Inadmissibility of cassation in partial expropriation compensation disputes under Civil Procedure Code Article 483(2)

Complet de filtru

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele litigiului:

1. Obiectul cauzei:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a IV-a civilă la 1 octombrie 2018, sub nr. x/3/2018, reclamanţii A şi B au solicitat în contradictoriu cu pârâta Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Bucureşti, prin Primarul General, obligarea pârâtei la plata valorii reale de piaţă a imobilului expropriat parţial, situat în Bucureşti, sector 2, str. (...) şi la plata sumei de 30.000 euro reprezentând prejudiciu suferit.

Prin precizările de la termenul din 19 februarie 2019, reclamanţii au arătat că cererea de chemare în judecată este întemeiată pe dispoziţiile art. 22 şi art. 23 din Legea nr. 255/2010, art. 21, art. 26 şi art. 27 din Legea nr. 33/1994.

Prin încheierea din 22 februarie 2019, Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a respins excepţia netimbrării şi excepţia nulităţii, ca neîntemeiate, şi a calificat excepţia inadmisibilităţii ca apărare de fond.

2. Sentinţa pronunţată în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 1803 din 17 decembrie 2021, Tribunalul Bucureşti -Secţia a IV-a civilă a admis în parte cererea formulată de reclamanţii A şi B, în contradictoriu cu pârâta Unitatea Administrativ-Teritorială a Municipiului Bucureşti, prin Primarul General, astfel cum a fost precizată; a obligat pârâta la plata sumei de 47.114 euro către reclamanţi, echivalent în lei calculat la cursul BNR din data plăţii, reprezentând valoarea imobilului expropriat; a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata sumei de 30.000 euro ca neîntemeiat; a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 10.260 lei către reclamanţi, cu titlul de cheltuieli de judecată, şi a luat act că aceasta nu solicită cheltuieli de judecată.

3. Decizia pronunţată în apel:

Prin decizia civilă nr. 281 din 21 aprilie 2023, Curtea de Apel Bucureşti -Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins ca nefondat, apelul formulat de reclamanţii A şi B împotriva sentinţei civile nr. 1805 din 17 decembrie 2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Unitatea Administrativ-Teritorială a Municipiului Bucureşti, prin Primarul General.

A admis apelul formulat de apelanta-pârâtă Unitatea Administrativ-Teritorială a Municipiului Bucureşti, prin Primarul General, împotriva sentinţei civile nr. 1805 din 17 decembrie 2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă.

A schimbat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că pârâta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 9260 lei către reclamanţi.

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Prin încheierea din 8 februarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a dispus din oficiu, îndreptarea erorii materiale strecurate în partea introductivă a deciziei civile nr. 583 din 21 aprilie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori si de familie în dosarul nr. x/3/2018, în sensul că va fi menţionat corect numărul deciziei pronunţate ca fiind 583, în loc de numărul 281, cum în mod eronat a fost trecut.

4. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie: Împotriva deciziei civile nr. 583 din 21 aprilie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie au declarat recurs reclamanţii A şi B.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 19 martie 2024 şi a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. x.

Prin rezoluţia din 10 aprilie 2024, s-a dispus comunicarea recursului către intimatele-pârâte, cu menţiunea că au obligaţia de a depune întâmpinare în termen de 30 de zile de la comunicare şi s-a menționat obligativitatea întocmirii raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului de către magistratul raportor.

5. Asupra motivelor de casare formulate, se constată următoarele:

Recurenţii-reclamanţi A şi B au solicitat casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, formulând următoarele critici:

Indicând motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., au susţinut că hotărârea instanţei de apel este nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, fiind astfel nesocotit principiul despăgubirii integrale a proprietarului expropriat potrivit căruia despăgubirea este formată din valoarea reală a imobilului şi prejudiciul suferit.

Au arătat că locuiau în imobilul situat în Bucureşti, Sector 2, str. (...), împreună cu C, D şi cu soţia acestuia, partea rămasă neexpropriată fiind absolut improprie continuării locuirii în imobil.

Instanţa de apel a reţinut în mod corect că sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 33/1994 şi ale Legii nr. 255/2010, precum şi faptul că imobilul neexpropriat nu mai are valoare de piaţă. Cu toate acestea, a reţinut în mod greşit faptul că prejudiciul este egal cu valoarea totală a proprietăţii.

In privinţa capătului principal al cererii de chemare în judecată, au apreciat că în mod corect s-a procedat la obligarea pârâtei la plata sumei de 47.114 euro reprezentând valoarea imobilului expropriat.

În schimb, în privinţa capătului doi al cererii de chemare în judecată, privind obligarea pârâtei la plata sumei de 30.000 euro cu titlu de prejudiciu suferit ca urmare a exproprierii, au criticat că acesta a fost respins cu nesocotirea dispoziţiilor exprese prevăzute de art. 26 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică.

Contrar celor reţinute de către instanţa de apel în sensul că prejudiciul pretins nu a fost probat nici în apel, au precizat că au depus la dosarul cauzei înscrisuri din care rezultă în mod clar sumele pentru care se vând apartamentele în zone similare celei în care se află imobilul expropriat, despăgubirea la care a fost obligată intimata-pârâtă reprezentând aproape un sfert din costul real al unui imobil situat în Bucureşti.

Instanţa de apel a apreciat faptul că în privinţa dreptului la locuinţă în mod corect s-a avut în vedere că nu s-a făcut dovada existenţei vreunui prejudiciu, atât timp cât, în schimbul imobilului expropriat, reclamanţii beneficiază de o justă despăgubire, în urma exproprierii, aceştia nefiind puşi de pârâtă în imposibilitatea de a-şi exercita dreptul la locuinţă.

Or, au susținut recurenții, instanţa de apel a nesocotit astfel dispoziţiile art. 25 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului privind dreptul fiecărui om la un nivel de trai care să-i asigure sănătatea şi bunăstarea lui şi familiei sale, incluzând printre altele locuinţa, dispoziţiile art. 11 din Pactul Internaţional privind Drepturile Socio-Economice şi Culturale privind recunoaşterea de către stat a dreptului oricărei persoane la un nivel de trai suficient pentru ea însăși şi familia sa, precum şi dispoziţiile art. 258 C. civ.

Au subliniat că le este afectat dreptul la viaţă privată, respectiv la locuinţă, fiind în imposibilitatea de a exercita acest din urmă drept prin raportare la suma de 47.114 euro. Astfel, deşi valoarea proprietăţii expropriate a fost stabilită la suma de 47.114 euro, cu această sumă nu se poate achiziţiona o locuinţă într-o zonă similară, care să corespundă nevoilor unei familii compusă din 5 membri, în această situaţie, fiind evidentă încălcarea gravă a dreptului la locuinţă al reclamanţilor. Diferenţa de sumă dintre valoarea de piaţă a imobilului expropriat şi cea necesară achiziţionării unui imobil cu cel puţin două camere trebuie suportată de către pârâtă.

Prin urmare, cu încălcarea dispoziţiilor legale mai sus menţionate s-a apreciat faptul că suma de 47.114 euro reprezintă o despăgubire justă, aceasta necuprinzând şi prejudiciul suferit de către reclamanţi, ci doar valoarea imobilului expropriat.

Printr-o altă critică au susţinut că aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ. în sensul în care reclamanţii sunt părţile care au pierdut litigiul, apare ca vădit nelegală, având în vedere specificul speței, a dispoziţiilor Legii nr. 33/1994 şi ale Legii nr. 255/2010.

În drept, au fost indicate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În aplicarea dispoziţiilor art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, analizat în complet de filtru la 8 octombrie 2024.

În cuprinsul raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, s-a reţinut, în principal, faptul că, hotărârea recurată nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs faţă de prevederile art. 483 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere că reclamanţii au dedus judecăţii o cerere în materie de expropriere.

Raportul a fost comunicat părţilor la 21 octombrie 2024.

A fost transmis punct de vedere la raport de către Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului București prin Primar General prin care s-a invocat inadmisibilitatea recursului, raportat la dispozițiile art. 483 alin. (2) C. proc. civ.

Constatându-se încheiată procedura de comunicare, a fost stabilit termen la 10 decembrie 2024, în complet de filtru, fără citarea părţilor, în vederea soluţionării căii de atac, termen la care instanţa a rămas în pronunţare asupra admisibilităţii recursului.

Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Analizând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia inadmisibilității recursului invocată de intimat, Înalta Curte reţine următoarele:

Prezentul recurs este îndreptat împotriva deciziei civile nr. 583 din 21 aprilie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Bucureşti -Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din Camera de consiliu din 8 februarie 2024, prin care s-a respins ca nefondat apelul formulat de reclamanţii A şi B împotriva sentinţei civile nr. 1805 din 17 decembrie 2021, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Unitatea Administrativ-Teritorială a Municipiului Bucureşti, prin Primarul General, obiectul litigiului fiind reprezentat de obligarea pârâtei la plata valorii reale de piaţă a unui imobil expropriat parţial.

Față de obiectul litigiului și de temeiul juridic al pretențiilor, reiese că obiectul litigiului este situat în materia exproprierii.

Potrivit art. 27 C. proc. civ., „hotărârile rămân supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul”.

Prin urmare, regimul juridic al căilor de atac este determinat de legea în vigoare la data începerii procesului.

În același timp, potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (1) C. proc. civ., sunt supuse recursului ,,hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum şi alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege”.

La alin. (2) al aceluiaşi text, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018, se prevede că „Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-) ind. 3, în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile pronunţate în materia protecţiei consumatorilor, a asigurărilor, precum şi în cele ce decurg din aplicarea Legii privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite. De asemenea nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului.”

Prin urmare, fiind suprimată calea de atac a recursului, rezultă că decizia instanţei de apel este o hotărâre definitivă de la data pronunţării, în sensul art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

Înalta Curte subliniază că nu are posibilitatea de a considera ca fiind admisibilă orice cale de atac promovată, chiar dacă hotărârea atacată ar fi considerată de părţi netemeinică sau nelegală, ci are obligaţia de a analiza căile de atac în limitele şi cu respectarea condiţiilor impuse de lege în respectarea principiului preeminenţei dreptului, recunoscut în preambulul Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi, implicit, a principiului securității raporturilor juridice, conform căruia o hotărâre definitivă nu mai poate forma obiectul controlului de legalitate, în afara căilor extraordinare de atac expres şi limitativ prevăzute de lege.

Deopotrivă, nu se poate aprecia că respingerea cererii de recurs ca inadmisibilă ar fi de natură să încalce dreptul de acces la justiţie al recurentului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului statuând în Cauza Botten împotriva Norvegiei că modalitatea de aplicare a art. 6 depinde de caracteristicile procedurii în justiţie, de întreaga procedură internă şi de rolul cuvenit instanţelor în ordinea juridică internă, urmând să se ţină seama de natura situaţiei de drept intern, de competenţa instanţelor, de modul în care interesele reclamantului au fost expuse şi prezentate în faţa instanţei şi, în special, de natura problemei pe care aceasta a trebuit să le soluţioneze.

Prin urmare, de vreme ce recurenții au beneficiat de o judecată în primă instanţă, precum şi în calea de atac prevăzută de lege, nu se poate susţine că prin respingerea recursului ca inadmisibil li s-ar îngrădi accesul la justiţie, în condițiile în care hotărârea atacată este, potrivit dispoziţiilor legale enunțate, definitivă.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 496 raportat la art. 483 alin. (2) teza finală C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurenți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibil, recursul formulat de reclamanţii A şi B împotriva deciziei civile nr. 281 din 21 aprilie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a Civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 decembrie 2024.