Enforcement of Final Judgment and Delictual Liability for Unreasonable Delay in Land Restitution

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea sub nr. x/91/2021, reclamanții A și B au chemat în judecată pârâtele Agenția Domeniilor Statului, Comisia Locală Milcovul pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, Comisia Județeană Vrancea pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor și Stațiunea de Cercetare și Dezvoltare pentru Viticultură și Vinificație Odobești, solicitând obligarea pârâtelor să plătească despăgubirile reprezentând contravaloarea prejudiciului produs în perioada 1 ianuarie 2005-31 decembrie 2020 prin neexecutarea obligației stabilite prin Decizia civilă nr. 20/5.02.2004, pronunțată de Tribunalul Vrancea în dosarul nr. x/c/2003. Reclamanții au estimat cuantumul despăgubirilor la suma de 240.000 lei.

2.Hotărârea pronunțată în primă instanță

Prin sentința civilă nr. 268 din data de 21 iulie 2022 a Tribunalului Vrancea – Secția I civilă s-a respins cererea față de pârâții Stațiunea de Cercetare și Dezvoltare pentru Viticultură și Vinificație Odobești și Academia de Științe Agricole și Silvice „Gheorghe Ionescu-Sisești” ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă. S-au respins ca neîntemeiate excepțiile lipsei calității procesuale pasive a Comisiilor locală Milcovul și județeană Vrancea pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor. S-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 1.01.2005-26.04.2017 și, drept urmare, s-a respins cererea ca fiind prescris dreptul material la acțiune cu referire la acest interval. S-a admis în parte cererea formulată de reclamanții A și B, în contradictoriu cu pârâtele Agenția Domeniilor Statului, Comisia locala pentru stabilirea dreptului de proprietate privata asupra terenurilor de pe lângă Primăria Milcovul, Comisia județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privata asupra terenurilor de pe lângă Instituția Prefectului județului Vrancea, având ca obiect pretenții. Au fost obligate pârâtele la plata către reclamanți a sumei de 751.000 lei, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru suprafața de 50 ha viță-de-vie, pentru perioada 26.04.2017-26.04.2020 si la plata sumei de 1000 lei, reprezentând parte din onorariul de expert și 1.300 lei, reprezentând parte din onorariul de avocat, în total 2300 lei.

3.Hotărârea pronunțată în apel

Prin decizia civilă nr. 15A din data de 01 februarie 2023, Curtea de Apel Galați – Secția I civilă a respins ca nefondat, apelul declarat de apelanta – pârâtă Administrația Domeniilor Statului împotriva sentinței civile nr. 268/21.07.2022, pronunțate de Tribunalul Vrancea în dosarul nr. x/91/2021. A admis apelul declarat de apelanta-pârâtă Comisia Locală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor de pe lângă Primăria Milcovul împotriva sentinței civile nr. 268/21.07.2022, pronunțate de Tribunalul Vrancea în dosarul nr. x/91/2021.

A admis apelul declarat de apelanta-pârâtă Comisia Județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor de pe lângă Instituția Prefectului Județului Vrancea împotriva sentinței civile nr. 268/21.07.2022, pronunțate de Tribunalul Vrancea în dosarul nr. x/91/2021. A admis apelul declarat de apelantul-reclamant B împotriva sentinței civile nr. 268/21.07.2022, pronunțate de Tribunalul Vrancea în dosarul nr. x/91/2021. A schimbat, în parte, sentința civilă nr. 268/21.07.2022 pronunțată de Tribunalul Vrancea în dosarul nr. x/91/2021 și în consecință a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanții A și B în contradictoriu cu pârâta Comisia Locală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor de pe lângă Primăria Milcovul.

A respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanții A și B în contradictoriu cu pârâta Comisia Județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor de pe lângă Instituția Prefectului Județului Vrancea. A admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanții A și B în contradictoriu cu pârâta Administrația Domeniilor Statului. A obligat pe pârâta Administrația Domeniilor Statului la plata către reclamanții A și B a sumei de 751 000 lei, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru suprafața de 50 ha teren, categoria de folosință vie, pentru perioada 26.04.2017 – 26.04.2020.

A dispus obligarea pârâtei Administrația Domeniilor Statului la plata către reclamanți a sumei de 5000 lei din care 1000 lei, reprezintă o parte din onorariul de expert și 4000 lei reprezintă o parte din onorariul de avocat. A dispus înlăturarea, din cuprinsul sentinței civile nr. 268/21.07.2022, pronunțate de Tribunalul Vrancea în dosarul nr. x/91/2021, a considerentelor ce se regăsesc la pagina 8 paragraful 11 cu următorul conținut: „Titlul executoriu nefiind în sensul recunoașterii dreptului cu privire la un teren anume, solicitarea reclamanților de a li se atribui un astfel de amplasament este în mod vădit neconcordantă cu acesta”.

A dispus înlăturarea, din cuprinsul sentinței civile nr. 268/21.07.2022, pronunțate de Tribunalul Vrancea în dosarul nr. x/91/2021, a considerentelor ce se regăsesc la pagina 9 paragraful 7 cu următorul conținut: „Deși terenul solicitat de reclamanți nu putea fi atribuit, fapt stabilit de o hotărâre judecătorească definitivă, totuși hotărârea nu a fost executată situație în care fapta pârâților este una de natură a aduce prejudicii reclamanților” pe care le înlocuiește cu următoarele considerente: „Hotărârea judecătorească pronunțată în favoarea reclamanților, respectiv decizia civilă nr. 20/05.02.2004, pronunțată de Tribunalul Vrancea în dosarul nr. 1011/c/2003, nu a fost executată situație în care fapta pârâților este una de natură a aduce prejudicii reclamanților”.

A înlăturat orice dispoziții contrare prezentei decizii. A menținut celelalte dispoziții din cuprinsul sentinței contestate. Față de dispozițiile art. 478 alin. (5) C. proc. civ. a obligat pe pârâta Administrația Domeniilor Statului către reclamantul B la plata despăgubirilor constând în actualizarea cu rata inflației a sumei datorate și a dobânzii legale aferente aceleiași sume începând cu data de 21.07.2022 și până la data achitării efective. A obligat pe apelantul-reclamant B la plata către apelanta-pârâtă Comisia Locală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor de pe lângă Primăria Milcovul a sumei de 4500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

În temeiul art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013, a obligat pe apelantul-reclamant B la plata taxei judiciare de timbru, în cuantum de 40 586,5 lei, aferentă cererii de chemare în judecată așa cum a fost modificată.

4.Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei nr. 15A din 01 februarie 2023 a Curții de Apel Galați - Secția I civilă a declarat recurs recurenta-pârâtă Agenția Domeniilor Statului București, invocând drept motive de casare dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. și susținând că instanța a încălcat si a aplicat greșit normele de drept material incidente, iar hotărârea cuprinde deopotrivă motive contradictorii.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct.6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că, deși în considerentele reținute la pronunțarea hotărârii (respectiv la pag. 43 primul paragraf), instanța de apel a reținut obligativitatea respectării în cauza pendinte a hotărârilor pronunțate de CEDO, indicând-o pe cea avută în vedere de Curtea Europeană la condamnarea Statului Român în cauza Brătulescu vs. România, totuși a preluat doar o parte din statuările Curții, ignorându-le pe celelalte.

Astfel, instanța de apel, la pronunțarea hotărârii se raportează doar la termenul care s-a scurs între data pronunțării primei hotărârii judecătorești și data introducerii acțiunii pendinte pentru neexecutarea acesteia, ignorând cele statuate de Curtea Europeană cu privire la faptul că singura autoritate în materie, competentă a identifica terenurile libere și a efectua oferte, este Comisia Locală: „Curtea reținând că autoritățile locale (comisia locală) puteau iniția executarea hotărârii mult mai devreme, din moment ce nu prevedea terenul ce urma a fi acordat reclamantului și reprezenta singura autoritate în materie, competentă a identifica terenurile libere și a efectua oferte. Or, termenul extrem de lung este imputabil autorităților locale și dovedește ineficiența mecanismului intern de reconstituire a dreptului de proprietate".

În aceste condiții, considerentele ulterioare ale instanței de apel, care se regăsesc la paragraful 7 al aceleiași pagini și cele de la pagina 44, paragraful 1, prin care s-a conchis că acele "celelalte apelante intimate Comisia Locală Milcov și Comisia Județeană Vrancea de aplicare a legilor fondului funciar au fost în imposibilitate de a-și executa obligațiile trasate prin decizia civilă 20/2004 pentru că obligațiile acestora aveau un caracter subsecvent, soarta lor depinzând de aducerea la îndeplinire a obligației trasate în principal ADS", precum și că "nu se poate reține în sarcina acestor apelante pârâte și anume Comisia Locală Milcovul și Comisia Județeană Vrancea vreo culpă pentru neexecutarea deciziei civile 20/2004. Atâta vreme cât aceste pârâte aveau o obligație subsecventă stabilită prin decizia civilă 20/2004 și atâta vreme cât s-au străduit, au efectuat demersuri concrete pentru a găsi variante alternative de aducere a la îndeplinire a celor dispuse prin decizia 20/2004, eforturi care nu s-au finalizat din cauze străine de voința lor, se constată că faptul neexecutării obligațiilor dispuse prin decizia 20/2004 nu îmbracă vreo formă a vinovăției în cazul acestor pârâte" vin în contradicție cu Hotărârea CEDO invocată anterior de instanța de apel.

În opinia recurentei-pârâte, există contradictorialitate în considerentele hotărârii atacate și în ceea ce privește motivarea acesteia de la pag. 44 paragrafele 2 și 3.

Astfel, instanța a reținut că "întreaga responsabilitate pentru situația prejudiciabilă în care se află reclamanții este a apelantei intimate ADS care nu a înțeles la momentul imediat următor rămânerii definitive a deciziei civile 20/2004 că trebuie să aducă la îndeplinire cele trasate de instanță", iar în paragraful următor că "prin dispozițiile art. 3 alin. (3) din Legea 268/2001 ce reglementează statutul Agenției Domeniilor Statului se prevede că „Terenurile care urmează să fie retrocedate în conformitate cu prevederile Legii fondului funciar nr. 18/1991... se transmit de către ADS comisiilor locale, pe bază de protocol, la cererea comisiilor județene” (...) iar potrivit dispozițiilor art. 9 din HG 890/2005 (fiind evidentă eroarea materială în ceea ce privește nr. actului normativ indicat de instanța de apel, corect fiind H.G. nr. 626/2001), terenurile cu destinație agricolă ce se solicită a fi retrocedate în conformitate cu prevederile legii fondului funciar se transmit de către ADS comisiilor locale, pe bază de protocol, la cererea comisiilor județene".

Curtea afirmă așadar că dispozițiile art. 3 alin. (3) din Legea nr. 268/2001 și ale art. 9 din H.G. 626/2001 au fost avute în vedere chiar și de către instanța care a pronunțat titlul executoriu, dispoziții care prevăd expressis verbis că predarea terenurilor de către ADS se face la cererea comisiilor județene împreună cu actele ce stau la baza acesteia, precum și a documentației de predare a terenurilor cu destinație agricolă (documentație care se întocmește de către comisiile de fond funciar).

Or, concluzia instanței de apel în sensul că întreaga responsabilitate revine ADS și că nu se poate reține vreo culpă în sarcina comisiilor de fond funciar pentru neexecutarea hotărârii este în antiteză cu textele de lege arătate de instanță în celelalte considerente expuse.

Astfel, curtea susține mai întâi culpa exclusivă a recurentei-pârâte și inexistența vreunei culpe a comisiilor locale, însă ulterior se contrazice când concluzionează că la pronunțarea titlului executoriu au fost avute în vedere dispozițiile legale pe care le și redă și care prevăd drept condiție că predarea terenurilor de către recurenta-pârâtă se poate realiza doar la cererea Comisiei Județene însoțită de documentația aferentă.

Deși recurenta-pârâtă a arătat și a probat prin toate actele de procedură depuse în cauză că această procedură de întocmire și înaintare a documentației, nu a fost realizată până în prezent (chestiune necontestată de niciuna dintre părțile litigante), întrucât Comisia Județeană Vrancea pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenului nu i-a înaintat documentația arătată supra pentru predarea din patrimoniul recurentei-pârâte, către comisia locală nominalizată prin acțiune, a terenului în suprafață de 50 ha, teren care de altfel nu este individualizat în titlul executoriu primar, totuși instanța de apel a înțeles să pronunțe o soluție în contradicție cu propriul său raționament, reținând că acestea au fost încălcate de ADS.

Astfel, recurenta-pârâtă apreciază că este probat motivul de recurs circumscris pct. 6 al art. 488 C. proc. civ.

Totodată este evidentă contradictorialitatea considerentelor hotărârii recurate, de vreme ce curtea invocă în motivarea hotărârii atacate cauza Brătulescu contra României care a statuat că singura autoritate în materie, competentă a identifica terenurile libere și a efectua oferte, este comisia locală, însă ulterior conchide în mod paradoxal (pag. 45 paragraful 5) că pentru a se ajunge la stabilirea amplasamentului de către comisia locală era nevoie ca în primul rând ADS să își îndeplinească obligația menționată în decizia 20/2004 de a preda terenul de 50 ha vie de către comisia locală.

Pe lângă faptul că raționamentul instanței de fond este unul contradictoriu, acesta reprezintă și un non sens juridic. Astfel, instanța a inversat etapele prevăzute în mod imperativ de lege, respectiv necesitatea identificării unui amplasament de către comisia locală și validarea acestuia prin hotărâre de către Comisia județeană și abia ulterior predarea acestuia.

Ceea ce rezultă în realitate din raționamentul instanței este teza acesteia ce nu poate fi primită, potrivit cu care nu este un impediment pentru predarea unei suprafețe de teren neindividualizate în hotărârea judecătorească, lipsa demersurilor Comisiei locale de identificare a acesteia, întrucât acesta urmează să fie stabilit ulterior predării.

Așadar, motivele instanței de apel sunt vădit contradictorii deoarece, deși reține corect dispozițiile legale incidente, dispune în sens contrar.

Există contradicție absolută și între considerentele instanței de apel, care, pe de o parte, reține culpa exclusivă a ADS în neexecutarea deciziei 20/2004 în raport de dispozițiile art. 3 alin. (3) din Legea nr. 268/2001 și cele ale art. 9 din H.G. nr. 626/2001 (pag. 44 parag. 3), iar pe de altă parte, contrar propriului raționament, refuză să analizeze motivul de apel invocat de recurenta-pârâtă, prin care aceasta a arătat pe larg dispozițiile legale care reglementează modalitatea de predare a terenurilor din patrimoniul său, respectiv doar în baza cererii Comisiei Județene de fond funciar (printre care și cele ale art. 3 alin. (3) din Legea nr. 268/2001 și ale art. 9 din H.G. nr. 626/2001).

Astfel, în considerentele de la pag. 44 instanța reține că aceste dispoziții au fost avute în vedere la pronunțarea deciziei 20/2004, iar în considerentele de la pag. 45 refuză să le analizeze motivat caracterul obligatoriu al aceleiași hotărâri.

Atât timp cât în considerente instanța nu analizează în integralitate dispozițiile legale invocate de ADS, nu evocă normele substanțiale și procedurale incidente și aplicarea lor în speță, soluția exprimată prin dispozitiv rămâne nesusținută și pur formală, nefiind corolarul motivelor ce o preced și nepermițând exercitarea controlului judiciar.

Curtea Constituțională a României a statuat, în Decizia nr. 33/23.01.2018, că hotărârea judecătorească reprezintă cel mai important act al justiției, astfel că o motivare și o analiză clare sunt cerințe fundamentale ale hotărârilor judecătorești și un aspect important al dreptului la un proces echitabil (a se vedea paragrafele 162, 163, 164 și 165 ale Deciziei CCR nr. 33/2018).

În consecință, recurenta-pârâtă solicită să se constate că raționamentul care a stat la baza pronunțării hotărârii recurate este înlăturat prin antagonismul celor reținute de instanța de apel în considerentele soluției pronunțate, care se exclud reciproc, întrucât nu se poate admite și nega simultan aceeași situație.

Așadar, întrucât motivația divergentă și confuză a instanței de apel nu poate constitui temei de drept pentru respingerea apelului formulat de pârâtă, iar obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, exigență a art. 21 din Constituția României și a art. 6 CEDO, se poate afirma că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă observațiile părților sunt corect examinate de instanța de judecată, care are în mod necesar obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă, cel puțin pentru a le aprecia pertinența, principii fundamentale pe care instanța de apel nu le-a avut în vedere la pronunțarea deciziei recurate, astfel că se impune admiterea recursului.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susține că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv cele ale art. 13 alin. (3) din Legea nr. 268/2001, art. 9 din H.G. nr. 626/2001, art. 13 din H.G. nr. 401/2013, art. 5 și 6 din H.G. nr. 890/2005, art. 1349 1357 C. civ., precum și cele ale art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

Astfel, instanța de apel, în mod nelegal a optat pentru aplicarea greșită a prevederilor sus-menționate, întrucât modalitatea în care a înțeles să soluționeze apelul formulat de recurenta-pârâtă din prezenta cauză nu are legătură cu realitatea legislativă, necesitând o reformare în conformitate cu dispozițiile legale aplicabile și cu jurisprudența în materie.

Prin decizia recurată, instanța de apel a respins motivele de apel reținând, în esență, că întreaga responsabilitate pentru situația prejudiciabilă în care se află reclamanții îi revine pârâtei ADS.

Or, în opinia recurentei-pârâte, raționamentul folosit de instanța de apel este greșit și străin de problematica prezentei cauze, considerentele avute în vedere de instanța devolutivă pentru respingerea apelului ADS, sunt în contradicție cu dispozițiile legale, care au fost interpretate eronat de către instanța devolutivă.

Deși a fost expusă pe larg modalitatea legală în care se realizează predarea terenurilor de către ADS, instanța de apel a înțeles să o ignore.

Astfel, contrar celor reținute de instanța de apel, recurenta-pârâtă a demonstrat că în situația în care un teren este revendicat și se află în portofoliul ADS, în vederea predării prin protocol de către ADS a terenului necesar finalizării procedurii de reconstituire a dreptului de proprietate se parcurg următoarele etape: se stabilește amplasamentul; comisiile enunțate la art. 5 din H.G. nr. 890/2005 înaintează și prezintă spre aprobare și validare comisiei județene situațiile definitive, împreună cu documentația necesară, precum și divergențele produse și consemnate la nivelul acestor comisii (art. 5 lit. h din H.G. nr. 890/2005); potrivit art. 6 lit. e din același act normativ, comisiile județene și a municipiului București validează sau invalidează propunerile comisiilor comunale, orășenești sau municipale, împreună cu proiectele de delimitare și parcelare; dacă terenurile ce fac obiectul retrocedării se regăsesc în domeniul public al statului, se procedează la trecerea terenurilor din domeniul public în domeniul privat la cererea comisiei județene de fond funciar, în temeiul art. 6 alin. (5) din Legea nr. 165/2013 în baza documentației de stabilire a amplasamentului realizată de comisia locală de fond funciar; potrivit art. 9 alin. (2) din H.G. 626/2001 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 268/2001 privind privatizarea societăților comerciale ce dețin în administrare terenuri proprietate publică și privată a statului cu destinație agricolă și înființarea Agenției Domeniilor Statului: ,,Anterior încheierii protocolului prevăzut la alin. (1) vor fi parcurse următoarele etape: a) prezentarea către A.D.S. a cererii comisiei județene de aplicare a Legii fondului funciar, împreună cu actele ce stau la baza acesteia, precum și a documentației de predare a terenurilor cu destinație agricolă, stabilită de Consiliul de administrație al A.D.S.; b) verificarea de către direcțiile de specialitate din cadrul A.D.S. a legalității documentației prezentate".

De asemenea, potrivit art. 3 alin. (3) din Legea nr. 268/2001, „terenurile care urmează să fie retrocedate în conformitate cu prevederile Legii fondului funciar nr. 18/1991, republicată, și ale Legii nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, se transmit, la cererea comisiilor județene, comisiilor locale".

Așadar, potrivit prevederilor legale arătate, ADS transmite către comisiile locale de fond funciar, terenurile necesare reconstituirii drepturilor de proprietate privată, ulterior înaintării de către comisiile județene a documentațiilor de retrocedare.

Chiar dacă în titlul executoriu nu sunt prevăzute în mod expres etapele obligatorii stabilite de lege în sarcina mai multor instituții, acestea nu pot fi pur si simplu ignorate, ADS nefiind în măsură să aducă la îndeplinire obligațiile ce revin de drept celorlalte entități publice implicate în procedura de finalizare a reconstituirii dreptului de proprietate în favoarea persoanelor îndreptățite.

Toate dispozițiile legale care guvernează atribuțiile ADS în materia fondului funciar stabilesc în mod expres că acestea se rezumă la întocmirea protocolului de predare-preluare, după primirea unei cereri exprese din partea Comisiei Județene de Fond Funciar și a documentației întocmite de comisia locală de fond funciar.

Astfel, prin soluția pronunțată, cu încălcarea normelor legale aplicabile, instanța de apel a sancționat Agenția Domeniilor Statului pentru nerespectarea culpabilă a obligațiilor legale stabilite în sarcina altor instituții, în condițiile în care recurentei-pârâte nu i-a fost înaintată documentația de retrocedare necesară predării terenului, conform prevederilor legale, neexistând posibilitatea ca ADS să își îndeplinească atribuțiile legale în lipsa cererii și a documentației expres prevăzute de lege.

Hotărârea instanței de apel este vădit nelegală, încălcând în mod grav cele statuate de legiuitor, la nivel de normă imperativă, în actele normative antemenționate, impunându-se astfel admiterea prezentului recurs.

Instanța de apel, în mod nelegal a apreciat că în cauza pendinte nu este incidentă puterea de lucru judecat a deciziei civile nr. 148/2016 a Tribunalului Vrancea, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

Astfel, prin decizia civilă nr. 148/03.03.2016, Tribunalul Vrancea a statuat (pagina 8, antepenultimul paragraf) în sensul următor: "cele două 50 ha de viță-de-vie care trebuie restituite conform Deciziei nr. 20/2004 a Tribunalului Vrancea nu sunt individualizate și nu pot face excepție de la procedurile și termenele instituite de Legea nr. 165/2013", iar în continuare constată imposibilitatea de a se respecta întocmai sentința.

Instanța de apel a înlăturat motivul invocat de ADS cu privire la incidența puterii de lucru judecat a hotărârii antereferite, în dovedirea neîntrunirii condițiilor obligatorii care să atragă răspunderea civilă delictuală a ADS, respectiv lipsa faptei ilicite și a vinovăției, pe considerentul că între obiectul dosarului în care s-a pronunțat respectiva decizie și obiectul prezentului dosar nu există identitate.

Or, aceste considerente sunt vădit nelegale, atât timp cât ADS nu a invocat autoritatea de lucru judecat, ci efectele lucrului judecat, reglementat de dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ. care prevăd că oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă.

Contrar celor afirmate de instanța de apel, aceasta era obligată să tină cont de constatările de fapt din procedurile judiciare anterioare și să dea eficiență efectului pozitiv al lucrului judecat al hotărârii invocate, respectiv chestiunii de drept care a fost tranșată în dosarul anterior și care nu mai putea fi contrazisă in cauza pendinte.

Existența unei hotărâri judecătorești poate fi invocată în cadrul unui alt proces, cu autoritate de lucru judecat, atunci când se invocă exclusivitatea hotărârii, sau cu putere de lucru judecat, când se invocă obligativitatea sa, fără ca în cel de-al doilea proces să fie aceleași părți, să se discute același obiect și aceeași cauză.

Or, atâta vreme cât criticile ADS din cererea de apel au vizat faptul că lipsa culpei sale rezidă din faptul că prin decizia 20/2004 terenul nu a fost individualizat, precum și că identificarea terenului în suprafață de 50 ha pe care este obligată să îl predea Comisiei Locale pentru punerea în posesie a intimaților reclamanți, nu este o atribuție legală stabilită în sarcina sa și de asemenea că această etapă de identificare și stabilire a suprafeței este anterioară predării, este mai mult decât evident că statuările Tribunalului Vrancea din decizia civilă nr. 148/2016 aveau legătură cu soluționarea prezentei pricini.

Pentru a verifica dacă în prezenta cauză sunt îndeplinite cumulativ condițiile care atrag răspunderea civilă delictuală, instanța de apel trebuia să analizeze care sunt atribuțiile fiecărei instituții implicate în procedura de reconstituire prevăzută de legislația de fond funciar, precum și dacă conduita acestora în raport de dispozițiile legale aplicabile, a fost respectată.

Deși a arătat instanței de apel că în procedura administrativă instituită de legislația de fond funciar a cărei obligativitate a fost reținută cu putere de lucru judecat prin decizia civilă nr. 148/2016, fiecare instituție în parte are atribuții proprii expres prevăzute, fără ca o instituție să poată îndeplini atribuții ce intră în sfera de competență a alteia, aceasta a înțeles să înlăture motivul de apel pe considerente străine cauzei.

Instanța de apel a înțeles să ignore conținutul dispozițiilor legale care guvernează atribuțiile ADS în materia fondului funciar și care prevăd în mod expres că acestea se rezumă la întocmirea protocolului de predare-preluare, după primirea unei cereri exprese din partea Comisiei Județene de Fond Funciar și a documentației întocmite de comisia locală de fond funciar.

Culpa ADS ar fi putut fi reținută doar în ipoteza în care intimații reclamanți ar fi invocat și dovedit faptul că procedura obligatorie și anterioară predării terenului de către ADS a fost respectată de celelalte instituții conform dispozițiilor legale care le guvernează activitatea și care, contrar celor reținute de curte, nu au caracter subsecvent, aspect confirmat prin constatările CEDO din cauza Brătulescu, respectiv că "singura autoritate în materie, competentă a identifica terenurile libere și a efectua oferte, este comisia locală".

În mod nelegal instanța de apel reține că acele două comisii de fond funciar "au făcut eforturi pentru ducerea la îndeplinire prin căutarea de variante alternative, iar ultimul demers al acestora a fost blocat de instanța de judecată în dosarul nr. x/231/2009” ( a se vedea ultimul paragraf al paginii 43).

Acest considerent al instanței de apel demonstrează că instanța devolutivă nesocotește puterea de lucru judecat a hotărârilor din litigiile anterioare.

Considerentele instanței devolutive prin care s-a înlăturat motivul de apel invocat de ADS cu privire la puterea lucrului judecat al deciziei civile nr. 148/2016 demonstrează și faptul că instanța de apel nu a înțeles mecanismul juridic reglementat de dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ. și nici nu a stăruit în aflarea adevărului, ignorând astfel și dispozițiile, cu valoare de principiu, statuate la art. 22 C. proc. civ., astfel că, în opinia recurentei, din acest punct de vedere, decizia recurată este nelegală.

Hotărârea recurată este nelegală și din perspectiva reținerii de către instanța de apel a caracterului cert al prejudiciului pretins de intimații reclamanți.

Deși, s-a invocat ca motiv de apel caracterul speculativ al despăgubirilor acordate de instanța fondului pentru lipsa de folosință a unui teren arabil, recunoscut prin jurisprudența CEDO, instanța de apel l-a înlăturat în mod nelegal, reținând că proba cu expertiză tehnică prin care s-a ajuns la această sumă este suficientă.

Așadar, încercările instanței de apel de a justifica caracterul cert și real al prejudiciului, prin raportare exclusivă la conținutul raportului de expertiză, nu pot constitui temei de drept pentru menținerea unei hotărâri judecătorești nelegale și contradictorii.

Caracterul incert al sumei validate cu titlu de prejudiciu este afectat în principal din lipsa identificării amplasamentului pentru care a fost calculat, ceea ce atestă faptul că prejudiciul nu este sigur în privința existenței lui.

În condițiile în care expertul nu avea cunoștință de datele de identificare a imobilului care ar fi trebuit să fie retrocedat intimaților reclamanți, acesta raportându-se la o amplasare ipotetică a imobilului, este mai mult decât evident faptul că suma la care a ajuns în lucrarea efectuată cu titlu de prejudiciu pentru lipsa de folosință a terenului nu are o existență sigură.

În atare situație, și sub acest aspect hotărârea instanței de apel este nelegală, această încălcând statuările CEDO din cauza Rădulescu împotriva României, (cererea 31442/02, hotărârea din 28.06.2007, paragraful 54) în care s-a reținut: „Cu referire la suma pretinsă cu titlu de folosință a terenurilor, Curtea nu poate aloca nici o sumă cu acest titlu, pe de o parte datorită faptului că aceasta a dispus restituirea terenurilor ca măsură reparatorie în conformitate cu articolul 41 din Convenție și pe de altă parte, deoarece atribuirea unei sume cu acest titlu ar îmbrăca în speță un caracter speculativ, posibilitatea de a înființa o fermă și randamentul unei ferme agricole fiind în funcție de mai multe variabile”.

Un alt motiv de recurs este dat de nelegalitatea considerentelor reținute de instanța de apel cu privire la refuzul abuziv al intimaților reclamanți cu privire la variantele identificate de autorități și amplasamentele oferite acestora.

Instanța de apel a stabilit în favoarea acestora premisa nelegală de obținere a unei suprafețe de teren pe criterii de ordin valoric.

Soluția pronunțată de instanța de apel sub acest aspect este contrară spiritului și intenției avute de legiuitor la momentul adoptării legilor fondului funciar.

Astfel, prin Legea nr. 18/1991, nu s-a urmărit despăgubirea persoanei îndreptățite conform valorii actuale a bunului deținut anterior, în situația în care terenul nu mai poate fi restituit pe vechiul amplasament, ci acordarea unui teren extravilan corespunzător celui de care persoana a fost lipsită la momentul preluării abuzive.

De asemenea, despăgubirile bănești se calculează conform unor criterii clare, stabilite prin Regulamentul de aplicare aprobat prin H.G. nr. 890/2005, iar ulterior prin Legea nr. 165/2013.

În consecință, echivalarea prevăzută de legislația de fond funciar este diferită de cea reținută de instanța de apel, întrucât se realizează de către comisiile locale de fond funciar, între categoriile de folosință ale terenurilor și nu în funcție de valoarea acestora.

Mai mult decât atât, nu există un temei de drept care să permită persoanelor îndreptățite la reconstituire să aleagă suprafața de teren asupra căreia să fie puse în posesie, această posibilitate fiind recunoscută doar pentru restituirea în natură prin punerea în posesie a titularilor dreptului de proprietate pe vechile amplasamente.

În atare situație, constatările instanței de apel prin care a stabilit că refuzurile repetate ale intimaților reclamanți cu privire la amplasamentele oferite de comisiile de fond funciar nu au caracter abuziv, sunt nelegale, instanța de apel creând în favoarea acestora o situație juridică care excede normelor legale.

În concluzie, având în vedere considerentele arătate și dispozițiile legale invocate, recurenta-pârâtă solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., precum și celelalte dispoziții legale menționate în cuprinsul cererii de recurs.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul-reclamant B și intimatele-pârâte Comisia Locală pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor de pe lângă Primăria Milcovul, Comisia Județeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor de pe lângă Instituția Prefectului Județului Vrancea și Stațiunea de Cercetare și Dezvoltare pentru Viticultură și Vinificație Odobești, Județul Vrancea au formulat întâmpinări, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii recurate ca fiind legală și temeinică.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, în limitele cererii de recurs, potrivit prevederilor art. 494 C. proc. civ. în referire la art. 477 C. proc. civ. și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează.

Conform art. 488 pct. 6 C. proc. civ., „(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...) 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei”.

Așadar, motivarea unei hotărâri judecătorești trebuie să fie completă, să răspundă criticilor și apărărilor părților procesuale și să fie coerentă, adică să nu cuprindă considerente contradictorii care să altereze astfel, în mod esențial, raționamentul juridic al instanței și care să determine astfel, imposibilitatea verificării acestuia de către instanța de control judiciar.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs invocat de recurenta pârâtă este nefondat, motivarea deciziei civile recurate fiind amplă, cuprinzătoare și logică, nefiind afectată de deficiența de contradictorialitate invocată de partea procesuală.

Astfel, în privința primului aspect de contradictorialitate invocat de recurentă, relativ afirmatei neconcordanțe între paragraful prim al paginii 43 și alineatele 7 al aceleiași pagini și paragraful 1 al paginii 44 din decizia recurată, Înalta Curte constată că de fapt, recurenta pârâtă apreciază a fi contradictorii statuările instanței de apel față de cele ale Curții Europene a Drepturilor Omului: „În atare condiții, considerentele ulterioare ale instanței devolutive (...) vin în contradicție cu Hotărârea CEDO invocată anterior de instanța de apel” (paginile 2-3 din cererea de recurs).

Așadar, ceea ce reclamă de fapt, recurenta pârâtă reprezintă un aspect de nelegalitate a însuși raționamentului juridic construit de instanța de apel, care ar fi contrar celor statuate în domeniu de Curtea europeană și nu un aspect de expunere deficitară, contradictorie, a acestuia, de natură să afecteze caracterul său comprehensibil. Din această perspectivă, motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. invocat nu este incident cauzei, calificarea juridică corectă a acestor critici fiind în realitate, cea prevăzută de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., operațiunea juridică de corectă încadrare fiind permisă instanței de recurs în conformitate cu prevederile art. 489 C. proc. civ.

Pe cale de consecință, aceste critici își vor găsi infra un răspuns al prezentei instanțe de recurs în analiza ansamblului de critici arondate motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Nici secundul aspect invocat de recurenta pârâtă din perspectiva aceluiași motiv de recurs reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., relativ contradictorialității invocate a exista între paragrafele 2 și 3 ale paginii 44 a deciziei recurate, nu se verifică.

Astfel, Înalta Curte constată că nu există vreo contradicție între cele două paragrafe. Concluzia se impune întrucât potrivit considerentelor enunțate de instanța de apel, dispozițiile art. 3 al. 3 din Legea nr. 268/2001 și cele ale art. 9 din Norma metodologică de aplicare a Legii nr. 268/2001 privind privatizarea societăților comerciale ce dețin în administrare terenuri proprietate publică și privată a statului cu destinație agricolă și înființarea Agenției Domeniilor Statului din 06.07.2001, adoptată prin Hotărârea Guvernului nr. 626/200, indicată dintr-o evidentă eroare materială (astfel cum a precizat inclusiv recurenta pârâtă la pagina 3 a motivelor de recurs) a fi H.G. nr. 890/2005, au stat la baza pronunțării deciziei civile nr. 20/2004 a Tribunalului Vrancea.

Această constatare a instanței de apel implică, presupune aspectul evaluării lor de către instanța judiciară de la momentul emiterii respectivei hotărâri judecătorești definitive în procesul purtat de autorii intimatului B în contradictoriu cu recurenta pârâtă Agenția Domeniilor Statului București și cu intimatele Comisia Locală pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor de pe lângă Primăria Milcovul și Comisia Județeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor de pe lângă Instituția Prefectului Județului Vrancea și determină drept urmare, intrarea dezlegărilor în această direcție ale Tribunalului Vrancea în autoritatea de lucru judecat sub aspect pozitiv, fără posibilitatea procesuală de reevaluare a lor în prezent, dat fiind impedimentul procesual reglementat de prevederile art. 431 al. 2 C. proc. civ.: „Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă”.

Astfel, se constată că instanța de apel a statuat: „în acest sens se remarcă că prin dispozițiile art. 3 alin. (3) din Legea 268/2001 ce reglementează statutul Agenției Domeniilor Statului se prevedea că "Terenurile care urmează să fie retrocedate în conformitate cu prevederile Legii fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și ale Legii nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, cu modificările și completările ulterioare, se transmit, la cererea comisiilor județene, comisiilor locale, iar potrivit dispozițiilor art. 9 din HG 890/2005 terenurile cu destinație agricolă ce se solicită a fi retrocedate în conformitate cu prevederile legii fondului funciar se transmit de către ADS comisiilor locale, pe bază de protocol, la cererea comisiilor județene”.

Cele dispuse de instanță prin decizia civilă 20/2004 au avut în vedere tocmai aceste dispoziții. (...)

Apoi, pretinde apelanta ADS că în conformitate cu art. 9 din HG 626/2001, cu art. 13 din HG 401/2013 ca și cu art. 3 alin. (3) din Legea 268/2001 ar fi putut face această predare doar dacă exista o cerere din partea comisiilor județene.

Or, apelanta ADS omite faptul că printr-o hotărâre judecătorească s-a dispus să predea 50 ha vie pe care le deținea la acea dată pe raza comunei (..) către Comisia locală Milcovul pentru ca aceasta să facă punerea în posesie a reclamanților, iar ulterior Comisia județeană să le elibereze titlul de proprietate.

Urmare a celor dispuse de instanța de judecată, în virtutea efectelor de obligativitate ale unei hotărâri judecătorești se constată că aceste obiecțiuni ale apelantei ADS nu pot face obiectul analizei prezentei instanțe”.

Așadar, potrivit considerentelor citate din decizia recurată, rezultă că instanța de apel a stabilit că întrucât normele juridice de care se prevala apelanta pârâtă Agenția Domeniilor Statului (recurenta pârâtă prezentă), pe care le-a și enumerat, au constituit fundament al titlului executoriu emis, atunci reevaluarea modului de aplicare a lor în privința situației juridice a reclamanților nu mai poate fi realizată, opunându-se impedimentul procesual al autorității de lucru judecat a hotărârii judecătorești definitive din anul 2004.

Analizând considerentele expuse ale deciziei civile recurate din punct de vedere logic și sistematizat, Înalta Curte constată că menționarea de către instanța de apel a normelor juridice respective s-a realizat ca urmare a împrejurării invocării lor de către pârâta apelantă prin cererea de apel formulată în cauză, fără însă ca instanța de apel să procedeze și la o analiză proprie a modului de aplicare a acestor prevederi normative la situația reclamanților, curtea de apel expunând doar impedimentul procesual de reevaluare a lor. Dovadă în acest sens este cel puțin paragraful categoric din finalul celor citate anterior: „Urmare a celor dispuse de instanța de judecată, în virtutea efectelor de obligativitate ale unei hotărâri judecătorești se constată că aceste obiecțiuni ale apelantei ADS nu pot face obiectul analizei prezentei instanțe”.

În acest context ilustrat, considerentele expuse ale instanței de apel au o cursivitate logică și juridică în direcția analizată, nesuferind deci, de deficiența contradictorialității invocată de recurenta pârâtă, soluția pronunțată nefiind așadar, în contradicție cu propriul raționament juridic al curții de apel, așa cum eronat se invocă în cererea de recurs.

Argumentele expuse anterior sunt valabile și în privința celui de-al treilea element de contradictorialitate a motivării, invocat de recurenta pârâtă, respectiv cel privitor la contradictorialitatea între paragrafele deciziei afectate hotărârii CEDO pronunțate în cauza Brătulescu contra României, care ar stabili că singura autoritate competentă în materie a identifica terenuri libere și a efectua oferte este comisia locală, respectiv cele în care instanța de apel statuează că trebuia ca mai întâi recurenta pârâtă să își îndeplinească obligația de predare a terenului, obligație menționată în decizia nr. 20/2004.

Astfel, Înalta Curte observă că redarea de către instanța de apel a statuărilor din cuprinsul hotărârii CEDO menționate a fost realizată pentru a evidenția un element decisiv în configurarea faptei ilicite reținute de curtea de apel în speța prezentă dedusă judecății, respectiv durata nerezonabilă a neexecutării unei hotărâri judecătorești definitive. Referirile instanței de apel la statuările CEDO respective nu au fost realizate din perspectiva delimitării autorităților publice care trebuie să aducă la îndeplinire o hotărâre judecătorească, fie ea și în materie de fond funciar, ci exclusiv din perspectiva perioadei neexecutării. Concluzia trasă rezultă din analiza rațională și sistematică a celor două paragrafe nr. 1 și 2 ale paginii 43 a deciziei recurate și este consolidată de împrejurarea că instanța de apel a înțeles să sublinieze efectiv, prin folosirea tehnică a caracterelor underlined, în aceste două alineate expuse, chiar elementul pe care a urmărit să îl evidențieze.

Pe cale de consecință, nu se poate invoca în mod fondat împrejurarea că statuarea ulterioară a instanței de apel asupra săvârșirii cu vinovăție de către recurenta pârâtă a faptei ilicite de neexecutare a hotărârii judecătorești din 2004, prin nepredarea terenului, conform obligației impuse prin respectiva hotărâre judecătorească, ar intra în contradicție din punct de vedere logic sau juridic cu considerentele aceleiași instanței de apel referitoare la jurisprudența CEDO.

În fundamentarea acestui element de contradictorialitate invocat, recurenta pârâtă se grefează în continuare din nou, pe normele juridice la care s-a referit și în justificarea secundului aspect de contradictorialitate afirmat în cadrul motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Or, astfel cum s-a expus supra, instanța de apel a reținut în cadrul deciziei civile recurate, că aceste norme juridice au fundamentat titlul executoriu, determinând imposibilitatea (re)evaluării lor și în cadrul prezentei spețe fără a aduce atingere autorității de lucru judecat a respectivei hotărâri judecătorești definitive pronunțate în anul 2004.

Din această perspectivă ilustrată, contradictorialitatea afirmată de recurentă nu poate fi fundamentată pe premisa reanalizării concrete în cauză, de către instanța de apel, a respectivelor norme juridice, întrucât astfel cum s-a ilustrat supra, această premisă invocată de partea procesuală pârâtă nu se regăsește în decizia recurată.

Argumentul anterior, referitor la inexistența unei evaluări proprii a instanței de apel asupra normelor juridice reprezentate de art. 3 al. 3 din Legea nr. 268/2001 și art. 9 din Norma metodologică de aplicare a Legii nr. 268/2001, adoptată prin Hotărârea Guvernului nr. 626/2001, datorită impedimentului procesual dedus din autoritatea de lucru judecat sub aspect pozitiv, este valabil și în privința ultimului aspect de contradictorialitate invocat de recurentă în configurarea motivului său de recurs reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, atât timp cât instanța de apel nu a procedat la o analiză proprie a mecanismului legal instituit prin art. 3 al. 3 din Legea nr. 268/2001 și art. 9 din Norma metodologică de aplicare a Legii nr. 268/2001, norme juridice pe care doar le-a enunțat în cadrul deciziei sale, astfel cum s-a ilustrat supra, nu se poate atunci invoca în mod fondat că instanța de apel ar fi reținut vinovăția acestei părți procesuale în temeiul (analizei) lor și subsecvent, nu se poate nici reține contradictorialitatea invocată de recurentă, dintre această statuare afirmat a fi fost realizată (dar în realitate, neefectuată) de curtea de apel și considerentele din decizia recurată legate de refuzul instanței de apel de analiză a respectivelor prevederi normative.

Curtea de apel a precizat în mod expres în cadrul deciziei sale recurate, împrejurarea că criticile în această direcție ale apelantei pârâte ADS nu pot fi analizate datorită caracterului obligatoriu al hotărârii judecătorești pronunțate împotriva acestei părți procesuale, respectivele norme juridice fundamentând titlul executoriu.

Consecință a celor expuse, Înalta Curte notează că nu subzistă nici secunda premisă a acestei contradictorialități invocate de recurentă, respectiv refuzul de analiză a motivului de apel referitor la respectivele norme juridice, curtea de apel ilustrând argumentele sale în privința acelui motiv de apel, astfel cum s-a menționat supra.

Instanța de apel a arătat concret, argumentat de ce nu poate proceda la reanalizarea modului de aplicare la situația juridică a reclamanților, a acelor prevederi legale invocate de către apelanta pârâră ADS, astfel încât nu se poate susține în mod fondat vreo omisiune de analiză a motivului de apel respectiv, nefiind așadar incidentă, nici prima teză a art. 488 pct. 6 C. proc. civ.: „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază”.

În egală măsură, Înalta Curte constată că, potrivnic celor invocate de către recurenta pârâtă în finalul acestui motiv de recurs, în cadrul deciziei recurate se regăsesc normele juridice care au fundamentat soluția adoptată de curtea de apel, instanța de apel construindu-și silogismul juridic pe eșafodajul reprezentat de răspunderea civilă delictuală reglementată de art. 1349 C. civ., text legal pe care alături de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeana a Drepturilor Omului, art. 20 alin. (2) din Constituția României, art. 1385 C. civ. l-a menționat, cercetând fiecare dintre elementele acestui tip de răspundere juridică și constatându-l a fi întrunit în cauză.

Motivarea deciziei recurate este coerentă, logică, comprehensibilă, amplă și completă, neputând fi calificată ca fiind parțială sau divergentă, contradictorie, confuză, precum în mod nefondat apreciază recurenta pârâtă.

Drept urmare, Înalta Curte constată că în cauză, exigențele art. 21 din Constituția României sau ale art. 6 CEDO, menționate de recurenta pârâtă, au fost respectate de către instanța de apel, motivul de recurs invocat, reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. în referire la art. 425 al. 1 lit. b C. proc. civ., nefiind așadar fondat.

Nici secundul motiv de recurs invocat, reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., nu este întemeiat.

Astfel, primul aspect de nelegalitate invocat de recurenta pârâtă din perspectiva acestui motiv de recurs, constă în faptul că stabilirea vinovăției acestei părți procesuale în realizarea faptei ilicite reținute în sarcina sa, s-a realizat cu ignorarea prevederilor legale reprezentate: de art. 5 lit. c h și art. 6 lit. e din Regulamentul din 04.08.2005, privind procedura de constituire, atribuțiile și funcționarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a modelului și modului de atribuire a titlurilor de proprietate, precum și punerea în posesie a proprietarilor, adoptat prin HG nr. 890/2005; de art. 6 al. 5 din Legea nr. 165/2013; de art. 9 al. 2 din Norma metodologică de aplicare a Legii nr. 268/2001 privind privatizarea societăților comerciale ce dețin în administrare terenuri proprietate publică și privată a statului cu destinație agricolă și înființarea Agenției Domeniilor Statului din 06.07.2001, aprobată prin HG nr. 626/2001 și de art. 3 al. 3 din Legea nr. 268/2001.

Înalta Curte constată că acest ansamblu de critici arondate punctului II.1 din cererea de recurs, este nefondat.

Astfel, sub un prim element, instanța prezentă de recurs constată că aprecierea instanței de apel în sensul că titlul executoriu reprezentat de decizia civilă definitivă și irevocabilă nr. 20/2004 a Tribunalului Vrancea, a fost pronunțată în considerarea inclusiv a dispozițiilor Legii nr. 268/2001 privind privatizarea societăților comerciale ce dețin în administrare terenuri proprietate publică și privată a statului cu destinație agricolă și înființarea Agenției Domeniilor Statului, precum și a HG nr. 626/2001 ce cuprinde Norma metodologică de aplicare a acestei legi, reprezintă un aspect necontestat de către recurenta pârâtă, ci dimpotrivă, chiar confirmat de către aceasta: „Chiar dacă în titlul executoriu nu sunt prevăzute în mod expres etapele OBLIGATORII stabilite de LEGE în sarcina mai multor instituții, acestea nu pot fi pur și simplu ignorate (...)” (pagina 8 a cererii de recurs).

Incidența acestor norme juridice în cauza civilă finalizată prin emiterea titlului executoriu rezultă de altfel, din însuși conținutul concret al acestuia, ilustrative în acest sens fiind considerentele de la paginile 3, 4 ale deciziei civile nr. 20/2004 ale Tribunalului Vrancea, unele dintre acestea trimițând chiar în mod expres la Legea nr. 268/2001.

Pe cale de consecință, astfel cum în mod corect a statuat instanța de apel în cadrul deciziei civile în prezent recurate, reevaluarea ordinii operațiunilor de restituire a terenurilor, a atribuțiilor autorităților sub acest aspect, din perspectiva normelor juridice invocate de recurenta pârâtă, respectiv cele cuprinse în Legea nr. 268/2001 și în Norma metodologică aprobată prin HG nr. 626/2001, nu se mai poate realiza fără încălcarea dispozițiilor art. 431 al. 2 C. proc. civ., conform cărora „Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă”, în condițiile în care atât recurenta pârâtă, cât și autorii intimatului reclamant prezent B au fost părți în litigiul anterior, finalizat definitiv prin emiterea respectivului titlu executoriu.

Așadar, atât timp cât prin respectiva hotărâre judecătorească definitivă pronunțată în anul 2004, a fost obligată recurenta pârâtă ADS să predea intimatei Comisia Locală Milcovul, suprafața de 50 ha vie de pe teritoriul administrativ al Comunei Vîrteșcoiu, județul Vrancea și succesiv, intimata Comisia Locală pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor de pe lângă Primăria Milcovul să-i pună în posesie pe reclamanții A și C (autorii intimatului B), iar intimata Comisia Județeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor de pe lângă Instituția Prefectului Județului Vrancea să le elibereze titluri de proprietate, atunci reevaluarea acestei ordini de efectuare a operațiunilor subordonate restituirii, ordini statuate judecătorește anterior în mod definitiv și a atribuțiilor concrete ale autorităților publice implicate în procedura retrocedării nu se mai poate realiza în prezenta cauză, întrucât s-ar încălca autoritatea de lucru judecat sub aspect pozitiv a însuși titlului definitiv și executoriu.

Nici invocarea prevederilor art. 5 lit. c h și art. 6 lit. e din Regulamentul privind procedura de constituire, atribuțiile și funcționarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a modelului și modului de atribuire a titlurilor de proprietate, precum și punerea în posesie a proprietarilor din 04.08.2005, adoptat prin HG nr. 890/2005 sau ale art. 6 al. 5 din Legea nr. 165/2013 nu sunt de natură a modifica datele problemei.

Astfel, Înalta Curte constată din această perspectivă, că, date fiind prevederile art. 483 al. 3 C. proc. civ. și art. 488 C. proc. civ., recursul este o cale de atac exclusiv de legalitate, controlul jurisdicțional al instanței de recurs grefându-se pe situația de fapt astfel cum a fost ea configurată definitiv de instanțele devolutive ale fondului cauzei.

Or, în cadrul deciziei civile recurate, s-a reținut în cadrul situației de fapt, stabilite definitiv de către instanța de apel, că fapta concretă ilicită a recurentei pârâte constă în nepunerea în executare într-un timp rezonabil a hotărârii judecătorești definitive reprezentate de decizia civilă nr. 20/2004 a Tribunalului Vrancea, prin neexecutarea imediată de către această parte procesuală a obligației de predare a terenului statuate prin decizia civilă definitivă: „în speță se constată dovedită condiția existenței unei faptei ilicite constând în neexecutarea unei hotărâri judecătorești într-un interval de timp rezonabil. (...)

Dacă, imediat după rămânerea irevocabilă a hotărârii, debitorii obligațiilor și le-ar fi adus la îndeplinire așa cum a dispus instanța de judecată, nu s-ar fi creat premisele cercului vicios în care au intrat reclamanții și care nu le-a mai permis valorificarea dreptului dumnealor într-un termen rezonabil.

În legătură cu acest aspect, din analiza dispozitivului deciziei civile nr. 20/2004 rezultă că intimata apelantă ADS (fiind cea care deținea terenul în discuție la acea dată) avea obligația principală de predare a 50 ha vie de pe teritoriul administrativ al Comunei Vîrteșcoiu către Comisia Locală Milcovul, aceasta din urmă să-i pună în posesie, iar Comisia Județeană Vrancea să emită titlul de proprietate.

Or, prin Protocolul din 2006 ADS a predat suprafața de 450,01 ha teren agricol și neagricol aflat în administrarea sa pe raza comunei (..) către Stațiunea de Cercetare și Dezvoltare pentru Viticultură și Vinificație Odobești.

Urmare a conduitei adoptate de ADS, celelalte apelante intimate: Comisia Locală Milcov și Comisia Județeană Vrancea de aplicare a legilor fondului funciar au fost în imposibilitate de a-și executa obligațiile trasate prin decizia civilă 20/2004 pentru că obligațiile acestora aveau un caracter subsecvent (...).

Întreaga responsabilitate pentru situația prejudiciabilă în care se află reclamanții este apelanta intimată ADS care nu a înțeles la momentul imediat următor rămânerii definitive a deciziei civile 20/2004 că trebuie să aducă la îndeplinire cele trasate de instanță. (...)

Conduita ADS de la momentul imediat următor rămânerii definitive a dec civ 20/2004 a determinat șirul de cereri și acțiuni ulterioare nefinalizate nici în prezent cu emiterea unui titlu de proprietate sau cu vreo punere în posesie efectivă asupra vreunei bucăți de teren”.

În contextul acestei fapte ilicite concrete imputate recurentei pârâte, configurate în mod definitiv cadrul situației de fapt a cauzei de către instanța de apel și pe care se grefează controlul jurisdicțional exclusiv de legalitate al instanței de recurs, Înalta Curte constată că este corectă aprecierea instanței de apel realizată în sensul că elementul vinovăției trebuie cercetat prin raportare la același interval temporar și nu la o perioadă ulterioară săvârșirii. Concluzia se impune întrucât elementul răspunderii civile delictuale al vinovăției este indisolubil legat din punct de vedere juridic, dar și temporal, de elementul faptei ilicite, acest tip de răspundere juridică activându-se potrivit art. 1357 C. civ., doar dacă fapta este săvârșită cu vinovăție: „(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă”, ceea ce presupune caracterul simultan, concomitent al celor două elemente.

Din această perspectivă de legalitate enunțată, rezultă că evaluarea elementului vinovăție nu poate fi realizată în raport de norme juridice care circumscriu perioada ulterioară săvârșirii faptei ilicite, cele două elemente neputând fi de plano, din punct de vedere juridic, disociate temporal.

Or, astfel cum rezultă inclusiv din citatul expus anterior, instanța de apel a reținut în cadrul faptei ilicite săvârșite de recurenta pârâtă, că neexecutarea imediată a deciziei civile definitive pronunțate în anul 2004 a fost elementul decisiv care a determinat nevalorificarea dreptului reclamanților într-un termen rezonabil: „Dacă, imediat după rămânerea irevocabilă a hotărârii, debitorii obligațiilor și le-ar fi adus la îndeplinire așa cum a dispus instanța de judecată, nu s-ar fi creat premisele cercului vicios în care au intrat reclamanții și care nu le-a mai permis valorificarea dreptului dumnealor într-un termen rezonabil. (...) Întreaga responsabilitate pentru situația prejudiciabilă în care se află reclamanții este apelanta intimată ADS care nu a înțeles la momentul imediat următor rămânerii definitive a deciziei civile 20/2004 că trebuie să aducă la îndeplinire cele trasate de instanță. (...) Conduita ADS de la momentul imediat următor rămânerii definitive a dec civ 20/2004 a determinat șirul de cereri și acțiuni ulterioare nefinalizate nici în prezent cu emiterea unui titlu de proprietate sau cu vreo punere în posesie efectivă asupra vreunei bucăți de teren”.

Drept urmare, invocarea articolului din Regulamentul din 04.08.2005 privind procedura de constituire, atribuțiile și funcționarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a modelului și modului de atribuire a titlurilor de proprietate, precum și punerea în posesie a proprietarilor, adoptat prin HG nr. 890/2005 intrată în vigoare la data de 11.08.2005, prin publicarea în Monitorul Oficial, Partea I nr. 732 din 11 august 2005 sau a art. 6 al. 5 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, în vigoare de la 20 mai 2013, ca urmare a publicării sale în Monitorul Oficial, Partea I nr. 278 din 17 mai 2013, nu poate într-adevăr, circumscrie algoritmul juridic presupus de răspunderea civilă delictuală din prezenta cauză, întrucât toate aceste norme juridice sunt adoptate ulterior faptei ilicite imputate părții procesuale, hotărârea judecătorească definitivă nr. 20/2004 a Tribunalului Vrancea fiind pronunțată la data de 03.02.2004.

Așadar, statuările instanței de apel în această direcție, corolate de paragraful cu valoare de concluzie: „Apelanta ADS nu se poate prevala de neîndeplinirea unei obligații ce îi incumba potrivit dispozitivului dec civ 20/2004, dat fiind principiul executării de bunăvoie ce guvernează materia obligațiilor, indiferent de izvorul acestora, neputând justifica această neexecutare prin aceea că reclamantii nu și-ar fi valorificat dreptul ca urmare a aparitiei unor dispozitii legale ulterioare”, sunt corecte, ele nefiind afectate de deficiența nelegalității, cum eronat consideră recurenta pârâtă.

Înalta Curte nu își însușește nici ansamblul de critici arondat punctului II.2 din cererea de recurs formulată, privitor la încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 431 al. 2 C. proc. civ., prin ignorarea puterii de lucru judecat sub aspect pozitiv a deciziei civile nr. 148/2016 a Tribunalului Vrancea. Acest grup de critici, arondat de către recurenta pârâtă motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., se subordonează în realitate, motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 7 C. proc. civ.: „Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...) 7. când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat”, calificare juridică permisă instanței de recurs prin prisma dispozițiilor art. 489 C. proc. civ.

Contrar criticilor recurentei pârâte, se observă în primul rând că instanța de apel nu a confundat autoritatea de lucru judecat sub aspect pozitiv reglementată de art. 431 al. 2 C. proc. civ., invocată de apelanta pârâtă în cadrul apelului său formulat, cu autoritatea de lucru judecat sub aspect negativ reglementată de art. 431 al. 1 C. proc. civ.

Considerentele deciziei recurate ilustrează faptul că dimpotrivă, instanța de apel a cercetat autoritatea de lucru judecat a deciziei civile invocate din perspectiva ambelor aspecte, începând cu primul reglementat legal, cel negativ și continuând cu secundul, respectiv cel pozitiv, prevăzut de art. 431 al. 2 C. proc. civ.: „Or, obiectul prezentei cauze și obiectul dosarului nr. x/231/2014 sunt diferite și anume antrenarea răspunderii civile delictuale în cazul primei acțiuni față de aplicarea procedurilor prevăzute de Legea 165/2013 pentru terenul în discuție, ca și temeiul juridic al celor două acțiuni: 1349 Cod de Procedură Civilă și dispozițiile Legii 165/2013.

Aceste elemente diferite impun ca analiza prezentei instanțe să nu se oprească la statuările din judecățile anterioare, ci să le ia în calcul. În acest sens trebuie remarcat că sfera drepturilor conferite de Legea 165/2013 reclamanților nu se suprapune cu sfera drepturilor puse în discuție în prezenta cauză ce vizează contravaloarea lipsei de folosință a terenului de 50 de hectare ca urmare a nepunerii în executare a deciziei 20/2004. Ca atare, prezenta instanță nu contrazice afirmația din dosarul anterior potrivit căreia cele 50 de hectare de viță de vie pot face obiectul Legii 165/2013, după cum rezultă din considerentele de mai sus. În ceea ce privește afirmația că cele 50 de ha de viță de vie nu sunt individualizate, prin prisma obiectului prezentului dosar ca și a celor statuate de CEDO în cauza Brătulescu potrivit cărora faptul că bunul nu este individualizat nu poate fi imputat beneficiarului atâta vreme cât autoritățile competente să identifice terenuri libere și să formuleze oferte concrete tocmai pârâtele din cauză (paragraf 42), se constată că aceasta apărare a apelantei ADS nu poate fi primită. (...)

Apelanta ADS nu se poate prevala de neîndeplinirea unei obligații ce îi incumba potrivit dispozitivului dec civ 20/2004, dat fiind principiul executării de bunăvoie ce guvernează materia obligațiilor, indiferent de izvorul acestora, neputând justifica această neexecutare prin aceea că reclamanții nu și-ar fi valorificat dreptul ca urmare a apariției unor dispoziții legale ulterioare”.

Considerentele expuse ilustrează așadar, în mod inechivoc, că instanța de apel a înlăturat din cauză autoritatea de lucru judecat sub aspect negativ a deciziei civile definitive nr. 148/2016 și că a apreciat incidentă chiar autoritatea de lucru judecat sub aspect pozitiv (sinonimă sintagmei puterii de lucru judecat, în terminologia juridică dezvoltată pe marginea vechiului Cod Civil și utilizată în cererea de recurs de pârâtă) de care se prevalează recurenta pârâtă.

Însă, instanța de apel a arătat că argumentele proprii nu sunt de natură a contrazice statuările definitive ale Tribunalului Vrancea din decizia civilă nr. 148/2016, precizând în acest sens că acordarea contravalorii lipsei de folosință a terenului ce trebuia atribuit reclamanților, potrivit deciziei civile nr. 20/2004, reprezintă un drept dedus din antrenarea răspunderii civile delictuale, ca urmare a neexecutării imediate de către recurenta pârâtă a deciziei civile definitive nr. 20/2004, drept care nu se suprapune cu incidența Legii - survenite mult ulterior săvârșirii faptei ilicite imputate - nr. 165/2013 în privința restituirii terenului, incidență statuată prin decizia civilă nr. 148/2016.

Raportat la coordonatele de fapt fixate de instanța de apel în cadrul deciziei civile recurate, respectiv fapta ilicită concretă configurată în sarcina recurentei reclamante, care în esență, potrivit statuărilor factuale definitive ale instanței de apel, constă în aceea că nu a executat imediat hotărârea judecătorească definitivă pronunțată în anul 2004, determinând astfel o neexecutare în termen rezonabil a acesteia, rezultă că într-adevăr, împrejurarea că mult ulterior a intrat în vigoare Legea nr. 165/2013 nu are înrâurire în speța prezentă, întrucât obiectul său este acordarea de despăgubiri pentru săvârșirea cu vinovăție a faptei ilicite concrete menționate și nu modul în care trebuie executată în prezent sau începând cu anul 2013 (la interval deci, de 9 ani de la emiterea titlului executoriu) hotărârea judecătorească din anul 2004.

Prin raportare la coordonatele aceleiași fapte ilicite concrete deduse judecății, stabilite în mod definitiv de către curtea de apel în cadrul situației de fapt a cauzei, premisă a controlului exclusiv de legalitate desfășurat de prezenta instanță de recurs, Înalta Curte constată că rezultă drept urmare a celor expuse în paragrafele supra, că și subgrupul criticilor din cadrul aceluiași punct II. 2 din cererea de recurs, relativ: faptului că terenul nu ar fi fost stabilit; că identificarea terenului nu ar fi fost o atribuție în sarcina recurentei; că această etapă a identificării ar fi fost anterioară predării; că recurenta pârâtă trebuia doar să întocmească protocolul de predare – preluare, după primirea unei cereri din partea comisiei județene de fond funciar și a documentației întocmite de comisia locală de fond funciar; că vinovăția recurentei pârâte ar fi putut fi reținută doar dacă s-ar fi dovedit că procedura obligatorie și anterioară predării terenului de către recurentă ar fi fost respectată de către celelalte instituții conform dispozițiilor legale care le guvernează activitatea și care nu ar avea un caracter subsecvent, astfel cum în mod greșit ar fi apreciat instanța de apel; a primit o rezolvare corectă din partea curții de apel ce s-a întemeiat pe necesitatea ca decizia civilă din anul 2004 să fi fost executată imediat consecutiv emiterii sale, în forma în care ea a fost pronunțată, dat fiind principiul forței obligatorii a unei hotărâri judecătorești definitive.

Același argument al principiului forței obligatorii a unei hotărâri judecătorești definitive, identificat în mod corect de instanța de apel, se contrapune inclusiv criticii recurentei pârâte privind constatările citate („respectiv comisia locală (...) singura autoritate competentă să identifice terenurile libere și să formuleze oferte concrete”) ale Curții Europene a Drepturilor Omului din hotărârea pronunțată la data de 17 ianuarie 2008, în cauza nr. 6206/03 Brătulescu împotriva României.

Astfel, se observă așadar, că această hotărâre CEDO citată a fost pronunțată la circa 4 ani după pronunțarea deciziei civile definitive nr. 20/2004 a Tribunalului Vrancea.

Or, întocmai precum Curtea Constituțională a României a statuat deseori în jurisprudența sa, inclusiv prin Decizia nr. 686/2014, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 68 din 27 ianuarie 2015: „20. În analiza celor de mai sus, Curtea reține că, prin Decizia nr. 972 din 21 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 800 din 28 noiembrie 2012, și Decizia nr. 460 din 13 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 762 din 9 decembrie 2013, a statuat, referitor la efectele hotărârilor judecătorești, că "Înfăptuirea justiției, în numele legii, are semnificația că actul de justiție izvorăște din normele legale, iar forța lui executorie derivă tot din lege. Altfel spus, hotărârea judecătorească reprezintă un act de aplicare a legii pentru soluționarea unui conflict de drepturi sau interese, constituind un mijloc eficient de restabilire a ordinii de drept democratice și de eficientizare a normelor de drept substanțial. Datorită acestui fapt, hotărârea judecătorească - desemnând tocmai rezultatul activității judiciare - reprezintă, fără îndoială, cel mai important act al justiției. Hotărârea judecătorească, având autoritate de lucru judecat, răspunde nevoii de securitate juridică, părțile având obligația să se supună efectelor obligatorii ale actului jurisdicțional, fără posibilitatea de a mai pune în discuție ceea ce s-a stabilit deja pe calea judecății. Prin urmare, hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă se situează în sfera actelor de autoritate publică, fiind învestită cu o eficiență specifică de către ordinea normativă constituțională. Pe de altă parte, un efect intrinsec al hotărârii judecătorești îl constituie forța executorie a acesteia, care trebuie respectată și executată atât de către cetățeni, cât și de autoritățile publice. Or, a lipsi o hotărâre definitivă și irevocabilă de caracterul ei executoriu reprezintă o încălcare a ordinii juridice a statului de drept și o obstrucționare a bunei funcționări a justiției”.

Aceste principii juridice sunt evocate în mod constant și în mod expres în jurisprudența CEDO, cel puțin din perspectiva art. 6 din Convenția europeană, a se vedea de exemplu, hotărârea din 19 martie 1997 din cauza nr. 18357/91 Hornsby contra Greciei sau hotărârea din 15 ianuarie 2009 din cauza nr. 33509/04 Bourdov împotriva Rusiei (nr. 2).

În acest context, argumentul enunțat de recurenta pârâtă, relativ unei statuări realizate la data de 17 ianuarie 2008 de instanța de contencios european într-o speță concretă a Curții EDO diferită de cea prezentă dedusă judecății, nu poate fi opus cu succes celor concret statuate cu titlu definitiv 4 ani anterior, prin hotărârea judecătorească definitivă nr. 20/2004 prin care recurenta pârâtă ADS a fost obligată să predea către comisia locală de fond funciar, suprafața de 50 ha vie pe teritoriul administrativ al comunei (..) din județul Vrancea, dat fiind principiul forței obligatorii a hotărârilor judecătorești definitive recunoscut atât pe plan constituțional, cât și european, chiar de însăși Curtea Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum s-a ilustrat.

Critica relativă nesocotirii de către instanța de apel a autorității de lucru judecat sub aspect pozitiv a statuărilor din dosarul nr. x/231/2009 este nefondată, atât timp cât nu s-a invocat în concret, ce încălcare s-ar fi produs și cărei dispoziții judiciare statuate în cadrul respectivului dosar. Se observă că în realitate, recurenta pârâtă este nemulțumită de limbajul utilizat de instanța de apel sub acest aspect, dovadă a acestei aprecieri fiind sublinierea (prin folosirea tehnică de caractere underlined) de către recurenta pârâtă în cadrul acestei critici, a sintagmei folosite concret de către curtea de apel.

Așadar, din perspectiva tuturor acestor argumente expuse, rezultă că nu se poate imputa instanței de apel nerespectarea dispozițiilor art. 431 al. 2 C. proc. civ. și nici a prevederilor art. 22 C. proc. civ., astfel cum în mod eronat apreciază recurenții.

Ansamblul de critici evidențiate de recurenta pârâtă la punctul II.3 din motivele de recurs, relativ invocatei eronate rețineri de către instanța de apel a caracterului cert al prejudiciului afirmat de reclamanți, nu poate fi primit ca fondat.

Astfel, Înalta Curte constată cu titlu preliminar, că, chiar dacă legiuitorul statuează că sub aspectul răspunderii civile delictuale, orice prejudiciu este susceptibil de reparație (art. 1381 alin. (1) C. civ.), cu toate acestea reparația poate surveni doar atunci când sunt întrunite condițiile statuate de lege.

Astfel, pentru a fi reparabil, prejudiciul trebuie să aibă, inter alia, caracter cert, astfel cum rezultă din art. 1385 C. civ. („(2) Se vor putea acorda despăgubiri și pentru un prejudiciu viitor dacă producerea lui este neîndoielnică”) și din art. 1532 C. civ. – Caracterul cert al prejudiciului.

Prejudiciul este cert atunci când existența lui actuală sau viitoare este neîndoielnică și, în același timp, poate fi stabilită întinderea sa. Altfel spus, certitudinea prejudiciului se referă la caracterul său real, adică efectiv și prezent, opus celui putativ, speculativ sau simplei eventualități.

Raportat la aceste trăsături definitorii expuse, rezultă așadar, că atributul de certitudine al unui prejudiciu se stabilește pe baza probelor administrate într-o cauză, evaluate de către instanța de judecată în temeiul art. 264 C. proc. civ.

Or, atât timp cât pe baza dovezilor administrate cauzei prezente deduse judecății, instanța de apel a reținut definitiv în cadrul situației de fapt a pricinii, de care prezenta instanță de recurs este ținută, caracterul cert al prejudiciului, instanța de recurs nu poate, date fiind limitele controlului său exclusiv de legalitate, configurate de art. 483 al. 3 C. proc. civ. și art. 488 C. proc. civ., decât să se grefeze pe această stare de lucruri stabilită în mod definitiv de instanța de apel devolutivă a temeiniciei cauzei.

Raportat așadar, la starea de fapt reținută de către curtea de apel sub acest aspect, Înalta Curte constată o corectă aplicare în cauză, de către instanța de apel, a prevederilor relevante ale art. 1385 C. civ. și art. 1532 C. civ., criticile recurentei pârâte sub acest aspect, punând în discuție de fapt, temeinicia cauzei și nu legalitatea sa, astfel cum în mod corect au invocat și parte din intimații cauzei prin întâmpinările formulate în această fază procesuală a judecății.

Împrejurarea că proba cu expertiza nu ar fi fost suficientă pentru conturarea caracterului cert al prejudiciului reprezintă de asemenea, un aspect legat de temeinicia deciziei recurate, el punând în discuție aptitudinea concretă a probatoriului administrat în această direcție de a dovedi caracterul cert al prejudiciului.

În egală măsură, se constată din decizia recurată că instanța de apel a avut în vedere în cadrul verificării pe bază de probe a acestui atribut al prejudiciului și elementul invocat de către apelanta pârâtă, respectiv cel al lipsei identificării amplasamentului terenului (a se vedea în acest sens, alineatul 6 al paginii 46 din decizia recurată). Acest element este subordonat, de asemenea, temeiniciei deciziei recurate, deoarece el a reprezentat în acest punct al analizei instanței de apel, un aspect factual incident în cadrul evaluării, pe bază de probe, a existenței caracterului cert al prejudiciului, apelanta pârâtă invocându-l în privința acestei evaluări, întrucât ar fi conturat, în opinia sa, caracterul incert al prejudiciului reclamat.

Întrucât în cadrul evaluării întrunirii în cauză a cerinței răspunderii civile delictuale a prejudiciului, instanța de apel s-a raportat, astfel cum s-a expus, și la elementul invocat de recurenta pârâtă, respectiv cel al neidentificării concrete a amplasamentului terenului, Înalta Curte constată că reanalizarea de către instanța de recurs a acestui element este prohibită în această etapă procesuală, instanța de recurs neputând proceda, astfel cum s-a expus și supra, date fiind limitele jurisdicționale exclusiv de legalitate ale controlului său, la verificarea existenței unui prejudiciu cert, verificare care se subsumează temeiniciei cauzei și nu legalității acesteia.

Înalta Curte notează de altfel, că în privința acestui ansamblu de critici arondate punctului II.3 din cererea de recurs, pârâta recurentă, deși a invocat motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., nu a identificat și indicat nici măcar un text legal care să fi fost încălcat de către instanța de apel sub aceste aspecte invocate. Această omisiune subliniază caracterul acestor critici ca fiind de netemeinicie și nu de nelegalitate a deciziei recurate.

Înalta Curte notează totodată, că nici argumentul recurentei pârâte dedus din invocarea hotărârii CEDO din 28.06.2007 pronunțate în cauza nr. 31442/02 Rădulescu împotriva României nu este de natură a modifica rezultatul expus. Astfel, în esență, în cadrul paragrafului 55 al respectivei hotărâri CEDO, s-a reținut că valoarea lipsei de folosință a terenurilor nu a putut fi acordată deoarece terenurile au fost restituite și deoarece atribuirea unei sume cu acest titlu ar fi avut în speță un caracter speculativ, posibilitatea de a înființa o fermă și randamentul unei ferme agricole fiind apreciat de CEDO ca depinzând de mai multe variabile.

Or, Înalta Curte constată că spre deosebire de cauza CEDO citată de recurenta pârâtă, cele două elemente care au fundamentat soluția de respingere a forului european nu se regăsesc în speța prezentă.

Astfel, din cuprinsul deciziei recurate, se observă că potrivit situației de fapt decelate în mod definitiv de către instanța de apel, situație de fapt de care prezenta instanță de recurs este ținută, terenul la care se referă decizia civilă nr. 20/2004 a Tribunalului Vrancea nu a fost încă atribuit intimatului reclamant, iar pe de altă parte – astfel cum s-a expus și supra - existența unui prejudiciu cert a fost stabilită de către instanța de apel, pe baza unui probatoriu concret administrat, instanța de apel reținând în acest sens, următoarele: „Prin raportul de expertiză întocmit de expertul D s-a evaluat această lipsă de folosință valoarea producției de struguri, din care s-a scăzut valoarea lucrărilor manuale și mecanice. De asemenea, s-a avut în vedere valoarea subvenției acordate pentru suprafața de teren în discuție. S-a stabilit că valoarea folosinței pentru suprafața de 50 ha vie, pentru perioada 26.04.2018-26.04.2020 este de 751.000 lei.

Apelanta ADS consideră că suma de 751.000 lei acordată de instanța fondului cu titlu de lipsă folosință este lipsită de orice fundament deoarece: nu este cert că reclamanții ar fi putut să obțină aceste valori ridicate, care nu ar fi putut fi obținute decât cu tehnologii avansate, reclamanții nu au făcut dovada că sunt profesioniști în domeniul agriculturii (neavând experiența unei persoane care exploatează o întreprindere în acest domeniu) și nu există dovezi în sensul că dețin utilajele și echipamentele necesare exploatării unei suprafețe atât de întinse de teren agricol, nu există certitudinea că acesta ar fi cultivat personal terenul și ar fi cules fructele naturale ale întregului bun și nu ar fi optat pentru exploatarea bunului în modalitatea încheierii unui contract de arendă cu un profesionist (contract a cărui executare le-ar fi adus venituri mai mici sume de bani sau cote din fructele bunului).

Curtea reține că potrivit art. 1385 C. civ. prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel. Despăgubirea trebuie să cuprindă pierderea suferită de cel prejudiciat, câștigul pe care în condiții obișnuite el ar fi putut să îl realizeze și de care a fost lipsit, precum și cheltuielile pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului.

Astfel, scopul primordial al angajării răspunderii delictuale este cel al reparației prejudiciului integral. Pentru repunerea efectivă a părții în situația anterioară momentului comiterii faptei ilicite, trebuie asigurată acoperirea tuturor prejudiciilor.

În alin. (3) al art. 1385 C. civ. este consacrată regula conform căreia în cuantumul despăgubirilor trebuie să se cuprindă alături de pierderea efectiv suferită de victimă și câștigul sau beneficiul nerealizat de aceasta pentru a se asigura repararea integrală a prejudiciului.

În aceste condiții se constată că nu pot fi primite obiecțiunile formulate de apelanta ADS potrivit cărora reclamanții nu au produs probe că sunt profesioniști în domeniul agriculturii sau că dețin utilaje și echipamente necesare exploatării unei suprafețe atât de întinse de teren agricolă sau că nu există certitudini în ceea ce privește modul de exploatare al terenului: personal sau prin intermediul unui arendaș. Se constată ca fiind suficientă proba cu expertiza tehnică de specialitate prin care a fost chemat un expert din domeniu care a ajuns la această sumă luând în calcul: devizul mediu, calculația pentru 1 ha de vie întocmită de Direcția Agricolă și înaintat la Ministerul Finanțelor pentru stabilirea normei de venit pe hectar; valoarea cheltuielilor transmisă de instituțiile abilitate pentru un hectar cultivat cu viță de vie pentru anii în discuție (lucrări de întreținere, lucrări de combatere a bolilor și dăunătorilor, lucrări de recoltat material de necesare); valoarea producției de struguri s-a stabilit cu luarea în calcul a unei producții medii pentru zona viticolă respectivă dar și pentru județul respectiv; s-a luat în calcul și valoarea subvenției în bani ce s-ar fi primit.

În aceste condiții se constată că s-au avut în vedere toate reperele pentru stabilirea cu acuratețe a prejudiciului din cauza”.

Raportat la aceste considerente citate ale curții de apel, subsumate temeiniciei cauzei, se constată că instanța de apel a înlăturat în cadrul deciziei sale, pe bază de dovezi, riscul incertitudinii care ar fi putut fi generat de variabile (în terminologia folosită de Curtea EDO).

Așadar, întrucât în cauză cele două elemente care au fundamentat soluția negativă a instanței de contencios european nu se regăsesc, nu se poate pe cale de consecință, echivala situația din prezenta cauză cu cea expusă de Curtea europeană pentru a se putea invoca în mod fondat nerespectarea statuărilor CEDO.

Nu poate fi primit ca fondat nici ansamblul de critici arondat de recurenta pârâtă punctului II. 4 din motivele de recurs. Astfel, în cadrul acestuia, această parte procesuală invocă o eronată stabilire de către instanța de apel a caracterului justificat al refuzului reclamanților cu privire la terenurile alternative oferite de-a lungul timpului de autorități, ca urmare a raportării de către curtea de apel la criterii neprevăzute legal, respectiv cele de ordin valoric. Întrucât aceste critici pun în evidență realizarea de către curtea de apel a evaluării sub acest aspect prin raportare la alte criterii decât cele prevăzute legal, atunci criticile vizează legalitatea deciziei și nu temeinicia acesteia, astfel cum eronat indică intimatul reclamant prin întâmpinarea formulată în faza procesuală a recursului.

Lecturând însă, decizia recurată, Înalta Curte constată că instanța de apel s-a raportat în analiza sa realizată în această direcție la două criterii: criteriul categoriei de folosință și cel al localizării în solă compactă, expunerea referitoare la diminuarea valorii fiind realizată doar pentru a evidenția efectul acordării fărâmițate (deci nu în mod compact) a terenului: „În legătură cu acest aspect, una din apărările apelantelor Comisia Locală Milcovul si Comisia Judeteană Vrancea de stabilire a dreptului de proprietate privată vizează faptul că nu a existat o atitudine cooperantă din partea apelanților reclamanți. Or, atâta vreme cât la momentul emiterii Hotărârii 190/2006 soluția abordată de autorități a fost aceea a acordării a 50 de hectare teren arabil într-o altă localitate în loc de 50 ha vie în Odobești, refuzul reclamanților nu apare ca nejustificat atâta vreme cât vorbim de o altă categorie de folosință și de o altă localitate: Odobeștiul face parte dintr-o zonă viticolă renumită a României, pe când Mărăsestiul, nu. Apoi, (potrivit considerentelor sentinței civile 7145/2011 a Judecătoriei Focșani din dosarul x/231/2008) ulterior Hotărârii 190/2006 s-a încercat identificarea pe raza localității (...) a unor suprafețe de teren pentru a se acorda reclamanților, dar au fost refuzate parcelele identificate pentru că nu se aflau într-o solă compactă, terenul era dispersat pe raza mai multor parcele. La fel se constată că și în acest caz refuzul reclamanților nu a fost abuziv pentru că valoarea celor 50 de hectare avea de suferit în condițiile în care se intenționa acordarea acestora fărâmițate” (pagina 45 a deciziei recurate).

Ambele criterii utilizate de instanța de apel sunt criterii prevăzute de lege, relevante fiind de exemplu, dispozițiile art. 9 al. 1 din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, în forma în vigoare la datele ofertelor de teren ale autorităților: „(1) Terenurile proprietate de stat, administrate de institutele, centrele și stațiunile de cercetare, destinate cercetării și producerii de semințe, de material săditor din categorii biologice superioare și de animale de rasă, rămân în administrarea acestora, cu excepția terenurilor agricole preluate de la foștii proprietari și solicitate de persoanele îndreptățite la reconstituire. Terenurile din perimetrele stațiunilor, institutelor și centrelor de cercetare care fac obiectul retrocedării se vor delimita în sole compacte, începând de la marginea perimetrului, conform Legii nr. 290/2002 privind organizarea și funcționarea unităților de cercetare-dezvoltare din domeniile agriculturii, silviculturii, industriei alimentare și a Academiei de Științe Agricole și Silvice "Gheorghe Ionescu-Șișești", cu modificările și completările ulterioare” sau dispozițiile art. 8 din același act normativ: „Persoanelor fizice cărora li s-a reconstituit proprietatea pentru diferența dintre suprafața de 10 hectare de familie și suprafața preluată de stat prin legi speciale, dar nu mai mult de 50 de hectare, pe mai multe loturi decât au deținut înainte de preluare, la cerere, dacă este posibil, li se comasează terenurile în loturi mai mari sau într-un singur lot, de aceeași categorie de folosință cu cel preluat, inclusiv din terenurile proprietate de stat, eliberându-se un nou titlu de proprietate, după revocarea celui inițial de comisia județeană de fond funciar”.

Așadar, nu se poate imputa instanței de apel că în evaluarea sa, s-ar fi raportat la un criteriu neprevăzut de lege în domeniu.

În egală măsură, Înalta Curte constată că, potrivnic susținerii recurentei pârâte, instanța de apel nu a arătat în cadrul deciziei sale, că persoanele îndreptățite la reconstituire ar avea dreptul să își aleagă suprafețele de teren atunci când reconstituirea nu se efectuează pe vechile amplasamente.

Lecturând decizia recurată, se constată că instanța de apel nu a realizat vreo susținere în sensul expus de recurenta pârâtă. Se observă că instanța de apel doar a constatat refuzul reclamanților de a le fi restituite anumite imobile determinate oferite de autorități, refuz pe care l-a evaluat apoi în raport de criteriile legale în domeniu. Or, un astfel de refuz nu poate fi echivalat din punct de vedere juridic cu alegerea discreționară, necondiționată, a oricărui amplasament dorit de persoane îndreptățite la retrocedare, ci – evident - exclusiv în limita celor oferite de către autorități.

Posibilitatea persoanelor îndreptățite la reconstituire de refuz al ofertei realizate în cadrul procedurii de retrocedare, este confirmată de altfel, în anumite situații, de dispoziții legale în domeniu precum ar fi – dar nelimitat la - art. 12 al. 3 din Legea nr. 165/2013, art. 16 al. 3 din Normele din 19.06.2013 de aplicare a Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România. Ea corespunde de altfel, obligației juridice a autorităților de a oferta terenuri cu respectarea criteriilor legale impuse de legiuitor în domeniu.

Așadar, în raport de tot acest context expus în paragrafele anterioare, nu se poate identifica vreo deficiență de nelegalitate nici în privința acestui grup de critici regăsit la punctul II. 4 din cererea de recurs.

Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat, recursul promovat, reținând că instanța de apel a pronunțat o hotărâre judecătorească legală, motivele de recurs invocate nefiind fondate.

Conform art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta să plătească suma de 9860 lei către intimata-pârâtă Comisia Locală pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor de pe lângă Primăria Milcovul și suma de 15.020 lei către intimatul-reclamant B, reprezentând cheltuieli de judecată (onorariu avocat ales) efectuate în faza procesuală a recursului de către acești intimați, întrucât culpa procesuală în declanșarea și desfășurarea prezentei căi de atac îi aparține recurentei pârâte.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenția Domeniilor Statului împotriva deciziei nr. 15A din 01 februarie 2023 a Curții de Apel Galați – Secția I civilă.

Obligă recurenta-pârâtă la plata sumei de 9.860 lei către intimata-pârâtă Comisia Locală pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor de pe lângă Primăria Milcovul și la plata sumei de 15.020 lei către intimatul-reclamant B cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 martie 2024.