Delictual liability for vehicle destruction: validity of absent sale contract, judicial presumption of fault, and cassation admissibility of interest and costs critiques

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov, Secţia civilă la data de 17.02.2016, sub numărul x/93/2016, astfel cum a fost precizată, reclamanta A S.R.L., în reorganizare judiciară, a solicitat obligarea pârâţilor B, C, D şi E la plata sumei de 561.968 lei reprezentând daune interese pentru repararea prejudiciului pe care autorul acestora, F, l-a produs prin distrugerea în totalitate a autoturismului marca X. Totodată, reclamanta a solicitat obligarea pârâţilor, în solidar, la plata dobânzii legale aferente sumei de 561.968 lei, în temeiul O.G. nr. 13/2011, în perioada cuprinsă între data de 17.07.2013 (data săvârşirii faptei) şi data plăţii.

2. Sentinţa Tribunalului Ilfov

Prin sentinţa civilă nr. 654/08.03.2019, Tribunalul Ilfov, Secţia Civilă a admis acțiunea reclamantei şi a obligat pârâții la plata sumei de 561.968 lei reprezentând contravaloarea autoturismului, precum şi la plata dobânzii legale aferente debitului principal de la data de 17.07.2013 și până la data plății efective a acestuia.

Prin sentinţa civilă nr. 2008/18.06.2019, Tribunalul Ilfov a admis cererea reclamantei şi a dispus completarea dispozitivului sentinţei civile nr. 654/08.03.2019, în sensul că a obligat pârâţii la plata sumei de 4.095 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamant.

3. Decizia pronunţată de către Curtea de Apel Bucureşti

Prin încheierea nr. 130A/14.11.2019 pronunţată în dosarul nr. x/93/2016, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VI-a Civilă a admis excepţia de necompetenţă procesuală a Secţiei a VI-a civilă şi a declinat competenţa de soluţionare a apelului în favoarea Secţiilor a III-a sau a IV-a Civilă a Curţii de Apel Bucureşti.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie la data de 25.11.2019, sub nr. x/2/2019.

Prin decizia nr. 594A din 24 aprilie 2023 pronunţată în dosarul nr. x/2/2019, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins motivele de apel suplimentare susținute de apelanta-pârâtă B prin notele de ședință depuse la data de 28.02.2020, ca tardiv formulate; a respins apelul formulat de B împotriva încheierilor de ședință începând cu data de 21.11.2017, ca nefondat; a admis apelurile formulate de apelantele-pârâte B şi E împotriva sentinței civile nr. 654 din 08.03.2019 pronunțată de Tribunalul Ilfov - Secţia Civilă, în dosarul nr. x/93/2016; a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul obligării pârâţilor, corespunzător cotelor succesorale ce li se cuvin fiecăruia de pe urma autorului F, la plata către reclamantă a sumei de 76.050,11 euro, în echivalent în lei la cursul BNR din data plății efective, despăgubiri pentru prejudiciul cauzat; a menţinut celelalte dispoziții ale sentinței referitoare la obligația de plată a dobânzii legale; a obligat intimata-reclamantă la plata către apelanta-pârâtă E a sumei de 3.000 lei, cheltuieli de judecată.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 594A din 24 aprilie 2023 au declarat recurs pârâţii E, B, D şi C, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-pârâţi susţin că instanţa de apel a pronunţat hotărârea cu încălcarea normelor de drept material în ceea ce priveşte determinarea scadenţei obligaţiei principale, moment faţă de care se calculează o eventuală dobândă legală.

Arată recurenţii că intimata-reclamantă şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile O.G. nr. 13/2011, act normativ care nu reprezintă dreptul substanţial în materie de dobânzi legale, acesta reglementând doar cuantumul dobânzii acordate pentru neplata unor obligaţii la termen. Instanţele de fond au dispus obligarea recurenţilor la plata de dobânzi legale în baza art. 1385 alin. (3) C. civ., text de lege care, de asemenea, nu reprezintă dreptul substanţial în materie de dobânzi legale.

Recurenţii învederează că instanţa nu poate schimba cauza juridică a cererii, iar dreptul substanţial ce conţine referiri la daunele moratorii în cazul obligaţiilor băneşti îl reprezintă prevederile art. 1535 C. civ., dispoziţii care nu au fost invocate de reclamantă nici măcar cu ocazia cererii precizatoare înregistrate la data de 07.02.2017.

Arată recurenţii că instanţa de apel nu a analizat în ce măsură erau îndeplinite sau nu condiţiile pentru a se dispune obligarea acestora la plata dobânzii legale şi nici momentul de la care ar putea deveni exigibilă o asemenea obligaţie.

În măsura în care, prin absurd, s-ar fi procedat la o asemenea analiză, instanţa de apel ar fi trebuit să constate că art. 1535 C. civ. stabileşte fără echivoc că aceste daune moratorii se vor achita numai din momentul în care obligaţia principală a ajuns la scadenţă. Arată recurenţii că data scadenţei obligaţiei principale nu este 17.07.2013 întrucât, prin raportare la acel moment, reclamanta nu se bucură de un înscris care să stabilească în contra recurenţilor că ar fi avut o obligaţie a cărei scadenţă era la data producerii accidentului. Pretind recurenţii că este exclus ca o creanţă să devină exigibilă înainte de a fi devenit certă şi lichidă, acest din urmă aspect făcând chiar obiectul prezentului litigiu, fiind încuviinţate o serie de probe pentru a se concluziona asupra întinderii posibilei obligaţii.

Obligaţia principală prezintă caracterul unei posibile obligaţii în sarcina recurenţilor (în măsura în care se va menţine soluţia de admitere a cererii de chemare în judecată), care se va bucura de atributul exigibilităţii, lichidităţii şi certitudinii abia la momentul la care se va pronunţa o hotărâre judecătorească definitivă prin care se vor constata ca fiind întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale, deci, se va concluziona asupra întinderii obligaţiei.

În ceea ce priveşte determinarea scadenţei obligaţiei principale, recurenţii au invocat şi motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.- sens în care au invocat prevederile art. 477 C. proc. civ. şi au arătat că instanţa de apel nu a analizat cauza în integralitate, respectiv a încălcat normele de procedură ce vizează efectul devolutiv al apelului atât timp cât prin apelurile formulate s-a solicitat ,,anularea hotărârii, respectiv schimbarea în tot a sentinţei (...) în sensul respingerii cererii de chemare în judecată"-, cât şi motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.- nemotivarea hotărârii- încălcând prevederile art. 425 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 6 parag. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Indicarea generală conform căreia instanţa de apel „menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei referitoare la plata dobânzii legale” nu reprezintă o motivare juridică satisfăcătoare şi, mai mult decât atât, nu reprezintă o cercetare a fondului dedus judecăţii.

Pretind recurenţii că instanţa de apel a încălcat normele de drept material atunci când a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare pe încercate a maşinii pentru lipsa preţului.

Raţionamentul instanţei de apel este eronat şi încalcă prevederile art. 1246 şi următoarele C. civ., întrucât această sancţiune nu a fost invocată în mod expres de intimată.

Făcând trimitere la prevederile art. 1249 C. civ., recurenţii arată că invocarea nulităţii absolute, în oricare din cele două moduri reglementate de legiuitor, presupune a formula un petit sau o apărare prin intermediul căreia să i se solicite instanţei în mod explicit să constate că a intervenit nulitatea acelui contract, or reclamanta nu a avut intenţia în niciun moment în a solicita instanţei să constate nulitatea unui contract a cărui existenţă a fost negată cu vehemenţă.

Simpla enunţare în cuprinsul concluziilor scrise depuse în faţa Tribunalului Ilfov de către reclamantă, pentru termenul din 01.03.2019, respectiv în cuprinsul întâmpinării depuse în faţa Curţii de Apel Bucureşti faţă de apelul pârâtei B, a două texte de lege ce reglementează nulitatea contractului pentru lipsa preţului determinat sau determinabil, nu poate fi echivalată unei apărări/excepţii prin intermediul căreia să i se solicite în mod expres instanţei să constate nulitatea absolută a unui contract.

În lipsa unei intenţii manifestate sub forma unei apărări exprese, instanţa nu putea să constate nulitatea absolută a contractului pentru lipsa preţului, întrucât, în caz contrar, soluţia instanţei de apel poate fi calificată ca fiind o extra petita pronunţată cu încălcarea principiului disponibilităţii, respectiv a art. 22 alin. (6), a art. 397 alin. (1) C. proc. civ.

Chiar în ipoteza în care instanţa de apel ar fi considerat că este incident un caz de nulitate absolută pentru care este ţinută să invoce din oficiu nulitatea contractului, atunci această sancţiune ar fi trebuit pusă în discuţia părţilor, pentru a se asigura respectarea principiului contradictorialităţii asupra unei soluţii pe care instanţa urma să o pronunţe prin hotărâre, cum în mod expres prevede art. 14 alin. (4) C. proc. civ.

Recurenţii arată că instanţa de apel a încălcat normele de drept material atunci când a analizat şi a reţinut ca fiind întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale.

Susţin recurenţii că instanţa de apel nu a analizat una din apărările esenţiale ale acestora- invocată în faţa tribunalului şi reiterată în apel-, anume aceea a posibilităţii existenţei unei defecţiuni tehnice a maşinii care să îmbrace forma unui caz exonerator de răspundere.

Chiar în măsura în care, ipotetic, acest aspect faptic nu ar fi fost invocat în faţa instanţei de fond, acesta oricum ar fi putut să fie invocat prin apelurile formulate, aşa cum în mod expres prevede art. 478 alin. (2) C. proc. civ., lucru care, de altfel, s-a întâmplat.

Recurenţii pretind că expertiza tehnică era utilă şi necesară soluţionării cauzei, pe baza acesteia urmând ca instanţa să analizeze temeinicia uneia dintre apărările esenţiale formulate de pârâţi din perspectiva neîntrunirii condiţiei vinovăţiei. Mai mult decât atât, această probă ar fi fost utilă inclusiv din perspectiva temeiului juridic invocat de intimată, ducând la o lipsire de efecte a acestuia.

Pe de altă parte, instanța de apel nu a lămurit toate elementele necesare pentru a concluziona dacă este sau nu incidentă instituţia răspunderii civile, fie ea contractuală sau delictuală.

Invocând prevederile art. 250 şi art. 264 C. proc. civ., recurenţii arată că numai în urma încuviinţării de probe se poate stabili existenţa sau inexistenţa unui fapt, ceea ce denotă că în lipsa încuviinţării unei probe cu acest scop, nu se poate emite nici măcar o opinie personală a completului de judecată în legătură cu inexistenţa vreunei defecţiuni a maşinii care să îl fi determinat pe autorul recurenţilor să depăşească coloana de maşini.

Precizează că opinia personală a completului- astfel cum reiese din considerentele hotărârii recurate-, nu poate fi catalogată nici măcar ca o prezumţie judiciară în sensul art. 329 C. proc. civ., fiind mai mult decât evident că probabilitatea faptului pretins de instanţa de judecată nu reiese din materialul probatoriu, cu atât mai mult din dosarul de urmărire penală. Arată recurenţii că este necesar răspunsul unui specialist în contextul în care nu a fost lămurită ipoteza existenţei unei defecţiuni tehnice a maşinii, iar instanţa a încălcat inclusiv normele de procedură ce vizează stabilirea obiectivelor la expertiză, fiind evident că, în măsura în care s-ar fi încuviinţat proba cu expertiză tehnică, ar fi evidenţiat în mod concret defecţiunea tehnică ce ar fi putut duce la pierderea controlului maşinii.

În concret, apărarea recurenţilor era una clară şi viza posibilitatea existenţei unei defecţiuni a maşinii care 1-ar fi pus pe autorul pârâţilor în imposibilitatea obiectivă de a opri maşina, urmând ca prin obiectivele la expertiză să se solicite expertului a analiza în ce măsură anumite defecţiuni identificate în concret ar fi putut duce la pierderea controlului asupra maşinii.

Arată recurenţii că nu au urmărit a dovedi o altă modalitate de producere efectivă a accidentului (impactul cu trenul), ci au urmărit a dovedi cauza ce a stat la baza producerii acestuia, aspect de fapt ce nu a fost lămurit pe fondul cauzei.

Recurenţii susțin că vinovăţia autorului acestora a fost prezumată de instanţa de apel pe baza unei opinii personale, fără a fi încuviinţată proba cu expertiză, care putea face dovada inexistenţei unei vinovăţii a acestuia, fapt care echivalează cu o necercetare a fondului, care impune trimiterea cauzei spre rejudecare, în temeiul art. 497 C. proc. civ.

Totodată, recurenţii susţin că instanţa de apel a încălcat principiul nemijlocirii administrării probelor, pronunţând o hotărâre judecătorească prin care a constatat ca fiind întrunită condiţia vinovăţiei autorului pârâţilor în lipsa unor probe care să fi fost administrate în faţa acesteia.

Instanţa de apel nu a analizat – fiind incident motivul de casare reglementat de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. – criticile pârâţilor referitoare la faptul că vinovăţia autorului recurenţilor a fost reţinută de instanţa de fond pe baza actelor de urmărire penală, a procesului verbal de cercetare la faţa locului.

Invocând prevederile art. 16 şi art. 261 C. proc. civ., recurenţii arată că instanţele de fond nu ar fi putut să îşi formeze o opinie pe baza actelor din dosarul de urmărire penală, acestea fiind ţinute să administreze probe pe baza cărora să poată concluziona asupra întrunirii sau nu a condiţiei vinovăţiei autorului lor. Declaraţiile martorilor, precum şi procesul verbal de constatare nu puteau să stea la baza reţinerii vinovăţiei defunctului F, întrucât niciuna dintre aceste persoane nu a putut să perceapă, prin propriile simţuri, dacă autorul recurenţilor se face vinovat sau nu de accident, respectiv nu au avut cum să perceapă cauza care a provocat accidentul.

Vătămarea este evidentă, indiferent că aceasta provine în urma nemotivării hotărârii sau în urma încălcării principiului nemijlocirii probelor, încălcare ce atrage automat și o încălcare a principiului contradictorialităţii, respectiv imposibilitatea asigurării unei apărări efective a recurenţilor în fața unor asemenea pretenţii, cu atât mai mult cu cât s-a considerat că proba cu expertiză tehnică a maşinii nu ar fi utilă în dovedirea nevinovăţiei autorului recurenţilor.

Invocând motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii au susținut că instanţa de apel nu a motivat hotărârea sub aspectul reducerii cuantumului onorariului de avocat de la 5.759 lei la 3.000 lei în raport cu criteriile prevăzute de art. 451 C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât faza procesuală a apelului s-a întins pe o durată de aproximativ 3 ani de zile, perioadă în care marea majoritate a apărărilor şi demersurilor (inclusiv colaborarea cu experţii desemnaţi în cauză) au fost efectuate de reprezentantul convenţional al apelantei E.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, excepţia nulităţii căii de atac iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Intimata-reclamantă a invocat excepţia inadmisibilităţi recursului cu privire la motivele referitoare la dobânda legală deoarece sunt invocate omisso medio, cu încălcarea dispoziţiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Arată că apelul a fost limitat expres de apelanţi la soluţia dată de instanţa de fond cu privire la două aspecte: la suma stabilită cu titlu de prejudiciu constând în valoarea autoturismului distrus şi la faptul că obligaţia acestora nu este una solidară, ci proporţională cu cota succesorală, aşa cum rezultă din solicitarea din preambulul cererii de apel, cât şi din dezvoltarea motivelor. Astfel, intimata arată că recurenţii nu au contestat temeinicia soluţiei instanţei de fond cu privire la dobânda legală.

Criticile referitoare la încălcarea normelor de drept procesual sunt neîntemeiate, în contextul în care nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 477 alin. (2) C. proc. civ., ci dispoziţiile alin. 1 ale aceluiaşi articol referitoare la limitele efectului devolutiv al apelului.

Chiar şi în situaţia în care s-ar admite că instanţa de apel a reţinut cauza spre judecare în integralitate, soluţia de a menţine dispozitivul hotărârii instanţei de fond cu privire la dobânda legală păstrează implicit şi motivarea instanţei de fond cu privire la acest aspect, astfel încât nu se poate susţine că instanţa trebuia sa motiveze încă o dată admiterea acestui capăt de cerere.

Nu poate fi reţinută vătămarea invocată de recurenţi cu privire la incertitudinea datei de la care curge dobânda legală, deoarece momentul de la care începe să curgă dobânda legală în cazul răspunderii civile delictuale este prevăzut expres de prevederile art. 1523 alin. (2) lit. e) C. civ. şi anume de la data producerii faptei ilicite.

Intimata-reclamantă a invocat excepţia nulităţii recursului întrucât criticile cu privire la încălcarea normelor de drept material care reglementează daunele moratorii nu se încadrează în cazul de nelegalitate invocat.

Relativ la motivele de recurs ce vizează încălcarea normelor de drept material în ceea ce priveşte nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, intimata invocă excepţia nulităţii, arătând că întreaga motivare a recursului face trimitere la încălcarea normelor de drept procesual care nu sunt sancţionate cu nulitatea.

Cu privire la forma pe care trebuie să o îmbrace o excepţie pentru a fi validată ca apărare de către instanţă, Codul de procedură civilă nu prevede condiţii imperativ şi expres impuse, cu atât mai puţin sancţiunea nulităţii pentru acest motiv.

Arată că a fost respectat principiul contradictorialităţii, în contextul în care nulitatea contractului de vânzare-cumpărare a fost invocată pe cale de apărare şi prin întâmpinarea la apel, astfel că nu era necesar a fi invocată din oficiu de către instanţă.

Intimata-reclamantă susţine că sunt neîntemeiate motivele referitoare la încălcarea normelor de drept material în ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale.

Învederează că recurenţii nu au indicat nicio normă de drept material pretins a fi încălcată sau aplicată greşit, ci, prin susţinerile formulate tind la cenzurarea aprecierii date de instanţă mijlocelor de probă şi la o nouă judecată a fondului, iar critica ce vizează raţiunea pentru care instanţa de apel a înţeles să respingă o probă, nu se încadrează în limitele prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-reclamantă pretinde că sunt neîntemeiate şi criticile privind încălcarea principiului nemijlocirii probelor- proba cu înscrisurile din dosarul penal fiind administrată de instanța care a judecat apelul-, respectiv cele referitoare la incidenţa cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În termen procedural, recurenţii-pârâţi au formulat răspuns la întâmpinare prin care au solicitat respingerea excepţiilor şi apărărilor intimatei-reclamante şi admiterea recursului.

6. Procedura de filtru

Prin raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului s-a reţinut că din actele şi lucrările dosarului reiese promovarea omisso medio a recursului de către pârâţii C şi D, iar criticile formulate de pârâtele B şi E sunt susceptibile de încadrare în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., în limitele arătate în cuprinsul raportului.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și alin. (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 9 octombrie 2024 completul de filtru a respins, ca inadmisibil, recursul declarat de pârâţii C şi D împotriva deciziei nr. 594/A din 24 aprilie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti - Secția a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi a admis în principiu recursul declarat de pârâtele B şi E împotriva aceleiaşi decizii, sens în care a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționarea acestuia la data de 12 februarie 2025.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând criticile formulate de recurentele-reclamante, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit considerentelor ce vor fi arătate. Astfel:

- Susținerea nelegalității deciziei din perspectiva motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., constând în aceea că „instanța de apel ar fi aplicat eronat dispozițiile care reglementează dobânda legală, atunci când a menţinut sentinţa tribunalului, de obligare la plata acestei dobânzi, cu începere de la data producerii accidentului până la aceea a plăţii efective a debitului principal”, este una care nu poate face obiect de analiză în recurs, fiind formulată omisso medio.

Aşa cum s-a reținut prin încheierea de admitere în principiu din data de 9.10.2024 – ca urmare a parcurgerii procedurii filtru, în condițiile art. 493 C. proc. civ. – criticile referitoare la pretinsa aplicare eronată a dispozițiilor art. 1385 alin. (3) C. civ., art. 1535 C. civ., vizând întinderea reparației (pierderea suferită şi câştigul nerealizat) şi respectiv, momentul scadenței obligației principale, nu se grefează pe considerentele deciziei recurate.

Întrucât nu a fost învestită cu o critică sub aspectul menționat, al dobânzilor datorate, instanța de apel nu a făcut decât să mențină dispoziţia de primă instanță, fără o analiză proprie referitoare la intervalul de timp pentru care se datorează despăgubirile sub forma câștigului nerealizat (lucrum cessans), ca parte a prejudiciului reclamat.

Soluţia instanţei de apel este corectă întrucât a respectat limitele devoluţiunii determinate de ceea ce s-a apelat (tantum devolutum quantum apellatum) impuse de dispoziţiile art. 477 C. proc. civ.

În acest context, susţinerea din recurs, a nelegalității soluţiei pe aspectul dobânzilor stabilite de prima instanță, soluţie neatacată în apel, reprezintă, cum s-a arătat, o critică formulată omisso medio şi ca atare, nesusceptibilă de analiză, negrefându-se pe dezlegările jurisdicționale ale instanței de apel.

Astfel fiind, sunt lipsite de temei şi toate celelalte argumente pe care recurentele le subsumează altor motive de recurs – art. 488 pct. 5 şi 6 C. proc. civ.-, dar în susţinerea aceluiași aspect de nelegalitate, privitor la acordarea dobânzilor, atunci când pretind că instanța de apel „n-ar fi analizat cauza în integralitate” şi respectiv, că ar lipsi motivarea, necunoscându-se „raționamentul juridic” în baza căruia decizia a menţinut soluţia de primă instanță în privinţa obligației de plată a dobânzii legale.

Or, imputând absenţa unui raționament propriu al instanței de apel pe aspecte ce nu o învestiseră, recurentele sunt cele care nesocotesc regulile procedurale ale desfășurării judecăţii devolutive, care obligă instanța să verifice „în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanță” (art. 479 alin. 1 C. proc. civ.), cu consecința păstrării hotărârii (art. 480 alin. 1 C. proc. civ.) în partea ce nu a fost atacată.

- Este, de asemenea, lipsită de temei critica referitoare la încălcarea dispozițiilor legale – de drept material şi respectiv, procedural – atunci când instanța a constatat nulitatea absolută, pentru lipsa preţului, a contractului de vânzare pe încercate a maşinii. S-a arătat, în acest sens, că, pe de o parte, instanța de apel ar fi nesocotit regimul juridic al nulităţii (art. 1246, 1249 C. civ.) întrucât invocarea nulităţii absolute ar fi presupus formularea unui petit sau a unei apărări exprese prin care să se solicite instanței constatarea nulităţii contractului. Pe de altă parte, sub aspect procedural, instanța s-a pronunţat cu încălcarea principiului disponibilității, a dispoziţiilor art. 22 alin. (6), art. 397 alin. (1) C. proc. civ., precum şi a principiului contradictorialității (art. 14 alin. 4 C. proc. civ.). În felul acesta, reclamantele ar fi fost prejudiciate, mai ales că era pentru prima dată când instanța recunoaște „veridicitatea” celor afirmate în legătură cu existența raporturilor contractuale dintre părţi.

Contrar susţinerii recurentelor, în speţă nu a avut loc încălcarea normelor legale de care acestea se prevalează şi nici o vătămare procesuală, faţă de contextul în care s-a desfășurat judecata şi de poziţia pe care acestea şi-au exprimat-o în raport cu pretențiile în despăgubire ale reclamantei.

Astfel, reclamanta şi-a fundamentat cererea în dezdăunare pentru răspunderea civilă delictuală, solicitând contravaloarea autoturismului distrus, marca X, de către autorul pârâţilor, decedat în urma accidentului provocat de acesta (autoturismul fiindu-i încredințat cu trei luni anterior, pentru a-l verifica în trafic în vederea cumpărării).

Pârâtele, moștenitoare ale autorului decedat, au contestat acest fundament juridic al pretenţiei reclamantei susținând că, în realitate, ar fi avut loc o vânzare pe încercate a bunului şi, ca atare, în prezenţa unui astfel de contract, partea nu are la dispoziție acțiunea în răspundere delictuală, fiind obligată, prin dispoziţiile art. 1350 alin. (3) C. civ., să apeleze la regulile răspunderii contractuale.

Verificând această apărare, prima instanță a apreciat că nu se poate reţine incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 1681 C. civ., referitoare la vânzarea pe încercate întrucât, deşi a rezultat că „reclamanta i-a încredințat defunctului F autoturismul marca X în vederea testării, între aceştia nu a intervenit o vânzare pe încercate, având în vedere că nu s-a făcut dovada acordului de voinţă al părţilor, condiție esențială la încheierea actului juridic. Mai mult, în cauză nu s-a făcut dovada prețului stabilit între părţi şi nici a achitării unei părţi din acesta de către defunct, preţul făcând parte din obiectul contractului”.

Pe aceeași situaţie factuală, instanța de apel a considerat că predarea autoturismului către autorul pârâţilor, în vederea testării pentru o perioadă mai lungă de timp, fără ca acesta să-l declare necorespunzător şi să-l restituie în termen de 30 de zile, reprezintă, în condițiile art. 1681 C. civ. o vânzare pe încercate, dar contractul este lovit de nulitate absolută, conform art. 1226 alin. (2) C. civ., nefăcându-se dovada stabilirii şi plăţii preţului, ca element de valabilitate a contractului.

S-a concluzionat că, faţă de efectul retroactiv al nulităţii, contractul nu a existat şi, ca atare, pretenţia în despăgubiri poate fi formulată pe temeiul răspunderii civile delictuale, părţii neputându-i-se opune dispoziţiile art. 1350 alin. (3) C. civ., care consacră prioritatea aplicării regulilor răspunderii contractuale în raport cu alte forme ale răspunderii.

Rezultă că ambele instanțe de fond au stabilit că în speţă este incidentă instituţia răspunderii civile delictuale, ale cărei condiţii de activare în sarcina autorului pârâţilor şi respectiv, a acestora din urmă, ca moştenitori, au fost verificate.

Împrejurarea că instanța de apel, evaluând aceeași situație de fapt, a considerat că a existat un contract de vânzare pe încercate, dar acesta nu este producător de efecte juridice, lipsindu-i un element esențial (preţul), nu a însemnat, contrar susţinerii recurentelor, o pronunţare cu încălcarea regulilor regimului nulităţii.

Potrivit art. 1247 alin. (3) C. civ., instanța este obligată să invoce din oficiu nulitatea absolută, iar obiectul obligației (în speţă, prestația la care s-a obligat cumpărătorul) este, conform art. 1226 alin. (1) C. civ., prevăzut sub sancțiunea nulității absolute.

De asemenea, faptul că instanța are obligaţia să verifice valabilitatea unui act juridic din punct de vedere al incidenței unei cauze de nulitate absolută înseamnă, contrar susținerii recurentelor, că o astfel de verificare se poate face şi, mai mult, trebuie realizată chiar în absenţa unei cereri exprese a părţii, aşa încât nu se poate pretinde nesocotirea limitelor judecății ori a principiului disponibilității sub acest aspect.

În speţă, analiza a fost realizată de instanța de apel pe cale incidentală, după ce aceasta a primit susținerea pârâţilor în sensul că în cauză ar fi intervenit o înţelegere (o convenție) de vânzare pe încercate.

Împrejurarea că, subsecvent aprecierii asupra existenței unei astfel de convenții, instanța de apel a procedat şi la verificarea valabilității acesteia, sub aspectul incidenței unor cauze de nulitate, nu este eo ipso una de natură să-i vatăme procesual pe pârâţii-recurenţi pentru că nu a fost precedată de o dezbatere contradictorie a părților, ținându-se seama, în concret, de particularitățile desfășurării procedurii judiciare.

Aceasta, în contextul în care prima instanță reținuse, separat de nedovedirea unui acord de voință al părţilor la încheierea contractului şi faptul că oricum „în cauză nu s-a făcut dovada preţului stabilit de părţi şi nici a achitării unei părţi a acestuia de către defunct, preţul făcând parte din obiectul contractului” (mai exact, din obiectul obligaţiei, conform art. 1226 C. civ.).

Or, pe această situaţie, a stabilirii unui preţ determinat sau determinabil şi a plăţii acestuia, în întregime sau în parte, pârâţii nu au demonstrat contrariul celor reţinute de prima instanță nici în apel. Deşi au avut critica formulată şi li s-a încuviințat suplimentarea probatoriului pe acest aspect, analizând probele administrate, instanța de apel a ajuns la aceeaşi concluzie.

Astfel fiind, recurenții nu pot pretinde existenţa unei vătămări procesuale din simplul fapt al nepunerii formale în discuția lor a unui aspect care atrage nevalabilitatea contractului de vânzare pe încercate, în contextul în care era vorba despre acelaşi aspect reţinut şi de prima instanță (lipsa unui preţ determinat/determinabil şi neplata acestuia), care făcuse obiect al criticilor acestora în apel, în urma analizei cărora instanța devolutivă de control a ajuns la aceeaşi concluzie.

Altfel spus, din raționamentul judiciar al ambelor instanțe de fond rezultă că a lipsit obiectul obligației (preţul), ceea ce, în condițiile art. 1226 alin. (2) C. civ. atrage nulitatea convenţiei, ce diferențiază judecățile realizate în cele două etape jurisdicționale anterioare fiind doar calificarea juridică dată de instanța de apel lipsei unui element esențial al convenției, pe planul valabilității acesteia.

Aceasta a însemnat şi că judecata a rămas în limitele stabilite de prima instanță, cu fundamentul pretenţiilor dat de răspunderea civilă delictuală, instanța de apel arătând în mod corect de ce nu poate fi făcută aplicarea dispozițiilor art. 1350 alin. (3) C. civ., de care s-au prevalat pârâţii, atunci când au invocat prioritatea răspunderii contractuale în raport cu cea delictuală.

- Este, de asemenea, lipsită de fundament critica referitoare la încălcarea normelor de drept material, atunci când instanța de apel a reţinut ca fiind întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale.

Se constată că, sub pretextul unei cenzuri de nelegalitate a deciziei care ar fi statuat eronat asupra cerințelor legale vizând răspunderea delictuală, recurentele aduc de fapt, în dezbaterea judiciară, aspecte de probatorii necenzurabile în recurs.

Astfel, se susţine greșita neadministrare a probei cu expertiză tehnică auto pentru a se dovedi existența unei defecțiuni tehnice a mașinii, aptă să conducă la stabilirea unui caz exonerator de răspundere, prin înlăturarea vinovăției.

Aceasta, în contextul în care, răspunzând criticii din apel cu acelaşi conținut, îndreptată împotriva sentinţei, instanța de apel reţine, pe baza probelor administrate (proces verbal de cercetare la faţa locului, depoziția mecanicului de locomotivă şi a unuia dintre conducătorii auto aflați la faţa locului) că „autoturismul a intrat în coliziune cu trenul ca urmare a faptului că, deşi era semnalizată corespunzător trecerea la nivel cu calea ferată, autorul pârâţilor a depăşit coloana de maşini oprită la barieră, trecând prin semibariere şi că astfel fiind, „nici măcar o defecţiune tehnică majoră, cum ar fi defectarea frânelor sau a direcției, nu ar fi putut justifica depășirea coloanei de maşini pentru o traiectorie de coliziune cu trenul şi nici ocolirea semibarierelor”.

Readucând în discuţie, în faza procesuală a recursului, necesitatea şi utilitatea administrării probei cu expertiză, invocând o pretinsă nesocotire a dispoziţiilor art. 250 C. proc. civ., art. 264 C. proc. civ. (referitoare la obiectul probațiunii şi la aprecierea probelor), recurentele nesocotesc dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care limitează controlul instanței de recurs la conformitatea hotărârii atacate, cu regulile de drept aplicabile în timp ce administrarea probelor, evaluarea acestora şi stabilirea situaţiilor de fapt sunt în puterea de apreciere a instanțelor de fond.

În acelaşi fel, inadecvată procedural şi nesusceptibilă a face obiectul unei critici de nelegalitate, este referirea recurentelor la dispozițiile art. 329 C. proc. civ. (prezumțiile judiciare), a căror nesocotire s-a invocat, susținându-se că ar fi vorba despre „opinia personală a completului de judecată” în legătură cu inexistența unei defecțiuni tehnice a mașinii care să-l fi determinat pe autorul recurentelor să depășească coloana de maşini.

Potrivit art. 329 C. proc. civ., prezumțiile judiciare sunt mijloace de probă, lăsate la „luminile şi înțelepciunea judecătorului”, care se poate întemeia pe ele numai dacă au greutate şi puterea de a naşte probabilitatea faptului pretins, ele putând fi primite doar în cazurile în care legea admite dovada cu martori.

Aşadar, este la latitudinea instanței aprecierea asupra consecințelor faptelor cunoscute, stabilite pe baza probelor administrate (intrarea în coliziune cu trenul ca urmare a faptului că, deşi era semnalizată corespunzător trecerea la nivel cu calea ferată, autorul pârâtelor a depăşit coloana de maşini oprită la bariere, trecând printre semibariere) şi în ce măsură ele au greutatea şi puterea de a naşte probabilitatea faptului pretins (săvârșirea cu vinovăție a ilicitului, în absenţa unei defecțiuni tehnice a autoturismului), fiind vorba despre un mijloc de probă care se evaluează în contextul tuturor celorlalte administrate, conform art. 264 C. proc. civ.

Singurul aspect cenzurabil în recurs, din punct de vedere al modalității în care instanța de apel a aplicat prezumția judiciară, este cel legat de admisibilitatea acesteia, subordonată admisibilității dovezii cu martori, raportat la ceea ce făcea obiectul probațiunii.

Or, având în vedere aspectul vizat de probațiune – împrejurările producerii accidentului, soldat cu distrugerea autoturismului a cărui contravaloare s-a solicitat – , în mod evident este vorba despre elemente de fapt demonstrabile prin administrarea probei testimoniale fiind deci, admisibilă prezumția judiciară.

- Susținerea încălcării principiului administrării nemijlocite a probelor şi a încălcării unor reguli de procedură de natură să atragă sancțiunea nulităţii hotărârii, este, de asemenea, lipsită de temei, contrazicând realitatea actelor procedurale înfăptuite în cauză.

Astfel, în adoptarea soluţiei, instanțele fondului nu au avut în vedere doar mijloacele de probă administrate în dosarul de urmărire penală (la un moment apropiat producerii evenimentului şi deci, cu un grad ridicat de credibilitate, prin nealterarea informațiilor, constatărilor şi declarațiilor ca urmare a trecerii timpului), ci şi probele administrate în mod direct.

În realitate, prin conținutul criticii, recurentele nu aduc în discuție aspecte de nelegalitate a deciziei, ci aspecte de evaluare a probatoriului administrat, necenzurabile în recurs.

- Invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentele au pretins şi că prin obligarea reclamantei intimate la plata unei sume de 3.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, se impune o reducere proporţională a onorariului avocatului, prin prisma motivelor de apel considerate întemeiate, dar că această măsură a instanței nu ar fi motivată.

Critica nu vizează un aspect de nelegalitate a deciziei, pe soluția accesorie dată cheltuielilor de judecată, în contextul în care de fapt este îndreptată împotriva aprecierii instanței asupra proporționalității cheltuielilor, situație în care se opun dezlegările cu caracter obligatoriu conținute de Decizia nr. 3/2020 pronunțată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, în legătură cu inadmisibilitatea deducerii judecăţii în recurs, pentru neîncadrarea în motivele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., a unor asemenea aspecte, care ţin de aprecierea instanțelor fondului.

În acest sens, conform încheierii de admitere în principiu din 9.10.2024, s-a consemnat că nu sunt susținute de argumente, care să permită o încadrare în dispozițiile art. 488 C. proc. civ., criticile vizând cheltuielile de judecată din apel, întrucât vizează circumstanțe factuale ale cauzei în aprecierea proporționalității acestor cheltuieli.

Pentru considerentele expuse anterior, toate criticile formulate au fost găsite nefondate, recursul urmând să fie respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtele B şi E împotriva deciziei nr. 594 A din 24 aprilie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 februarie 2025.