu făceau dovada îndreptăţirii reclamantei la retrocedarea imobilului, câtă vreme această susţinere a fost infirmată de instanţa de fond, care a reţinut în sens contrar, anume că înscrisurile prezentate făceau dovada atât a dreptului de proprietate, cât şi a preluării abuzive a imobilului, condiţii esenţiale pentru admiterea cererii de retrocedare. Concluzia instanţei de fond a fost menţinută de instanţa de recurs, astfel încât culpa procesuală a pârâtei este evidentă, aceasta emiţând un act administrativ nelegal – decizia nr. 1379/25.11.2021, care a generat litigiul de faţă şi a impus efectuarea unor cheltuieli de către reclamantă, a căror rambursare revine în sarcina pârâtei.

Referitor la invocarea de către recurenta-pârâtă a necesităţii diminuării cheltuielilor de judecată proporţional cu randamentul acţiunii, Înalta Curte constată că nu sunt întemeiate susţinerile intimatei-reclamante Fundaţia A cu privire la inadmisibilitatea acestei critici în recurs. Argumentaţia intimatei-reclamante s-a sprijinit pe soluţia şi considerentele deciziei nr. 3/2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii, prin care s-a stabilit că „În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.”. În motivarea soluţiei astfel dispuse, Înalta Curte a reţinut că „proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților cu complexitatea şi valoarea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate”.

Înalta Curte subliniază că problema de drept analizată prin decizia interpretativă invocată de intimata-reclamantă priveşte o altă chestiune decât cea invocată în recurs de recurenta-pârâtă, tranşând aspectul referitor la proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentate de onorariul avocaţial, care poate fi diminuat în condiţiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., iar nu cel vizând diminuarea cheltuielilor de judecată proporţional cu admiterea în parte a cererii, care se dispune conform art. 453 alin. (2) C. proc. civ., astfel că dezlegările instanţei supreme din cuprinsul deciziei nr. 3/2020 nu sunt aplicabile în situaţia de faţă.

Înalta Curte constată că această critica formulată de recurenta-pârâtă cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată este nefondată, atât timp cât instanţa de fond a procedat la reducerea acestora la jumătate, conform art. 453 alin. (2) C. proc. civ., respectiv de la 14.550 lei la 7.275 lei, reţinând că cererea a fost admisă numai în parte, doar în ceea ce priveşte terenul, iar nu şi clădirea. Aşadar, instanţa de fond a procedat la stabilirea cheltuielilor de judecată proporţional cu randamentul cererii de chemare în judecată, astfel încât recursul declarat de pârâtă este nefondat şi sub acest aspect.

În consecinţă, nefiind incident cazul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 şi art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare, ca nefondat.

În temeiul art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare la plata către intimata-reclamantă Fundaţia A a cheltuielilor de judecată în sumă de 6.593,75 lei, reprezentând onorariu avocaţial achitat în recurs, conform facturii DRG_231329/06.07.2023 şi extrasului de cont emis de Banca D la 14.07.2023 (filele 40-41 dosar recurs).

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E :

Respinge recursul declarat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare împotriva sentinţei civile nr. 68 din 8 mai 2023, pronunţată de Curtea de Apel Suceava – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare la plata către intimata-reclamantă Fundaţia A a cheltuielilor de judecată în sumă de 6.593,75 lei, reprezentând onorariu avocaţial achitat în recurs.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 24 aprilie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.